2.

CONCEPTUL DREPTULUI
Noțiunea de drept poate avea o sumedenie de sinonime la prima vedere. Astfel că, în
limbajul uzual, de zi cu zi, am putea spune că dreptul înseamnă justețe, adevăr, dreptate, lege,
verticalitate, onestitate, moralitate, corectitudine, echitate, a da fiecăruia ce i se cuvine sau
fiecăruia ceea ce îi aparține etc. Dar odată ce începem a le enumera ne putem lesne da seama
că de fapt fiecare dintre aceste cuvinte are un înțeles de sine stătător. Din aceste considerente
este necesară o abordare juridică a termenului „drept”.
Kant concepe dreptul în dependenţă cu ideile morale, ca o totalitate a condiţiilor în
care voinţa liberă a fiecăruia poate coexista cu voinţa liberă a tuturor, potrivit unei legi
universale de libertate.
Prof. Nicolae Popa defineşte1 dreptul ca fiind „ansamblul regulilor asigurate şi
garantate de către stat, care au ca scop organizarea şi disciplinarea comportamentului uman în
principalele relaţii din societate, într-un climat specific manifestării coexistenţei libertăţilor,
apărării drepturilor esenţiale ale omului şi statornicirii spiritului de dreptate”.
Așadar, am putea spune că dreptul semnifică un ansamblu de reguli de conduită
generale și obligatorii ce consfințesc drepturi, obligații și libertăți ale oamenilor în relațiile lor
reciproce, a căror respectare este asigurată la nevoie de către forța coercitivă a statului.
Anita Naschitz definește dreptul ca un „complex de reguli de conduită, având menirea
ca, pe calea unor dispoziții generale referitoare la raporturile generale tipice, să reglementeze
într-un anumit scop conduita previzibilă a oamenilor, cel puțin cât privește cadrul ei (căci
altfel regula n-ar avea sens)2.
Într-o altă definiţie3, dreptul reprezintă „ansamblul normelor generale de conduită,
obligatorii de respectat, instituite sau recunoscute (sancţionate) de stat, exprimând voinţa
socială generală şi care au ca scop reglementarea relaţiilor sociale în conformitate cu
interesele fundamentale ale societăţii, iar respectarea lor este garantată prin forţa de
constrângere a statului”.
Esența dreptului constă în voința generală oficializată, care devine voință juridică,
exprimată în legi și apărată de stat4, în concordanță cu interesele generale fundamentale ale
societății.
Ce este așadar dreptul?
Dreptul constă în ansamblul regulilor de conduită generale și obligatorii, create
sau sancționate de stat, ce stabilesc drepturi și obligații juridice a căror respectare este
asigurată, la nevoie, de forța coercitivă a statului.

2.1. Accepțiunile noțiunii de „drept”

Dreptul constă în ansamblul regulilor de conduită generale și obligatorii asigurate și
garantate de stat, reguli al căror scop îl constituie organizarea și disciplinarea
comportamentului uman în societate.
Termenul drept poate fi înțeles în două sensuri care cuprind două realități distincte:
un sens filosofic și unul juridic.
A. În limbajul filosofic care s-a conturat treptat, pornind de la ideile lui Aristotel și
Platon, dreptul este conceput în sensul de justețe, echitate. În acest sens, prin drept înțelegem
îndatorirea de a da sau a recunoaște fiecăruia ceea ce îi aparține sau i se cuvine. Sensul acesta

