Sunteți pe pagina 1din 6

Principiile si metodologia

dreptului
TEMA NR.2
PRINCIPIILE DREPTULUI.
DREPTUL CA ŞTIINŢĂ.
METODOLOGIA STUDIERII ŞTIINŢIFICE A DREPTULUI

Autor:
PETRU SCHIOPU

Principiile dreptului sunt idei generale, călăuzitoare, sau recomandări directoare ale conţinutului normelor
juridice şi care stau la baza sistemului de drept al fiecărei ţări.
Principiile dreptului sunt norme juridice de cea mai mare generalitate.
Cuvântul principiu îşi are originea în cuvântul latinesc principium care înseamnă început de plan ideal, o
sursă şi o cauză a acţiunii.
Principiile dreptului au forţa şi semnificaţia unor norme juridice generale, formulate expres în textul
actelor normative, fundamentate pe valorile sociale pe care le promovează.
Egalitatea şi libertatea sunt concepte juridice care devin principii de drept şi apoi norme juridice.

Originea şi importanţa principiilor generale ale dreptului

Studierea originii principiilor dreptului a fost o preocupare permanentă a şcolilor şi curentelor de gândire
juridică.
În Antichitate, principiile dreptului erau considerate, la majoritatea popoarelor, a fi de origine divină şi
veşnice.
Şcoala dreptului natural susţine că principiile de drept îşi au originea în raţiunea umană.
Adepţii şcolii istorice a dreptului consideră principiile dreptului ca fiind produse ale conştiinţei colective a
poporului.
În concepţia modernă, principiile dreptului îşi au originea în conştiinţa umană dar şi în sistemul social.
Sub aspect practic, dreptul nu poate fi conceput în afara principiilor sale, prin faptul că ele orientează
activitatea legiuitorului.
Sub aspect teoretic, principiile de drept exprimă relaţiile directe dintre concepţiile politice şi cele juridice
precum şi unitatea dintre suprastructura politică şi cea juridică.

Clasificarea principiilor fundamentale ale dreptului

După conţinutul lor, principiile se clasifică în :


- Principii cu caracter filosofic, politic, social (ex.: principiul separării puterilor în stat, pluralismul politic,
etc.);
- Principii cu caracter juridic (ex.: principiul legalităţii, principiul autorităţii lucrului judecat, principiul că
legea specială derogă de la legea generală lex speciali derogant generalibus, lex generali non derogant
specialibus- legea generală nu derogă de la legea specială.);
După gradul ierarhizării, se poate realiza următoarea clasificare:
- Principiile generale sau funadamentale- sunt, de regulă, înscrise în Constituţie şi au forţă juridică
superioară (ex.: drepturile omului, separarea puterilor în stat, etc).
- Principiile proprii unor ramuri de drept -sunt înscrise, de regulă, în coduri sau alte legi (ex.: principiile
dreptului penal, civil, familiei, comercial, etc.).
- Principiile dreptului internaţional - sunt cele care stau la baza relaţiilor dintre state (ex.: principiul
bunei vecinătăţi, principiul reciprocităţii, etc.).

Prezentarea principiilor fundamentale ale dreptului

Principiul asigurării bazelor legale de funcţionare a statului de drept


Principalele caracteristici ale statului de drept sunt reprezentate de cucerirea puterii pe bază legală şi
exercitarea ei în conformitate cu cerinţele legalităţii şi separaţia celor trei puteri (autorităţi): legislativă,
executivă şi judecătorească. Acţiunea acestui principiu constituie premisa existenţei statului de drept.
Principiul libertăţii şi egalităţii
Hegel: ,,Ideea dreptului este libertatea ; ea este substanţa şi determinarea dreptului, iar sistemul
dreptului este domeniul libertăţii înfăptuite.
Libertatea şi egalitatea sunt fundamente ale vieţii sociale. Egalitatea există numai între oameni liberi,
iar libertatea este posibilă numai între oameni egali din punct de vedere juridic.
Libertatea omului rezultă din constituţii şi din documentele internaţionale cu privire la drepturile omului.

