CURS NR.

2
Istoricul Ortodonţiei
ÎNCEPUTURILE STOMATOLOGIEI:

 Primele cranii umane, cu înghesuiri dentare, descoperite,

datează din Neanderthal (aproximativ 50.000 î. Hr.), dar
nu există nici o dovadă că alinierea dentară ar fi
reprezentat o preocupare până acum aproximativ 3000 de
ani
 cea mai veche formă de stomatologie a fost practicată pe
Valea Indului (cca 7000 î.Hr) → 11 dinți proveniți de la 9
persoane adulte ale căror coroane au fost perforate in
vivo

Perforator cu arc
 Cea mai veche dovadă pentru aplicarea unei obturații dentare →
2012 – Slovenia → ceară de albine aplicată într-o carie, pe un dinte
fosil → mandibulă de acum 6.500 de ani

 Tabletă de lut din Babilon (cca 5000 î Hr.) → mitul “viermelui

odontalgic” → tip special de vierme capabil să sape adânc în dinți,
“să-i mănânce”, iar prin mișcările lui spasmodice să provoace o
durere intermitentă. Mitul promovat în:
 culturile japoneză, egipteană, chineză,
 chirurgul francez Guy de Chauliac în 1300
Egiptul antic:
 papirusurile Edwin Smith și Ebers:
 rețete pentru vindecarea gingiilor - sunt prescrise cataplasme și substanțe care se
pot mesteca
 paste pentru frecat dinții pe bază de pulbere de plumb și miere
 carii → aplicarea de ierburi aromatice precum chimenul, de tămâie și suc de ceapă.

 tomografia computerizată →craniu mumie ≈ 2100 ani → obturație dentară din

in, probabil înmuiat în ulei de cedru, sau suc de smochine
 primul "dentist" cunoscut în istorie, Hesy-Ra (1600 î.Hr.), considerat
descoperitorul bolii parodontale
 dinți, fixați în breșe cu un cordon realizat din intestine de animale (catgut), sau prin benzi
de metal brut, înfășurate sau rulate de-a lungul dinților, într-un stil similar ligaturilor
utilizate actual de ortodonți pentru închiderea spațiilor
Etrusci:

 Satricum, Italia Centrală (≈ 630 î Hr.) →cele mai vechi punți → din
aur pur
 Punțile erau purtate numai de către femei și înlocuiau incisivi centrali,
extrași deliberat sau avulsionați.
 Ipoteză→ritualurile funerare ale etruscilor → plasarea unui dispozitiv
în gura defunctului (similar unei gutiere) pentru a preveni colapsul
dinților spre interiorul cavității orale
GRECIA ȘI ROMA ANTICĂ:
 Hipocrate (460-377 î.Hr.)
 unul dintre pionierii științelor
medicale,
 primul care a separat medicina de
religie
 prin spiritul critic de observație și
experiență a stabilit o tradiție
medicală bazată pe fapte.
 “Corpus Hippocraticum” → poate fi
considerat testamentul medical al
erei precreștine

“primii dinți se formează prin hrănirea fătului în uter”;

“Primii dinți durează până la aproximativ șapte ani. Copiii care-și scot dinții în timpul iernii trec
mai bine peste această perioadă. Există persoane ale căror capete sunt lungi, alții au gâturile
groase, membre și oase puternice; alții au un palat puternic arcuit; astfel unii dinți sunt dispuși
neregulat, înghesuiți, iar alții deranjează, dând dureri de cap și otoree”
“Epidemics” capitolul “De carnibus”
 Aristotel (384-322 î.Hr.)
 primul sistem de anatomie
comparată.
 a studiat dinții umani prin
comparație cu dinții unor specii
cunoscute de animale
 “De Partibus Animalium”
→există diferențe notabile între
dinții umani și cei ai animalelor,
precum și între cei ai diferitelor
specii de animale.
→a descris aparatul dentar al
animalelor vivipare, făcând
distincția între dinți, colți și
coarne
 Aulius Cornelius Celsus (25
î.Hr.- 50 d. Hr).
 “De Re Medicina” → “la copil,
atunci când un dinte permanent
apare înainte de căderea dintelui
de lapte este necesar să se disece
gingia din jurul acestuia și să fie
extras. Celălalt dinte trebuie
neapărat împins cu degetul, zi de
zi, spre spațiul pe care-l ocupa
dintele extras; iar acest lucru
trebuie continuat până când
acesta ajunge în poziția corectă”
 Pliniu cel Bătrân
(23 - 79 d. Hr.)
 Probabil primul tratament
mecanic → alinierea corectă a
dinților alungiți (extrudați)
 Claudius Galenus (130 - 200
d. Hr. ?)
 a dominat gândirea medicală
timp de 15 secole, până în
perioada Renașterii.
 a descris anatomia și embriologia
dentară, identificând originea
dinților, Instrumente medicale
 a descris creșterea și dezvoltarea romane
acestora și a enumerat funcțiie
fiecăruia
 a crezut că dinții sunt oase
adevărate
EVUL MEDIU:

 Paulus Aegineta (625-690)

 chirurg din secolul VII
 părintele chirurgiei plastice
“Epitomes iatrikes biblio hepta“
(Compendium medical în șapte
cărți) : “Atunci când dinții
supranumerari provoacă o
neregularitate a arcadelor dentare,
aceasta poate fi corectată prin
rezecția acestor dinți sau prin
extracție. În cazul în care unul se
proiectează peste nivelul altora,
partea protrudată ar trebui
îndepărtată cu ajutorul unei pile”.
 dinții neregulați conferă un aspect
neplăcut femeilor
Civilizația Maya

 stomatologie cosmetică
 decorarea dintilor prin
încorporarea de pietre
prețioase sau prin sculptură
(ex jad atașat cu un adeziv
format din rășini naturale,
amestecate cu alte substanțe
chimice și oase zdrobite.
 cunoștințele de anatomie
destul de sofisticate →nu au
atins pulpa dentară
 PERIOADA RENAȘTERII:
 Leonardo da Vinci (1452-1519)
 și-a dat seama că există anumite relații între dinții învecinați, precum și între cei opuși (ocluzia
dentară)
 reprezentări grafice despre sinusurile maxilare și frontale și relația lor cu înălțimea facială,
 reprezentări grafice despre numărul dinților, forma lor.
 rolul funcțional al acestora → "Acei dinți care sunt situați cel mai departe de linia articulației
temporomandibulare sunt în dezavantaj mecanic în comparație cu cei care sunt mai apropiați. Aceia
care acționează cel mai puternic (molarii) au coroane largi aplatizate potrivite pentru măcinarea
hranei, dar nu și pentru rupere sau tăiere; cei care acționează mai puțin puternic (incisivii) sunt
potriviți pentru tăierea hranei, dar nu și pentru macinarea ei; în timp ce caninnii sunt intermediari între
aceste două tipuri, funcția lor fiind probabil cea de rupere.”
 Andreas Vesalius (1514-1564)
 “De humani corporis Fabrica”
(Funcționarea corpului uman)
→ “Noi credem că dintre oase,
numai dinții au facultatea de a
percepe senzații, datorită unor nervi
mici, moi, proveniți din a treia
pereche de nervi cranieni și
implantați în rădăcina lor… Există,
de obicei, treizeci și doi de dinți,
câte o serie de șaisprezece pe
fiecare maxilar… plasată sub forma
unui semicerc”
 Ambrose Paré (? 1517-
1590) a acordat o atenție
deosebită “diformităților
dento-faciale” în special
despicăturilor palatine,
fiind primul chirurg care a
conceput un obturator
pentru tratamentul lor.
 Gabriele Fallopio (1523-
1562)
 “Observationes Anatomicae”
(Observații anatomice) →
descriere detaliată a foliculului
dentar.
 Bartholomaeus Eustachio (1520-1574)
 “Libellus de Dentibus” (Cartea dinților) 1563
→reunește scrieri de la Hipocrate la Vesalius,
alături de rezultatele cercetărilor proprii
→dezvoltarea secvențială a primei și celei de a doua
dentiții, erupția și funcția dinților.
 descrieri complete ale formei, numărului și tipurilor
de dinți
 descrierea modului de articulare al dinților și a
naturii atașamentului acestora la țesuturile
gingivale→ similar cu atașarea unghiilor la nivelul
pielii
 descrierea structurii interne a dinților → compararea
smalțului cu scoarța copacilor
 descrierea foliculului dentar și a vascularizației lui.
 Eustachio a respins ipoteza conform căreia dinții
permanenți se formează din rădăcinile dinților
temporari și a susținut că germenii dinților
permanenți sunt prea mici pentru a fi observați la făt.
 a susținut și faptul că dinții sunt hrăniți în mod
diferit față de alte oase, ceea ce explică incapacitatea
lor de a se repara atunci când sunt fracturați
 După secolul al XVI-lea s-au înregistrat progrese remarcabile în
domeniul medicinii dentare.
 Începând cu 1580, în Franța, studenții al căror obiect de studiu sunt
dinții sunt acceptați la Universitate.

