UNIVERSITATEA DE VEST ”VASILE GOLDIȘ” DIN ARAD

FACULTATEA DE MEDICINĂ DENTARĂ

SPECIALIZAREA: MEDICINĂ DENTARĂ

DREPT SANITAR
SUPORT DE CURS

Conf. univ. dr. DANIEL BERLINGHER

ARAD - 2020

5
 DREPTUL

În limbajul juridic de specialitate termenul „drept” este utilizat fie singular, de sine stătător, fie în
corelaţie cu alţi termeni sau atribute exprimând astfel conţinuturi diferite. În acest fel, termenul „drept”
are mai multe accepţiuni, din care mai uzitate sunt: drept obiectiv, drept subiectiv, drept pozitiv.
- Cel mai larg, mai răspândit sens al termenului „drept” este acela de drept obiectiv. Prin drept
obiectiv se înţelege totalitatea normelor juridice dintr-o societate, ansamblul de norme instituite,
elaborate şi aplicate de organe competente ale statului, a căror respectare este obligatorie fiind
garantate la nevoie prin forţa de constrângere a puterii de stat. Când termenul „drept” este utilizat fără
un alt atribut se înţelege că este vorba de „dreptul obiectiv”, adică de ansamblul de norme juridice
existente în acea societate (De observat că în acest context atributul „obiectiv” care însoţeşte uneori
termenul „drept” nu are accepţiunea filosofică a cuvântului „obiectiv”. Se ştie că în filosofie prin
termenul „obiectiv” se înţelege o existenţă ce este independentă de voinţa şi acţiunea subiectului uman,
spre deosebire de termenul „subiectiv” care exprimă, dimpotrivă, o existenţă ce ţine de voinţa sau
acţiunea subiectului uman. În limbaj juridic, termenul „obiectiv” în asociere cu termenul „drept”
exprimă doar faptul că ansamblul sau totalitatea de norme juridice din societate constituie o existenţă
independentă de voinţa sau dorinţa unora sau altora din subiecţii sociali. Aşadar, termenul „obiectiv”
are în acest context un înţeles mai restrâns decât cel utilizat în accepţiune filosofică).
Prin conţinutul său expresia „drept obiectiv” cuprinde două mari diviziuni ale dreptului
desemnate prin termenii sau expresiile specifice de „Drept public” şi „Drept privat” şi, respectiv, de
„Drept intern” şi „Drept internaţional”. Accepţiunile acestor expresii în limbaj juridic constau, în
următoarele:
Prin Drept public se înţelege ansamblul normelor şi ramurilor dreptului prin care se
reglementează raporturile dintre subiecţii puterii de stat şi subiecţii privaţi (persoane fizice sau juridice
private), precum şi cele dintre subiecţii puterii în raporturile lor de subordonare sau de coordonare.
Caracteristic Dreptului public este că normele sale sunt imperative (obligatorii) exprimând, în esenţa
lor, relaţia de subordonare. Din sfera Dreptului public fac parte, de exemplu: normele de drept
constituţional, de drept administrativ, de drept penal, de drept financiar, de drept internaţional public
s.a.
Prin Drept privat se înţelege ansamblul normelor şi ramurilor dreptului prin care se
reglementează raporturile dintre subiecţii privaţi (persoane fizice sau juridice private), raporturi în care
subiecţii respectivi intră prin libera lor voinţă situându-se pe o poziţie de egalitate juridică, adică de
nesubordonare (ca în Dreptul public). Din sfera Dreptului privat fac parte normele de drept civil, de
drept comercial, de dreptul familiei, de dreptul muncii, etc.
- O altă accepţiune, cu totul diferită de prima, este exprimată prin termenul sau expresia de
„drept subiectiv”. Prin „drept subiectiv” se înţelege prerogativa (îndreptăţirea, îndrituirea) unei
persoane, subiect al unui raport juridic concret de a deţine un bun, a săvârşi un fapt sau acţiune, de a
pretinde unui alt subiect să dea, să facă sau să nu facă ceva, în virtutea normelor dreptului obiectiv 1. Cu
alte cuvinte, prin drept subiectiv se exprimă dreptul sau prerogativa ce aparţine unui titular sau subiect
concret al unui raport social determinat (De exemplu, toate drepturile civile: de proprietate, succesiune,
drepturile de creanţă etc. sunt drepturi subiective; sau drepturi constituţionale cum sunt: dreptul la
viaţă, la muncă, învăţătură, la vot etc. sunt drepturi subiective ale persoanei umane). De remarcat că în
limbajul juridic englez se face o delimitare şi mai netă între dreptul obiectiv şi cel subiectiv în sensul că
pentru dreptul obiectiv se utilizează termenul „Law” iar pentru dreptul subiectiv - termenul „Right”.

1
Dreptul subiectiv a fost definit, pe scurt, ca fiind „… o anumită facultate (posibilitate) recunoscută de dreptul obiectiv
unei persoane de a adopta o anumită conduită juridică (de a săvârşi un act ori un fapt determinat, sau de a pretinde altei
persoane îndeplinirea unei obligaţii determinate etc.) (M. Mureşan, S. Fildan, op. cit., pag. 6).
6
 Din cele prezentate mai sus, în legătură cu cele două accepţiuni (drept obiectiv şi drept subiectiv),
se pot observa următoarele aspecte2: între cele două accepţiuni există o legătură indisolubilă, legătură
care constă în aceea că drepturile subiective există şi se pot exercita, numai în măsura în care sunt
recunoscute de dreptul obiectiv. Altfel spus, dreptul obiectiv constituie cadrul de reglementare juridică
pentru recunoaşterea şi exercitarea drepturilor subiective, cum şi pentru executarea obligaţiilor
corelative. De observat totodată că în timp ce drepturile subiective sunt strâns legate de titularul lor,
dreptul obiectiv este alcătuit din reguli de conduită generale şi abstracte, tipice, care se adresează
tuturor subiectelor de drept, unei (unor) categorii de subiecte de drept sau deţinătorului unei calităţi
(funcţii), dar nu ca persoană concretă ci ca deţinător al acelei funcţii.
- Un alt sens al termenului „drept” este cel de „drept pozitiv”. Prin „drept pozitiv” se înţelege
totalitatea normelor juridice în vigoare la un moment dat. Prin această expresie sau termen se operează
distincţia în sfera dreptului obiectiv dintre categoriile de norme care au ieşit din vigoare, care nu se mai
aplică fiind trecute în „arhiva” istorică a dreptului şi, respectiv, categoria normelor care sunt în acţiune.

2
Ion Dogaru, Teoria generală a dreptului, editia a II-a, Editura CH BECK, Bucuresti, 2008, p. 9-10.
7