Universitatea „Alexandru Ioan Cuza” Iași

Facultatea de Drept

Principiile fundamentale ale dreptului

Studenți: Clim Mihaela, Antochi Daniela, Brinzei Aniela, Vișan Daria, Bulgaru Ema
Alexandra
Anul 1, IFR
Disciplina: Teoria generală a dreptului

Iași 2022
CUPRINS:

1. Introducere

2. Principiul legalității

3. Principiul echității și justiției

4. Principiul egalității

5. Principiul libertății

6. Principiul responsabilității

7. Bibliografie

1
 Cuvântul „principiu” vine din latinescul „principium”, care înseamnă „început”, dar
are și sensul de element fundamental.
Principiile de drept sunt ideile conducătoare ale conținutului tuturor normelor juridice. Ele au
un rol constructiv (influența tradiției) și un rol valorizator (impune noi modele adecvate
necesităților momentului în care se realizează reglementarea).
Toate principiile de drept sunt rezultatul unor observații continue și necesare ale nevoilor
societății. Acestea contribuie la cunoașterea unui sistem juridic și se constituie în spiritul ideii
de justiție.
I. PRINCIPIUL LEGALITĂȚII
Primul principiu fundamental al dreptului este principiul legalității, care se referă la
asigurarea bazelor legale de funcționare a statului.
Legalitatea înseamnă respectarea cu strictețe a unei norme de drept. La o stare de legalitate se
ajunge prin respectarea legii de bună voie sau prin forța coercitivă a statului. Nimeni nu este
mai presus de lege și este datoria fiecărui cetățean, autoritate publică și organizație să o
respecte. Respectarea legii este un element esențial în stabilitatea ordinii publice și în
desfășurarea armonioasă a vieții sociale.
Acest principiu constituie ideea existenței statului de drept. Trăsătura principală a
acelei idei este reprezentată de obținerea pe care legală a puterii și exercitarea sa în condițiile
legii. Astfel este implicat și simțul compromisului, adică recunoașterea legitimității parțiale a
argumentelor celorlalți. Într-un astfel de stat, dreptul are rolul de intermediar între ordine și
viață.
Izvorul puterilor politice sau civile este voința suverană a poporului. Pentru ca puterea
poporului să poată funcționa în mod real ca o democrație, trebuie găsite formule juridice
potrivite de exprimare. În acest scop trebuie să existe canale intermediare prin care circulă
puterea, să fie stabilite garanții constituționale eficiente, astfel încât puterile în stat să fie
separate și autolimitate. Prin autolimitarea puterii ne referim la faptul că statul se supune
propriilor legi, care exprimă interesele fundamentale ale statului.
Relațiile sociale trebuie reglementate prin norme juridice generale și impersonale, adoptate de
Parlament. De asemenea, întreaga conduită a cetățenilor, precum și activitatea autorităților
publice trebuie să se conformeze normelor generale și impersonale adoptate de Parlament. Cu
toate acestea, Parlamentul nu este singura autoritate care emite acte normative. Guvernul,
precum și autoritățile administrației publice pot emite acte normative ce trebuie respectate de
persoanele cărora li se adresează.

2
 Există noțiunea de legalitate constituțională care presupune conformitatea tuturor
dispozițiilor legale cu prevederile Constituției, iar verificarea se face prin controlul
constituționalității. Verificarea se realizează de către instanțele judecătorești sau de un
organism special investit cu această atribuție.
O lege cu o funcție juridică superioară poate modifica dispozițiile unei legi care are o forță
juridică inferioară. Constituția este superioară oricărui act normativ. Astfel toate actele
normative adoptate de Parlament și Guvern, precum și alte acte emise de celelate autorități
publice, trebuie să respecte normele constituționale.
Constituția este cea care furnizează principiile directoare, cum ar fi: egalitatea, legalitatea și
altele.
În cadrul procesului civil, acest principiu presupune că, atât în ceea ce privește justiția,
cât și înfăptuirea acesteia, legea fundamentală și actele normative subordonate ei trebuie să se
respecte cu strictețe. Având în vedere organizarea judiciară, principiul are următoarele
aspecte:
 Justiția se înfăptuiește în numele legii, iar judecătorii sunt independenți și se supun
numai legii
 În soluționarea cauzelor civile judecătorii trebuie să respecte dispozițiile de drept
material ce guvernează raportul juridic litigios, dispozițiile procesuale și cele
privitoare la organizarea și funcționarea instanțelor
 Justiția se realizează prin Înalta Curte de Casație și Justiție și prin celelalte instanțe
judecătorești stabilite de lege
 Este interzisă înființarea instanțelor extraordinare
În cazul procesului penal, legalitatea se garantează prin instituirea sancțiunilor în caz de
nerespectare a dispozițiilor procesuale, dar și prin supravegherea și controlul permanent între
participanții la procesul penal.
Astfel, există două tipuri de sancțiuni:
 Personale (aplicabile oamenilor)
Un exemplu de sancțiune personală ar putea fi amenda judiciară, care este aplicată
participantului la procesul penal care efectuează o activitate procesuală altfel decât prevede
legea.
 Procedurale (aplicabile activității procesuale nelegale)
În concluzie, „În România respectarea Constituției, a supremației sale și a legilor este
obligatorie”.