→ prima menţiune de practicare exclusiv a medicinii dentare

→Pierre Dionis (1658-1718) →”chirurg pentru dinţi”

→ Matthaeus Gottfried Purmann (1692) → prima amprentă în

ceară
→ Phillip Pfaff (1756) → prima amprentă în ipsos

 Referindu-ne strict la ortodonție singura referire clară este cea din

1616 a lui Hieronymus Fabricius (1537-1619) care vorbește
despre extracția dinților malpoziționați și dă indicații de șlefuiri
dentare ale dinților înghesuiți
SECOLELE XVIII-XIX:

 Pierre Fauchard (1690-1762)

 “fondatorul stomatologiei moderne”
 “Le Chirurgien dentiste, ou Traite Des
Dents” 1728
 anatomia și fiziologia cavității orale,
 semnele și simptomele patologiei orale
 modalitățile de tratament ale cariilor și
de restaurare dentară
 boala parodontală (pioreea)
 înlocuirea dinților pierduți
 transplantul dentar.

 Ortodonție el a dezvoltat arcul lui

Fauchard :
• considerat precursorul aparatelor fixe
contemporane.
• aranjarea pozițiilor dentare prin
expansiunea aracadelor dentare.
• consta dintr-o lamelă metalică de argint
sau aur la care erau tracționați individual
dinții prin ligaturi de mătase
 Robert Bunon (1702-1788),
 părintele pedodonției
 “Essay sur les maladies des dents”
(1743) → se poate obține o bună
formare a dinților dacă se intervine de
la o vârstă tânără: “Eu merg mai
departe și spun că germenii dinților și
materialele dentare sunt dispuse în
mod favorabil funcție de regimul
potențial al mamei... Un copil, în
funcție de starea dinților, poate fi prea
tânăr la cincisprezece sau șaisprezece
ani pentru anumite operații, care
pentru el sunt premature, iar la un alt
copil de unsprezece sau doisprezece
ani, poate, uneori, s-a așteptat atât de
mult pentru un remediu, încât, poate
să fie deja prea târziu”
 Etienne Bourdet (1722-1789) →
plecând de la metoda lui Fauchard,
recomanda utilizarea numai de benzi
de aur pe suprafața vestibulară a
dinților arcadei superioare și pe
suprafața linguală a dinților arcadei
inferioare.
 “Recherches et Observationes sur
Toutes les Parties de L'art du
Dentiste” el scria: “Firele trebuie
eliminate și de două ori pe
săptămână și strânse din nou, până
când dinții își reiau poziția lor
corectă, adică, până când dinții
maxilarului superior sunt trași
înainte, astfel încât nicio parte din
ei să nu fie ascunsă în spatele celor
inferiori.”
 comparativ cu Fauchard, Bourdet
recomanda și extragerea
premolarilor unu pentru a păstra
simetria maxilarelor
 la copiii cu bărbii proeminente →
extracția primilor molari
mandibulari, la scurt timp după
erupția acestora

Pelicanul utilizat pt
deplasarea dinților prin luxare
 John Hunter (1728-1793)
 “The Natural History of the
Human Teeth: Explaining
Their Structure, Use,
Formation, Growth and
Diseases”
→descrie creșterea dinților
și a maxilarelor, articularea
maxilo-mandibulă cu
musculatura atașată,
structura internă a dinților,
 este cel care a etichetat dinții
în incisivi, premolari și
molari
 este primul care utilizează
planul înclinat în tratamentul
progeniilor
• Robert Blake (1772-1822)
• teza sa “On the Structure and Formation of the Teeth in Man
and Various Animals” susținută la Universitatea din Edinburgh
→ arcadele alveolare continuă să crească pe parcursul
întregului proces de formare a dinților, existând astfel
posibilitatea apariției unor disproporții între maxilare și dinți
• Christophe Francoise Delabarre (1815) → utilizarea şurubului
• Friedrich Christoph Kneisel şi John Tomes → primul aparat
mobil
 Joseph Fox (1776-1816),
 primul autor care oferă, în
1803, o clasificare a
malocluziilor.
 “The Natural History and
Diseases of the Human
Teeth” a fost publicată în
1814
 a observat că mandibula
crește mai ales prin
expansiune distală, în
regiunea molarilor, în timp ce
în regiunea anterioară
creșterea este foarte redusă
sau lipsește
 În concluzie: până la acest moment tratamentul
malocluziilor a fost făcut în mod haotic. A existat un grad
de specializare dentară, fără ca termenii de "ortodonție" și
respectiv "malocluzie" să existe. Aparatele utilizate erau
primitive, nu numai ca design, ci și prin prizma calității
materialelor folosite.
Începând cu 1839 asistăm la:

 Lefoulon → își tratează pacienții

fără extracții, combinând
utilizarea unui arc vestibular
(tracțiuni) cu un arc lingual
(presiuni)
 Brewster 1840 → primului aparat ortodontic din cauciuc
vulcanizat
 Schangé 1941 → arc vestibular
ancorat pe molari
 aparate utilizare de un
practician francez Paul
Simon →1867,
 modul de utilizare →
“Etudes sur la chirurgie-
dentaire”
Aparate pentru corectarea incisivilor retrudați:

Wescott (1859) Farrar (1882)

Kingsley (1880).
 Distalizare PM

Redresare
incisivi
 Dwinell, 1843, New York →primului șurub ortodontic

 Angell, în 1860 →prima disjuncție, involuntară ,de maxilar superior

prin utilizarea unui șurub dublu
Farrar, 1875 → forțe intermitente →
mai adaptate legilor fiziologice
ale deplasării dentare
• a conceput aparate metalice cu
șuruburi și pentru realizarea
diferitele mișcări dentare →
provocau disconfort pacientului
și reprezentau un pericol pentru
structurile dentare
 Kinsley 1879
 capelină pentru tracțiuni
extraorale,
 realizarea saltului articular
 1872 → placa Coffin
SECOLUL XX → anomaliile în alinierea dinţilor încep să fie considerate
o afecţiune → au o etiologie, necesită un diagnostic şi un tratament

 Edward Hartley Angle

(1855-1930) →
părintele ortodonției
moderne.
 Dintre realizări →
clasificarea anomaliilor
dento-maxilare,
 multe dintre aparatele
fixe utilizate actual au ca
punct de plecare
dispozitive create de
Angle.
 „Arc E” → (1887)
 inele pe M1, la care prin şuruburi
se racorda un arc vestibular gros,
0,036"- 0,060“ rotund, din aur,
spre care se tracţionau dinţii
malpoziţionaţi, prin intermediul
unor ligaturi din sârmă
 deplasări dentare prin înclinare
“Pin and tub” →1910
 primul dispozitiv ortodontic prin
care s-a reușit o mișcare radiculară.
 dispozitivul consta din inele
aplicate pe toți dinții, iar pe inele
erau sudate tubușoare verticale în
care intrau niște tije numite
“pinuri”, sudate la rândul lor pe
arcul principal.
 aparatul a fost dificil de utilizat
clinic, confecționarea lui
necesitând o dexteritate deosebită
la ajustarea fiecărui pin, astfel încât
prin poziția acestuia să poată fi
controlată poziția fiecărei rădăcini
în parte
“Ribbon-arch” → 1916
 un arc oval de 0,036" x 0.022",
fixat în bracketuri cu partea lată
paralelă cu axul lung al dinților.
 dispozitivul → mai ușor de
confecționat, dinții se puteau
deplasa liber de-a lungul arcului
precum mărgelele pe ață, dar
controlul asupra pozițiilor
radiculare, mai ales în regiunea
premolară era încă redus
Sistemul Edgewise (introdus pe muchie)
→1929
 un arc rectangular de .022” X .028”
care se fixa pe dinți prin introducere cu
partea îngustă în bracketurile concepute
în acest sens
 arcul avea plasată partea mai lată
perpendicular pe fața vestibulară a
dintelui, se fixa în sloturile (șanțurile
orizontale) bracketurilor cu ligaturi de
sârmă, iar pe inele erau lipite niște
“găici” (“eylets”), pentru a îmbunătăți
controlul rotațional
 principalul dezavantaj → se aplicau
inele pe aproape toți dinții.
 A încercat să perfecționeze și bracketurile utilizate în această tehnică
 Deoarece forţele generate de
mecanismele Edgewise erau
prea mari, apare preocuparea
reducerii intensităţii forţelor.
 Johnson ,1930, introduce arcul
„twin-wire”, confecţionat din
două sârme rotunde foarte
subţiri (0,22mm), care
declanşează forţe mult mai
uşoare și care putea fi utilizat
şi în combinaţie cu
bracketurile Edgewise
Charles Henry Tweed (1895-1970)
→ a asociat tehnica Edgewise cu
extracţia dentară
→ 1932 → "Reports of Cases
Treated with the Edgewise Arch
Mechanism”
→ 1937 → tratamentele fără
extracţii → feţe de tip protruziv
şi rezultate instabile

