MEDICINA DENTARĂ ÎN EVUL MEDIU

Occidentul medieval era o lume mai slab echipată (LE GOFF), lumea
bizantină, lumea musulmană şi China întrecându-l prin civilizaţie. Înzestrarea
tehnică defectuoasă legată de o structură socială care paraliza creşterea
economică a făcut ca Occidentul medieval să fie o lume ajunsă la extrema
limită, o lume în echilibru marginal. El era un univers al foamei.
 După prăbuşirea imperiului roman, se degradează viaţa culturală şi
apare foametea, bolile epidemice, tuberculoza, ciuma (1347-1352), variola
(ciuma neagră), febra tifoidă, lepra şi toate bolile carenţiale cunoscute;
orbii, schilozii, cocoşaţii, paraliticii, sunt apariţii înspăimântătoare în
tablourile lui Breughel; se arată aici că aceşti bolnavi deveneau cerşetori
pentru că familiile lor îi izgoneau, considerând că ei s-au îmbolnăvit din
cauza păcatelor pe care le-au făcut şi nu voiau ca acest păcat să se transfere
şi la membrii familiei; „nu există nici o îndoială că păcatul este cauza
primară a bolilor timpului", spunea Ioan Hrisostomul.
 Reaua alimentaţie, mediocritatea unei medicini care nu-şi găsea
echilibrul între leacuri băbeşti şi teorii de savanţi a generat mizerii fizice
îngrozitoare şi o mortalitate de ţară subdezvoltată. Durata normală de viaţă
era mică. Ea nu depăşea 30 de ani în Occidentul medieval. Astfel Sfântului
Ludovic, numeşte pe un om de 40 de ani, bărbat cu experienţă şi pe un om
de 50 de ani, „bărbat cu vârstă înaintată".
Deficienţa fizică - îndeosebi în evul mediu timpuriu - exista şi la
nobili: scheletele războinicilor merovingieni au dat la lumină carii dentare
grave, consecinţa unei alimentaţii de proastă calitate, iar mortalitatea
infantilă nu cruţa nici familiile regale. Astfel, Ludovic cel Sfânt a pierdut
mai mulţi copii de vârstă fragedă.
Bolile pielii ocupau primul loc şi în primul rând cumplita lepră.
Abcesele, gangrenele, râia, ulcerele, tumorile, şancrele, eczema, brânca
sunt expuse cu ostentaţie pe miniaturi şi în textele pioase.
 În această perioadă de „ţară subdezvoltată" apar „oaze" feudale,
unde se continuă parţial viaţa normală a oamenilor cu metodele terapeutice
medicale continuate de la Hipocrate, Celsus, Galenus sau Avicena; totuşi
majoritatea oamenilor săraci reiau credinţele şi obiceiurile vechi populare,
reiau descântecele şi vrăjitoria, reintroduc forţele supranaturale sub forma
magnetismului; un grup de italieni vin în bâlciuri să scoată dinţii şi pietrele
de „sub limbă", cu mâna şi oferă bolnavilor diverse licori de plante
multifuncţionale; aceştia erau şarlatanii, care făceau tratamente aberante,
fără valoare terapeutică.
Hipocrate Celsus Galenus Avicenna
 Să vedem în continuare cum a evoluat medicina pe acest fundal
apocaliptic.
În secolele X-XV, s-au dezvoltat şcoli de medicină la Salerno,
Bologna, Padova, Montpellier, Paris, unde a început să se practice
cauterizarea cu „fier înroşit" a plăgilor sau a hemoroizilor; se recomandau
purgative, cu bază de plumb, în toate bolile existente ca să „cureţe
intestinele" şi se aplicau sângerările (flebotomiile) în pletoră (hipertensiune
arterială).
În durerile dentare Rugerro din Salerno (sec. 12), folosea fumigaţii
cu substanţe nocive pentru a omorî „viermele" care produce durerea în
dintele respectiv. Tot în Italia dinţii se scoteau cu mâna.
 Incizia unui abces dentar cu unghia

