PARODONTOLOGIE - TD 2 CURSUL 1 27.03.

2023

Parodontologia = disciplina care studiază patologia parodonţiului marginal.

Boala parodontală are o istorie tot atât de lungă cât a omului însuşi. Studiile
antropologice şi paleontologice arată că boala a însoţit constant evoluţia filogenetică a
speciei umane, din timpuri preistorice.
RUFFER, în 1921, a descris la mumiile egiptene de acum 4000 de ani BP, iar
papirusurile EBBERS şi SMITH conţin numeroase referiri despre îmbolnăvirile gingivale şi
tratamentul acestora.
Sumerienii, cu 3000 de ani î.e.n., practicau igiena orodentară cu ajutorul; scobitorilor
de aur, găsite în săpăturile de pe locul cetăţii Ur.
Urmaşii acestora, babilonienii şi asirienii au lăsat scrieri cuneiforme pe tăbliţe de
argilă, referitoare la tratamentul gingiilor bolnave prin masaj şi cu extracte de plante
medicinale. Scrierile chineze datând din anul 2500 î.e.n., cuprind referiri amănunţite la
inflamaţiile gingivale, descriu abcesul gingival, ulceratiile gingivale şi recomandă ca procedee
terapeutice aplicaţii cu extracte de plante; pentru prevenire recomandă masticoterapia,
scobitorile şi periuţele de dinţi.
Fenicienii practicau imobilizarea dinţilor parodontotici prin ligaturi cu fir metalic.
HIPPOCRATES, în sec. IV î.e.n. (466 – 377), a descris bolile parodontale,
considerând tartrul ca factor etiologic principal şi gingivoragia ca simptom principal.
AULUS CORNELIUS CELSIUS (sec.I e.n), scriitor roman, enciclopedist,
contemporan cu Tiberius, a descris boala parodontală amănunţit, precizând ca simptome
inflamaţia gingivală, slăbirea suportului osos al dinţilor, cu mobilitatea acestora,
recomandând cu scop terapeutic cauterizarea gingiilor şi acoperirea plăgilor cu miere de
albine, iar în scop profilactic igiena orală prin periaj cu periuţe şi dentifrice, după concepţia
medicinei alexandrine.
Paul din Egina (sec VII) a descris elemente de diagnostic diferenţial dintre abcesul
gingival şi epulis, recomandând în scop terapeutic detartrajul cu instrumente metalice şi
pilişoare, concepute de el. Ca măsură preventivă recomanda periajul dinţilor, zilnic, după
cină.
RHAZES (850-923) recomandă pe plan curativ opiul, mierea de albine şi uleiul de
trandafir, precum şi băile de gură astringente şi prafurile dentifrice pentru curăţirea dinţilor. In
opera sa, AL FAKKIR, cuprinde capitole întregi despre dinţi, rapoarte interdentare, caria
dentară, bolile gingivale, pioreea şi înflamaţia gingivală precum şi halitoza bucală.
AVICENNA (980-1037) a dezvoltat cunoştiinţele asupra simptomatologiei bolilor
parodontale, descriind retrcţia gingivală, supuraţia sau pioreea gingivală, ulceraţiile gingivale
şi senzaţia de dinte alungit..
ALBUCASSIS (916-1013) a subliniat rolul tartrului în etiologia BP şi importanţa
detartrajului minuţiosîn scop terapeutic.
Valescus din Montpellier (secXV) a precizat eficienţa terapeutică a detartrajului cu
instrumentar metalic, prescriind în scop terapeutic vinul alb, sarea şi substanţele
aromatizate, iar în plan profilactic practicarea igienei.
EUSTACHIUS BARTOLOMEUS în 1563, într-o carte apărută la Veneţia, a descris
pentru prima oară ligamentele alveolo-dentare, precizând că acestea asigură fixitatea şi
capacitatea funcţională a dinţilor.
PIERE FAUCHARD (1678-1761), considerat părintele stomatologiei moderne, în