Principiul responsabilităţii
Responsabilitatea este fenomenul social care exprimă angajarea individului în procesul integrării sociale,
asumarea răspunderii faţă de rezultatul acţiunii sale. Responsabilitatea este o prezenţă a voinţei libere, a
personalităţii.
Principiul echităţii şi justiţiei este principiul fundamental al dreptului ce exprimă ordinea, echilibrul şi
egalitatea.
Principiul echităţii se înfăptuieşte atât în activitatea de elaborare, cât şi în cea de aplicare a dreptului.
Justiţia este starea generală şi ideală a societăţii ce se realizează prin asigurarea ordinii juridice şi
satisfacerea intereselor legitime ale indivizilor.

Principiile de bază ale diferitelor ramuri de drept

I. Principiile dreptului procesual civil


Principiul legalităţii
Procesul civil se desfăşoară potrivit reglementărilor legale, în toate fazele şi etapele pe care acesta le
parcurge.
Acest principiu se realizează prin două laturi specifice, legalitatea instanţei şi independenţa judecătorilor,
şi supunerea acestora numai legii.
Principiul aflării adevărului
Potrivit art. 129 alin 5 din Codul de procedură civilă, judecătorii au îndatorirea să stăruie, prin toate
mijloacele legale, pentru a preveni orice greşeală privind aflarea adevărului în cauză, pe baza stabilirii
faptelor şi prin aplicarea corectă a legii, în scopul pronunţării unei hotărâri temeinice şi legale.
Principiul dreptului la apărare
Acest principiu este garantat prin Constituţie, art. 24 alin. 1 şi 2, în sensul că dreptul la apărare este
garantat, iar în tot cursul procesului părţile au dreptul să fie asistate de un avocat ales sau numit din oficiu;
art. 7 din Legea 92/1992 pentru organizarea judecătorească dispune că în tot cursul procesului părţile au
dreptul să fie reprezentate sau, după caz, asistate de apărător.
Principiul publicităţii este consacrat de art. 126 din Constituţie care prevede: şedinţele de judecată sunt
publice, afară de cazurile prevăzute de lege. Prevederi asemănătoare sunt stabilite şi prin Legea 92/1992,
Legea de organizare judecătorească, unde, la art. 5, este prevăzut că: şedinţele de judecată sunt publice,
în afară de cazurile prevăzute de lege, precum şi la art. 21 alin 1 din Codul de procedură civilă, care
prevede că în vederea asigurării publicităţii, şedinţele se ţin, de regulă, la sediul instanţei, în zilele şi orele
stabilite din timp, iar pentru fiecare şedinţă se întocmeşte o listă cu procesele care se judecă în acea zi, şi
care se afişează cu cel puţin o oră înainte de începerea şedinţei.
Principiul oralităţii este consacrat de Codul de procedură civilă, art. 127: pricinile se dezbat verbal, dacă
legea nu dispune altfel.
Principiul rolului activ al judecătorului.
Potrivit prevederilor art. 129 din Codul de procedură civilă Părţile au îndatorirea ca, în condiţiile legii, să
urmărească desfăşurarea şi finalizarea procesului, iar judecătorul conduce desfăşurarea acestuia, veghează
la respectarea dispoziţiilor legale şi are puterea de a fixa termenele şi de a ordona măsurile necesare
judecării cererii
Principiul disponibilităţii
Spre deosebire de procesul penal, care este guvernat de principiul oficialităţii (organele judiciare având
competenţa de a porni din oficiu mecanismul procesului), procesul civil este caracterizat de dreptul părţilor
de a dispune de obiectul procesului şi de mijloacele procesuale acordate de lege.
Principiul contradictorialităţii
În toate fazele sale, procesul civil, cu excepţia procedurii necontencioase, este contradictoriu deoarece
presupune două părţi cu interese contrarii, rolul procesului fiind acela de a pune capăt unei asemenea stări
conflictuale şi de a stabili adevărul.
Principiul nemijlocirii
Acest principiu constă în obligaţia instanţelor de a cerceta direct şi nemijlocit toate elementele care
servesc la lămurirea împrejurărilor cauzei.
Principiul continuităţii
Judecarea pricinii trebuie să se facă de la început şi până la sfârşit de acelaşi complet de judecată, într-o
singură şedinţă, care se încheie prin deliberarea judecătorilor şi pronunţarea hotărârii.
II. Principiile fundamentale ale dreptului civil şi instituţiilor dreptului civil
1. Principiul proprietăţii
Proprietatea este considerată ca fiind principalul drept real al persoanei. Dreptul de
proprietate este consacrat în legislaţia română astfel:
a. Constituţia României, art. 41 şi art. 135, în sensul că dreptul de proprietate, precum şi creanţele
asupra statului, sunt garantate, iar proprietatea privată este ocrotită în mod egal de lege, indiferent de
titular. Nimeni nu poate fi expropriat decât pentru o cauză de utilitate publică, stabilită potrivit legii, cu
dreaptă şi prealabilă despăgubire. Averea dobândită licit nu poate fi confiscată. Caracterul licit al dobândirii
