MEDICINA DENTARĂ

GRECO - ROMANĂ
 În insulele mediteraneene Creta şi Cipru, Grecii făceau comerţ cu
corăbiile, folosind arcul cu săgeţile şi pumnalele din bronz, pentru apărarea
lor; traumatismele erau frecvente, astfel încât războinicii comersanţi
foloseau praful de rocă calcaroasă ca hemostatic al plăgilor; după scoaterea
săgeţilor, plăgile murdare erau spălate cu vin vechi negru, care avea tanin,
astringent ca hemostatic şi chiar antiseptic; ei aplicau pe plagă frunze de
plante aromate, care aveau acţiune trofică şi antiseptică în acelaşi timp; în
plus, aceste frunze ce acopereau plaga, împiedicau deshidratarea locală şi
formarea unei cruste sângerânde. Toate aceste metode terapeutice empirice,
se folosesc şi astăzi la nevoie, de cei ce merg pe munte în excursii şi nu au
cu ei trusa medicală corespunzătoare.
 În această perioadă, medicina greacă se baza pe credinţe şi
obiceiuri în care zeii aveau rol esenţial în producerea bolilor şi în
tămăduirea lor. În Grecia, vindecător era Apolo, zeul soarelui; din această
epocă a rămas zicala „unde intră soarele nu intră boala". Apolo era
considerat salvatorul sănătăţii (Apolo prophylax). Grecii au adorat pe
pământ pe Asclepios, fiul lui Apolo cu Coronis, o nimfă muritoare; el a
învăţat arta medicală de la centaurul Kiron; Asklepios este sculptat pe
metopa din templul Epidaur, (sec. IV î.H.)
 Sculptură pe metopa templului din Epidaur (sec. IV î.H.), reprezentând
bolnavii în stânga, cerând ajutor medical celor 2 fii, Machaon şi Podaliros şi
celor 3 fiice, Hygeea, Panaceea şi Epione ai lui Asklepios.
 HIPOCRAT (460­ – 377 î.H.) născut în insula Cos, în cartea sa
„Dentiţia" el a descris fenomenele ce însoţesc erupţia dentară sub termenul
de „nelinişte a gingiilor": tumefacţii gingivale, febră, convulsii şi diaree.
Tot el a descris anomaliile de poziţie ale dinţilor.
Hipocrate face primele observaţii de ortodonţie, stabilind raportul
dintre erupţia dentară şi vârsta copilului.
 Un mare merit al lui HIPOCRAT este acela că a sesizat existenţa
anumitor relaţii între configuraţia capului şi aparatul dento-maxilar,
evidenţiind că indivizii cu cap lunguieţ au bolta palatină adâncă şi prezintă
adesea o înghesuire dentară, frecvenţa cariei fiind mai mare la ei. Marele
medic grec a mai descris influenţa tartrului asupra bolilor parodontale,
parotiditele la adolescent, enantemele bucale, osteomielita maxilarelor,
aftele şi ulceraţiile bucale precum şi abcesele gingivale. Tratamentele sale
se rezumau la cauterizări ale gingiei, extracţia dinţilor şi gargarisme.
HIPOCRAT inciza abcesele dentare. El a descris metoda de
reducere a luxaţiei temporo - mandibulare, iar în cazul fracturilor de
maxilare cu deplasare făcea ligaturi şi aplica fronda, iar în cele fără
deplasări făcea ligaturi cu fir de aur sau cu fire de in.
 DIOCLES a dat o formulă pentru durerile dentare şi recomanda
spălarea dinţilor cu degetul curat.
ARISTOTEL (384-322 Î.H.) descrie erupţia tardivă a molarilor de
minte, extruzia dinţilor fără antagonişti, mişcările de lateralitate ale mandibulei
precum şi extracţia dinţilor cu cleşti din fier.
În muzeul de arheologie din Atena există o proteză din secolul III î.H.
cu dinţi de om înfipţi în ochiurile unor panglici de aur late de 5-6 mm.
Vechii greci foloseau o serie de plante aromate pentru parfumarea
halenei.
 După HIPOCRAT învăţăturile şcolii din Cos au fost preluate de
romani odată cu cucerirea Greciei antice de către aceştia.
Arta dentară nu este însă ilustrată în Grecia doar de HIPOCRAT.
La Pergam CLAUDIUS GALENUS NICON (131-200 d.H.) sfătuia ca
dinţii copiilor să fie frecaţi cu tulpini vegetale aromatice. El credea că dinţii
sunt oase şi folosea o pilă pentru a micşora dinţii proeminenţi (ectopici),
respectiv rezolvarea ectopiei den­tare prin presiune digitală. Tot el folosea
arsenicul în tratamentul pulpitelor.
 Volumele sale (manuscrise) ajunse la 67, conţin teoriile şi
metodele terapeutice medicale din epoca sa, având meritul să amintească de
toţi medicii care l-au precedat din antichitate; timp de 1500 ani lucrările
sale au fost „cartea de căpătâi" a tuturor studenţilor şi medicilor, ce s-au
instruit în această profesiune nobilă; arabii şi creştinii au acceptat
lucrările medicale ale lui Galenus, care au fost cunoscute şi în India şi
China, în traducere.
Galenus și discipolii săi disecând un porc.
 AULUS CORNELIUS CELSUS (25 Î.H.-50 d.H.) a descris în
cărţile 6 şi 7 referitoare la odontologie persistenţa dinţilor temporari. El a
arătat că „mandibula se luxează mai uşor la copii şi la tineri", a făcut studii
asupra anatomiei capului şi a descris ulceraţiile faringiene. CELSUS
recomanda redresarea dinţilor erupţi în afara arcadei prin presiune digitală.
Tot CELSUS practica incizia urmată de drenaj în abcesul dentar,
exciza fistulele, după care făcea extracţia dintelui şi chiuretajul alveolar, iar
în parodontite practica arderea gingiei. El obtura cavităţile carioase cu
plumb şi consolida dinţii traumatizaţi cu ligaturi.
 În cartea sa „Despre Medicină" CELSUS a avansat o serie de idei
deosebite pentru acele timpuri. El spunea de exemplu că „numai acela va
trata corect boala, care nu va nesocoti cauza bolii". CELSUS a emis o serie
de reguli pentru păstrarea sănătăţii, iată una din ele:
„Trândăvia duce la bătrâneţe timpurie, munca la tinereţe
prelungită".
În capitolele de anatomie CELSUS sublinia următoarele:
„Capul şi cele ce se află în gură nu se delimitează numai prin
limbă şi bolta palatină, dar şi prin cele ce sunt accesibile vederii noastre. La
dreapta şi la stânga gâtului există două vene mari, care se numesc jugulare
şi două artere care se numesc carotide şi care merg în sus trecând pe lângă
jugulare. În regiunea cervicală se află ganglioni, care uneori se tumefiază şi
produc dureri".
 Referitor la luxaţii CELSUS scrie că:
„În ce priveşte mandibula, vertebrele şi toate articulaţiile care sunt
unite prin ligamente solide, acestea se luxează fie prin violenţă, fie prin
ruptura sau slăbirea tendoanelor".

