Edentaţia totală.

CAPITOLUL I

EDENTAŢIA TOTALĂ – NOŢIUNI INTRODUCTIVE

Definiţie. Etiologie. Simptomatologie. Evoluţia edentaţiei totale.

I.1. Scurtă incursiune prin trecutul tratamentului edentaţiei totale.

Edentaţia totală reprezintă starea clinică ce se caracterizează prin absenţa

tuturor dinţilor de pe unul sau ambele maxilare cu perturbarea consecutivă a
tuturor funcţiilor A.D.M.: masticaţia, fonaţia, fizionomia şi automenţinerea cu
elementele ei de autoapărare, autostimulare şi autoreglare.
Edentaţia totală se instalează treptat trecându-se prin faza de edentaţie
parţială: unidentară – redusă – întinsă – extinsă – subtotală.
Edentaţia totală nu ţine neapărat de senescenţă, nu este neapărat rezultatul
unei involuţii fiziologice, deoarece sunt persoane în vârstă ce nu sunt edentate
total şi sunt persoane tinere care au edentaţie totală.
Evoluţia fiecărui individ este tipică, ea fiind în strânsă relaţie cu
moştenirea genetică, obiceiurile alimentare, habitatul natural, capacitatea de
reacţie la starea de stress, nivelul de cultură.
Astfel că, în instalarea edentaţiei totale trebuie să incriminăm, alături de
afecţiunile dento-parodontale sau osoase, şi determinanţii culturali, care ţin de
atitudinea individuală şi privesc tratamentele stomatologice ale pacientului.
În edentaţia totală se pun probleme diferite de tratament în raport cu
edentaţia parţială: instalarea edentaţiei totale aduce după sine modificări ale
psihicului pacientului, care se percepe pe sine d.p.d.v. fizionomic, fonetic total
modificat, transformat, este nemulţumit de faptul că nu se mai poate alimenta,
dar în acelaşi timp amintirile lui despre aspectul fizionomic, fonaţie sau
masticaţie sunt deformate. Pacientul are în general, un palier al pretenţiilor în
legătură cu tratamentul edentaţiei totale situat foarte sus şi concomitent cu
avansarea în vârstă cresc sensibilitatea şi epuizarea psihică.
Problemele tratamentului edentaţiei totale sunt majore:
 Trebuie asigurate susţinerea şi stabilitatea protezelor în timpul
masticaţiei şi fonaţiei deoarece nu se mai poate recurge la dinţi restanţi, ci se
utilizează legi din fizică ;
 Trebuie realizate proteze care să asigure îndeplinirea eficientă a
funcţiilor la care participă arcadele dentare; eficienţa masticatorie
interrelaţionează cu: relieful ocluzal, planul de orientare ocluzală, dimensiunea
verticală, relaţia centrică (deci elemente de ocluzie) la care se adaugă elemente
specifice de redare a fizionomiei şi fonaţiei.
Tratamentul edentaţiei totale nu este asigurat numai de confecţionarea
unei proteze totale, deoarece piesa protetică obţinută se inseră în cavitatea orală
ce reprezintă un mediu biologic, funcţional şi ea trebuie asimilată de organismul

1
 Edentaţia totală.

uman, integrată tiparului individual neuro-muscular şi biomecanicii A.T.M.

prof. I.I.Gall apunea „Adevărata terapie a edentaţiilor totale începe odată cu
inserarea protezelor în cavitatea bucală”.
Au exista preocupări de protezare cu mii de ani în urmă; iniţial se corecta
exclusiv fizionomia, în special în zona frontală.
Au fost proteze realizate prin sculptarea din lemn, dinte de hipopotam sau
morsă, fildeş – reprezentau baza protezei în care se inserau dinţi prelevaţi de la
cadavre sau animale şi chiar în pseudoporţelan destul de poros însă, tratamentul
edentaţiei totale cu ajutorul protezei mobile se face de mai mult de 500 de ani
(1.).

Fig. I.1. Proteze totale realizate din os bovin în

jurul anului 1500, articulate printr-un resort (1.)

Primele referiri scrise sunt legate de Peter Forest (1522-1597) care le

contraindică datorită inflamaţiilor şi neoplaziilor observate în cavitatea bucală;
protezele se confecţionau prin sculptură dintr-o bucată, fără amprente, nu aveau
bază şi se aplicau direct pe creastă. Japonezii foloseau lemn de esenţă tare sau
specii dulci (caişi, cireşi) pentru proteze; în zona frontală sculptau în fildeş sau
alabastru dinţii, iar în zona laterală inserau cuie de fier sau cupru. (Fig. I.1.)

Fig. I.2. Proteză totală cu baza din lemn de esenţă

tare. În zona frontală sunt montaţi dinţi din fildeş, iar în zona de sprijin cuie (Bratu)

S-au sculptat 120 de proteze confecţionate din lemn, susţinute prin

adeziune şi presiune atmosferică şi datând din perioada 1500-1850, obţinute cu
ajutorul unor amprente din ceară de albine după care se obţinea un model din
lemn. Adaptarea protezei se făcea în cavitatea bucală prin pensularea unui

2
 Edentaţia totală.

pigment (Cerneală de India) pe mucoasă şi retuşare ulterioară. Dinţii protezelor

erau sculptaţi în marmură os sau erau umani. Femeile măritate purtau proteze
vopsite în negru şi lăcuite pentru a rezista acţiunii salivei.
Cea mai veche proteză totală descoperită a aparţinut unei proteze budiste,
Nakaoko Tei (Hotoke-hime sau Doamna lui Budha) care a fondat templul
Ganjio-ji la Wakayama în jurul anului 1500 (proteza totală maxilară).
În secolul al XVI-lea Smillerman a încercat confecţionarea dinţilor dintr-o
pastă asemănătoare ceramicii: ceară (mortiox), corali, perle măcinate; pasta nu
se întărea însă complet.
Antoine Nuck a sculptat o aracadă totală dintr-un colţ de hipopotam.
Prima amprentare cu ceară a unui câmp protetic a fost realizată de
germanul Mathaeus Gottfried Purmann (1648-1711).
Lucrarea lui Pierre Fauchard (1728) „Le chirurgien denstiste on traite des
dents” marchează o nouă eră; şi el evidenţiază folosirea presiunii atmosferice în
menţinerea unei proteze, dar oferă şi imagini de terapie practică a edentaţiei
parţiale a unui obturator pentru un defect velar într-o despicătură velo-palatină
sau în urma gomelor sifilitice. A fost primul care a realizat dinţi artificiali dintr-
un fel de porţelan, cu plăci de Au şi Ag acoperite cu email colorat adecvat; a
realizat prima proteză mobilă din fildeş menţinută în cavitatea bucală printr-un
sistem de arcuri fixate în nişe pe antagoniştii pacientului. (1)

a. b. Fig. I.3. Proteze mobile

preconizate de Fauchard: a proteze totale cu baze metalice emailate solidarizate printr-o
lamă de oţel; b. proteză maxilară şi mandibulară stabilizate pe câmp printr-un os de
balenă înfăşurat într-o spirală de sârmă (1.)

În 1756 Philip Pfaf înregistrează prima ocluzie în ceară, realizează primul

model de ghips şi schiţele unor instrumente dentare folosite în tratamentul
edentaţiilor totale şi parţiale publicate în cartea „Tratamentul dinţilor”.
Primele proteze totale de porţelan – Duchateau – 1774 şi Dubois-Chemant
– 1788
În 1808 Giuseppangelo Fonzi realizează dinţi de porţelan individualizaţi.

3
 Edentaţia totală.

În 1820 – dentistul Maury realizează primele linguri de amprentare, şi tot

atunci E. Hudsondin Philadelphia lansează baze de proteze din Pb sau/şi Zn
folosite doar la mandibulă datorită greutăţii foarte mari.
Menţinerea se realiza prin arcuri metalice. (Fig. I.4. a, b)

a. b.
Fig. I.4. Proteze totale menţinute cu arcuri spiralate : a. proteză maxilară cu baza
scheletizată şi arcuri spiralate concepute de Maggiolo; b. Proteze mobile ştanţate din aur
menţinute cu arcuri (1)

1787 – Jack James Gardett realizează prima proteză totală din placă de Au
prin presare cu succiune şi adeziune.
1838 – Claudius Ash din Londra fabrică dinţi tubulari într-o culoare.
1840 – în S.U.A. se foloseşte gipsul material de amprentare în edentaţia
totală.
Apar mijloace suplimentare de menţinere a protezelor: camera de vid,
ventuzele, liniile americane, magneţii şi gravajele Frankfurt.
1949 – sistemul Kamba
1840 – James Cameron realizează primul ocluzor (ocludator) – se
utilizează şi astăzi.
1848 – Joseph Linderer – primul articulator
1858 – Bonwill – Philadelphia – primul simulator în concordanţă cu
biomecanica ATM.
1844 – firma S.S. White produce în serie dinţi artificiali.
1885 – Walter construieşte un articulator pentru mişcările de închidere –
deschidere şi propulsia mandibulei.
George Washington , preşedintele S.U.A a fost unul dintre celebrii
purtători de proteză totală a utilizat 6 proteze şi a apelat la serviciile a 9 dentişti;
a avut proteze pentru masticaţie şi pentru apariţii publice; la 57 de ani, fiind deja
preşedinte mai avea un singur dinte, iar John Greenwood (cel mai cunoscut
dentist al preşedintelui) a realizat un orificiu în baza protezei inferioare,
confecţionată din fildeş, pentru a încercui dintele restant.
A avut proteze cu bazele din Pb, lăcuit cu dinţi umani, bovini şi de elan.
Fig. I.5. (1.)