1
N. Popa, op. cit., p. 97
2
A. Naschitz, Teorie și tehnică în procesul de creare a dreptului, Ed. Academiei, București, 1969, p. 87.
3
Ioan Santai, Teoria Generală a Dreptului, Editura Riso-print, Cluj-Napoca, 2007, p. 27
4
N. Popa, op. cit., p. 65.
este prezentat și în operele jurisconsulților romani, în lucrările lor de bază dintre care
amintim: "Instituțiile'', ,,Digestele", "Questiones", "Response", "Definițiile''.
B. În sens juridic, accepţiunile noţiunii de drept sunt5:
a. Știinţa dreptului reprezintă ansamblul ideilor, noţiunilor, conceptelor şi
principiilor care explică dreptul şi prin intermediul cărora dreptul poate fi gândit;
b. Dreptul obiectiv cuprinde ansamblul normelor de conduită cu caracter general și
obligatoriu, elaborate sau recunoscute de stat, impuse indivizilor și colectivităților în cadrul
vieții sociale, în anumite cazuri (de nerespectare a lor) chiar prin forța coercitivă a statului.
Dreptul obiectiv, privit ca un ansamblu de reguli de conduită, este menit să
reglementeze viața oamenilor grupați în societate.
Dreptul obiectiv poate fi privit sub dublu aspect: aspectul static al dreptului - constă
în ansamblul de izvoare (acte normative, obiceiuri, practică judiciară), și presupune
cercetarea, descrierea, sistematizarea formelor sub care se prezintă regulile de drept; aspectul
dinamic al dreptului - reprezintă formele prin care se realizează dreptul precum și autoritățile
(organele de stat) care sunt competente să utilizeze aceste forme.
Distincția dintre sensul filosofic al termenului "drept'' și sensurile juridice ale lui
constă în faptul că, pe câtă vreme sensul filosofic presupune o acțiune internă a ceea ce este
just sau injust în sfera afectivă a indivizilor, sensurile juridice nu cer din partea subiecților
cărora li se adresează decât supunerea la perceptele lor (a normelor) fără a pretinde o
adeziune internă, de conștiință.
Dreptul obiectiv este ceea ce exista independent de voința noastră, iar dreptul
subiectiv este ceea ce depinde de voință. Dreptul obiectiv, ca totalitate a normelor juridice,
exprimă faptul că ele sunt independente de subiectele raportului juridic concret.
Cel mai răspândit sens al termenului „drept” este acela de drept obiectiv. Astfel că
atunci când întâlnim cuvântul drept fără a avea vreun alt atribut trebuie să îl înțelegem în
sensul lui obiectiv, adică ansamblul de norme de conduita cu caracter general, instituite
sau sancționate de stat, a căror respectare este obligatorie, încălcarea lor atrăgând după
sine aplicarea forței de constrângere a statului (forța coercitivă a statului).
În limba engleză termenul law desemnează dreptul obiectiv.
c. Dreptul pozitiv poate fi definit ca ansamblul normelor juridice în vigoare la
momentul analizei, într-o societate determinată, sau într-un anumit stat caracterizat prin
aplicabilitate directă, imediată, obligatorie şi posibil a fi adus la îndeplinire, în caz de
nevoie, prin forţa de constrângere a statului;
d. Dreptul subiectiv reprezintă îndrituirea (posibilitatea, atributul, prerogativa,
facultatea) subiecților participanți la un raport juridic concret, respectiv ceea ce pot sa
pretindă ei de la ceilalți subiecți de drept în cadrul unui raport juridic.
Întrucât dreptul subiectiv reprezintă prerogativa (posibilitatea) recunoscută unei
persoane fizice sau juridice de a dispune de un drept (valoare) recunoscut (recunoscută) de
lege, înțelegem că drepturile subiective decurg din dreptul obiectiv.
În limba engleză termenul right desemnează dreptul subiectiv.
Exemple cu privire la frecvența folosirii termenului cât și în privința conținutului
termenului în accepțiunea sa de drept subiectiv:
- am dreptul să mă căsătoresc, întrucât am împlinit vârsta de 18 ani
- am dreptul să mă înscriu în anul II de studii întrucât am promovat primul an
- am dreptul să pretind prețul pe lucrul vândut și predat
- am dreptul să pretind salariul pe luna expirată întrucât am fost prezent, am lucrat
în toate zilele lucrătoare îndeplinindu-mi obligațiile de muncă,
5
A se vedea în acest sens C. Voicu, op. cit., pp. 33-35; N. Popa, op. cit., pp. 35-37; Gh. C. Mihai, R. I. Motică,
op. cit., pp. 202-206; M. Djuvara, op. cit., pp. 229-239; I. Ceterchi, I. Craiovan, Introducere în Teoria generală
a dreptului, Editura ALL, Bucureşti, 1996, pp. 15-16.
 - dreptul subiectiv la viaţă şi la integritate fizică şi psihică este consacrat în dreptul
pozitiv în art. 22 alin. 1. din Constituţia României: „Dreptul la viaţă, precum şi dreptul la
integritate fizică şi psihică ale persoanei sunt garantate”, etc..