se prezumă; proprietatea privată este, în condiţiile legii, inviolabilă; proprietatea este publică şi privată;
proprietatea aparţine statului şi unităţilor administrativ teritoriale.
b. Normele dreptului civil reglementează conţinutul şi exerciţiul dreptului de proprietate, posesia,
folosinţa, dispoziţia (usus, fructus, abusus sau jus possidendi, jus utendi, jus fruendi, jus abutendi),
formele dreptului de proprietate (proprietatea publică şi proprietatea privată), modurile de dobândire şi
stingere, mijloacele specifice de ocrotire.
2. Principiul egalităţii în faţa legii civile
Sexul, rasa, naţionalitatea, religia, gradul de cultură sau originea nu au nici o înrâurire asupra capacităţii
(Decretul 31/1954, art. 4 alin. 2); la stabilirea unui raport juridic civil, părţile sunt egale în faţa legii.
3. Principiul îmbinării intereselor individuale cu cele generale
Drepturile civile ale persoanelor fizice sunt recunoscute în scopul de a se satisface interesele personale,
materiale şi culturale, în acord cu interesul obştesc, potrivit legii şi regulilor de convieţuire (Decretul
31/1954 art. 1 alin. 1).
Persoana juridică este acel colectiv de oameni care are o organizare de sine stătătoare şi un patrimoniu
propriu afectat realizării unui anume scop, în acord cu interesul obştesc. (Decretul 31/1954 art. 26 lit. e ).
Drepturile civile pot fi exercitate numai potrivit cu scopul lor economic şi social. (Decretul, 31/1954 art. 3
alin. 2 ).
4. Principiul ocrotirii (garantării) drepturilor subiective civile. Ex.: prin Constituţia României la art. 15
alin. 1 se arată că cetăţenii beneficuiază de drepturile şi libertăţile consacrate prin Constituţie şi au
obligaţiile prevăzute de aceasta. Ocrotirea (garantarea) drepturilor subiective civile se referă atât la sfera
propriu-zisă a drepturilor, cât şi la titularii lor.
5. Principiul consensualismului în ceea ce priveşte formarea actelor juridice civil. Ex.: art. 942 din Codul
civil ,,Contractul este acordul între două sau mai multe persoane spre a constitui sau a stinge între dânşii
un raport juridic.
6. Principiul forţei obligatorii (pacta sunt servanda). Ex.: art. 969 din Codul civil ,,Convenţiile legal făcute
au putere de lege între părţile contractante.
7. Principiul irevocabilităţii. Convenţiile legal făcute se pot revoca numai prin consimţământul mutual al
părţilor care le-au încheiat sau din cauzele autorizate de lege.
8. Principiul relativităţii (res inter alios acta, alis neque nocere, neque prodese potest). Ex.: în cazul unei
convenţii încheiată legal, drepturile şi obligaţiile corelative ce rezultă din acea convenţie angajează numai
părţile ce au încheiat-o, iar efectele juridice, de regulă nu pot să afecteze pe terţi.
9. Principiul ocrotirii bunei credinţe. Convenţiile trebuie executate cu bună-credinţă. Buna credinţă se
prezumă. Partea care invocă reaua-credinţă trebuie să o probeze.
10. Principiul proximităţii gradului de rudenie, ca principiu specific a devoluţiunii succesorale legale.
III. Principiile fundamentale ale dreptului penal
1. Principiul prezumţiei de nevinovăţie pe toată durata desfăşurării acţiunii penale;
2. Principiul prevederii de legea penală ca infracţiune faptei săvârşite prin acţiune ori prin omisiune;
3. Principiul existenţei pericolului social a faptei prevăzute de legea penală ca infracţiune;
4. Principiul existenţei vinovăţiei în săvârşirea faptei care prezintă pericol social şi care este prevăzută
de legea penală ca fiind infracţiune;
5. Principiul exercitării răspunderii juridice penale exclusiv asupra persoanelor fizice.
6. Principiul asigurării apărării pe toată durata desfăşurării acţiunii penale.
IV. Principiile fundamentale ale dreptului administrativ
1. Principiul legalităţii care constă în faptul că administraţia publică trebuie să se întemeieze pe lege, să
se conformeze acesteia şi să manifeste iniţiativă pentru a asigura aplicarea legii.
2. Principiul permanenţei şi continuităţii care constă în faptul că administraţia publică trebuie să asigure
permanenţa în menţinerea echilibrelor sociale, să asigure stabilitatea în societate chiar şi în conjunctura
fluctuaţiilor din domeniul politicului.
3. Principiul subsidiarităţii constă în aceea că exercitarea responsabilităţilor publice trebuie să revină de
preferinţă, autorităţilor cele mai apropiate de cetăţeni.
V. Principiile fundamentale ale dreptului constituţional
1. Principiul separaţiei puterilor în stat (legislativă, executivă şi judecătorească);
2. Principiul supremaţiei Constituţiei şi legilor constituţionale faţă de celelalte norme juridice;
3. Principiul garantării prin Constituţie a principalelor drepturi, libertăţi şi obligaţii ale cetăţenilor;
4. Principiul consacrării prin Constituţie a pluralismului politic precum şi a guvernării democratice;
5. Principiul asigurării controlului constituţionalităţii legilor.

