Definitia și istoricul ortodonției Evoluția

filogenetică a Ap. D.M. și implicațiile in patologia

ortodontică
Ortodonția(din Gr. orthos “drept, perfect“ și
odons “dinte") este specialitatea medicinei
dentare ce se ocupă cu studiul și tratamentul
malocluziilor , ce pot rezulta în urma
malpozițiilor dentare, relațiilor intermaxilare
anormale sau combinat
 Tratamentul ortodontic se poate axa doar pe
malpozițiile dentare, sau poate influența și
creșterea facială, situație în care vorbim de
“ortopedie dentofacială".
Tratamentul ortodontic poate avea în principal
obiectivele estetice, vizând estetica zîmbetului
sau se poate centra pe creșterea generală
facială.
Obiectivele unui tratament ortodontic complet
sunt atât estetice cât și funcționale
Anomaliile dento-maxilare sunt tulburări de
creştere şi dezvoltare ale aparatului dento-
maxilar ce pot apărea ca expresie a unei
moşteniri genetice sau datorită unor factori
din mediul înconjurător ce pot afecta
creşterea aparatului dento-maxilar.
Ortodonția preventivă
Ortodonția interceptivă
Tratament ortodontic
Ortodonție +chirurgie ortognatică
Ortodonția preprotetică
Istoria ortodonției
Istoria antică
Potrivit AAO (American Association of Orthodontists),
arheologii au descoperit mumii egiptene cu benzi
metalice înfășurate în jurul dinților.
Medicul grec Hippocrates
(460 - 377 î.Hr.) Pionier în
științele medicale a fost
preocupat de îndreptarea
dinților, descriind pentru
prima dată accidentele de
erupție și înghesuirile
dentare
Corpus Hippocraticum-culegere de studii
bazate pe observație
"Printre acești indivizi cu capete lungi, unele
au gâturi groase, schelet și oase
puternice. Alții au palat puternic arcuit,
dinții lor sunt înghesuiți și sunt deranjați de
dureri de cap și otoree "(Epidemii, capitol:
de carnibus.)
Aristotel (384-322 În De Partibus
î.e.n.) amintește de Animalium el a
înghesuirea dinților comparat diferitele
Primul anatomist dentiții ale speciilor
dentar comparativ. cunoscute de
animale
 Aurelius Cornelius Celsus (25 e.n. – 50 e.n.)
recomandă extracția dinților temporari
persistenți în momentul erupției
permanenților și aplicarea de presiuni digitale
pentru corectarea malpozițiilor dentare.
Galen (129 e.n. – 200 Descrie anatomia și
e.n.) prezintă ca embriologia dentară
metodă de tratament prin identificarea
extracția dentară în specifică a originii,
cazul deficitelor de creșterii și dezvoltării
spațiu. dinților și enumerarea
funcțiilor fiecăruia
 LEONARDO DA VINCI (1452 -1519)

A pictat zâmbetul pe buzele Mona

Lisei.
A recunoscut forma dinților și relația
fiecărui dinte cu dinții vecini și față de
maxilarul opus "acei dinți care sunt
cel mai îndepărtați de linia articulării
temporomandibulare se află în
dezavantaj mecanic în comparație cu
cei care sunt mai aproape. "
 ANDREAS VESALIUS (1514 - 1564)
Medic și anatomist
belgian
A demonstrat greșelile lui
Galen în multe domenii
ale cunoașterii anatomice
A descris anatomia
dinților, în special foliculul
dentar și tiparul erupției
dentare
 AMBROSE PARÉ (1517 - 1590)

chirurg francez
preocupat de
anomaliile
dentomaxilare,
despicături labio-
maxilo-palatine,
primul chirurg care a
elaborat un obturator
pentru tratament
 Hieronymus Fabricius (1537-1619)