ACCEPȚIUNILE
TERMENULUI „DREPT”

Sensul juridic Sensul filosofic

Dreptul reprezintă ansamblul de reguli considerate “drepte”, “juste”, Îndatorirea de a da sau
“corecte” care guvernează viaţa şi activitatea de stat a unei societăţi. a recunoaşte fiecăruia
ceea ce îi aparţine sau i
(totalitatea normelor juridice) se cuvine, de a fi
corect (exprimă ideea
Este privit ca o delimitare între dreptul subiectiv şi dreptul obiectiv. de justeţe, echitate,
dreptate)
Drepturile subiective decurg din dreptul obiectiv!

Drept obiectiv
Drept subiectiv Drept pozitiv
= ansamblul regulilor de
= prerogativa
conduită generale şi = totalitatea normelor
recunoscută unei obligatorii, create sau de drept care sunt în
persoane de a
sancţionate de stat, ce vigoare la un moment
pretinde să i se stabilesc drepturi şi obligaţii dat şi care se aplică
dea, să i se facă juridice a căror respectare într-o anumită ţară.
sau să nu i se facă este asigurată, la nevoie, de
ceva. (DREPTUL
forţa coercitivă a statului. APLICABIL)
(RIGHT) (LAW)

2.2. Etimologia termenului „drept”

Sub aspect etimologic termenul „drept” derivă de la latinescul „directus”, luat în sens
metaforic (directus de la dirigo, dirigere, care însemna „drept” - orizontal sau vertical - de-a
dreptul, direct, direcție, linie dreaptă). În limba latină, limba maeștrilor clasici ai dreptului,
cuvântul care corespundea substantivului drept era jus6 (drept, dreptate, legi). Astfel că, în
acest înțeles, el nu înseamnă altceva decât dirijarea, prin intermediul legii, care indică linia
dreaptă pentru conduita oamenilor.
6
Jus vine de la sanscritul ju care înseamnă a lega. A se vedea și sensurile date de către Gh. Mihai, op. cit., vol. I,
p. 142; M. Losano, Marile sisteme juridice, Ed. All Beck, București, 2005, p. 17, etc.
 Cuvintele anterior menționate „directum” sau „dereptum” erau de fapt derivate din
verbul „dirigo” care însemna a cârmui, a dirija sau orienta, a conduce. Prin evoluţie și
combinarea acestor termeni, cuvântul „drept” a început a exprima ideea de „conducere” sau
„cârmuire dreaptă” a oamenilor, de a-i dirija pe linia dreaptă a conduitei sau faptelor stabilite
prin norme sau legi, de „a decide” în mod corect, „drept” în baza legilor.
Înțelesul de rectiliniu îl exprimă și cuvintele neolatine: „diritto” în limba italiană,
„dereche” în limba spaniolă, „droit” în limba franceză; dar și limba germană prin verbul
„recht” sau limba engleză prin „right”.
Un înțeles aparte au pus limbile slave în cuvântul prin care exprimăm noțiunea de
drept. Ele folosesc termenul „pravo”, al cărui înțeles originar este același cu cuvântul pravda
care înseamnă adevăr.
Din toate cele de mai sus reiese un singur lucru: conținutul noțiunii de drept se
suprapune, se pliază pe ideea de a acționa drept, de a avea un comportament cu linia dreaptă,
de a săvârși prin acest comportament numai ceea ce este bine, adică a nu te abate de la calea
cea bună, dreaptă.
În concluzie, noțiunea dreptului se identifică cu ideea de a acționa drept, de a avea o
comportare, o conduită în conformitate cu linia dreaptă, de a nu se abate de la adevăr, de la
regulă.