Dreptul ca ştiinţă

Dreptul ca ştiinţă sau ştiinţa dreptului cercetează aspectele fundamentale ale realităţii
juridice, cum ar fi:
apariţia, existenţa şi dezvoltarea statului şi dreptului;
apariţia, evoluţia în timp şi în spaţiu a instituţiilor politice şi juridice;
legăturile dreptului cu celelalte componente ale sistemului social;
legăturile dintre sistemul dreptului şi sistemul economic;
drepturile şi libertăţile fundamentale ale omului.
Ştiinţele juridice se divid în ştiinţe juridice istorice, ştiinţe juridice de ramură, ştiinţe juridice ajutătoare şi
teoria generală a dreptului.
1. Ştiinţele juridice istorice au ca obiect studiul istoric al dreptului şi se clasifică în
următoarele subdiviziuni:
a. ştiinţe juridice care studiază istoria dreptului dintr-o ţară (ex. Istoria dreptului din România);
b. ştiinţe juridice care studiază istoria dreptului în general (ex. Istoria generală a dreptului);
c. ştiinţe juridice care studiază evoluţia istorică a diferitelor idei, curente, teorii sau şcoli de drept (ex.
Şcoala istorică a dreptului, Pozitivismul juridic, Istoria doctrinelor juridice);
d. ştiinţe juridice care studiază istoria unor instituţii sau ramuri de drept (ex. Istoria dreptului penal,
Istoria dreptului de proprietate, etc.).
Importanţa ştiinţelor juridice constă în faptul că evidenţiază existenţa legităţilor în fenomenul apariţiei,
evoluţiei şi dezvoltării unor forme de drept şi întreţin ideea de progres juridic.
2. Ştiinţele juridice de ramură sunt rezultate din dezvoltarea şi extinderea reglementărilor juridice în cele
mai diverse domenii ale vieţii sociale.
Fiecare ştiinţă juridică de ramură studiază normele juridice ce aparţin ramurii de drept corespunzătoare, în
strânsă legătură cu relaţiile sociale ale ramurii respective. (ex. ştiinţele dreptului penal studiază normele
juridice ce aparţin dreptului penal; ştiinţele dreptului constituţional studiază normele juridice ce aparţin
dreptului constituţional, etc.)
3. Ştiinţele juridice ajutătoare nu fac parte din sistemul propriu-zis al ştiinţelor juridice, dar sunt, uneori,
indispensabile cunoaşterii fenomenelor juridice, elaborării, interpretării şi aplicării corecte a normelor
juridice. (ex. criminalistica, criminologia, medicina legală, medicina legală veterinară, psihologia judiciară,
contabilitatea, topo-geodezia, etc.);
4. Teoria generală a dreptului este ştiinţa juridică ce studiază structurile, funcţiile şi mecanismele
sistemelor de drept, cercetează conceptele, categoriile, principiile, şi noţiunile de bază ale dreptului.