4
 Edentaţia totală.

a. b.
Fig. I.5. Proteze purtate de primul preşedinte al Statelor Unite, din os de hipopotam cu dinţi
umani a. ; respectiv din plumb cu arcuri intermaxilare şi dinţi umani, bovini şi de elan b. (1.)

1855 – Evans depune un brevet de fabricare a protezelor dentare din

cauciuc vulcanizat.
1859 – cauciucul vulcanizat este introdus în Europa el a permis obţinerea
închiderii marginale distale, spre palatul moale: s-a obţinut efectul de ventil al
protezelor totale maxilare. Opt decenii a fost folosit cauciucul vulcanizat pentru
obţinerea protezelor totale deşi Eilersten la Paris îl consideră necorespunzător şi
dăunător organismului.
S-a încercat celuloidul pentru a-l opune cauciucului (S.S. White), dar fără
rezultat.
1857 – Charls Stent – compoziţie de ceruri ce se solidifică la temperatura
cavităţii bucale
1860 Claudius Ash – dinţi diatorici cu orificiu de fixare - se reduce preţul
de cost al dinţilor artificiali
1864 – Johann Joseph Schrott – dentist alsacian foloseşte lingura
individuală şi gutaperca pentru amprentarea individuală
1873 – Caspary şi Tollens obţine primele mase plastice acrilice, la 30 de
ani de la descoperirea acidului metacrilic
1889 – tehnicicanul dentar Gordette – primele plăci ştanţate de Au şi Ag,
cu dificultăţi în montarea dinţilor
1900 – Spitteler – galalit
– Backland – bachelită pentru baze nesatisfăcătoare.

În paralel se încearcă obţinerea simulatorului ideal:

1904 – Bennet – descrierea mişcării de coborâre a mandibulei (rotaţie şi
translaţie) , unghiul Bennet
1908 – Christensen – articulator raţional – mişcarea de protruzie – de
înclinaţie a pantei condiliene se adaptează determinând unghiul de înclinaţie cu
ajutorul şabloanelor de ocluzie în mişcarea de propulsie.
1908 – Alfred Gysi publică „Contribuţii la problematica articulară” în
care descrie un articulator cu braţ mobil basculant.
1911 – tot Gysi prezintă un articulator cu trei puncte de sprijin ce permite
inclusiv simularea mişcării Bennet. Gysi a realizat seria de articulatoare
performante: Gysi simplex, Gysi adaptabil, Gysi cu plan de orientare protetic. El

5
 Edentaţia totală.

descrie şi criteriile de alegere şi montare generate şi individualizate ale dinţilor

artificiali, valabile şi astăzi.
Elveţianul Gysi este considerat părintele protezelor moderne.
În primul război mondial (1914- 1918) criza de cauciuc determină
folosirea bazelor de aluminiu pentru protezele totale – Mangaliu – destul de
instabil în cavitatea bucală.
1919 – Krupp a iniţiat folosirea Wiplei pentru confecţionarea bazei
protezelor.
1928 – W. Bauer – polimerizarea metilmetacrilatului – Kulzer obţine
primul acrilat numit „Paladon”.
1935-1936 Rohm şi Schmidt – primele baze acrilice ale protezelor totale.
Gingivist, Hekodent, Hekolith, Heliodent, Rezoxins.
1937 – polimetilmetacrilatul – PMMA
1940 – Kulzer – Palapont
1943 – Rapid Palapont – precursorul acrilatelor autopolimerizabile
1951 – Bayer – acrilat rezilient Pastupalat
Dinţii artificiali – sculptura în blocuri din diferite materiale – secole dinţi
individualizaţi
1678-1946 – dinţi din ceramică
După al II-lea război mondial – dinţi din răşini acrilice.
Coexistă dinţi din ceramică cu dinţi – polimerici
– din răşini diacrilice compozite
Pentru realizarea protezelor totale s-au folosit şi răşini:
- poliacelice
- policarbonate
- poliamidice, acestea având proprietăţi fizico-
mecanice superioare acrilatelor utilizate în
tehnica de injectare.
Au evaluat tehnicile de amprentare şi de montare a dinţilor metodele de
determinare, înregistrare, şi reproducere a relaţiilor intermaxilare, Ackermann şi
Hannau.
În 1970 Lundeen, Gibbs şi Mahan determină o înregistrare simultană a
mişcărilor funcţionale la nivel dentar şi condilian.
1981 Lee şi Slavicek - tehnică de cuantificare a mişcărilor condiliene
direct în plan orizontal.
Utilizarea titanului în confecţionarea bazei protezei a reprezentat un
progres. Acesta este uşor şi rezistent astfel că realizarea unor baze subţiri şi
confortabile pentru pacient, cu transmitere adecvată a senzaţiilor termice a fost
uşor de realizat; asemenea Au prin galvanoformare.
Tehnica de calcul permite înregistrarea tridimensională a cinematicii
mandibulare; există tehnica CAD/CAM pentru obţinerea protezelor totale.
Istoria protezării edentaţiei totale se scrie în continuare, fiind posibil ca
omul să devină polifiodont datorită evoluţiei cercetării pe celule stem.

6
 Edentaţia totală.

I.2.Definiţia edentaţiei totale

Edentaţia totală reprezintă starea clinică ce se caracterizezază prin absenţa

tuturor dinţilor de pe o arcadă şi anume edentaţie totală unimaxilară (maxilară
sau mandibulară) sau de pe ambele arcade şi anume edentaţia totală bimaxilară,
absenţă produsă după erupţia dinţilor, ea fiind deci dobândită.
Există şi edentaţie totală congenitală ce se datorează ageneziei mugurilor
dentari şi ea se numeşte anodonţie totală şi se însoţeşte de o dezvoltare
insuficientă a maxilarelor şi de tulburări generale grave de dezvoltare.
Edentaţia totală tranzitorie preeruptivă a noului născut nu este o stare
patologică.

I.3. Etiologia edentaţiei totale

I.3.1.Cauze locale:
- complicaţiile cariei dentare sau parodontopatiile
- procese infecţioase
 tumorale-benigne sau maligne, toate implică îndepărtarea
fragmentelor osoase împreună cu dinţii
 traumatice – frecvent în zilele noastre
- iatrogeniile din protetica dentară de concepţie, tehnologice sau
etape clinice.
- a mai existat şi o perioadă de furie „a bolii de focar” – în care au
fost extraşi toţi dinţii la încheierea erupţiei (SUA)
Cauza ce a determinat edentaţia totală influenţează aspectul câmpului
protetic restant astfel: extracţia după carii dentare – creste alveolare bine
diferenţiate, după dinţi parodontotici – creste alveolare şterse. De asemenea un
rol important îl are modul în care s-a efectuat extracţia astfel: extracţii
laborioase, fracturarea tăbliei osoase, a tuberozităţii, în general lipsa de respect
pentru ţesutul osos dar şi pentru cel mucos, determină lipsa de substanţă osoasă,
cu reducerea reliefurilor necesare protezării.
I.3.2.Cauzele generale – influenţează, dar nu determină edentaţia totală :
- terenul;
- sexul (frecvent femei);
- circumstanţe fiziopatologice;
- condiţii de viaţă şi mediu social;
- profesia.
I.3.3.Cauze patologice:
 diabet – microangipatie sistemică, hiposialie, Ph salivar
scăzut – generează parodontopatii precoce;
 osteoporoza – primară şi secundară ;

7
 Edentaţia totală.

I.4. Simptomatologia edentaţiei totale

În edentaţia totală sunt tulburate toate funcţiile ADM – masticaţie,

fizionomie, fonaţie, automenţinerea cu elementele sale de autoapărare,
autostimulare, autoreglare dar pot apărea şi tulburări psihice.
I.4.1.Tulburările masticatorii
Masticaţia este perturbată începând de la:
 incizia alimentelor care nu se mai poate face
 masticaţia propriu-zisă (zdrobirea alimentelor) se face la nivelul
crestelor edentate restante care în timp se keratinizeză şi pot apărea şi
leziuni traumatice; în orice caz prelucrarea şi însalivarea alimentelor la
nivelul cavităţii bucale sunt insuficiente, de regulă fragmentele alimentare
care sunt înghiţite sunt mai mari ceea ce poate influenţa timpul de
evacuare din stomac, ceea ce poate conduce la o patologie gastrică.
Edentatul total neprotezat trebuie să-şi selecteze alimentele, ceea ce poate
conduce la spolierea organismului de anumite principii alimentare necesare: se
mănâncă alimente moi, cu conţinut crescut de glucide, dar sărace în fibre, mai
puţină carne şi aceea mai intens prelucrată, apar astfel tulburări metabolice,
malnutriţie scăderea imunităţii manifestate prin cheilite angulare, glosite, leziuni
herpetice recidivante, şi o vindecare tardivă a plăgilor.
Protezarea edentatului total îmbunătăţeşte oarecum eficienţa masticatorie,
ajungându-se după unii autori la 59% (Haraldson) după alţii numai la 20%
(deoarece toleranţa biologică la strivire a mucoasei între baza protezei şi
suportul osos este redusă)
Concluziile obţinute din testările obiective ale capacităţii masticatorii a
edentatului total protezat sunt:
1. un edentat total protezat tradiţional nu va avea niciodată capacitatea
masticatorie a unui dentat;
2. între performanţele şi tiparele de masticaţie ale pacienţilor protezaţi
total există mari variaţii individuale;
3. pacienţii cu supraproteze pe implante (overdenture) sunt mai
satisfăcuţi de eficienţa masticatorie decât cei protezaţi tradiţional.
Protezele totale determină modificarea stimulilor datorită:
 transmiterii forţelor muco-periostale;
 modificării progresive a relaţiilor mandibulo-maxilare;
 fricţiunii continue cu mucoasa crestelor edentate datorită
mişcării bazelor protezelor;
 pierderii parţiale a memoriei musculare din perioada de
dentat.
Apare hiposialia, toleranţa redusă la alimentele cu Ph acid. Totodată este
necesar să corelăm însă purtarea protezelor totale, ce pot genera senzaţii de