2.3. Originea și apariția dreptului. Dimensiunea istorică a dreptului

Studiul conceptului dreptului implică cu necesitate viziunea istorică, legată de
descifrarea originilor dreptului. Ca instituție ce derivă de la societate și își găsește suportul în
relațiile reciproce dintre oameni, dreptul este indisolubil legat de evoluția generală a
societății, de particularitățile societății în diferitele sale trepte de dezvoltare istorică.
Chiar și H. Kelsen recunoaște că dreptul este un fenomen condiționat de timp și
7
spațiu .
Prin adagiile „ubi societas, ibi jus” – „acolo unde este societate există drept” şi „ubi
jus, ibi societas” - „acolo unde există drept este societate”, romanii consacrau credința lor în
veșnicia dreptului roman și a societății romane. Ei nu puteau concepe existența societății fără
drept și viceversa.
Hugo Grotius (1583-1645), fondatorul Școlii dreptului natural, susținea teza potrivit
căreia „omul este prin natura sa o ființă socială”, dreptul natural reprezentând suma
principiilor și regulilor pe care națiunea le dictează pentru satisfacerea nevoilor sociale ale
omului8.
Considerat universal, invariabil și imposibil de schimbat chiar și de Dumnezeu,
dreptul natural se opune, astfel, caracterului divin al dreptului.
Școala dreptului natural a formulat o serie de precepte fundamentale9:
 aliendi abstinentia (respectarea a tot ce e al altuia);
 promissorum implendorum obligatio (respectarea angajamentelor);
 damni culpa dati reparatio (repararea pagubelor pricinuite altora);
 poenae inter hominis meritum (pedeapsa echitabilă).
Concepția modernă fundamentează teoria apariției dreptului în condiții social
istorice determinate, pe o anumită treaptă de dezvoltare a societății, adică odată cu apariția
statului. Statul creează dreptul, elaborând reguli de conduită cu caracter general și
obligatoriu.

7
H. Kelsen, Theorie pure du droit, 1953, p. 57.
8
C. Voicu, op. cit., p.35.
9
N. Popa, op. cit., p. 38; C. Voicu, op. cit., p. 36.
 Dreptul a existat încă din cele mai vechi timpuri, sub diferite forme. Dacă ar fi să ne
uităm de exemplu la cele 10 porunci, putem foarte ușor constata că, cel puțin câteva dintre
ele: „să nu ucizi”, „să nu furi”, „să nu ridici mărturie mincinoasă împotriva aproapelui tău”,
le regăsim și în zilele noastre, evident într-o altă formulare, reglementate în legislație, mai
exact în Codul penal.
Deci, se poate concluziona că societatea umană încă de la primele colectivități a simțit
nevoia unei organizări, a unei discipline fără de care conviețuirea ar fi imposibilă.
Astfel că, de-a lungul timpului s-au format reguli, norme, obiceiuri a căror respectare
a fost necesară fiecărei colectivități. Dacă la începuturi se considera că dreptatea vine de la
Dumnezeu astăzi știm cu toții că există legi clare cărora ne supunem cu toții în mod egal.
Oricărei societăți îi este necesar un ansamblu de reguli, după care cei care o alcătuiesc
să se poată ghida. Fiecare cetățean trebuie să știe că este liber să facă tot ceea ce dorește, însă
în limitele impuse de către o autoritate superioară, prin intermediul unor legi. De aceea se
spune că „dreptul meu nu trebuie să îl îngrădească pe al tău”. De aici, rezultă că fiecare dintre
noi ne putem exercita drepturile, executa obligațiile, în așa fel încât să nu îngrădim sau să
lezăm dreptul celui de lângă noi; deoarece cu toții suntem egali în fata legii. Orice persoană
în momentul în care încalcă o regulă de comportament instituită în mod legal de organele
competente este ținut să răspundă în măsura vinovăției sale.
În cadrul oricărei societăți oricât de mare sau de mică ar fi, omul trebuie să se supună
unei puteri publice căreia să i se subordoneze, cu scopul de a realiza ceea ce se numește
ordine juridică. Trebuie să se respecte anumite reguli de conduită, care se aplică uniform
tuturor, deopotrivă celor cărora li se adresează, cât și celor care le-au emis. Ordinea juridică
se asigură prin intermediul dreptului pentru a exista un echilibru în societate, pentru a
preîntâmpina eventuale derapaje de la ordinea socială și juridică, iar în cazul în care aceste
derapaje au loc, adică apar încălcări ale legii, există măsuri de constrângere, dar și de
reeducare a făptuitorilor.
Apariţia statului presupune existenţa unor reguli, obligatorii, care servesc intereselor
generale ale societăţii şi interesele specifice individuale, garantate la nevoie, în respectarea şi
realizarea lor, de forţa de constrângere a statului. Aşa fiind, apariţia statului determină şi
existenţa dreptului.