Metodologia studierii ştiinţifice a dreptului

Cuvântul metodă îşi are originea în limba greacă, în cuvântul methodas, care înseamnă cale, drum, mod
de expunere, mod de urmat.
Metodologia este ansamblul operaţiunilor intelectuale ce constau în aplicarea principiilor, metodelor,
procedeelor tehnice cu ajutorul cărora se studiază dreptul în întreaga sa complexitate.
Teoria generală a dreptului utilizează următoarele metode concrete de cercetare:
- metoda logică;
- metoda istorică;
- metoda teleologică;
- metoda cantitativă;
- metoda comparativă;
- metoda prospectivă.

Metoda logică

Metoda logică are în cuprinsul său totalitatea procedurilor şi operaţiunilor logice cu ajutorul cărora se
poate cunoaşte structura şi dinamica raporturilor necesare între diferitele compartimente ale sistemului
juridic dintr-o societate.
Metoda logică presupune folosirea legilor logicii formale în stabilirea sensului şi înţelesului normelor
juridice şi constă în utilizarea de raţionamente şi argumente logice în studiul şi interpretarea normelor
juridice.
În doctrină şi în practică sunt evidente trei reguli de studiu şi interpretare logică:
- Excepţia este de strictă interpretare şi aplicare a normei juridice (exceptio est strictissimae
interpretation). Ex.: art.142 din Codul familiei: Cel care nu are discernământ pentru a se îngriji de
interesele sale, din cauza alienaţiei mintale ori debilităţii mintale, va fi pus sub interdicţie. Pot fi puşi sub
interdicţie şi minorii.
- În aplicarea acestei metode se va ţine seama de raportul dintre norma juridică generală (regula) şi
norma specială (excepţia). Acest raport este exprimat prin adagiul generalia specialibus non derogant,
specialia generalibus derogant, adică, printr-o normă juridică generală, nu se poate deroga de la o normă
juridică specială, dar printr-o normă juridică specială, se poate deroga de la o normă juridică generală.
- Unde norma juridică nu distinge, nici interpretul nu trebuie să distingă (Ubi lex non distinguit, nec nos
distinguere debemus). Ex.: art. 14 alin. 1 din Decretul 31/1954: Domiciliul minorului (subl. ns.) este la
părinţii săi sau la acela dintre părinţi la care locuieşte statornic. Întrucât în textul normei juridice se
foloseşte termenul generic minorului, înseamnă că norma juridică respectivă se aplică atât minorului sub
14 ani cât şi minorului între 14 şi 18 ani, fără distincţie.
- Normele juridice trebuie interpretate în sensul aplicării lor, nu în sensul neaplicării (actus
interpretandus est potius ut valeat quam ut pereat). Ex. art 978 din Codul civil: Când o cauză este
primitoare de două înţelesuri, se interpretează în sensul ce poate avea un efect, iar nu în acela ce n-ar
putea produce nici unul.
Studiul şi interpretarea logică a normelor juridice utilizează următoarele argumente:
- argumentul per a contrario (qui decit de uno negat de altero);
- argumentul reducerii la absurd (ad absurdum);
- argumentul a fortiori (a fortiori rationem: qui potest plus potest minus);
- argumentul de analogie (ubi eadem est ratio, eadem lex esse debet).
Argumentul per a contrario valorifică regula logicii potrivit căreia atunci când se afirmă ceva, se neagă
contrariul. Expl.: art. 5 din Codul civil: Nu se poate deroga prin convenţii sau dispoziţii particulare, de la
legile care interesează ordinea publică şi bunele moravuri. Per a contrario, prin convenţii sau dispoziţii
particulare se poate deroga de la celelalte legi care nu interesează ordinea publică şi bunele moravuri; art.
611 din Codul civil: Unul din vecini nu poate face, fără consimţământul celuilalt, în nici într-un chip,
fereastră sau deschidere într-un zid comun. Per a contrario, rezultă că se poate cu consimţământ; art. 27