3
 II. PRINCIPIUL ECHITĂȚII ȘI JUSTIȚIEI
Cuvântul echitate vine de la latinescul “aequitas” care înseamnă: „potrivire”, „dreptate”.
Echitatea şi justiţia sunt într-o legătură desăvârşită, fiindcă una se explică prin cealaltă.
Discuţiile purtate în timp asupra acestor noţiuni cu valoare de principiu de drept sunt
nenumărate. Astfel, Cicero considera echitatea ca fiind “drept egal pentru toţi cetăţenii”, iar
Celsus definea dreptul ca “o acţiune a binelui şi a echitaţii”.
Principiul echitaţii îşi găseşte aplicaţie atât în activitatea legiuitorului, cât şi în a celui care
aplica dreptul. Echitatea este un sistem al jurisprudenţei care se aplică în conformitate cu
principiul imparţialităţii.
Curţile de Echitate (numite şi tribunale ale Lordului Cancelar) au apărut în Anglia în secolul
XIV, ca replică la regulile din ce în ce mai stricte privind probele în justiţie şi a altor
reglementări din tribunale. Printre acestea se numără ducerea la îndeplinire a unor obligaţii
contractuale, restituirea bunurilor adunate nelegal, impunerea unei suspendări ori corectarea
sau anularea unor documente falsificate.
Perioada interbelică a teoretizat conţinutul său, una dintre cele mai celebre fiind remarca lui
Mircea Djuvara, care spunea că „fără dreptate, adică fără justiţie şi fără echitate, dreptul nu
poate să aibă înţeles, este numai un mijloc de tortură al oamenilor, iar nu un mijloc de
convieţuire paşnică între ei”, echitatea fiind unul dintre elementele raţionale ale ideii de
justiţie, alături de „persoană, drept, obligaţie, act juridic, obiect juridic, egalitate, libertate şi
justiţie”, după cum arată acelaşi autor.
Cel mai frecvent putem vorbi despre invocarea acestui principiu, al judecăţii în
echitate, în cauzele de acordare a despăgubirilor pentru daune morale unor persoane care au
suferit diverse prejudicii prin erori judiciare săvârşite în procesele penale.
Echitatea este rezultatul unei interpretări, prin natura sa subiectivă, dar care este esenţială în
momentul în care nu exista prevederile legale care să reglementeze în mod concret şi direct
problema dedusă judecăţii, deşi scopul legii este şi trebuie să fie tocmai atingerea echitaţii.
Aşadar, aceasta este însă raţiunea finală a legii şi trebuie subliniata necesitatea de a se găsi
echilibrul între necesităţile practice ale vieţii şi noţiunea de echitate.
În înţelesul modern al cuvântului, principiul echitaţii se înfăptuieşte atât în activitatea
de elaborare cât şi în cea de interpretare şi aplicare a dreptului, cei chemaţi să facă şi să aplice
legea fiind obligaţi să ia în considerare nevoile oamenilor, ţinând seama de statutul lor real.
Din principiul echitaţii, deducem noţiunea de justiţie ca stare generală ideală a
societăţii, pentru asigurarea fiecărui individ în parte a satisfacerii drepturilor şi intereselor
legitime ale oamenilor.