2.4. Primele legiuiri

Constituirea dreptului ca o entitate conturată se poate spune că are loc o dată cu
constituirea puterii publice ca putere de stat în țările Orientului Antic ca și în antichitatea
greco-romană. Atunci apare, alături de normele obișnuielnice, cutumiare, și dreptul scris,
ilustrat și de anumite acte normative - adevărate monumente legislative intrate în istoria
dreptului și culturii umane, cum au fost:
 În Egiptul antic, primul legiuitor a fost Menes
 În Babilon – Codul legilor lui Hammurabi10
 În India antică – Codul legilor lui Manu
 In China – Codul legilor împăratului Mu
 În Grecia antică – Legile lui Dracon și Legile lui Solon
 La romani – Legea celor XII table
Asupra condițiilor, a momentului apariției dreptului, profesorul francez Maurice
Duverger arată că dreptul apare când oamenii dintr-un grup social încearcă să regleze
raporturile dintre ei printr-un echilibru între avantajele și dezavantajele pe care le trage
fiecare din aceste raporturi, echilibru între produsele de schimb, între daune și reparații, între

10
C. Voicu, op. cit., p. 38.
răul pricinuit colectivității și sancțiunea aplicată autorului; dreptul se definește prin natura
sancțiunilor aplicate în caz de violare a normelor.
Filozoful german Helmut Coing scrie că dreptul - conceput din punct de vedere
filozofic - apare pe aceea treaptă istorică când omul nu mai este subordonat normelor stabilite
de familie, clan, trib, când personalitatea individului iese la suprafață, când relația bazată pe
legătura de sânge își pierde autoritatea. Doctrina marxistă care absolutizează în mod
unilateral natura de clasă a dreptului, consideră că aceasta nu a existat în comuna primitivă
deoarece nu existau clase antagoniste și, deci, ar fi apărut numai o dată cu împărțirea
societății în clase (proprietari de sclavi și sclavii), ca expresie a voinței și intereselor claselor
dominante. De altfel, mergând pe linia aceluiași raționament, se susținea că în comunism,
odată cu dispariția societății în clase, va dispare și dreptul precum și statul.
Primele legiuiri au apărut în Orientul Antic, constituindu-se ca impresionante opere de
referinţă pentru istoria dreptului, adevărate monumente juridice. Aşa sunt spre exemplu:
Legea lui Menes (Egiptul antic), Codul lui Hamurabi (Babilon), Legile lui Manu (India) şi
Legile lui Mu (China). În Egiptul și Babilonul antic, dreptul și statul erau de origine divină.
În Egiptul antic, primul legiuitor a fost Menes. El a publicat o lege care interzicea
luarea unui împrumut fără ca acesta să fie garantat printr-o mumie, iar aceasta nu putea fi
îngropată până la restituirea împrumutului.
Cel mai cunoscut reprezentant al dinastiei ce a domnit în Babilon a fost Hammurabi
(1728 - 1686 î.Hr.), care a elaborat celebrul cod de legi (Codul lui Hammurabi), descoperit în
anul 1901 la Sousa şi structurat în 282 articole. Acest cod conține atât norme cu caracter strict
juridic, cât și norme morale, religioase, adevăratul legislator fiind divinitatea care transmitea
oamenilor normele juridice prin intermediul regelui. Dreptul avea un caracter divin11. În
considerațiile de principiu, legiuitorul din Babilon statuează faptul că legea trebuie să aducă
binele poporului, trebuie să oprească pe cel tare de a vătăma pe cel slab.
Reprezentativ pentru India antică este Codul lui Manu, redactat între secolele II î.Hr.
şi II d.Hr., care cuprinde 5370 versuri şi se referă la norme juridice de drept public şi privat,
civil şi penal, obiceiuri şi prescripţii religioase etc., edictate de către brahmani printr-o
îndelungată contribuție colectivă. Codul legilor lui Manu reprezintă o bogată culegere de
norme religioase, etice și juridice, cum ar fi: norme care reglementează organizarea puterii de
stat și corelația ei cu cetățenii, norme ce se referă la anumite fapte civile și penale, diferite
dispoziții de ordin religios ale brahmanilor. Legile sunt necesare pentru că ele conțin pedepse,
acestea fiind instrumentul cel mai important al regelui în îndeplinirea misiunii sale esențiale -
dreptatea. "Pedeapsa cârmuiește omenirea și o protejează", iar duhul pedepsei este considerat
ca fiul lui Dumnezeu, ca un ocrotitor a tot ce este împlinitor al justiției.
În China, din antichitate, cel mai vechi cod de legi este atribuit împăratului legendar
Mu, acesta fiind, în special, un cod penal, cuprinzând 3000 de articole. Dreptul chinez se
caracterizează prin predominanţa regulilor penale, care vizau aproape exclusiv reprimarea
crimelor. Cauzele civile se judecau după reguli nescrise, specifice obiceiurilor locale.
Primele coduri de legi au fost redactate în secolul V-IV î.Hr., dar dreptul cutumiar era
superior legii scrise12.
În Europa primele legiuiri consemnate documentar sunt13: Legile lui Lycurg în Sparta
(secolele X-IX î.Hr.); Legile lui Dracon şi Solon în Atena (secolele VI-V î.Hr.); Legea celor
XII Table la romani (secolul V î.Hr.); Legea Salică la franci (secolele V-IV î.Hr.).
În Atena, Dracon a fost cel care a elaborat, pentru prima dată, legi scrise în anul 621
î.e.n. aceste legi se pare că au fost mai mult o culegere de obiceiuri care au luat o formă