Caria dentară cu pulpită se trata cu

Fumigații de jusquiam (Rugero de Frugardo)
 Abia în secolul al XII-lea se redescoperă autorii antici datorită
traducerii operelor medicale arabe de către CONSTANTIN AFRICANUL
în Italia şi a lui GERARD DIN CREMONA în Spania.
Bolonia, Milano şi Verona vor vedea apariţia maeştrilor chirurgiei
care vor relua învăţământul anatomic după procedeele folosite în
antichitate. BRUNO DA LONGOBUCCO, către mijlocul secolului al XII -
lea la Bolonia, a fost adeptul cauterizării epulidelor şi al fistulelor.
GUILLAUME DE SALICET, profesor la Bolonia şi la Verona în a doua
jumătate a secolului XIII, trata bolile gingivale prin fricţiuni cu alaun.
 LANFRANCHI, unul din cei mai celebri chirurgi din secolul al
XIII-lea, combătea durerile de dinţi folosind narcotice. TEODORICO
BORGOGNONI (1205-1298) recomanda să se acorde atenţie stării
rădăcinilor dentare, care trebuiau extrase când se scurgea puroi.
 În Belgia, THOMAS DE CONTIMPRE (1207-1263) s-a distins
printr-o lucrare deosebită: „De Naturis Rerum" (manuscrisul nr. 410 al
Bibiliotecii publice din Bruges), primul tratat cunoscut scris în evul mediu,
care abordează modul de îngrijire a unor afecţiuni ale dinţilor şi gingiilor:
„la copilul care-şi schimbă dinţi trebuie frecate gingiile cu creier porcin".
 În această epocă uneori indivizii fug de la ţară pentru a scăpa de seniori
şi de dreptul feudal alegând libertatea pentru a fonda burguri care au devenit
ulterior centrele burgheziei. Unii s-au ocupat de medicină şi de chirurgie. Dintre
ei se vor recruta chirurgii-bărbieri care se vor ocupa de stomatologie.
În secolul al XIV-lea THOMAS SCELLINCK (1287-1343) consacră
un capitol stomatologiei într-un manuscris editat în 1343 la Namur.
 La Bolonia, PETER DE CERLATA (1380) lărgeşte cavităţile
carioase pentru ca alimentele să nu stagneze şi să putrezească în dinţi.
În evul mediu principiile chirurgiei conservatoare, pe care cei
vechi le-au prezervat cu gelozie, vor fi tot mai puţin respectate. Extracţia
dentară va fi considerată treptat o intervenţie banală, privită cu totală
indiferenţă, în timp ce, cei vechi nu extrăgeau dinţii decât in extremis.
 Chirurgii secolului al XV-lea, ca GIOVANNI PLATERIO din
Pisa, vor prefera să cauterizeze caria cu ajutorul unei bucăţi de lemn de
frasin incandescent sau cu un fier încălzit la alb. Ei foloseau caustice
chimice, administrau purgative şi foloseau sângerările. PLATERIO
introduce poziţia şezândă pentru efectuarea operaţiilor dentare, în timp ce
chirurgii secolelor precedente culcau pacientul sau îi ţineau capul între
genunchi.
 BARTOLOMEO MONTAGNA, chirurg din secolul al XV-lea la
universitatea din Padova, preconiza amestecul de camfor şi opiu ca remediu
excelent antalgic.
 GIOVANNI D'ARCOLI, alt chirurg din secolul al XV-lea,
profesor la Bolonia şi Padova, a scris o lucrare medicală demnă de interes.
Ea reprezintă un fel de „catalog" al igienei dentare şi propune 10 reguli
preventive:
- să-ţi menajezi stomacul, evtând alimentele care perturbă digestia;
- să eviţi tot ceea ce provoacă voma;
- să eviţi consumul de dulciuri şi de alimente vâscoase, cum sunt
smochinele uscate sau prăjiturile cu miere;
 - să eviţi spargerea alimentelor tari cu dinţii;

- să eviţi alimentele prea calde sau prea reci şi să nu treci de la o

extremă la alta;
- să eviţi consumul prazului căci are acţiune nocivă asupra
dinţilor;
- după mese să îndepărtezi toate resturile alimentare folosind
scobitori din lemn, de preferinţă de chiparos, aloe, pin, rosmarin, ienupăr
sau alte specii amare sau astringente, având grijă să nu insişti prea mult în
spaţiile interdentare şi să nu răneşti gingiile;
• să speli apoi dinţii cu un decoct din vin de salvie, sau de scorţişoară,
răşină, ienupăr, rădăcină de chiparos și frunze de rosmarin;
• înainte de culcare sau dimineaţa devreme să-ţi freci dinţii cu un
dentifrice potrivit.
Iată deci că sfârşitul evului mediu vede apariţia unei lucrări care
impresionează şi astăzi prin corectitudinea recomandărilor de igienă.
 În sec. XVII, regele Soare Ludovic al XIV-lea, s-a adresat unor
şarlatani din bâlciul din Paris să-i scoată dinţii cariaţi şi dureroşi, înainte de
a se căsători cu M-me de Maintenon; deşi avea la palat un medic internist şi
un medic chirurg (dr. Marechal), regele a chemat un şarlatan să-i scoată
dinţii, cu instrumente şi cu mâna, reuşind în final să-i facă şi o comunicare
buco-sinusală, de care a suferit tot restul vieţii lui.
 După extracţiile suferite; el a dat un edict care interzicea
şarlatanilor să mai facă extracţii dentare; el a dat ordin să se facă
subchirurgi la o şcoală anexată facultăţii de Medicină din Paris (Sorbona).
Aceste şcoli formau de fapt bărbieri-chirurgi, care susţineau examenul final
cu „roba scurtă" spre deosebire de medicii doctori, care învăţau multă
anatomie şi puţină chirurgie şi susţineau „teza de doctorat" în „robă lungă”.
 Nu este întâmplător că în această perioadă Ştefan cel Mare din
Moldova, a chemat un medic evreu din Italia, din Padova, pentru a-i trata
plaga de la picior cu „fierul roşu", după metoda timpului; de asemenea,
Petru cel Mare, ţarul Rusiei, a fost tratat tot cu fierul roşu pentru hemoroizi
şi din cauza durerilor şi-a gonit medici străini cu bastonul, făcându-i
„neghiobi".