4
Din acest punct de vedere, putem spune că justititia reprezintă unul din factorii esenţiali de
consolidare a celor mai importante relaţii sociale, întrucât ea întruchipează virtutea, morala
fundamentală, menită a asigura armonia şi pacea socială, la a cărei realizare contribuie
deopotrivă regulile religioase, morale si juridice. Justiţia are rădăcini istorice, având sensuri
străvechi, şi de-a lungul timpului ca valoare originară şi incontestabilă a dreptului.
Termenul de justiţie a fost definit diferit: astfel, Giorgio del Vechio afirma că justiţia
este o conformare la legea juridică; Lalande considera ca justiţia “este proprietatea a ceea ce
este drept”. Djuvara considera ca justiţia reprezintă “reglementarea echitabilă pe cale
raţională şi obiectivă a relaţiunilor juridice individuale”.
La romani, justiţia se fundamenta pe principiul moral al dreptului, acesta fiind la baza
justiţiei, regulă “honeste vivere” ( a trăi cinstit ).
La popoarele primitive ideea de justiţie se confundă cu legea talionului: ochi pentru ochi,
dinte
pentru dinte. Aristotel concepea justiţia fie sub forma să comutativa, fie sub forma
distributiva.
Justiţia comutativă priveşte raporturile dintre particulari, de esenţa sa este egalitatea,
stabilirea
unei reciprocităţi: fiecare trebuie să primească contravaloarea a ceea ce a oferit.
Justiţia distributivă are în vedere raporturile dintre colectivitate şi indivizi. Această
formă nu se mai referă la săgeata implacabilă a unei balanţe, ci se adresează autorităţii care
fixează compensaţia ce trebuie oferită. Idee de proporţie este hotărâtoare, ceea ce primeşte
fiecare de la societate trebuie să fie proporţional cu rangul, meritele şi aportul său.
Trecând peste o multitudine de idei, de concepte, de puncte de vedere exprimate de
marii gânditori, în decursul timpului, o concluzie este limpede, echitatea şi justiţia reprezintă
comandamentul de ordine, echilibrul onestităţii, toleranţei şi respectul aproapelui, altfel spus,
o victorie absolută asupra egoismului, o subordonare faţă de o ierarhie de valori.
Această enumerare şi analiză a principiilor generale ale dreptului subliniază faptul că o bună
cunoaştere a unui sistem juridic nu poate să nu pornească de la examinarea modului în care
ideile conducătoare ( principiile ) sunt reflectate în acel sistem.

5
 III. PRINCIPIUL EGALITĂȚII
Dreptul la egalitate în faţa legii şi protecţia tuturor împotriva discriminării reprezintă
norme fundamentale ale legislaţiei internaţionale în materia drepturilor omului. Însă, în anul
ce marchează a 60-a aniversare a adoptării Declaraţiei Universale a Drepturilor Omului,
recunoaşterea şi posibilitatea de a se bucura de drepturi egale încă nu este la îndemâna unor
părti largi ale umanităţii.
În a doua jumătate a secolului al 20-lea legislaţia internaţională în materia drepturilor
omului a apărut drept un cadru legal major pentru protecţia drepturilor şi libertăţilor
individuale. Cu toate acestea, majoritatea statelor lumii nu posedă protecţie legală efectivă
împotriva discriminării sau mijloace legale pentru a promova egalitatea. Chiar şi în ţările în
care astfel de prevederi există, încă rămân multe de făcut pentru a asigura realizarea dreptului
la egalitate.
În anumite sisteme legislative naţionale şi regionale, legislaţia pentru egalitate a
evoluat în ultimele câteva decenii. Aceasta conţine concepte legale, definiţii, abordări şi
jurisprudenţă, iar unele dintre acestea au dus protecţia împotriva discriminării şi realizarea
egalităţii la un nivel mai înalt. Cu toate acestea, disparitatea dintre legislaţia internaţională în
materia drepturilor omului şi abordările naţionale cât şi cele regionale împiedică progresul.
Prin urmare, se impune un efort major pentru a moderniza şi integra standardele legale legate
de protecţia împotriva discriminării şi promovarea egalităţii.
Asupra Principiilor Egalităţii s-a convenit de către un grup de experţi pe parcursul mai
multor stadii de consultări. Acestea au fost discutate la o conferinţă numită „Principiile
egalităţii şi dezvoltarea de standarde legale cu privire la egalitate”, organizată de Equal
Rights Trust pe 3-5 Aprilie 2008, în Londra. Participanţi provenind din diferite medii,
incluzând profesori universitari, jurişti şi activişti în domeniul drepturilor omului din toate
regiunile lumii au luat parte la acest eveniment. Participanţii au dezbătut o versiune a
variantei existente care încorporase comentariile lor la un document anterior. Au contribuit
apoi cu comentarii. Un număr de alţi experţi au participat în diferite stadii ale procesului de
elaborare şi deliberare.
Rezultatul, Declaraţia Principiilor Egalităţii, reflectă un consens moral şi profesional
între experţi în drepturile omului şi în domeniul egalităţii. Această publicaţie are ca scop să
lărgească consensul, să genereze interes şi dezbateri şi în acest fel să contribuie la reafirmarea