Instrumente chirurgicale folosite de romani, fiecare legiune fiind înzestrată

cu un asemenea instrumentar dentar.
 TITUS LIVIUS (59 Î.H.-16 d.H.) în cartea 41 din „Istoria
Romană" aminteşte cazul unei fete care s-a născut cu dinţi (dinți natali),
fenomen care la romani era un semn de prosperitate.
 În Roma antică practicile de igienă aveau ca scop asigurarea
frumuseţii. De altfel de la romani vine numele de „dentifrice" dat pulberilor
care serveau pentru curăţirea dinţilor.
Marele poet roman OVIDIU a scris că:
„Îngrijirile pe care le acordaţi acestei persoane agreabile se pot
bănui observând incarnaţia roză a buzelor, a gingiilor ca şi albeaţa
strălucitoare a celor două rânduri de perle care iluminează micuţa-i faţă".
 RUFUS din Efes, fost medic al Cleopatrei, punea originea bolilor
de dinţi pe seama unui dezechilibru organic, în sensul unei umidităţi
excesive.
 ARHIGENES din Apaneea (anul 100) perfora dinţii cu un trepan
fin de oţel şi ardea pulpa cu fierul roşu.
 ARETAIOS din Capadocia a sesizat rolul dinţilor în patogenia
bolii artritice.
Romanii foloseau origanul pentru tratarea ulceraţiilor mucoasei
bucale. Pătrunjelul era masticat pentru a parfuma halena.
 COSMUS, vestitul negustor de parfumuri, de la care vine cuvântul
„cosmetică", a propus o apă de gură cu şofran, trandafiri roşii, trandafiri de
Poestrum şi pastile dezinfectante pe bază de fistic, mirt, mastic şi anason.
Romanii foloseau băi de gură pe bază de urină, componenţii
acesteia fiind decapanţi şi astringenţi. La bogaţi:
„O sclavă îi aducea stăpânei într-o cupă de aur o mică fiolă de
onix umplută cu urina unui băiat tânăr, în care se punea piatră ponce pisată.
Acestui amestec i se dădeau tot felul de culori adăugându-se pulbere de
marmură".
După greci şi romani medicina şi odontologia nu au mai făcut
progrese în perioada evului mediu.
VĂ MULȚUMESC