opera sa Le chirurgien dentiste, apărută în 1728 la Paris, a descris BP, considerând-o ca
prima manifestare a scorbutului, care atacă gingia, alveolele şi dinţii. Adescris cu măiestrie
clinică simptomatologia îmbolnăvirilor parodontale, caracterul lor cronic extensiv,precum şi
depozitele moi si dure peridentare, secreţiile purulente care se elimină la apăsarea gingiei
bolnave.
El a recomandat pe plan terapeutic tratamentul local, constând din detartraj minuţios
cu instrumente metalice mult diversificate şi perfecţionate de el, a recomandat dentifricele,
băile de gură şi imobilizarea dinţilor parodontotici cu atele, precizând ineficienţa tratamentului
intern.
JOHN HUNTER (sec XVIII) a sintetizat cunostintele asupra bolilor parodontale, iar
KUNSTMANN, ROBICSECK şi RIGGS, în sec XIX , au descris procedurile de tratament
chirurgical parodontal şi anume chiuretajul subgingival, gingivectomia simplă simplă şî cu
lambou, perfecţionate în sec XX.
In ţara noastră cunostiinţele asupra bolilor parodontale au fost aplicate de practicieni
formaţi în scolile europene occidentale.
În 1857, la Scoala Natională de Medicină din Bucureştise predau şi noţiuni generale
privind arta dentistică. In 1890, dr. Marcovici a înfiinţat la spitalul Sfântul Spiridon din Iaşi
prima clinică dentară.
În 1893 a fost publicată legea care permitea practicarea stomatologiei numai de către
medicii diplomaţi.
In 1903, la Fac de Medicină din Bucureşti a fost înfiinţată disciplina „boli de gură şî
dinţi”.
1919 – la Cluj a fost înfiinţat Institutul de Stomatologie, sub conducerea prof.
Gh.Bilaşcu, unde se specializau în stomatologie absolvenţii de med. gen. În 1929 a fost
înfiinţat şi la Bucureşti institutul de Stomatologie, sub conducerea prof. Dan Theodorescu.
Ulterior au fost infiinţate fac de stom. În 1948 la Bucuresti, Iaşi, Cluj, si din 1963 s-au
adăugat si Fac de stom. De la TM şi Tg-Mures.
Preocupările pentru prevenirea bolilor parodontale în ţara noastră au deja o oarecare
tradiţie, dacă ţinem seama că, încă din 1828, a fost publicată la Bucureşti, cartea Povăţuire
despre curăţirea dinţilor , de către dentistul Ion Selliger, în care sunt descrise bolile
parodonţiului, considerate de către autor drept cea mai uşoară formă de scorbut,
recomandând în scop terapeutic detartrajul şi băile de gură cu ape aromatizate şi
astringente, iar în scop profilactic practicarea unei igiene oro-dentare regulate.
Parodontologia modernă este rezultatul amplelor cercetări de specialitate, fiind
fundamentată ştiinţific pe baza numeroaselor stuidii clinic3e şi cercetări experimentale, care
au subliniat rolul important al factorilor locali de iritaţie şi în mod deosebit, al plăcii bacteriene
în etiologia formelor inflamatorii, precum şi rolul ocluziei traumatice în distrucţiile
parodonţiului ligamentar şi oso, factorilor generali sau sistemici, atât de remarcaţi în trecut,
revenindu-le doar rolul de factori favorizanţi, influenţând debutul şi evoluţia acestor
îmbolnăviri, prin prăbuşirea potenţialuluibiologic şi de apărare al ţesuturilor parodontale.
Dezvoltarea impetuoasă a cunoştinţelor privind etiopatogenia, diagnosticul şi
tratamentul profilactic şi curativ al bolilor parodontale, a impus înfiinţarea unei discipline noi,
denumită Parodontologie.