6
şi dezvoltarea dreptului la egalitate. Principiile formulate şi agreate de către experţi se
bazează pe concepte şi jurisprudenţă dezvoltate în contexte legale internaţionale, regionale şi
naţionale. Scopul lor este de a asista efortul legislatorilor, judecătorilor,

organizaţiilor societăţii civile şi ale oricui altcuiva implicat în combaterea discriminării şi

promovării egalităţii. Ar putea servi drept punct de referinţă pentru a orienta eforturile
legislative, judecătoreşti şi de politici spre un set progresiv de norme şi politici de egalitate în
secolul al XXI-lea.
În final, speranţa este că formularea unor principii ale egalităţii cu aplicare universală va
încuraja eforturi suplimentare pentru a îndeplini egalitatea ca un drept fundamental al omului
de care să se beneficieze cu toţii.
Dreptul la egalitate este dreptul tuturor fiinţelor umane de e a fi egale în demnitate, de
a fi tratate cu respect şi consideraţie şi de a participa în condiţii de egalitate cu ceilalţi la orice
aspect al vieţii economice, sociale, politice, culturale sau civile. Toate fiinţele umane sunt
egale în faţa legii şi au dreptul la protecţie şi beneficiu egale în faţa legii.
Când ne referim la aspectele în legătură cu care îi considerăm egali, se oferă diferite
formulări, prin care se încearcă să se dea un conținut mai substanțial acestui principiu. Câteva
dintre aceste formulări sunt: fiecare persoană are o demnitate aparte, inalienabilă; fiacre
contează la fel de mult și nimeni nu este mai presus de celălalt; instituțiile statului trebuie să
acorde egală considerare intereselor tuturor; fiecare are dreptul la respect egal sau la același
tratament.
Tratamentul egal, ca un aspect al egalităţii, nu este echivalent tratamentului identic.
Pentru a realiza egalitatea deplină şi efectivă este necesar ca oamenii să fie trataţi în mod
diferit în funcţie de circumstanţele lor diferite, să fie afirmată valoarea lor egală şi să fie
sporite capacităţile lor de a participa în societate ca egali.
Pentru a fi eficace, dreptul la egalitate necesită acţiune pozitivă. Acţiunea pozitivă, ce
include o arie de măsuri legislative, adiministrative şi de politici pentru a depăşi
dezavantajele din trecut şi pentru a accelera progresul spre egalitate al unor grupuri specifice,
este un element necesar în cadrul dreptului la egal.
Principiul egalității are o valoare extrinsecă datorită efectelor sale benefice, de exemplu,
diminuarea unor atitudini indezirabile precum discriminarea unor categorii ale populației.
Egalitatea este o valoare fundamentală, o valoare socială de bază deoarece realizarea
persoanelor este foarte afectată într-o societate unde distribuția drepturilor și libertăților
individuale este inegală.