8
 Edentaţia totală.

arsură, glosite, cheilite cu existenţa sau nu a unor boli generale sistemice,

radioterapia sau tratamentul psihotrop
I.4.2.Tulburările fizionomice
Fizionomia edentatului totala se modifică datorită prăbuşirii etajului
inferior al feţei( deci reducerii DVO) prin dispariţia stopurilor ocluzale:
 buzele se invaginează, roşul buzelor dispare, şanţurile
nazo/labiale şi mentonier se adâncesc deoarece a dispărul suportul
întregii musculaturi oro/faciale;
 mandibula proemină (fals prognatism) iar nasul devine mai
evident;
 grimasa în masticaţie devine grotescă întrucât edentatul total face
eforturi pentru a prelucra alimentele cu crestele alveolare şi prin
presarea cu faţa dorsală a limbii de palat.
Determinarea DVO, ca etapă în tratamentul edentaţiei totale, trebuie făcută
corect, deoarece:
 Micşorarea DVO determină:
 Modificări ale faciesului / îmbătrânire progenă:
 Mandibulă progenă;
 Dispariţia roşului buzelor, invaginarea lor;
 Cheilită angulară;
 Musculatura periprotetică suprasolicitată .(Fig. I.6, 1.7)

Fig.I.6. şi I.7 Modificări ale faciesului la pacienţii edentaţi total din normă frontală (stânga)
şi profil (dreapta)

 Mărirea DVO determină:

 Aspectul de gură plină cu cartofi (kartoffel im Munde / Galla) /

vizibilitate exagerată a dinţilor artificiali frontali superiori;
 Zgomot de castagnete în timpul masticaţiei şi/sau fonaţiei datorat
contactului cvasipermanent între arcadele dentare;

9
 Edentaţia totală.

 Sezaţia de oboseală a muşchilor masticatori datorat lipsei spaţiului

liber de repaus al mandibulei (SIF);
 Modificarea proceselor de fonaţie.

I.4.3.Tulburările fonetice
Dinţii împreună cu limba şi palatul au un rol important în conformarea
spaţiului fonetic în care se produc vibraţii acustice secundare cu frecvenţă mai
mare decât a sunetului fundamental şi care se numesc armonicele sunetului
fundamental. Dispariţia dinţilor modifică poziţia buzelor şi a limbii determinând
creşterea spaţiului liber de vorbire; nu se mai articulează corect fonemele
linguale şi labiale, dacă starea de edentaţie totală se prelungeşte, cutia de
rezonanţă a cavităţii orale face un efort de acomodare şi compensează într-o
oarecare masură, nu integral, absenţa dinţilor.
O protezare corectă aduce fonaţia aproape de parametri normali; fonaţia
este prima funcţie a A.D.M. care se restabileşte într-un timp extrem de scurt prin
protezare.
I.4.4. Tulburările psihice
Modificările de:
 Masticaţie
 Fizionomie sunt înregistrate diferit de pacienţii edentaţi total astfel:
 Fonaţie
- Cu dezinvoltură/ aceştia sunt răbdători, toleranţi,
suportă tratamentul;
- Inhibaţi / trebuie abordaţi cu înţelegere;
- Agitaţi / cu pretenţii absurde, nemulţumiţi, se
adresează mai multor medici. Pacientul edentat
total trebuie privit cu înţelegere şi tratat cu respect
indiferent de aspect, poziţie socială sau stare de
sănătate.

I.5.Evoluţia şi prognosticul edentaţiei totale

Pierderea dinţilor transformă procesele alveolare în creste alveolare ce

suportă atât fenomene de :
 Resorbţie (dispariţie treptată, parţială sau totală a unui ţesut devenit
inutil organismului prin încetarea funcţiei pentru care este necesară
prezenţa lui);
 Atrofie (reducarea în volum şi greutate a unui organ, din cauza unei
deficienţe de nutriţie a ţesuturilor provocată de încetarea unora dintre
funcţiile la care participase anterior).
Evoluţia resorbţiei şi atrofiei este discontinuă, imediat după extracţie se
formează în alveolă cheagul care o izolează de mediul bucal continuând

10
 Edentaţia totală.

procesul de vindecare în secvenţele: inflamaţie, epitelizare, fibrozare,

remodelare.
Fenomenul se întinde pe parcursul a 4 - 6 sâptâmâni, la finalul cărora
nivelul crestei se situează de regulă cu 1 – 2 mm sub nivelul osului alveolar .
Câmpul protetic edentat total reflectă întotdeauna:
 cauza pierderii dinţilor;
 cronologia extracţiilor;
 modul în care s-au efectuat extracţiile
 terenul (substratul biologic);
 vârsta pacientului.
Creasta reziduală diminuă în înălţime şi în lăţime, în sens vestibulo-oral.
Se apreciază că la un an de la extracţii deficitul masei osoase este de 2 - 3
mm la maxilar şi de 4 – 5 mm la mandibulă. După un an atrofia are un ritm mai
lent fiind de ordinul submilimetrilor şi influenţată de alţi factori:
 Vârstă
 Starea generală a pacientului
 Diabet;
 IRC;
 Hepatită cronică;
 Hipertiroidism;
 Sindromul Cushing;
 Boala Recklinghausen;
 Spitalizarea îndelungată;
 Medicaţie sau procedee terapeutice.
Inserţia unei proteze totale pe un teren deficitar, dar şi manoperele
incorecte (amprente incorecte, planuri denivelate de ocluzie, montări incorecte
ale dinţilor artificiali) accelerează resorbţia şi atrofia crestelor alveolare.
La momentul actual se consideră că purtarea unei proteze totale chiar
corect executată constituie un factor agravant al atrofiei crestelor alveolare,
deoarece osul subiacent unei proteze totale suportă modelare dublă:
 superficială
 interstiţială.
Osul maxilar şi mandibular se atrofiază diferit la nivelul apofizei dento-
alveolare:
- maxilar – atrofie concentrică (centripetă), atrofiindu-se accentuat
tabla externă a procesului alveolar
- mandibulă – atrofie centrifugă, atrofiindu-se accentuat tabla internă
a procesului alveolar.
Intensitatea atrofiilor este valabilă pentru acelaşi maxilar simetric sau
asimetric.
Atrofii reduse: - în zona frontală maxilară se ajunge la spina nazală
anterioară iar la mandibulă în zona laterală (PM), gaura mentonieră ajunge pe

11
 Edentaţia totală.

creastă iar în zona laterală posterioară (Molari) la nivelul crestei oblice interne
sau externe.
Resorbţia şi atrofia osoasă sunt determinate plurifactorial şi au variaţii
individuale.
Alături de suportul osos şi mucoasa bucală ce acoperă câmpul protetic
suferă modificări în timp:
 poate involua devenind subţire şi dureroasă la presiune
 poate trece din starea de mucoasă fixă în mucoasă mobilă, fără
legătură cu periostul, balantă formând cute şi pliuri.
În funcţie de zona câmpului protetic putem întâlni ambele tipuri de
evoluţie a mucoasei la acelaşi pacient.
La edentaţii total neprotezaţi atrofia mucoasei este mai lentă, fiind mai
frecvente procesele de cheratinizare, determinate de factorii mecanici
(masticaţia)
Fundurile de sac vestibulare şi linguale se micşorează datorită atrofiei
crestei alveolare. Procesele inflamtorii şi infecţioase sunt rare la edentatul total
(Pas des dents, pas des stomatitis).

Prognosticul edentatului total neprotezat diferă faţă de cel protezat

corespunzător.
La neprotezaţi apar frecvent complicaţii locale:
 Ragade comisurale;
 Cheratinizarea marcată a mucoasei crestei alveolare;
 Scurtări ale muşchilor ridicători ai mandibulei;
 Rar - afecţiuni ATM.
Complicaţii la distanţă – tulburări digestive, uneori psihice
Prognosticul edentatului total protezat este nefavorabil dacă ne referim la
procesul de resorbţie continuă al crestelor alveolare, procesul este evident la
15/20 ani de purtare continuă a protezelor totale, când se poate observa că s-a
produs o alterare seminificativă a câmpurilor protetice (dispar crestele alveolare,
tuberozităţile maxilare, orificiile mentoniere pot ajunge pe creste). Procesul nu
este generalizat însă, având variaţii individuale
Hiposialia datorată vârstei, medicaţiei, influenţează nefavorabil
prognosticul protezei totale.
Iatrogeniile din cursul etapelor clinico/tehnice ca şi momentele
reoptimizărilor şi înlocuitorilor protezelor totale au rol în prognosticul favorabil
al protezaţilor total.
S-a constat că resorbţia şi atrofia crestelor alveolare este considerabil
redusă în cazul supraprotezării pe implanturi (overdentures), la fel de evidentă
este şi diferenţa între eficienţa masticatorie a supraprotezării pe implanturi mult
mai mare / şi cea a protezei totale clasice
Un rol important în acceptarea şi acomodarea pacientului edentat total cu
proteza totală îi revine medicului dentist.