din Codul familiei: La încheierea căsătoriei, viitorii soţi vor declara, în faţa delegatului de stare civilă,
numele pe care s-au învoit să-l poarte în căsătorie. Soţii pot să-şi păstreze numele lor dinaintea căsătoriei,
să ia numele unuia sau altuia dintre ei sau numele lor reunite. Per a contrario, soţii nu pot lua un nume
străin de numele lor, nici nu se poate ca unul dintre ei să-şi păstreze numele dinaintea căsătoriei, iar
celălalt să-şi ia numele lor reunite.
Argumentul reducerii la absurd (ad absurdum) se bazează pe faptul că prin teza de demonstrat se
infirmă teza pe care acesta o contrazice şi se pune în evidenţă absurditatea la care s-ar ajunge dacă s-ar
admite o altă interpretare. Ex.: art. 638 din Codul civil: Orice servitute este stinsă când fondul către care
este datorită şi acela ce o datorează cad în aceeaşi mână. Prin aplicarea argumentului ad absurdum,
rezultă că menţinerea unui raport juridic de servitute în asemenea caz nu ar avea sens.
Argumentul a fortiori se bazează pe faptul că, în anumite situaţii, se ajunge la extinderea aplicării unei
norme juridice la un caz nereglementat expres, deoarece raţiunile care au fost avute în vedere la emiterea
acelei norme juridice se găsesc cu mai multă tărie în cazul dat. Cu alte cuvinte: cine poate mai mult poate
şi mai puţin. Ex.: art. 149 din Codul de procedură penală: Durata arestării inculpatului nu poate depăşi 30
de zile, afară de cazul când ea este prelungită în condiţiile legii. Prin aplicarea argumentului a fortiori,
rezultă că arestarea inculpatului poate să fie şi pentru o durată mai mică de 30 de zile.; art 40 alin. 1 şi 2
din Codul familiei: La desfacerea căsătoriei prin divorţ, soţii se pot învoi ca soţul care, potrivit art. 27, a
purtat în timpul căsătoriei numele de familie al celuilalt soţ, să poarte acest nume. A fortiori, rezultă, cu
atât mai mult, că această posibilitate trebuie să fie recunoscută şi soţului supravieţuitor.; art. 1536 alin. 1
din Codul civil: Mandatul conceput în termeni generali cuprinde numai actele de administraţie. A fortiori,
rezultă că mandatul conceput în termeni generali este valabil şi pentru acte de conservare, întrucât prin ele
profită numai reprezentatul.
Argumentul de analogie (per a pari) are în vedere faptul că unde există aceleaşi raţiuni trebuie
aplicate aceleaşi norme juridice, aceleaşi soluţii. Cu alte cuvinte: atunci când există situaţii identice trebuie
să existe şi soluţii identice, conform postulatului că unde există aceeaşi raţiune trebuie să existe aceeaşi
soluţie. Ex.: art. 20 din Codul familiei: Căsătoria încheiată împotriva dispoziţiilor privitoare la vârsta legală
nu va fi declarată nulă dacă, între timp, acela dintre soţi care nu avea vârsta cerută pentru căsătorie a
împlinit-o ori dacă soţia a dat naştere unui copil sau a rămas însărcinată. Prin extindere, această soluţie se
poate aplica şi altor acte juridice ori de câte ori cauza lor de nulitate relativă a dispărut.; art. 969 alin. 2
din Codul civil: Convenţiile legal făcute au putere de lege între părţile contractante. Ele se pot revoca prin
consimţământul mutual sau din cauze autorizate de lege. Prin interpretarea pe baza argumentului per a
pari, această prevedere se aplică şi contractelor, dar şi actelor juridice unilaterale.; art. 970 din Codul civil:
Convenţiile trebuie executate cu bună credinţă. Ele obligă nu numai la ceea ce este expres într-însele, dar
la toate urmările, pe care echitatea, obiceiul sau legea le dă obligaţiei, după natura sa. Prin argumentare
per a pari, această prevedere se aplică atât contractelor, cât şi actelor juridice unilaterale.