7
 IV. PRINCIPIUL LIBERTĂȚII
Într-o societate democratică, statul garantează juridic şi efectiv libertatea şi egalitatea
indivizilor, adică procedează la propria sa limitare.
Aşa cum arată Hegel, ideea dreptului este libertatea şi, pentru ca ea să fie într-adevăr
sesizată, trebuie să fie cunoscută atât în conceptul ei, cât şi în existenţa în fapt a acesteia. 
Libertatea constituie substanţa şi determinarea dreptului, iar sistemul dreptului este domeniul
libertăţii înfăptuite. 
“Fiecare individ are dreptul la viaţă, la libertate şi la siguranţa personală”, stipuleaza art.3 din
Declaraţia universală a drepturilor omului. 
      Principiul general al libertăţii se difuzează în ramurile dreptului, fie sub forma libertăţilor
generale, fie sub forma libertăţilor individuale. 
Astfel, în constituţii şi în documentele internaţionale privind drepturile omului sunt înscrise
urmatoarele libertăţi: 
 Libertatea de gândire in strânsă legătura cu libertatea de exprimare 
 Libertatea cuvântului în strânsă legătura cu libertatea de a scrie şi a
publica 
Limitele libertăţii de mişcare ale individului trebuiesc stabilite prin norme juridice, în
aşa fel încât ele să corespundă idealului de viaţă al societăţii existent la un moment dat.
Aceste garanţii limită ale libertăţii individului trebuie să fie nu numai teoretice, ele să poată fi
apărate, să poată fi reprimată orice abuz de limitare sau de eliminare ale acestor drepturi de
către o structura sau alta a statului. Egalitatea oamenilor este naturală, toţi oamenii sunt egali
în faţa legii, însă această egalitate este concretizată prin norme juridice. 
Montesquieu considera că “Libertatea este dreptul de a face tot ceea ce îngăduie legile; şi
dacă un cetăţean ar putea să facă ceea ce ele interzic, el nu ar mai avea libertate, pentru că şi
ceilalţi ar putea să facă la fel”. 
Libertatea este una singură, iar manifestarea ei are multiple variante: avem din acest
punct de vedere o libertate a cuvântului, a convingerilor religioase, de alegere a unei profesii,
a unui crez politic, libertate de mişcare și așa mai departe. Libertatea în formele ei cele mai
variate se manifestă prin recunoaşterea de către stat, prin lege, a unor drepturi, a unor

8
garanţii. Dintotdeauna, omul a dorit să fie liber iar limitele acestei libertăţi au cunoscut în
timp restrângeri sau nemărginire, în raport cu condiţiile date de societatea respectivă, de
regimul politic. Libertatea exprimată prin "drepturi" nu poate fi inteleasă deplin fără existenţa
în compensaţie a dreptului de proprietate, care reprezintă fundament al libertăţii şi siguranţei
persoanei. 
Căile de manifestare ale libertăţii sunt numeroase dintre care amintim:
 libertatea religioasă (orice persoană are libertatea de gândire, conștiință și de religie.
Acest drept include libertatea de a schimba religia sau credința. De asemenea, fiecare
persoană are libertatea de a-și manifesta credința, fie singur, fie în comunitate, public
sau privat)
 libertatea cuvântului (fiecare persoană are dreptul la libertatea de exprimare. Acest
drept include libertatea de a avea opinii și de a primi și distribui informații și idei fără
intervenția autorității publice)
 libertatea presei  
 libertatea de întrunire și asociere (orice persoană are libertatea de întrunire pașnică și
de asociere la toate nivelurile, în special în chestiuni politice, sindicale și civice, ceea
ce implică dreptul oricărei persoane de a înființa și de a adera la sindicate pentru
apărarea intereselor sale)
 libertatea de alegere a ocupației (fiecare persoană are dreptul de a se angaja și de a
exercita o ocupație liber aleasă sau acceptată. Fiecare cetățean are libertatea de a căuta
un loc de muncă, de a lucra de a-și exercita dreptul de stabilire și de a presta servicii
în orice țară)
 libertatea de gândire
 libertatea de informare
Satre considera că omul este condamnat să fie liber deoarece el nu s-a creat pe sine insuşi,
şi, de altfel, deoarece el este responsabil de tot ceea ce face. 
Aşadar, astăzi se consideră că o societate civilă are trei drepturi necesare: 
 Securitatea persoanei 
 Libertatea individului 
 Proprietatea  
Concluzionăm astfel că, în contextul unor necesare schimbări în conţinutul calitativ al
reglementărilor dreptului, oamenii nu mai solicită doar simpla reglementare a libertăţii, ei
solicită măsuri juridice eficace pentru garantarea participării la libertate.        