12
 Edentaţia totală.

Complicaţii edentaţiei totale

La edentaţii totali: - neprotezaţi;
- protezaţi necorespunzător.
Complicaţii locale:
Exororal:
 ragade comisurale
 cheilite angulare suprainfectate cu candida albicans datorită
scăderii DVO dar şi deficienţei imunologice şi carenţei nutriţionale.
Endooral:
 stomatite protetice (periprotetice) determinate de factori.: mecanici,
chimico/toxici, alergici dar şi imunitari;
 hiperplazii fibroase de iritaţie( mai frecvent la maxilar cu 5-10%);
creste balante ( 24% maxilar, 5% mandibulă).
Se rezolvă chirurgical şi prin reducerea marginilor supraextinse ale
protezelor.
Complicaţii regionale:
 la nivelul ATM – datorită neprotezării apar eforturi excesive în
mişcarea de ridicare a mandibulei pentru a face masticaţia / o
suprasolicitare ATM cu disfuncţie temporo-mandibulară / zgomote
articulare, subluxaţie sau luxaţie (cu blocaje la închiderea cavităţii
bucale);
 rar artite (inflamaţie);
 osteoartroză ( modificări degenerative).
Potezaţii total corespunzător se bucură de un important efect protector
favorabil asupra componentelor dure şi moi ale ATM pe lângă creşterea
eficienţei masticatorii:
 rar apar algii la nivelul ATM sau crestelor alveolare – este o algie
de resorbţie = hiperestezia alveolară ( creasta alveolară
mandibulară cu muocoasa subţire atrofică sau când gaura
mentonieră ajunge pe creastă determină atrofie);
 dureri fantomă continue după încetarea stimulului.
Complicaţii generale:
 digestive;
 psihice.

13
 Edentaţia totală.

CAPITOLUL II

EXAMENUL PACIENTULUI EDENTAT TOTAL

Examinarea, diagnosticul, planul de tratament şi prognosticul protezării
pacientului edentat total. Sistemul de clasificare al edentaţiei totale în
concepţia ACT (The American College of Groshodentists)

Edentaţia totală, fiind o stare dobândită, trebuie tratată, iar tratamentul

constă în protezarea ei. Pentru ca protezarea să reprezinte un succes este necesar
ca atât cei care realizează piesa protetică: medic dentist-tehnician dentar, cât şi
pacientul să se afle într-o bună relaţie de colaborare, trebuie ca piesa protetică
obţinută să fie de bună calitate, perfect adaptată, dar şi pacientul trebuie să
dorească să se poată adapta la ea. Obţinerea unui bun rezultat în acest demers
începe de la prezentarea pacientului în cabinetul dentar, de la primul contact pe
care medicul şi pacientul îl stabilesc, depinde de buna capacitate de comunicare
a medicului, de cunoştinţele de psihologie aplicată şi de ce nu, de capacitatea de
înţelege şi a manifesta compasiune pentru problematica pacientului, de regulă
senior, care s-a prezentat pentru rezolvarea edentaţiei totale.
De aceea, ca în oricare altă specialitate medicală, examinarea pacientului
începe cu anamneza care cuprinde un istoric general al pacientului şi un istoric
dento-parodontal.

II.1.Istoricul general se referă la:

 vârsta:
- de care depinde capacitatea de adaptare a
pacientului la protezare: pacienţii tineri au capacitate de
adaptare mai mare, acceptă provocările cu mai multă uşurinţă
şi astfel şi prognosticul protezării devine mai bun; starea de
sănătate este mai bună, controlul neuromuscular este mai
eficient; seniorii au frecvent afecţiuni cronice, controlul
neuromuscular şi capacitatea de adaptare sunt reduse;
- tot de vârstă depinde şi statusul
morfofiziologic al structurilor de sprijin ale câmpului
protetic:
- cantitatea şi calitatea osului rezidual sunt
reduse;
- mucoasa fixă se atrofiază;
- glandele salivare îşi reduc activitatea.
 sexul influenţează prin:
la femei: - dimensiunea doleanţelor estetice mari;
- dificultăţi notabile la menopauză, legate de instabilitatea
emoţională, modificarea aportului de calciu, hiposialie, senzaţii de arsură a
mucoasei orale, dureri difuze, ceea ce oferă un pronostic mediu/rezervat.

14
 Edentaţia totală.

la bărbaţi: - eficienţa masticatorie şi fonetică a protezelor primează; nu

este însă de neglijat latura estetică; prognosticul protezării este favorabil.
 ocupaţia:
- persoanele active profesional se adaptează mai uşor cu noua
situaţie rezultată prin protezare, deci şi prognosticul este favorabil; pot
apărea însă cerinţe speciale legate de rezolvarea anumitor funcţii: estetice,
masticatorii sau fonetice decurgând din profesie: actori, cântăreţi, oratori,
profesori şi în general persoane ce interrelaţionează –funcţia estetică şi
fonatorie primează;
- stresul la locul de muncă acţionează destabilizator asupra protezei,
deoarece impietează , asupra adaptării la aceasta şi determină apariţia
bruxismului ce va determina resorbţia accelerată a crestei;
- pensionarii se adaptează mai greu cu proteza, deoarece au deja un
sentiment de inutilitate (dacă nu sunt persoane active, optimiste) şi prin
urmare şi o stare psihică precară şi de aceea şi prognosticul protezării este
mediu sau rezervat; datorită timpului liber în exces pot fi preocupaţi în
mod suplimentar de estetica protezei sau pot analiza în amănunt diferite
aspecte legate de fonaţie, masticaţie, pot face comparaţii de simetrie
dreapta-stânga a protezei şi decurgând din acestea, va trebui ca medicul să
aibă răbdare şi să acorde câteva explicaţii ştiinţifice pacientului.

II.2.Starea de sănătate generală a pacientului edentat total este o

etapă importantă a anamnezei, deoarece orice afecţiune generală are răsunet în
cavitatea orală:
 diabetul, prin fenomenele de osteoporoză determină o atrofie
exagerată a crestei reziduale, prin fenomenele de vasculită determină
o vindecare înceată a plăgilor postextracţionale şi a leziunilor de
decubit (rezultă necesitatea echilibrării ocluzale perfecte), o limbă
sensibilă şi mărită de volum; igiena cavităţii orale şi a protezei
trebuie să fie riguroasă; protezele trebuiesc purtate intermitent;
 anemia se asociază cu o mucoasă bucală palidă, insuficient
irigată de fluxul sanguin, hiposialie şi glosodinie; proteza va trebui să
aibă o largă bază de susţinere pentru a repartiza forţele masticatorii
pe o suprafaţă cât mai mare, iar dinţii artificiali trebuie să aibă o
suprafaţă ocluzală mai ştearsă pentru a împiedica descompunerea
forţelor de masticaţie; igiena orală trebuie să fie riguroasă;
 afecţiunile articulare – în speţă osteoartrita, care afectează
mai femeile peste 40 de ani, se localizează de regulă la nivelul
genunchiului, şoldului, coloanei vertebrale (articulaţii solicitate) dar
şi la nivelul ATM, determinând mişcări limitate şi dureroase la
deschiderea gurii şi de aici rezultând dificultate în examinare,
amprentare, stabilirea RIM, dar şi deformarea condilului articular cu
modificarea raporturilor ocluzale;

15
 Edentaţia totală.

 afecţiuni cardiovasculare: prin probleme în utilizarea

anestezicelor (pregătire preprotetică: extracţii, intervenţii chirurgicale
remodelante), dar şi în privinţa duratei şedinţelor. De asemenea
pacienţilor cu stimulatoare cardiace, proteze valvulare li se vor
administra antibiotice înaintea intervenţiilor chirurgicale, iar celor cu
terapie anticoagulantă li se va întrerupe tratamentul prin consultare
cu medicul specialist;
 afecţiuni dermatologice: pemfigusul, leucoplaziile, lichenul
plan, datorită afectării mucozale necesită tratamentul anterior
protezării;
 afecţiuni neurologice prin probleme la aplicarea şi
igienizarea protezei (boala Parkinson), menţinerea şi stabilitatea
protezei (pareze şi paralizii, epilepsia); devine necesară utilizarea
adezivilor; de asemene devin extrem de dificile fazele clinice de
amprentare, determinare RIM;
 afecţiuni psihice cu tratamente specifice (psihoterapie);
 neoplasmele orale reprezintă drame prin necesitatea exciziei
de ţesut dur şi moale, dar şi prin radioterapia ulterioară ce afectează
calitatea mucoasei hiposialice. De regulă, se procedează la
amprentarea câmpului protetic înaintea exciziei şi realizarea unor
modele de studiu. Tratamentul edentaţiei se face imediat după cel
chirurgical, dacă prognosticul este nefavorabil, pentru menajarea
psihicului pacientului. Dacă prognosticul bolii este favorabil,
protezarea se face după 2 ani de la tratamentul chirurgical şi
radioterapie, pentru a nu se determina apariţia osteonecrozei;
protezele vor fi utilizate intermitent, examinarea stării mucoasei orale
se va face periodic;
 astmul bronşic poate influenţa adaptarea la proteze;
 maladii contagioase –TBC, sifilis, SIDA, hepatită sunt boli
cu manifestări orale;
 IRC dializată sau nu, are manifestări orale;
 endocrinopatii – hipertiroidismul dă stări de
hiperexcitabilitate, nemulţumire, hiperparatiroidismul determină
halistereză urmată de resorbţii ale crestelor reziduale, acromegalia
prin creşterea continuă a maxilarelor necesită frecvente adaptări sau
refaceri ale protezelor;
 alergiile la anestezice trebuie înregistrate asemenea la iod
sau alte substanţe utilizate în cabinetul dentar;
 menopauza este însoţită de modificări hormonale, cu răsunet
variabil asupra diferitelor organisme; poate apărea osteoporoza
generalizată, cu reflectare şi la nivelul crestelor reziduale; pot apărea
şi tulburări emoţionale de diverse grade.