 a introdus arcurile ideale cu

angulaţii de trei ordine.
Curentul extracţionist (Duval, Tweed) aduce argumente de ordin
estetic. biologic şi social în favoarea extracţiilor:
 dinţii ectopici pot produce modificări ale contururilor faciale,
 adepţii acestei teorii consideră că se termină foarte devreme
creşterea şi posibilităţile de stimulare a creşterii (după Tweed
înainte de 9 ani) şi atunci singura cale terapeutică rămâne
extracţia,
 necesitatea de a păstra traseul arcadei dentare pe linia de
echilibru dintre forţele musculare antagoniste, pentru că altfel
se produce recidiva,
 numărul mare de recidive produse după tratamentele
ortodontice care au urmărit mărirea perimetrului arcadelor
dentare,
 durata mai mare a tratamentelor cu aparate ortodontice.
Curentul nonextracţionist (Dawenport, Angle) aduce ca principale argumente:
 dinţii reprezintă centre osteogenetice de creştere şi transmiterea forţelor de le
nivelul odontomului are rol în structurarea şi dezvoltarea maxilo-facială,
 decizia de extracţie este până la urmă condiţionată de tipul de anomalie şi
experienţa clinică a ortodontului,
 extracţia dentară nu poate fi considerată o terapie etiologică pentru că ea nu
combate cauzele care au condus la apariţia anomaliei; astfel se explică migrarea
rapidă a dinţilor situaţi distal de breşa de extracţie, cu reducerea spaţiul estimat
iniţial pentru alinierea dinţilor malpoziţionaţi; există şi cazuri în care, în ciuda
extracţiilor, malpoziţiile nu se corectează suficient şi se procedează la extracţia
altei serii de dinţi,
 pentru păstrarea simetriei arcadei şi echilibrarea finală a ocluziei trebuiesc
efectuate extracţii simetrice, uneori bimaxilare, deci un sacrificiu mare de
substanţă dentară,
 terapia prin extracţie dentară nu necesită asistenţă ulterioară decât dacă se
adresează unui dinte distopic, în rest de regulă este necesară utilizarea
aparatelor ortodontice pentru închiderea spaţiilor restante, pentru a evita
înclinarea dinţilor spre breşă, ceea ce conduce la transmiterea nefuncţională a
forţelor şi la posibilitatea apriţiei patologiei parodontale
 Edward Angle Charles Tweed
le-a oferit ortodonţilor i-a învăţat pe ortodonţi
bracketurile tip edgewise să le folosească
 Lawrence Andrews în 1963 → tehnica “straight-wire” (SWT →
îndoiturile de pe arc sunt înlocuite de folosirea unor bracketuri care
prin design sunt preangulate şi pretorquate .
 La ora actuală → multe tipuri de tehnici fixe SWT (Roth, MBT,
Hilgers, etc) → diferă prin valorile ușor diferite ale angulației
din sloturile bracketurilor.
 Descoperirea aliajelor de nichel-titan (NiTi) și dintre acestea a
Nitinolului introdus în practica ortodontică în 1971 de
Andreasen și Hillemann → particularitatea de a declanșa forțe
predozate de intensități diferite.
Ortodonția funcțională