11
C. Voicu, op. cit., p. 38.
12
C. Voicu, op. cit., p. 40.
13
N. Popa, op.cit., p. 48.
scrisă. Legile lui Dracon erau deosebit de severe și făceau distincția între omorul intenționat
și omorul fără voie.
La începutul sec. VI î.e.n., o largă activitate legislativă a fost desfășurată de Solon.
Legile elaborate de el, însă, nu au ajuns până la noi. Tot ce se cunoaște în legătură cu aceste
legi dau posibilitatea să se tragă concluzia că Solon a luat în considerare intereselor
proprietarilor particulari și a favorizat, prin intermediul legislației elaborate de el, dezvoltarea
comerțului și a meseriilor în Atena.
Prima lege scrisă la romani a fost Legea celor XII table, inspirată din legile grecești,
apărută în anul 450 î.e.n. Apariția ei a fost determinată de lupta dintre patricieni și plebei.
Codul proclama egalitatea civilă a patricienilor cu plebeii, obligativitatea părților de a se
prezenta în fața instanțelor judecătorești, dreptul de proprietate ş.a.
Dimensiunea istorică a dreptului conferă acestuia prestigiu și autoritate, îl așază
alături de creațiile cu largă rezonanță social-umană.
Hegel, nota atât de frumos: „Soarele ca și plantele au și ele legile lor, dar ele nu le
cunosc. Prin faptul că dreptul se instituie și că el este cunoscut se înlătură tot accidentalul
simțirii, al opiniei subiective, forma răzbunării, a milei, a egoismului, și numai astfel își
dobândește dreptul determinația sa adevărată și ajunge la cinstea care i se cuvine.14"