16
 Edentaţia totală.

Prognosticul protezării este dependent de starea generală de sănătate

a pacientului.

II.3.Starea de sănătate psihică a edentatului total

Medicul nu trebuie să pornească, în rezolvarea edentaţiei totale, de la
ideea preconcepută potrivit căreia toţi pacienţii edentaţi total sunt dificili şi că
vor apărea neapărat probleme de adaptare. Este înţeleaptă o atitudine prin care
fiecare pacient este tratat în conformitate cu tipul pe care îl reprezintă (după
House):
- pacientul filosof , cu o mare capacitate de adaptare, activ, cu o stare de
sănătate generală bună, preocupat deopotrivă de aspectul estetic, dar şi de
masticaţie şi fonaţie; prognosticul protezării este absolut favorabil, colaborarea
medic-pacient este foarte bună.
- pacientul pretenţios –emite uneori pretenţii exagerate, de aceea medicul
trebuie să-i explice limitele tratamentului protetic şi fazele lui; în această
categorie pot intra şi pacienţii cu o stare generală alterată, supuşi unor
tratamente chinuitoare şi care nu mai au răbdarea necesară sau pot fi pacienţi
care au purtat proteze totale necorespunzătoare şi al căror palier de aşteptare este
deosebit de înalt. Prognosticul protezării este mediu/rezervat.
- pacientul histrionic este destul de instabil emoţional, reclamă
sensibilitate sau durere fără suport obiectiv (hiperkeratinizare, hiperemie,
ulceraţii la nivelul mucoasei orale) şi după eliminarea unor cauze generale:
osteoporoză,diminuarea fluxului sanguin, afecţiuni metabolice (deficit de
tiamină cu acumulare de acid piruvic, rezultând nevrita periferică), deficitul de
estrogen. Atitudinea acestui tip de pacient este generată de teama de
tratamentele dentare sau de descurajarea determinată de incapacitate de adaptare
la protezele anterioare. Prognosticul protezării este rezervat şi pacientul ar trebui
îndrumat spre specialişti cu mai multă experienţă.
- pacientul indiferent relaţionează prost cu cei din jur, este apatic,
nemotivat, este lipsit de perseverenţă, puţin sau deloc preocupat de propria
persoană; protezarea este solicitată de regulă de aparţinători, iar pacientul va fi
total dezinteresat, nu va respecta indicaţiile medicului. Prognosticul protezării
este rezervat.

II.4.Istoricul dento-parodontal al pacientului edentat total;

experienţele protetice anterioare.
Discuţia purtată cu pacientul asupra istoricului dento-parodontal propriu
cât şi în legătură cu tratamentele dentare (protetice odontale, chirurgicale
maxilo-faciale, parodontale) anterioare orientează medicul în primul rând asupra
interesului pe care pacientul îl manifestă în legătură cu starea sa de sănătate
orodentară, îl orientează asupra exigenţelor pacientului, dar îi şi semnalează
eventualele afecţiuni orodentare ale acestuia.
În acest caz interesează:

17
 Edentaţia totală.

- cronologia pierderii dinţilor, deoarece creasta reziduală este mai

atrofiată în cazul unor edentaţii vechi sau ea poate să fie de aspect
neregulat, în cazul unor extracţii frecvente şi laborioase într-un timp mai
scurt.
- etiologia edentaţiei este deosebit de importantă, deoarece
extracţiile post-complicaţii ale cariilor oferă o creastă alveolară reziduală
mai puţin resorbită decât în cazul extracţiilor postparodontopatii.
Conduita în cazul dinţilor restanţi parodontotici este diferită la maxilar
faţă de mandibulă: - la maxilar se extrag toţi dinţii restanţi şi se
confecţionează o proteză imediată sau precoce, ea acţionând ca un
conformator, iar la mandibulă se păstrează chiar dinţi cu mobilitate de
gradul II, ce vor fi folosiţi în supraprotezare, după devitalizare, chiuretaj
gingival; prezenţa dinţilor împiedică resorbţia osului alveolar. O situaţie
specială apare în cazul pierderii dinţilor prin accidente, în care s-a pierdut
şi os alveolar sau în cazul unor intervenţii chirurgicale la nivelul oaselor
maxilare (tumori, fracturi) când sunt extraşi dinţi şi/sau se pierde şi masă
osoasă.
- timpul scurs de la pierderea ultimilor dinţi ca şi informaţia dacă
pacientul a mai avut proteze mobilizabile parţiale sau totale, deoarece
astfel se va explica gradul de resorbţie al crestei; cantitatea şi calitatea
suportului osos şi mucos, tonusul musculaturii periprotetice, masticaţia,
fonaţia, reacţiile psihice, posibilitatea cooperării de-a lungul fazelor
clinice de confecţionare a protezei, capacitatea de adaptare la noua
proteză. Dacă pacientul nu a mai fost protezat mobil, el se va adapta
destul de greu unei proteze totale; dacă a fost purtător de proteză mobilă
mai mult de 5 ani, prognosticul noii protezări este favorabil; dacă are mai
multe seturi de proteze, din starea de edentaţie totală este relativ recentă,
prognosticul este rezervat. Medicul trebuie să afle motivul solicitării de
către pacient a tratamentului protetic. De regulă, pacienţii mai tineri sunt
motivaţi de considerente de ordin estetic şi funcţional: masticaţie, fonaţie;
seniorii doresc îndeplinirea funcţiei masticatorii, fonetice şi estetice, unii
dintre ei emiţând chiar pretenţii exagerate. Prognosticul protezării este
favorabil dacă pacientul este el iniţiatorul prezentării la medic şi nu
aparţinătorii, pe care îi pot deranja mobilitatea, aspectul protezelor,
zgomotele generate de ciocnirea dinţilor.
În cazul pacienţilor purtători de proteze medicul trebuie să afle
nemulţumirile legate de protezele existente:
- diminuarea capacităţii masticatorii datorită: durerilor la nivelul
ţesuturilor de sprijin, instabilităţii protezei, DVO subevaluată, uzura
dinţilor artificiali;
- mobilizarea protezei în timpul fonaţiei sau imposibilitatea de a
pronunţa anumite foneme;

18
 Edentaţia totală.

- semne şi simptome ale stomatitei protetice (proteze

supradimensionate, largi; alergii la colorantul din acrilat);
- nemulţumiri de ordin estetic (DVO subevaluată, rezultând un facies
îmbătrânit, cu dispariţia roşului buzelor, accentuarea şanţurilor
periorale); forma, mărimea şi culoarea dinţilor artificiali sunt
nepotrivite; montarea dinţilor nu este conformă cu imaginea
pacientului despre el însuşi: dinţii frontali superiori nu sunt suficient
de vizibili;
- dureri la nivelul ATM (DVO necorespunzătoare, RIM instabile,
bruxism);
- pot apărea, dar mai rar, dureri musculare;
- fracturarea repetată a protezei (echilibrare ocluzală incorectă, baza
protezei prea subţire, dinţii cuspidaţi montaţi în afara crestei,
antagoniştii sunt dinţi naturali, torusuri nefoliate, bruxism).
Pe parcursul anamnezei pacientului trebuie să i se explice care dintre
cerinţele şi aşteptările lui în legătură cu noua proteză sunt realiste şi pot fi
obţinute şi care nu se vor regăsi în noua proteză: se pot prezerva anumite
particularităţi ale vechilor proteze: coroane metalice, mărimea dinţilor, diastemă,
dar sub nicio formă nu se va proceda la rabaturi de ordin tehnic pentru a
satisface doleanţe exagerate: dispariţia ridurilor, posibilitatea de a fluiera, de a
muşca din măr sau porumb fiert (deşi la aceste performanţe pot ajunge pacienţii
cu o bună capacitate de adaptare şi integrare sau prin supraprotezare pe
implanturi), de a părea mai tânăr.

II.5. După anamneză se trece la examenul clinic facial exobucal sau

extraoral al edentatului total. Începe prin inspecţia în normă frontală şi
laterală.
La examenul extraoral din normă frontală se urmăresc următoarele
aspecte:
 culoarea şi gradul de hidratare ale tegumentelor:
- paloarea apare în anemie, nefropatii, TBC, hipotiroidism,
malnutriţie;
- roşeaţa apare în policitemie, alcoolism cronic;
- bronz în boala Addison, radioterapie;
- albastru-purpuriu, deficit de vit. B2;
- ten icteric – în afecţiuni hepatice, colecistice;
- leziuni ulcerative indică un eventual carcinom bazocelular;
- păr pe faţă la femei în vârstă –sindromul Cushing.
 forma faciesului: - ovală;
- pătrată;
- rotundă;
- triunghiulară;
Va fi luată în considerare la alegerea dinţilor artificiali.