Metoda istorică

Metoda istorică are în cuprinsul ei totalitatea procedurilor şi operaţiunilor metodologice cu ajutorul cărora
se poate stabili sensul unei norme juridice în funcţie de esenţa ei, luând în considerare occasio legis, adică
totalitatea împrejurărilor sociale şi juridice care au stat la baza elaborării normei juridice. Prin această
metodă se poate determina voinţa legiuitorului care a emis norma juridică.
În principiu, metoda istorică cuprinde: studierea expunerii de motive făcute cu prilejul adoptării normei
juridice, expunere din care rezultă raţiunile pentru care legiuitorul a adoptat respectiva normă juridică,
studierea procesului verbal (stenogramei) dezbaterilor, studierea reacţiilor din presa vremii, a situaţiei
economice, politice şi sociale a vremii.

Metoda teleologică

Metoda teleologică contribuie la descoperirea sensului unei dispoziţii legale neclare prin luarea în
considerare a scopului normei juridice, a raţiunii ei (ratio legis) de a fi. Această raţiune a normei juridice se
mai numeşte şi spiritul legii.
Pentru a studia şi interpreta corect o normă juridică, este foarte important să sesizăm în mod clar
raţiunea normei juridice, să recunoaştem care sunt interesele pe care norma juridică tinde să le protejeze,
care sunt abuzurile pe care vrea să le împiedice, care este rezultatul politic sau social pe care respectiva
normă juridică tinde să-l realizeze.
Metoda teleologică poate fi folosită în practica juridică pentru a obţine o extindere sau o restrângere a
aplicării normei juridice (ubi eadem ratio, ibi idem ius, sau cessante ratione legis, cessat lex ipsa). Primul
adagiu îşi găseşte reflectarea în art. 3 din Codul civil: Judecătorul care va refuza a judeca, sub cuvânt că
legea nu prevede, sau că este întunecată sau neîndestulătoare, va fi urmărit ca fiind culpabil de denegare
de dreptate, iar cel de al doilea are sensul că o lege nu trebuie să producă mai multe efecte decât o
îndreptăţeşte raţiunea ei de a fi.

Metoda comparativă

Metoda comparativă cuprinde operaţiunile cu ajutorul cărora se stabilesc atât elementele identice cât şi
cele divergente dintre normele juridice.
Această metodă se bazează pe faptul că dreptul, prin natura lui, este o realitate sistematică în care
normele juridice trebuie să existe într-o legătură logică şi armonică, concretizată în relaţii de conducere,
subordonare şi supraordonare.
Prin această metodă se verifică respectarea de către norma juridică a poziţiei sale în ierarhia normelor
juridice, în cadrul sistemului juridic şi chiar concordanţa dintre aceasta şi principiile fundamentale ale
dreptului. Această metodă îşi găseşte aplicabilitatea în controlul legalităţii actelor administrative, în
controlul constituţionalităţii legilor şi în procesul de realizare a justiţiei.

Metoda cantitativă (statistică)

Metoda cantitativă (statistică) cuprinde procedurile cu ajutorul cărora se ţine evidenţa legislaţiei, a
soluţiilor juridice, a fenomenului infracţional, etc.
Această metodă contribuie la perfecţionarea sistemului juridic, a activităţilor practice de realizare a
dreptului şi presupune folosirea datelor şi tehnicilor statistice în studierea fenomenelor juridice.

Metoda prospectivă (de previziune)

Metoda prospectivă (de previziune) cuprinde totalitatea procedurilor utilizate pentru stabilirea necesităţii
adoptării de norme juridice noi.