2.5. Definiții ale filosofilor și juriștilor antici

Dreptul reprezintă o realitate prezentă, dar și activă în orice societate, încă din cele
mai vechi timpuri. Din acest motiv cei mai cunoscuți filosofi antici aveau printre preocupările
lor științifice și definirea dreptului. În încercarea lor de a-și explica mecanismul vieții umane
și orânduirea oamenilor în societate au căutat să dea diverse definiții dreptului, fiecare în
funcție de propriile concepții despre viață, precum și în raport cu realitățile concrete ale vieții.
Așadar, Socrate (469-399 î.e.n) a definit dreptul ca fiind conformitatea cu voința
zeilor, conformitatea cu binele; acesta spunea că „Între a face rău cuiva și a-i face
nedreptate, nu este nici o deosebire, iar nedreptatea este în orice caz un rău și o rușine. A
face nedreptate, înseamnă a face cele rele, iar a nu face nedreptate înseamnă a face cele
bune.”
Platon (428-348 î.e.n) vedea dreptul ca fiind virtutea cea mai cuprinzătoare:
dreptatea. Ea se află în fruntea celorlalte trei virtuți față de care viața omenească ar fi lipsită
de consistență și anume: sofia adică înţelepciunea, andria adică bărbăția, sofrosini care
înseamnă cumpătarea. Aceste virtuți, considera el, nu pot exista fără dreptate.
Aristotel (384-322 î.e.n) definește dreptul ca virtutea supremă sub chipul dreptății, pe
care o considera „virtutea prin care toți primesc ale lor, precum cere legea, este cea mai
bună dintre virtuți, cea mai desăvârșită, în care se cuprind toate celelalte virtuți sau întreaga
virtute.” Dreptatea, considera el, reprezintă „binele cel mai înalt”, a cărei aplicare în viața
omenească este tot una cu aplicarea prin care se dă fiecăruia ce este al său. Ca atare, dreptul
reprezintă ceea ce este egal și echitabil. Binele este prezent în drept prin intermediul dreptății,
al echității, iar echitatea este mai mult decât legalitate, pentru că legile pozitive nu sunt
întotdeauna echitabile, și astfel, echitatea este un drept chiar contra celui legal. Aristotel
explică faptul că dreptul echitabil, just aplicat la viața omenească se prezintă ca virtutea
socială a dreptății, prin care se exprimă binele și adevărul în relațiile dintre oameni.
Zenon (336-264 î.e.n.) definește dreptul ca o formă a onestului și un chip al binelui.
Cunoscând dreptul în acest chip, care se lămurește numai în cugetarea dreaptă a omului, el
trăiește în conformitate cu natura sa, după virtute, adică fără contrazicere cu sine însuși.
Cicero (106-43 î.e.n.) definește dreptul ca fiind “rațiunea care purcede din natura
lucrurilor și care ne împinge la săvârșirea lucrului drept și ne reține de la delicte.”

14
Hegel, op. cit., p. 241.
 Seneca (4-65 e.n.) definește dreptul ca justiție sau dreptate și arată că ea rezidă în
rațiune și se impune ca bine și onest sau prin bine și onest.
Marc Aureliu (121-180 e.n.) socotește că binele cel mai înalt îl reprezintă justiția și
deci ea se definește cu raportare la bine.
Juriști antici precum Celsus, precizau că dreptul este știința binelui și a echității,
adică arta de a distinge ceea ce este bine și echitabil și de a proceda potrivit acestei distincții
la stabilirea lui jus, adică a dreptului și la aplicarea lui în viața omenească.
O definiție analitică dată de Ulpianus arată că dreptul ar consta în trei precepte,
porunci, și anume: a trăi onest, a nu vătăma pe altul și de a da fiecăruia ce este al său.

2.6. Dimensiunea socială a dreptului

Alături de dimensiunea istorică, dreptul are și o dimensiune socială, fiind o creație a
societății în scopul asigurării ordinii în cadrul societății respective. Dreptul este creat de om
pentru om.
Abordarea dimensiunilor sociale ale dreptului implică analiza locului dreptului și a
realității juridice în societate, sistemul legăturilor sale cu celelalte elemente (realități) ale
societății15.
Realitatea juridică (juridicul) este o dimensiune inalienabilă a realității sociale în
condiții istorice determinate. Existența ei nu poate fi desprinsă de existența celorlalte părți ale
unei societăți, suportând influența acestora și exercitând la rându-i influență asupra lor.
Realitatea juridică sau juridicul este uneori denumită și sistem juridic16. Realitatea
juridică are următoarele componente17:
 conștiința juridică;
 dreptul;
 relațiile juridice (ordinea de drept).
Conștiința juridică reprezintă conștiința legiuitorului care analizează, evaluează,
valorizează și valorifică o situație socială concretă și, apoi, elaborează norma juridică
necesară reglementării respectivei situații18.
Dreptul, componentă a realității juridice, este privit ca sistem de reglementări și
instituții, spre exemplu norme juridice de drept civil, drept penal, drept constituţional etc.;
instituţia proprietăţii, a familiei, a guvernului etc.
Relațiile juridice cuprind raporturile juridice și situațiile juridice, care dovedesc
eficiența dreptului19. Această componentă a fost denumită și ordine de drept (juridică),
definită ca rezultat al desfășurării raporturilor juridice în conformitate cu prevederile legale20.