9
 V. PRINCIPIUL RESPONSABILITĂȚII
Responsabilitatea este calitatea unui individ care iși îndeplinește obligațiile sau
promisiunile, care își asumă consecințele acțiunilor sale, atunci când le împlineste în mod
conștient și intenționat.
Totodată, resposabilitatea este un fenomen social, ea exprimă un act de angajare a individului
în procesul integrarii sociale.
Resposabilitatea însoțește libertatea, ar spune unii. Prin aceste spuse, libertatea
înfățișându-se dintr-un punct de vedere:
 Libertatea în raport cu natura
 Libertatea în raport cu societatea
 Libertatea în raport cu sine însuși
Concepând responsabilitatea ca o asumare a răspunderii față de rezultatele acțiunii sociale
ale omului, se admite faptul că acțiunea socială este cadrul nemijlocit de manifestare, pe de o
parte, iar pe de altă parte, ca libertatea, este o condiție fundamentală a responsabilității.
Responsabilitatea este considerată valoare umană. Prin intermediul acesteia, indivizii iau
decizii în mod conștient și își asumă responsabilitatea pentru consecințele care pot deriva din
aceasta.
Această valoare implică și angajamentul de a împlini acordurile, promisiunile și obligațiile. O
persoană responsabilă este cea care respectă ceea ce a promis și este fidelă obligațiilor sale.
Desi este de obicei o trasatură de personalitate, ea poate fi lucrată si încorporată ca obicei.
Există o serie de tipuri de responsabilități:
 Responsabilitatea socială (reprezintă angajamentul pe care fiecare individ îl are față
de ceilalti și față de societatea în ansamblu)
 Responsabilitatea civilă (este responsabilitatea unei persoane de a despăgubi un alt
individ pentru prejudiciul cauzat accidental sau intenționat)
 Responsabilitatea de mediu (reprezintă angajamentul fiecărui individ față de mediul
înconjurator și față de natură)

10
  Responsabilitatea morală (angajamentul unei persoane de a răspunde la actele
personale și de a-și asuma pedepsele)
 Responsabilitatea muncii (angajamentul pe care și-l asumă fiecare angajator de a
garanta condiții optime de muncă persoanelor responsabile)
 Raspunderea penală (responsabilitatea pe care trebuie să și-o asume un individ în fața
unei acțiuni pedepsite prin lege)
Atunci când ne referim la răspunderea penală ne gândim la două aspecte importante:
1. Aptitudinea persoanei de a-și da seama de sensul, importanța și urmările
acțiunilor pe care le săvârșește, precum și de a-și dirija liber voința, potrivit cu
scopurile urmarite. Responsabilitatea constituie condiția fundamentală a
vinovăției.
2. Ansamblu de reglementări privind consecințele care decurg în sarcina unei
persoane din încălcarea unei obligații și care în îndatorirea ei de a repara
prejudiciul cauzat și de a suporta, când este cazul, o sancțiune.
Pe lângă responsabilitate avem și iresponsabilitate. Iresponsabilitatea semnifică starea
de incapacitate psiho-fizică a unei persoane care nu își poate da seama de caracterul, sensul și
valoarea socială, morală sau juridică a faptelor pe care le săvârșește și a urmărilor acestora.
Iresponsabilitatea privește incapacitatea psihică a persoanei, atât sub raport intelectiv , atunci
când aceasta nu își poate da seama de semnificația socială a acțiunilor sau inacțiunilor sale,
cât și sub raport volitiv, când nu își poate determina și dirija în mod normal voința.
Fără existența factorului intelectiv și a celui volitiv nu poate exista vinovăție în săvârșirea
unei fapte și de aceea starea de iresponsabilitate este o cauză care înlătură vinovăția,
caracterul penal al faptei, deci și răspunderea penală a făptuitorului.

11
BIBLIOGRAFIE:
1. Nicolae Popa, Teoria generală a dreptului, ediția 6, Ed. C.H. Beck, București, 2020
2. Dumitru Cătălin, Unele aspecte ale principiului legalității, Ed. Universitatea Liberă
Internațională din Moldova, 2020, pp. 311-316
3. Principiul legalităţii | Dictionar juridic (dex) (legeaz.net) (accesat la data 09.11.2022)
4. Micu B., Slăvoiu R., Procedura penala. Curs pentru admiterea in magistratura si

avocatura, ediția 4, Ed. Hamangiu, 2019, pp. 3-5

5. Olaru B., Principiul egalității: fundamental și circumstanțial
6. https://ec.europa.eu/info/aid-development-cooperation-fundamental-rights/your-
rights-eu/know-your-rights/freedoms_ro (accesat la data 10.11.2022)
7. http://www.euroavocatura.ro/dictionar/3176/Responsabilitate (accesat la data
10.11.2022)

12