2. TERMINOLOGIE
Literatura de specialitate nu prezintă o terminologie şi clasificare internaţională unică
privind parodonţiul marginal şi bolile care îl afectează.
 Termenii folositi în parodontologie prezintă numeroase variante care nu au însă
semnificaţii diferite.în SUA, Comitetul pentru nomenclatură al Academiei Americane de
Periodontologie recomandă încă din 1937- termenul de periodontium pentru ţesuturile de
susţinere ale dintelui: gingie, membrana periodontală, osul alveolar.
În 1953, Consiliul de parodontologie al Asociaţiilor internaţionale pentru cercetări
asupra parodontopatiilor (ARPA) optează între prefixele greceşti para şi peri cu valoare
semantică egală pentru primul, iar între paradent (în lat. dens, dentis = dinte) şi parodont (în
gr. odons, odontos = dinte) pentru al doilea.
Se constituie astfel termenul de parodonţiu, adoptat în majoritatea ţărilor europene
printre care şi România. În literatura de specialitate din ţările scandinave, Anglia America, se
foloseşte termenul de periodonţiu. De aici temenii, „periodontal disease” pentru boala
parodontală, periodontology care defineşte ştiinţa care se ocupă cu studiul parodonţiului
marginal.

STRUCTURA PARODONTIULUI MARGINAL

PM cuprinde totalitatea ţesuturilor care asigură menţinerea şi susţinerea dinţilor în

oasele maxilare. În pan vertical, PM se întinde de la marginea gingivală liberă, situată în jurul
coletului anatomic al dintelui, dar poate fi situată. În Hcreşterile gingivale limita este deasupra
coletului anatomic sau sub , în cazul recesiunii cauzata de resorbţia osoasă sau de involuţia
precoce ori senescenţă, prin atrofia osului alveolar.
Delimitarea dintre PM şi cel apical, PA, nu este precisă, nefiind marcată de o anume
structură anatomică. Deosebirea dintre PM şi cel A, este marcată de o patologie cu evoluţie
diferită. Afecţiunile parodonţiului apical, apar dincolo de apex şi îşi au originea în complicaţii
cariei dentare, pe cale endodontică.
Patologia parodonţiului marginal prezintă o evoluţie cronică, nedureroasă, puţin
manifestă, pe cale desmodontală. PMC de tip inflamator determină apariţia pungilor
parodontale, retracţiilor dentare, mobilităţii patologice având în final, ca rezultat, în absenţa
instituirii tratamentului, avulsia dinţilor.

COMPONENTELE PM

1. Parodonţiul superficial sau de înveliş format din :

- Gingie cu: - epitelil gingival EG
- corionul gingival CG
- ligamentele supraalveolare;
2. Parodonţiul profund, de susţinere sau funcţional, alcătuit din:
- cementul radicular
- desmodonţiu,
- osul alveolar.

Mucoasa cavtăţii orale poate fi împărţită în 3 zone mari:

1. Gingia şi mucoasa care acoperă palatul osos (apofizele palatine maxilare şi
cele lame oriontale palatine), numită mucoasa masticatorie.
2. Mucoasa care acoperă faţa dorsală a limbii şi care prezintă receptori pentru
simţul gustativ.
3. Mucoasa ce căptuşeşte cavit. orală, respectiv : faţa internă a obrajilor,
suprafaţa ventrală a limbii, planşeul bucal, palatul moale şi uvula şi mucoasa alveolară.
Acest tip de mucoasă este caracterizată de o slabă keratinizare, cu osubmucoasă bine
reprezentată bogată în ţesut conjunctiv lax.

GINGIA (parodonţiul de înveliş)