19
 Edentaţia totală.

 expresia feţei: - o mimică prezentă denotă o bună tonicitate a

musculaturii orofaciale şi oferă un pronostic favorabil protezării.
Absenţa mimicii indică o nevralgie de trigemen, o pierdere a tonicităţii
musculare sau numeroase intervenţii de chirurgie plastică; în aceste
cazuri prognosticul protezării este rezervat.
 simetria sau asimetria facială: asimetria facială se poate datora:
DVO subevaluată, edentaţie totală neprotezată timp îndelungat,
formaţiuni tumorale, hipertrofia unilaterală a muşchiului maseter în
bruxism sau atrofia unilaterală a muşchiului temporal anterior, datorită
inactivităţii în masticaţia unilaterală.
 aspectul buzelor:
- conturul: păstrat, redus, dispărut;
- mobilitatea, ce poate fi crescută şi atunci apar probleme în
rezolvarea esteticii, normală şi atunci nu apar probleme deosebite şi
redusă;
- lungimea: dacă este mare sau medie, estetica nu pune probleme în
rezolvare; dacă lungimea buzelor este redusă apar probleme de estetică.
 simetria şi adâncimea şanţurilor periorale , dacă există asimetrii, ele
indică o contracţie asimetrică, dezechilibrată a musculaturii periorale şi
o DVO incorectă.
 proporţionalitatea etajelor feţei, în special cel mijlociu şi inferior;
etajul inferior micşorat denotă o DVO subevaluată, resorbţia crestei,
uzura dinţilor artificiali; faciesul este îmbătrânit, eficienţa masticatorie
redusă, fonaţia defectuoasă, disfuncţii la nivelul ATM şi musculaturii
orofaciale, dureri cervico-faciale. Creşterea DVO poate fi făcută în
limitele a 3-4 mm, asigurându-se adaptarea structurilor ADM la noua
situaţie. În cazul supraevaluării DVO, faciesul este crispat, buzele se
ating cu dificultate, apar tulburări în masticaţie şi deglutiţie, dificultăţi
în fonaţie (bilabialele b, m, p şi labiodentalele f, v), totul datorându-se
suprimării spaţiului de inocluzie fiziologică cu instalarea oboselii
muşchilor ridicători ai mandibulei.
La examenul extraoral din normă laterală se culeg informaţii în legătura
cu relaţiile intermaxilare (RIM): un profil convex indică un maxilar ce
circumscrie mandibula (ocluzie cls. a II-a Angle); un profil concav cu bărbie
proeminentă denotă o ocluzie cls. a-III-a Angle; profilul drept indică un raport
de ocluzie normal (cls. I Angle).
Palparea extraorală urmăreşte:
- integritatea contururilor osoase;
- grupele ganglionare (pre- şi retroauriculare,
submandibulare, submentoniere, laterocervicale) a căror palpare
este obligatorie în controlul oncologic preventiv;
- tonusul şi sensibilitatea la palpare a muşchilor masticatori
(maseter, temporal anterior şi ai mimicii/buccinator).

20
 Edentaţia totală.

Musculatura poate avea tonicitate normală, mărită sau redusă, în

funcţie de sex, vârstă, starea generală de sănătate;
hipotonicitatea poate apărea datorită unor edentaţii întinse, dar şi
datorită unor proteze totale deficitare funcţional; hipotonicitatea
musculară este favorabilă realizării unei bune închideri
marginale la nivelul pungilor Eisenring şi Fish.
Sensibilitatea muşchilor masticatori la palpare apare în cazul unei
disfuncţii temporo-mandibulare miogene (mai rară la vârstnici). Starea
muşchiului pterigoidian extern nu se apreciază prin palpare, ci prin mişcare
aplicându-se „testul de rezistenţă” –pacientul face mişcare de propulsie, căreia
medicul i se opune; apariţia durerii în zona pretragiană indică o suferinţă la
nivelul muşchiului pterigoidian extern datorată:
- falsului prognatism determinat de uzura dinţilor artificiali sau a
prezenţei pe arcada numai a dinţilor frontali cu care pacientul face
masticaţia;
- bruxismului anterior sau antero-lateral. Suferinţa la nivelul
muşchiului pterigoidian extern, împiedică determinarea unei poziţii de RC
corectă.
Examinarea ATM se face prin inspecţie, palpare şi auscultaţie.
Prin inspecţie se stabileşte dacă ambele zone pretragiene, corespunzătoare
ATM sunt sau nu simetrice.
Palparea se face cu ajutorul medius-urilor aşezate în regiunea pretragiană,
la 10-13 mm anterior de tragus sau cu ajutorul policelui de la ambele mâini
situate în aceeaşi zonă şi a indexului în conductul auditiv extern. Se urmăresc:
- amplitudine: - 40-60 mm = normală;
- ≤ 40 mm = redusă;
- < 30 mm = blocaj (excesiv redusă);
- 60 mm = mare;
- > 60 mm = foarte mare (subluxaţie sau luxaţie
condiliană);
- amplitudinea mişcării de deschidere maximă a gurii (40-60 mm), ce
poate fi normală sau limitată; o amplitudine mare, oferă condilii pentru
amprentare bună, ca şi facilitarea tuturor fazelor clinice de confecţionare a
protezei; limitarea amplitudinii şi microstomia crează probleme pentru
protezare, în special dacă crestele reziduale sunt voluminoase pot apărea de
asemenea dificultăţi în determinarea RIM;
- traiectul pe care se face deschiderea - închiderea gurii poate fi
normal, sub forma unui arc de cerc, sau în treaptă („în baionetă”) şi deviat de la
linia mediană (1-deviere dreapta sau stânga cu revenire, 2- deviere dreapta sau
stânga fără revenire, 3- deviere în baionetă);
- excursiile condiliene pot fi simetrice, asimetrice, sacadate;
- poate apărea durere la nivelul condilului, în ATM:
- la coborârea mandibulei;

21
 Edentaţia totală.

- la ridicarea mandibulei;
- la mişcări de lateralitate dreapta-stânga;
- la mişcarea de propulsie;
- la muşcarea unui rulou între: - crestele edentate;
- dinţii protezei totale şi antagonişti.
Din: - zona frontală denotă afectare articulară;
- zona laterală: - exacerbare pe zona cu rulou: afectare musculară.
- diminuare pe zona cu rulou: afectare articulară;
-exacerbare pe zona antero-laterală ruloului:
afectarea ATM.
Prin auscultaţie se evaluează zgomotele articulare care se evaluează în
funcţie de:
- momentul apariţiei pe traseul deplasării mandibulei: incipient,
mediu, terminal;
- momentul apariţiei în funcţie de sensul deplasării: coborâre sau
ridicare a mandibulei;
- mono- sau biarticular; pentru cracmentele monoarticulare, Ieremia
propune un concept de cracment nereciproc multiplu la coborârea
mandibulei. În cazul cracmentelor reciproce sesizate ca pocnituri
în ambele ATM se consideră că ele sunt prologul osteoartrozei,
iar crepitaţiile (asemenea frecării firelor de păr sau a zăpezii)
conferă informaţii în legătură cu existenţa unor leziuni tisulare
degenerative.
Pot apărea şi dureri miofasciale la palparea muşchilor extremităţi cervico-
cefalice ce declanşează zone dureroase proiectate = „arii tripger”
- m. occipitali: zona parietală şi supraorbitară;
- m. paravertebrali cervicali: aria temporală şi paraauriculară;
- m. trapez: aria mastoidiană, temporo-frontal şi umăr;
- m. platisma: aria geniană mandibulară;
- m. sternocleidomastoidian: stern şi claviculă;
- aria occipitală;
- vertex;
- aria retroauriculară, frontală;
- m. maseter: - fascicului superficial: hemifaţa supraorbitar,
- fasciculul profund: hemifaţa urechii;
- m. temporal anterior: aria temporală, parietală, frontală;
- m. pterigoidian lateral: aria geniană;
- m. pterigoidian intern: fosa pterigopalatină;
- m. frontal: vertex.
Se iau în consideraţie problemele de fonaţie.
Se mai examinează şi fanta bucală din punct de vedere al:
- integrităţii (prezenţa tumorilor, leziunilor herpetice, stomatitei
comisurale);

22
 Edentaţia totală.

- distanţa intercomisurală – normală, mică, mare;

- tonicitatea orbicularului buzelor (normală, crescută, scăzută); în
unele afecţiuni (sclerodermie) se produce fibrozarea musculaturii
feţei, inclusiv a m. orbicular, situaţie care va îngreuna
considerabil toate fazele clinice ale protezării totale; acelaşi efect
îl au leziunile cicatriceale posterioare intervenţii chirurgicale în
vederea excizei tumorilor sau radioterapia la acest nivel.