Norman W. Kingsley (1879) este primul ortodont care realizează

propulsia mandibulei cu un aparat mobil care poate fi considerat
prototipul aparatelor funcționale și care consta dintr-o placa cu croșete
pe molari, cu arc vestibular și masă interocluzală posterioară.
 Conform autorului: "Obiectul nu este destinat protrudării dinților, ci
schimbării sau saltului mușcăturii în cazul unei retrudări excesive a
maxilarului inferior. "
 Wilhelm Roux, studiind mișcările fine
efectuate de coada unui delfin, este
creditat ca fiind primul autor care a emis
ipoteza că forțele naturale și stimularea
funcțională influențează forma (1883).
 Această constatare stă la baza atât a ortopediei
generale, cât și a principiilor ortopedice dentare
funcționale.
 Karl Häupl este cel care a întrevăzut
potențialul ipotezei lui Roux și care a
explicat modul de acțiune al aparatelor
funcționale prin intermediul activității
musculare
 Pierre Robin (1902) →primul
practician care a utilizat un aparat
ortopedic funcțional în tratamentul
unei malocluzii → monolocul Robin
 influența activitatea musculară prin
schimbarea relației spațiale a maxilarelor.
 aparatul includea și un șurub de
expansiune în cerul gurii și a fost proiectat
special pentru copiii cu așa numitul
“sindrom de glosoptoză →copiii cu o
constituție ectomorfă, cu facies adenoidian,
respirație orală, palat adânc etc, care
ulterior a fost denumit Sindrom Pierre
Robin
 Viggo Andresen (1870-1950), 1909 → un retainer
maxilar tip Hawley și o plăcuță mandibulară realizată
astfel încât să ghideze mandibula anterior cu
aproximativ 3-4 mm.

 activatorul Andresen → aparat pasiv → un bloc de

plastic, care acoperea cerul gurii și dinții ambelor
arcade, conceput pentru a avansa mandibula cu câțiva
milimetri (3-4mm) → corecta malocluzia de clasa II/1 și
deschidea ocluzia
 în 1925, Andresen a început să folosească în realizarea
activatorului, ocluzia în ceară (ocluzia construită) pentru
a înregistra poziția propulsată a mandibulei

 Andresen și Häupl au colaborat la elaborarea unui

manual “Funktionskieferorthopädie” (1936) care descria
sistemul lor de tratament, iar începând cu cea de a șasea
ediție au început colaborarea și cu Leopold Petrik,
ajungându-se la varianta de activator care stă la baza
celui folosit și la ora actuală.
 Bimler, un chirurg care trata
leziuni de maxilar produse în
timpul celui de al doilea război
mondial, a descoperit ca la unii
dintre pacienții săi deși s-a format
un țesut cicatricial după
intervențiile chirurgicale, ulterior
s-a produs și o creștere a lățimii
mandibulare. Bimler a dedus că
țesutul cicatrizat a creat tensiunii
în direcția laterală care au stimulat
creșterea mandibulei. Această
constatare a stat la baza realizării
unui alt aparat funcțional utilizat
și la ora actuală activatorul
scheletizat Bimler (1949)
 În anul 1950, Wilhelm Balters a
creat "bionatorul", o variantă de
aparat funcțional care are la bază
ideea că forma arcadelor și
relațiile intermaxilare sunt
determinate de acțiunea grupelor
musculare antagoniste. Forma
arcadei dentare corespunde zonei
de neutralitate a forțelor dintre
grupa mușchilor externi și grupa
mușchilor interni, în această
interdependență rolul activ
revenindu-I limbii
Alte repere importante în
dezvoltarea aparatelor
funcționale sunt:
 în 1956 realizarea reglatorului
funcțional Fränklin, un sistem de
aparate funcționale, capabil să
corecteze toate tipurile de
anomalii,
 în 1958 activatorul elastic
Klammt,
 în anii 1980 twin-blockul Clark,
 în anii 1970 1980 terapia
"Biobloc" a lui John Mew care
se concentreze pe stimularea
creșterii mandibulei.
 Wilhhelm Conrad Roentgen (1845-
1923)→descoperirea accidentală a
razelor X, în 1895
 Primele analize cefalometrice au fost descrise în 1922 de
către Dreyfus și Spencer Atkinsons, dar un rol hotărâtor
în dezvoltarea acestui domeniu l-a avut Paccini, care în
același an, a publicat teza "Radiografii antropometrice ale
craniului", în care a vorbit pentru prima dată despre
utilitatea acestei investigații în cunoașterea creșterii
craniului uman și a anomaliilor sale. El este cel care a
standardizat modul de obținere al imaginilor radiografice
(plasarea subiectului la o distanță de 2 metri de tubul de
raze X) și cel care a introdus acest termen de cefalometrie.
 Actual există numeroase metode de interpretare a datelor
cefalometrice, dintre cele mai cunoscute numărându-se
Down 1948, Steiner 1953, Tweed 1954, Sassouni 1955,
Wits 1975, Ricketts 1979, etc.
 În anul 1950 Yrji Paatero introduce ortopantomograma, o
radiografie panoramică în poziție ortogonală, în care pe un
singur film avem imaginea desfășurată a ambelor
maxilare.
Mulţumesc pentru atenţie !