Medic și anatomist
italian, profesor de
anatomie la Padova,
creatorul
embriologiei
moderne recomandă
extracția dinților în
cazurile de înghesuire
În 1728, Pierre Fauchard publică lucrarea "Le
Chirurgien Dentiste“,cu un capitol referitor la
metode de tratament ortodontic.
Fauchard folosește bandelete metalice pentru
expansiunea arcadei alveolare.
JOHN HUNTER (1728 - 1793)
Profesor de anatomie, unul
dintre cei mai importanți
chirurgi ai zilelor sale.
Studiu detaliat al gurii și
maxilarelor la cadavre.
Dentistul francez Ettienne Bourdet l-a urmat pe
Fauchard în 1757 cu cartea "The Dentist's
Art",consacrând un capitol alinierii dentare și
aparatelor ortodontice. Bourdet a fost dentistul
regelui Franței. A fost primul care a recomandat
extracția de premolari în înghesiurile dentare. De
asemenea a fost primul care a adus dovezi
științifice legate de creșterea maxilarelor.
Termenul de ortodonție a fost introdus de
Joachim Lafoulon  în 1841.
Eugene Solomon Talbot (1847-1924) a fost
primul care a folosit razele X în diagnosticul
ortodontic.
 Istoricii consideră ca titlul de “Părintele
Ortodonției“ este meritat de cîteva personalități
ale acestei discipline Primul este Fauchard ,
apoi Norman W. Kingsley, dentist, scriitor,
artist și sculptor. În 1858, scrie primul articol de
ortodonție și în 1880 publică lucrarea "Treatise
on Oral Deformities".
 NORMAN WILLIAMS KINGSLEY (1829-1913)
"cel mai mare geniu al introducerea headgear-
ortodonției" - E.H. ului pentru a aplica
Angle. 1859 - a făcut forța extraorală și
primul său obturator asigurarea ancorajului
occipital,pionier în
tratamentul DLMP
 Următoarea
personalitate este J.
N. Farrar, care scrie
două volume
intitulate "A Treatise
on the Irregularities
of the Teeth and Their
Corrections".
În America ,la inceputul
secolului XX, Edward H.
Angle propune un sistem
de clasificare a
malocluziilor. Angle
contribuie semnificativ la
design-ul aparatelor
ortodontice, pune bazele
primei școli de
ortodonție, organizează
American Society of
Orthodontia în 1901 și
înființează prima revistă
de ortodonție în 1907.
 Evoluţia filogenetică a ApDM