II.6 Sistemul de clasificare al edentaţiei totale în concepţia ACP (the

american college of prosthodentists)

Publicat in Jurnal of prosthodontics, vol 8 nr1 march 1999 pp 27-39 sub

semnatura Thomas J. McGarryDDS, Arthur Nimmo, DDS, James F. Skilia, DD,
Robert H. Ahtstrum, DDS, MS, Christopher R. Smith, DDS and Jack H
Konmjian,DDS,MS
Acest sistem de clasificare a edentaţiilor totale se bazează pe rezultatele
diagnostice obţinute prin utilizarea unor criterii specifice şi este destinat uzului
practicienilor proteticieni.
Potenţialele beneficii ale utilizarii acestui sistem se referă la:
 mai bună îngrijire a pacientului;
 o comunicare profesională înbunătăţită;
 rambursare corespunzătoare în cazul asigurărilor;
 o mai bună şi mai scolastică metoda de triere la nivelul sistemului de
învăţământ;
 obţinerea unor criterii de standardizare a rezultatelor obţinute.
Edentaţia totală presupune absenţa tuturor dinţilor erupţi de pe arcadă, dar
includerea tuturor edentaţilor înr-un grup unic este nerealistă datorită
numeroaselor variaţii clinice raportate tuturor elementelor câmpului protetic
edentat total dar şi datorită implicării stării generale de sănătate; edentaţia totală
diferă şi prin mijloacele terapeutice invocate în restaurarea funcţiilor ADM şi
prin posibilitatea individuală de adaptare la piesa protetică restaurativă.
Cercetările efectuate de ACP împreună cu alte organizaţii profesionale ale
proteticienilor au identificat 89 de variabile care au fost compactate ulterior în 4
clase:
1. Rezultate clinice (fizice)
2. Istoricul protetic
3. Istoricul farmaceutic (terapeutic)
4. Evaluarea afecţiunilor sistemice
Toate variabilele din aceste 4 clase au fost evaluate pentru a le stabilii
importanţa în raport cu:
 cerinţele educaţionale: ce cunoştinţe, aptitudini sunt necesare
pentru a manageria aceste variabile;
 responsabilitatea clinică: pacient, practician, tehnician;

23
 Edentaţia totală.

 modificarea fazelor clinice: dacă este necesară schimbarea

celor 5 paşi (etape) convenţionali şi dacă această modificare va
avea un efect benefic în satisfacerea nevoilor pacientului;
 cerinţele temporale suplimentare pentru fazele clinice şi de
laborator: dacă va fi necesar mai mult timp la nivelul personalului
clinic, practicianului sau tehnicianului;
 semnificaţie clinică: dacă va fi necesară o educaţie avansată
pentru a manageria un tratament protetic corect.
Criteriile de diagnostic sunt organizate în acest sistem de clasificare în
funcţie de valoarea lor obiectivă şi nu în ordinea importanţei deoarece criteriile
obiective vor fi cele care vor permite o clasificare corectă, o măsurare a
eficienţei ei prin răspunsurile adaptative ale pacientului la protezare. Clasificarea
tipului de edentaţie s-a făcut în 4 clase, potrivit criteriilor specifice.

Table cuprinzând listarea criteriilor diagnostice utilizate:

I. Înălţimea osului mandibular se măsoară pe radiografie:
 ≥21 mm
 16-20 mm
 11-15 mm
 ≤10 mm

II. Morfologia crestei residuale maxilare

Tip A
 rezistă deplasării verticale şi orizontale;
 prezenţa şanţului pterigomaxilar, tuberozităţi variabile;
 fără torus maxilar.
Tip B
 absenţa vestibulului bucal în zona distală;
 tuberozităţi şi şanţ pterigoidian slab reprezentate;
 morfologie palatinală ce rezistă deplasărilor orizontale şi verticale
ale protezei;
 torus maxilar a cărei formă şi poziţie nu periclitează stabilitatea
protezei.
Tip C
 şanţ vestibular labial redus/dispărut;
 morfologie a palatului ce permite deplasări orizontale şi verticale
ale protezei;
 torus maxilar sau oxostoze care nu împiedică stabilitatea protezei;
 creasta reziduală anterioară acoperită de mucoasa hiperplazică,
mobilă;
 reducerea spaţiului retromolar de către apofiza coronoidă în
mişcările de deschidere şi lateralitate ale madibulei.

24
 Edentaţia totală.

Tip D
 dispariţia şanţului vestibular anterior şi posterior;
 înălţimea bolţii palatine nu rezistă forţelor de deplasare orizontale şi
verticale ale bazei protezei;
 torus palatinal şi au exostoze rotunjite ce interferă cu marginea
distală a protezei;
 creasta anterioară hipoplazică mobilă oferă suport minim şi
stabilitate redusă protezei;
 spina nazală anterioară proeminentă.

III. Inserţii musculare periprotetice – sunt considerate numai la

mandibulă, deoarece la acest nivel ele sunt extreme de importante:
Tip A:
 mucoasă aderentă, neinfluenţată de inserţiile musculare la nivelul
tuturor zonelor funcţionale.
Tip B:
 mucoasă aderentă cu excepţia zonei vestibulare centrale aflată sub
acţiunea m. mentalis inserat în apropierea muchiei crestei.
Tip C:
 mucoasa aderentă cu excepţia zonelor vestibulare centrale şi
linguale centrale;
 muşchii mentalis şi genioglos sunt inseraţi în apropierea muchiei
crestei.
Tip D:
 mucoasa aderentă numai în zona linguală distală;
 mucoasa balantă în restul zonelor.
Tip E:
 mucoasa neaderentă în toate zonele;
 hipertonicitate – buze – limbă.

IV. Relaţii intermaxilare stabilesc şi poziţia dinţilor artificiali în raport cu

creasta reziduală şi în raport cu dinţii antagonişti.
 Cls. I - cea mai favorabilă – permite montarea dinţilor în zona
anterioară, frontală pe creastă şi în raport normal de supraocluzie şi
inocluzie sagitală.
 Cls. a-II-a - obţinerea dezideratelor de estetică, fonaţie, ocluzie
balansată necesită montarea dinţilor în zona frontală în afara crestei.
 Cls a-III-a - apare necesitatea montării dinţilor în poziţie de ocluzie
inversă ocluzie încrucişată.

V. Condiţii ce necesită chirurgie preprotetică:

 intervenţii minore asupra părţilor moi;

25
 Edentaţia totală.

 intervenţii minore asupra părţilor dure;

 implanturi simple;
 implanturi şi adiţie osoasă;
 augmentări de ţesuturi dure;
 intervenţii majore asupra ţesuturilor moi.

VI. Valoarea spaţiului protetic

 18- 20 mm;
 necesitatea corectării chirurgicale.

VII. Anatomia limbii

 lată (ocupă spatiul protetic);
 hiperactivă cu poziţie retrudată.

VIII. Modificări
 manifestări orale ale bolilor sistemice: uşoare, moderate, severe;
 psihosociale: moderate, majore;
 simptome ale disfuncţiei temporo-mandibulare (DTM);
 parestezii, disfuncţii muscular;
 defecte maxilo-faciale;
 atoxia;
 pacient refractar;

Sistemul de clasificare al edentaţiei totale

Clasa I:
Clasificarea în acest nivel indică un stadiu al edentaţiei totale în care
pacientul poate fi tratat prin tehnici protetice convenţionale, toate cele patru
criterii diagnostice sunt favorabile:
 înălţimea crestei alveolare reziduale la mandibulă ≥ 21 mm pe rx.
panoramică;
 morfologia crestei alveolare maxilare este de tip A;
 inserţiile musculare la nivelul mandibulei sunt de tip A sau B;
 RIM sunt de clasa I.
Clasa a-II-a
 se aplică în situaţiile în care se observă o continuă rezorbţie a
suportului osos al câmpului protetic careia i se adaugă suferinţe
sistemice, condiţii de viaţă şi cerinţe specifice ale pacientului;
 înălţimea crestei mandibulare între 16-20 mm (pe rx. panoramic);
 morfologia crestei alveolare maxilare de tip A sau B;
 inserţii musculare la nivelul mandibulei cu influenţa limitată asupra
bazei protezei în mişcarile mandibulei tip A sau B;

26
 Edentaţia totală.

 clasa I RIM;
 modificări minore, consideraţii psihosociale, suferinţe sistemice
minore sau manifestări orale.

Clasa a-III-a
 acest nivel de clasificare este caracterizat de necesitatea unor
intervenţii chirurgicale asupra suportului osos şi mucos ptr a asigura
funcţii protetice adecvate;
 înălţimea os alveolar mandibulă pe RX panoramică 11-15 mm;
 morfologia crestei alveolare maxilare tip C;
 localizare inserţii musculare mandibulare – tip C;
 RIM – clasa I, II, III Angle.

Condiţii pentru chirurgia preprotetică:

 ţesuturi moi – minore;
 ţesuturi dure – minore (alveoloplastia);
 implant simplu, fără adiţie de os;
 multiple extracţii conducând spre edentaţie totală ptr protezare
imediată;
 spaţiu interradicular limitat(18-20 mm);
 scorostomie;
 condiţii psihososociale reduse;
 manifestări orale ale bolilor sistemice reduse;
 simptome ale DTM;
 limba laţită cu/ fără hiperactivitate;
 reflex de vomă hiperactiv.

Clasa a-IV-a
Sunt cuprinse edentaţiile totale ce oferă cele mai nefavorabile condiţii
protezării:
 înălţimea osului mandibular ≤ 10 mm pe Rx;
 morfologia crestei maxilare tip D;
 inserţii musculare mandibulare tip D sau E;
 RIM clasa I, II, III.

Condiţii pentru chirurgia preprotetică:

 implanturi şi augmentare osoasă;
 corectare chirurgicală a defectelor maxilofaciale – dobândite –
congenitale;
 necesitatea augmentărilor osoase maxilare pentru refacerea
morfologiei;

27
 Edentaţia totală.

 augmentări pentru ţesuturile moi;

 istoric medical: parestezii, disestezii;
 spaţiu protetic insuficient;
 ataxie (necorespunzătoare) maxilo-mandibulară;
 manifestări orale severe ale bolilor sistemice sau sechele post
tratament oncologic;
 hiperactivitate a limbii asociată eventual cu poziţia ei retrudată şi au
morfologie asociată;
 reflex de vomă accentuat manageriat cu medicamente;
 pacient refractar;
 condiţii psihosociale deosebite.
În cazul în care criteriile diagnostice sunt un amestec între două sau mai
multe clase, un singur criteriu aparţinând unei clase mai complexe plasează
pacientul în clasa mai complexă. Folosirea acestui sistem de clasificare permite
evaluarea tratamentului preprotetic şi implicit adoptarea unui tratament protetic
adecvat.