2.7. Esența dreptului

Esenţa dreptului21 constă în voinţa generală oficializată, care devine voinţă
juridică, exprimată în legi şi apărată de stat22, în concordanţă cu interesele generale
fundamentale ale societăţii.
Rousseau face o diferență între voința colectivă (a tuturor) și voința generală. „Este
adeseori - scrie el - o mare diferență între voința tuturor și voința generală, aceasta nu privește

15
N. Popa, op. cit., vol.3, p. 40.
16
G. Vrabie, Necesitatea redefinirii unor concepte pe baza unei analize pluridisciplinare a fenomenelor
politico-juridice. Studii și cercetări juridice, 3, 1979.
17
N. Popa, op. cit., p. 49; C. Voicu, op. cit. p. 41.
18
N. Popa, op. cit., p. 50; C. Voicu, op. cit. p. 41.
19
N. Popa, op. cit. p. 51.
20
Pentru o analiză detaliată, a se vedea, Gh. C. Mihai, R. I. Motică, op. cit., pp. 237-247.
21
A se vedea, pe larg, N Popa, I. Dogaru, Gh. Dănișor, D.C. Dănișor, op. cit., p. 256-278.
22
N. Popa, op. cit., p. 65.
decât interesul comun, cealaltă are în vedere interesul privat și nu este decât suma voințelor
particulare; scădeți din acestea năzuințele opuse care se compensează și va rămâne, ca
rezultat, voința generală”23.

2.8. Conținutul dreptului

Conţinutul dreptului îl constituie „ansamblul elementelor, al laturilor şi al
conexiunilor care dau expresie concretă (contur) voinţei şi intereselor sociale ce reclamă
oficializarea şi garantarea pe cale etatică”24.
Din această perspectivă, conținutul dreptului implică esența sa, dar nu se reduce la ea.
Conținutul este mai stufos, deși nu este atât de profund ca esența. Fiind mai apropiat de
realitățile sociale în care dreptul își duce existența, conținutul este, în același timp, mai mobil,
își are dinamica sa.
Mircea Djuvara25 sesiza faptul că, în conținutul lor, legislațiile sunt mereu altele, deși
- în esență și în formă - există ceva care planează deasupra lor și le servește de cadru
permanent - ideea de obligație, tendința ideală spre sancțiunea juridică, subiectele și obiectul
relației juridice. Acestea fac să se distingă ceea ce este element juridic, ele determină în mod
constant realitatea juridică în esența ei. În conținutul lor, normele și reglementările diferă în
timp și loc. „Nici un jurist - scria Georges Ripert - nu ar îndrăzni să susțină în zilele noastre
că dreptul nu evoluează”26.
Dinamica dreptului determină aprofundarea cunoașterii conținutului dreptului, în toată
complexitatea sa și în considerarea conexiunilor, a legăturilor interne și externe, multiple ale
elementelor sale componente.

2.9. Forma dreptului

Forma dreptului semnifică exprimarea organizării interioare a structurii
conținutului; ea desemnează aspectul exterior al conținutului, modul său de exteriorizare.
Forma dreptului are întotdeauna greutatea sensului acestuia, ea aparține unui conținut; forma
goală este o absurditate. În această lumină, forma este chiar legea de alcătuire, modul în care
se leagă elementele care compun conținutul dreptului.
Forma internă a dreptului este chiar interacțiunea ramurilor dreptului (sistemul
dreptului), gruparea normelor juridice pe instituții și ramuri (ramuri de drept privat sau de
drept public).
Forma externă (exterioară) ) poate fi analizată din mai multe puncte de vedere:
 sub aspectul modalităţilor de exprimare a voinţei legiuitorului: izvoarele dreptului
legi, ordonanţe, hotărâri etc.;
 sub aspectul modalităților de sistematizare a legislaţiei: codificări, încorporări, etc.
 sub aspectul modalităților de exprimare a normelor de drept în felurite acte ale
organelor de stat - legi, decrete, hotărâri, etc.
În forma dreptului sunt conținute și procedeele specifice tehnicii juridice, cum ar fi:
conceptele, procedeele de conceptualizare, clasificările, tiparele logice ale normei juridice
(substanța intelectuală a acesteia) etc.
Forma dreptului apare ca elementul său extrinsec (considerat uneori ca elementul
empiric al dreptului).

23
J.J. Rousseau, Contractul social, Ed. Științiifică, București, 1957, p. 101.
24
N. Popa, op.cit., p. 64.
25
M. Djuvara, op. cit., vol. I, p. 16.
26
G. Ripert, Les forces creatrices du Droit, Paris, 1955, p. 32.