Scheletul extremităţii cefalice la om, alături de

muşchi, viscere, tegumente şi mucoase
reprezintă rezultatul unor transformări
morfologice pe care vieţuitoarele le-au
adoptat în cursul adaptării la condiţiile de
mediu în continuă transformare.
Analiza transformărilor morfologice ale
vieţuitoarelor de la cele mai simple forme de
organizare, până la om, aflat în vârful piramidei
biologice, permite sesizarea planului de
organizare, cu sistemul său de reglare, permite
cunoaşterea tendinţelor şi perspectivelor
acestor transformări la omul viitorului şi
eventualele consecinţe patologice ale acestei
evoluţii.
Evoluţia filogenetică este o lungă serie de
transformări ale organismelor vii, de la simplu
la complex şi „perfecţionat”. Nu s-a găsit până
în prezent o formă superioară de organizare a
unui organism fosil, urmată de o formă de
organizare inferioară.
Evoluţia filogenetică presupune un progres permanent
în organizarea organismelor vii, presupune o formă
adaptată la condiţiile de mediu, planul general de
dezvoltare fiind asigurat de zestrea ereditară.
Omul actual, cu forma actuală a ApDM exprimă, de
fapt, o etapă în evoluţia filogenetică.
Un sistem de reglare automat (feed-back-ul) asigură o
activitate continuă şi normală a celulelor, o dezvoltare
proporţională a elementelor organismului.
Funcţia esenţială şi cea mai veche a ApDM este
de import al alimentelor din mediul exterior,
urmate de transformarea lor fizică şi chimică
în elemente organice simple (glucoză, acizi
graşi, apă şi săruri)
Studierea aparatului de import al materiei la un
grup de organisme constituie analiza formelor
pe care le îmbracă acesta de la fiinţele
unicelulare până la om.
Virusurile – cele mai
simple forme de
organizare nu au aparat
de import propriu
intracelular. Ele preiau
direct, din celulele vii
parazitate, glucide, acizi
aminaţi sau AG, pentru
a-şi sintetiza proteinele
proprii caracteristice; de
aceea nu pot trăi decât în
celulele vii ale altor
organisme pe care le
parazitează (culturi „in
vivo”)
Bacteriile – primele
organisme capabile
de digestie, ce trimit
în mediul extern
enzime – toxine
pentru organismul
invadat, toxine ce
digeră substanţele
organice (proteine,
lipide, glucide). Pot fi
cultivate „in vitro”.
Protozoarele – primele
organisme unicelulare
(rhizopodele –
amoeba, infuzorii –
flagelate, sporozoarele
– parazite), prezintă în
jurul nucleului un
mediu intern –
protoplasmă
(citoplasmă) în care
apare vacuola
digestivă, forma
primitivă a aparatului
de import al materiei.
În vacuola digestivă pătrund enzime din grupul
hidrolazelor acide (lizozomii) care degradează
proteine, lipide şi glucide în elementele lor
componente. Particulele nedigerate sunt
expulzate în mediul exterior (excreţia).
Forma primitivă a aparatului de import este
păstrată şi la mamifere şi la om prin leucocite
şi sistemul reticuloendotelial, care au
proprietăţi fagocitare sau coloidopexice.
Celenteratele – (meduza,
echinodermele) au aparat de
import alcătuit dintr-un tub
sub forma unui fund de sac,
cu un orificiu buco-anal, cu un Această etapă evolutivă se
epiteliu intern care se întâlneşte la om în primele
diferenţiază şi specializează în săptămâni de viaţă
digestia alimentelor şi un intrauterină, în faza de
epiteliu extern care se gastrulă. Se păstrează de la
specializează mai ales în jurul celenterate cele două straturi
orificiului buco-anal în celulare - ecto şi endodermul.
recepţia, conducerea şi
mobilitatea unor prelungiri
protoplasmatice de genul
cililor.
Anelidele (viermii inelaţi sau plaţi) - tubul digestiv se
alungeşte şi se deschide prin două orificii - bucal şi
anal; direcţia de transport a alimentelor va avea
începând cu această etapă un sens unic - de la
cavitatatea bucală spre anus.
Apare un al treilea strat celular - mezodermul.
Corpul anelidului este format
din segmente numite inele
(metamere) care se succed
regulat de la extremitatea
cefalică la cea caudală,
fiecare având sistem
nervos, vascular şi excretor
propriu, racordat la
sistemele generale. La om,
metamerele anterioare vor
alcătui arcurile branhiale.
În această etapă se
diferenţiază celulele în
ţesuturi şi organe, se
diferenţiază funcţiile
(nervoasă, musculară,
digestivă, excretorie), apar
organele de simţ sub
formă primitivă
Vertebratele
Odată cu apariţia scheletului de susţinere
intern se obţine adevărata revoluţie în planul
de organizare a ApDM.
a) Ostracodermele - animale acvatice, grupuri de
pești primitivi, agnați ,acoperiți cu o armură
de plăci osoase - apar primele elemente de
schelet intern.
b) Peştii cartilaginoşi şi osoşi
Peştii cartilaginoşi şi osoşi - la aceştia apare o coardă dorsală
cartilaginoasă, în jurul căreia se fixează elementele fiecărui
metamer (notocordate). Coarda dorsală (notocordul) începe
să aibă rol inductor, dirijând dezvoltarea şi diferenţierea
straturilor embrionare în metamere. Prelungirea precordată
determină apariţia capsulelor S.N.C. şi a organelor de simţ.
Importul oxigenului este asigurat de arcurile
branhiale care se adaptează pentru asigurarea
respiraţiei; tot aici se dezvoltă glandele
endocrine (tiroidă-paratiroidă)
Importul materiei este
asigurat de aparatul
dento-maxilar prin
diferenţierea prelungirii
precordale în maxilare,
mobile pe craniul
neural, prin apariţia
unor mase musculare
interne şi externe şi prin
diferenţierea unor dinţi
placoizi, din solzii
ectodermului invaginat,
pentru a forma
cavitatea bucală.
Craniul neural, craniul visceral, împreună cu
craniile senzoriale şi zona arcurilor branhiale
vor constitui extremitatea cefalică. Toate
aceste elemente cefalice se păstrează şi la om,
la care se unesc într-un tot organic în care sunt
adăpostite organe de importanţă vitală.
La aceste animale (rechini, sturioni) creşterea
este continuă toată viaţa; la mamifere şi la om
- doar în perioada copilăriei.
Într-o etapă superioară scheletul cartilaginos se
metaplaziază în ţesut osos (peştii osoşi -
teleosteenii - crap, ştiucă). La aceste animale
toate oasele se dezvoltă din cartilaj, maxilarul
superior este mobil. Dinţii placoizi formează
câmpuri dentare pe bolta cavității bucale şi în
planşeul bucal, evoluţia lor făcându-se
dinăuntru în afară, spre colţurile gurii. Aceşti
dinţi sunt implantaţi direct în oasele maxilare,
fără un ţesut conjunctiv de susţinere.
Acrodont:

Dinții nu au rădăcini și sunt atașați de marginea

maxilarului prin membrana fibroasă de
exemplu, pești, amfibieni și unele reptile.
Musculatura simplă, dispusă înăuntrul şi în afara maxilarelor,
realizează mişcări simple de deschidere şi închidere a gurii -
funcţia de prehensiune şi înghiţire a alimentelor solide.
c) Batracienele - se dezvoltă şi sist. nervos de relaţie
d) Reptile (broasca ţestoasă; crocodilieni, saurieni - şopârle,
ophidieni - şerpi) - apare osificarea desmală - între oase rămân
suturi cu rol în dezvoltarea craniului.
- apare bolta palatină - separă CB de fosele nazale
- dinţii sunt implantaţi în alveole - se dezvoltă muguri dentari în
grosimea Mx, erupţia lor se face în grupuri de 2-3 generaţii
- apar sinusurile cranio-faciale; Md şi ATM
- se dezvoltă sistemul de reglare neuro-endocrin
- 3 feluri de creştere osoasă – encondrală, desmală şi prin
resorbţie şi apoziţie - dă posibilitatea restructurării permanente a
oaselor.
e) Păsări - cele mai evoluate vertebrate inf. Ap DM suferă o involuţie - dispar dinţii
f) Mamifere - apar spre sfârşitul terţiarului.
La acestea se păstrează planul de organizare de la reptile, mult
perfecţionat.
(Apar buzele - determină transformări importante ale craniului visceral)
mamiferele - animale cu sânge cald, cu temperatură constantă
- se separă cavitatea toracică de cea abdominală prin diafragm
- se perfecţionează locomoţia - prin dezvoltarea cerebelului (care atinge
maximul de dezvoltare la om)
- creşte masa cerebrală - craniul neural se dezvoltă în sens vertical
suprapunându-se total sau parţial craniului visceral
- buzele acţionează ca o chingă musculară, limitează creşterea sagitală a
craniului visceral, astfel încât rostrul vertebratelor inf. se transformă în
bot, la mamifere, şi în faţă la om.
Mamifere
Dinţii se adaptează la tăierea, sfâşierea,
zdrobirea, secţionarea sau măcinarea
alimentelor - se poate vorbi de masticaţie,
aparatul dento-maxilar îşi modelează
elementele corespunzător, cu predominanţă
mişcările mandibulare
Erbivore (belodonte) - se diferenţiază dinţii
laterali (molarii) în suprafeţe mari cu creste
de smalţ dispuse AP în vederea măcinării.
Condilul Md se alungeşte transversal pentru a
efectua mişcări de lateralitate, se dezvoltă
muşchii pterigoidieni externi. Pentru a
compensa abrazia, molarii cresc continuu.
Rozătoarele (tecodonte) - adaptează Ap DM la tăiere şi
măcinare - incisivii iau formă de „dăltiţe”, materialul
tăiat este măcinat de dinţii posteriori cu suprafeţe
late şi creste de smalţ orientate transversal; Condilii
Md - formă alungită sagital, adaptat mişcării de
propulsie şi retropulsie care predomină.
Carnivorele şi insectivorele (secodonte) - dinţi adaptaţi
la sfâşiere, secţionare şi zdrobire - se diferenţiază
incisivii - tăiere, canini - sfâşiere (formă de pumnal),
premolari şi molari -secţionarea şi zdrobirea hranei.
Molarii au suprafaţă ocluzală cu două rânduri de
cuspizi tăioşi - în special pe faţa vestibulară, angrenaţi
cu antagonişti.
Condilii Md - formă conică favorizează mişcările de
închidere - deschidere a gurii
se dezv muşchii maseteri şi pterigoidieni interni.
Primatele - adaptate la viaţa arboricolă, se hrănesc mai mult cu
fructe.Prezinta incisivi cu margini tăioase, canini reduşi
dimensional dar mai mari decât ceilalţi dinţi PM şi M cu
cuspizi mai mici, de formă mamelonată, condilii Md se
alungesc transversal. Muşchii maseter, pteroigoidian intern şi
extern îşi diferenţiază fibrele pentru a permite mişcări variate
ale Md.
Din dentiţia primatelor se diferenţiază dinţii la om, prin
reducere numerică şi dimensională.
C - la acelaşi nivel cu ceilalţi dinţi, dispare spaţiul din jurul
caninilor (spaţiul primatelor), dimensiunea rădăcinii se
reduce (modificări observate la Proconsul aphricanus -
considerat după dinţi strămoşul omului.
- la lemuriene - 3 PM /hemiarcada
- simiene şi antropoide - 2 PM
Extremitatea cefalică suferă modificări morfologice.