 Gingia sau mucoasa masticatorie acoperă extremitatea superioară a osului alveolar
(limbusul alveolar); începe la linia muco-gingivală şi acoperă procesele alveolare în jurul
părţilor cervicale ale dintelui.Rolul gingiei este de a furniza ataşament epitelial organic şi de a
acoperi partea coronară a dintelui. Prezintă 3 zone adiacente:
 Gingia marginală (liberă sau neataşată) de 1,5 mm lăţime;
 Gingia fixă sau ataşată (solidarizată ferm de osul subiacent);
 Gingia interdentară (papilară) reprezentată de papila interdentară situată
între doi dinţi adiacenţi.
Gingia fixă sau ataşată – este situată apical de marginea gingivală liberă şi şanţul gingival.
Este solidarizată ferm de dinte şi osul alveolar subiacent, prezentând textură granitată şi
consistenţă fermă. Înălţimea gingiei este variabilă de la o regiune la alta, având dimensiunea
cuprinsă între 1-9 mm, depinzând de dinţii pecare-i acoperă, de poziţia pe arcadă şi de
localizarea frenurilor şi bridelor. Gingia fixă prezintă o înălţime mai mare la maxilar faţa de
mandibulă, în special la nivelul incisivilor şi molarilor maxilari pe faţa vestibulară precum şi pe
faţa linguală a M1 mandibular,şi, o înăltime mai mică la M 2 şi M3 mandibulari. In general,
gingia fixă este mai largă în regiunile maxilare anterioare şi mai îngustă în zonele premolare
şi molare. Gingia ataşată devine tot mai largă odată cu înaintarea în vârstă. La copii,
înălţimea gingiei fixe în zona vestibulară a dinţilor permanenţi este mai redusă la dinţii
vestibularizaţi şi este mărită la cei cu tendinţă de lingualizare, constituind un indiciu al
perspectivei de deplasare a dinţilor în cursul evoluţiei naturale a poziţiei lor pe arcade.
Gingia fixă este considerată ca un element important al menţinerii unei gingii sanătoase, fiind
o zonă de rezistenţă care se opune tendinţelor de deplasare sau retracţie gingivală ale
marginii gingivale libere, rezultate în urma periajului sau prin tracţiuni exercitate de mucoasa
alveolară şi formaţiunile subiacente acesteia (bride, frenuri, fibre musculare).
Gingia fixă este limitată spre apex de joncţiunea muco-gingivală, JMG, reprezentată de o
linie, linia muco-gingivală, ce marchează debutul mucoasei alveolare. Această linie este
vizibilă şi pe faţă versantului lingual alveolar mandibular, dar lipseşte în zona palatină, unde
mucoasa palatină este ferm ataşată de os, bine keratinizată şi nu prezintă o linie de
demarcaţie cu gingia.
Gingia interdentară (papilară) – este partea gingiei situată în spaţiul interproximal
sau ambrazura gingivală, ce se crează la contactul dintre dinţii adiacenţi, având formă
piramidală în zona frontală şi aspect de cort cu o depresiune pe muchia superioară în zona
laterală.
În sens mezio-distal, forma papilei interdentare, este în general triunghiulară,
depinzând şi de contururile proximale ale dinţilor care creează spaţiile interproximale:
 papila este scurtată şi îngustată când contururile sunt plate, şi contactele
interproximale largi,
 papila este largă şi înaltă când contururile interproximale sunt mai convexe
cu o zonă de contact mică în direcţie coronară,
 papile proeminente când dinţii sunt în incongruenţă cu spaţiul interdentar, fie
mic, fie absent.
În sens vestibulo-oral papila interdentară se termină către coroană prin două
creste de ţesut vestibular şi lingual, unite printr-o depresiune numită col gingival. Dacă
ţesutul gingival s-a retractat astfel încât nu mai atinge zonele de contact interproximale, sau
dacă există o diastemă, nu mai există col, ca şi în cazul în care gingia ocupă complet spaţiul
interdentar.
Forma şi volumul papilei sunt variabile în raport cu:
- vârsta: la copii şi tineri ocupă în întregime spaţiul interdentar, în timp ce la
bătrâni îşi reduce volumul până la aplatizare;
- incongruenţa d-alv cu spaţiere reduce volumul papilei datorită impactului
alimentar direct modificându-şi forma proeminentă în platou concav;
- incongruenţa d-alv cu înghesuire reduce volumul papilelor interdentare, care
sunt înguste, laminate şi scurte, iar atunci când se supraadaugă inflamaţia,
 papilelelse tumefiază devenind Htrofice-Hplazice, ca un polip cu bază mare
de implantare pediculată sau sesilă;
- diastema şi tremele, datorită deplasărilor patologice dentare din PMC,
produc modificări de volum ale papilelor, având aspect neregulat, variabil de
la dinte la dinte;
- traumatismul produs de folosirea intempestivă a mijloacelor suplimentare de
igienă, de ex, scobitorile, periajul excesiv, reduc volumul papilar.

GINGIA SANATOASA – ASPECTE CLINICE

Culoarea gingiei sănătoase este roz-coral, uniform, de la gingia ataşată pănă la

creasta gigiei marginale. Variază totuşi considerabil în funcţie de cantitatea de melanină din
ţesuturi, de grosimeaepiteliului, de gradul de keratinizare şi de vascularizaţia ţ conj. Adesea,
este albastru închis sau brună la indivizii cu pielea Inchisă. Culoarea gingiei este mai palidă,
uşor albicioasă în zonele de Hkeratoză, de reacţie faţă de impactul alimentar traumatizant.
Aspectul suprafeţei gingivale este granitat (stippling) sau de coajă de portocală
datorită unor fascicule de benzi de colagen cu direcţie perpendiculară între între mucoasă şi
periost. Acest aspect este mai evident la adult şi mai ales pe versantul vestibular al crestei.
La copii aspectul de coajă de portocală apare după vârsta de 5 ani, iar labătrâni
dispare complet. Sunt persoane la care acest aspect lipseşte toată viaţa, făraificaţie
patologică.
Consistenţa este fermă, în special în zona de fixă şi prezintă un aspect uşor mai
lax cu depresionare la comprimare cu sonda boantă, la nivelul marginii şi vârfului papilelor.
Nivelul la care gingia este fixată pe dinte, este situat în jurul coletului anatomic, a î
marginea gingivală liberă este proiectată pe smalţ, în porţiunea lui cea mai declivă. Poziţia
gingiei depinde de: erupţia dentară, vârstă, tipul constituţional, traumatisme directe sau
indirecte ocluzale, infecţia supraadăugată.
ataşamentul lor hemidesmozomal.
Şanţul gingival (sulcus) - este spaţiul creat atunci când se îndepărtează gingia
marginală de suprafaţa dentară. Şulcusul merge de la creasta gingiei marginale până la
nivelul cel mai coronar al epit de joncţiune.
Adâncimea medie a sulcus-ului este de 1,8 mm. (1-3 mm). Adâncimea cllinică a
şanţului gingival nu corespunde cu adâncimea histologică, aceasta din urmă fiind mai mare.
Delimitarea şantului gingival:
- peretele intern – dentar,
- peretele extern - gingival,
- baza şanţului – limita coronară a epiteliului joncţional.
Fluidul gingival – sau fluidul crevicular, este secretat în permanenţă de ţ conj
gingival şi filtrat în sulcus prin peretele fin sulcular. Acest fluid asigură curăţirea mecanică a
şantului gingival, posedând proprietăţi antimicrobiene şi conţinând Ac, ceea ce determină
creşterea mecanismului de apărare al gingiei.Secreţia ste crescută în stări inflamatorii sau în
timpul masticaţiei.
Vascularizaţia gingiei provine din rr ale arterelor alveolare superioare şi inferioare:
- arteriole supraperiostale;
- arteriole interdentare;
- arteriolele lig parodontal.
Vascularizaţia gingiei este abundentă şi prezintă numeroaseanse capilare care şe
intind şi traversează lamina propria şi fiecare papilă conjuncţivă, acest fapt explicând de ce
se observă atât de bine variaţiile de culoare în cazul transformărilor vasculare din gingie.
Drenajul limfatic – urmează vascularizaţia, cea mai mare parte a drenajului
făcându-se către ganglionii limfatici mentonieri şi cervicali.
Inervaţia – este asigurată de rr colaterale din n maxilar şi mandibular al
trigemenului. La maxilar inervaţia este realizatăde n alveolar superior şi de r labial al n
infraorbitar. Inervaţia gingiei palatine este asigurată de n nazo-platin şi palatin anterior. La
mandibulă inervaţia vestibulară este asigurată de n bucal, pt molari şi premolari şi de n
mentonier pentru dintii anteriori. N lingual inervează gingia mandibulară pe partea linguală.