II.7 Examenul endooral (intraoral) al pacientului edentat total

Acest examen se efectuează cerând pacientului să deschidă larg gura; în

general se încearcă o corelare a inspecţiei cu palparea şi se analizează:
 suportul osos al zonei de sprijin
 suportul mucos al zonei de sprijin atât la maxilar cât şi la
mandibulă.
La maxilar se examinează:
 crestele edentate, cărora li se apreciază:
- aspectul: pentagon, semielipsă, “U”, “V”, asimetrică;
- înălţimea: mare( 13-15mm), medie(6-12mm), redusa( mai mica de
6mm);
- lăţimea: lată, medie, îngustă;
- aspectul versantului extern: retentiv, neutru, neretentiv;
- prezenţa unor zone sensibile la presiune sau a unor exostoze.
 tuberozităţile maxilare la care se apreciază:
- gradul de resorbţie: bine reprezentate, medii, resorbite;
- polul vestibular şi distal (caudal): retentiv, neutru, neretentiv.
O situaţie deosebită o reprezintă tuberozitatea maxilară precedentă, care
trebuie corectată chirurgical.
- eventuala existenţă a unui M 3 inclus se evidenţiază prin palpare şi
Rx panoramică (oricum obligatorie în situaţia unui pacient ce se prezintă
pentru protezare).
 bolta palatină, la examinarea căreia se urmăresc:
- forma: “U”, “V”, plată, medie ( rotunjită);

28
 Edentaţia totală.

- sutura intermaxilară şi eventuala prezenţă a torusului palatin, căruia

i se apreciază raportul cu zona de închidere marginală distală (zona Ah).
Tot la maxilar se examinează apoi mucoasa fixă din punct de vedere al:
 coloraţiei: normală, hiperemiată, ischemică;
 ulceraţiilor prezente sau nu;
 existenţei bridelor longitudinale la periferia câmpului protetic;
 gradului de rezilienţă al mucoasei: normală, redusă, crescută.
Conform unei clasificări făcute de Gh. O. Baker in 1997 există trei tipuri
de mucoasă fixă:
- Clasa I: normală, de culoare roz, cu bună vascularizaţie, fără
leziuni iritative sau ulcerative, cu rezilienţă medie, cu grosime uniformă
(1-2 mm) cu strat de keratină, cu aderentă la periost (nu permite
alunecarea pe planurile subiacente) şi asigură un prognostic bun protezării
- Clasa II: anormală, atrofică, palidă, subţire, rezilienţă scăzută,
foarte aderentă la periost, slab sau deloc keratinizată, foarte sensibilă la
palpare, fără capacitate de a suporta presiunile masticatorii, supusă
traumatismelor şi cu capacitate redusă de vindecare, datorită slabei
vascularizaţii. Acest tip de mucoasă caracterizează câmpurile protetice “
dure” şi mai poate fi întâlnită la nivelul torusului palatin, sutura
intermaxilară proeminentă, exostoze. Se impune alegerea unui anumit tip
de amprentă şi a unor materiale de amprentare specifice.
- Clasa III: anormală, hipertrofică, cu aspect hiperemic, iritat,
îngroşat şi cu o rezistenţă crescută; hipertrofia generalizată a mucoasei
fixe se datorează purtării unor proteze mobile neadaptate, foarte largi sau
cu DVO supraevaluată sau unor pacienţi cu afecţiuni sistemice cu răsunet
la nivelul cavităţii orale, alergii cu bruxism; hipertrofia zonală (localizată)
a mucoasei fixe se numeşte creastă balantă (creastă de cocoş) şi ea îsi are
cauza în existenţa unor antagonişti, dinţi naturali sau supraprotezare pe
dinţii naturali sau pe implanturi la o proteza totală; zona frontală este cea
predilectă şi fenomenul se datorează presiunilor ocluzale mari transmise
crestei prin intermediul protezei, urmată de absorbţia accelerată a
suportului osos, resorbţie neurmată de atrofia mucoasei, rezultă apariţia
crestei balante ce trebuie să fie excizată chirurgical.
Examinarea câmpului protetic maxilar se continuă cu examinarea
mucoasei pasiv mobile de la periferia acestuia, adică a zonei ( uneori linie) de
trecere dintre mucoasa fixă şi cea mobilă; are o lăţime variabilă (1-3 mm) ,are
ţesut submucos lax, legătură redusă cu periostul şi posibilitate de glisare în două
sensuri. Reprezintă nivelul la care se realizează închiderea marginală a protezei
totale; are o culoare mai intens roşiatică faţă de mucoasa fixă ( roz) şi poate fi
mobilizată de examinator sau de contracţia muşchilor mobilizatori.
Mucoasa pasiv mobilă se găseşte la nivelul versantelor vestibulare ale
crestelor în apropierea fundului de sac vestibular şi la nivelul zonei de trecere
dintre palatul dur şi cel moale.

29
 Edentaţia totală.

În continuarea mucoasei pasiv mobile se află mucoasa mobilă maxilară ce

alcătuieşte fundurile de sac vestibulare şi restul mucoasei orale; mucoasa mobilă
acoperă musculatura şi ligamentele de la periferia câmpului protetic, este
mobilizata prin funcţionalitatea acestora în toate sensurile şi de aceea nu poate fi
acoperită de baza protezei, dar poate contribui la închiderea externă a protezei,
prin aplicarea ei pe baza acesteia.
Examinarea ia în consideraţie :
 adâncimea fundurilor de sac;
 eventuala hiperplazie la acest nivel generată de margini prea subţiri
ale protezei anterioare sau de o proteză neadaptată;
 existenţa unor inflamaţii, tumori;
 inserţia formaţiunilor de la periferia câmpului protetic:
- frenuri laterale;
- fren labial; care se pot insera din ce în ce mai aproape
- bride; de muchia crestei, pe măsura atrofierii
acesteia; putem astfel întâlni 3 tipuri de
inserţie:
- favorabilă realizării şi menţinerii închiderii marginale
bune – cca.1,5 cm de muchie;
- normală pentru obţinerea şi menţinerea închiderii
marginale eficiente – 0,75 cm de muchie;
- nefavorabilă – 0,25 cm de muchia crestei, caz în care
se recomandă corectarea chirurgicală ( frenectomie,
frenoplastie – care se efectuează de regulă după
protezare, astfel ca proteza să acţioneze ca un
conformator).
Se poate propune, în cazul formatiunilor musculare inserate nefavorabil, o
eventuală reinserţie a lor, dar cu riscul unei cicatrizări cheloide nedorite.
Cu ocazia examinării endobucale se procedeaza şi la delimitarea zonelor
funcţionale maxilare:
 spaţiile retrozigomatice ( pungile Eisenring);
 spaţiile vestibulare laterale;
 spaţiul vestibular lateral ( anterior) ;
 zona ( linia) Ah, de închidere marginală distală, cu cele trei poziţii
ale vălului palatin în repaus ( clasificarea lui House) şi determinarea
zonei prin:
- inspecţie
- pronunţia riguroasă a fonemei “ Ah”
- manevra Valsalva
Tot la acest nivel se evaluează şi reflexul de vomă ( sensibilitatea
palatului) prin atingerea cu o oglindă dentară a vălului palatin; toate fazele
clinice şi adaptarea la proteză vor fi dependente de acest reflex; sunt rari

30
 Edentaţia totală.

pacienţii cu reflex de vomă exacerbat, dar aceştia au un prognostic nefavorabil

al protezării.

Examinarea câmpului protetic mandibular urmăreşte:

 suportul osos reprezentat de crestele edentate cărora li se apreciază:
- forma;
- înălţimea;
- lăţimea;
- aspectul muchiei: rotunjit, ascuţit (lamă de cuţit “knife
edge”);
- retentivitatea versantului vestibular;
- sensibilitatea la presiune;
- localizarea liniei oblice extreme în raport cu muchia cestei
şi reliefului ei;
- poziţionarea găurii mentoniere ce poate ajunge pe muchia
crestei în cazul unei atrofii exagerate;
- proeminenţa apofizelor genii şi poziţionarea în raport cu
muchia crestei;
- existenţa torsurilor mandibulare forma, mărimea,
- topografia; existenţa lor pun în discuţie necesitatea
folierii.
 suportul mucos al zonei de sprijin este reprezentat de mucoasa fixă
ale cărei caracteristici sunt comune cu cea a maxilarului.

Mucoasa pasiv mobilă în special lingual este redusă dimensional, uneori

inexistentă şi de aceea şi închiderea marginală este de regulă deficitară la
mandibulă.
Mucoasa mobilă este frecvent în continuarea celei fixe, ceea ce conferă un
prognostic nefevorabil protezării.
În plus la mandibulă, musculaturii periferice i se declanşează un organ
musculos prin excenlenţă: limba care alături de câmpul protetic oricum mult
redus dimensional faţă de maxilar şi cu o atrofie de 4 ori mai accelerată decât a
acestuia, oferă, în general, un prognostic mai puţin optimist protezării totale.
Se trece apoi la delimitarea zonelor funcţionale ale câmpului protetic
mandibular:
- zona tuberculului piriform;
- zonele vestibulare laterale (marginile Fish);
- zona vestibulară anterioară (labială);
- zonele linguale laterale (paralinguale);
- nişele linguale retromolare (spaţiile retromilohioidiene);
- zona linguală centrală.
Etapa următoare vizează examinarea relaţiilor dintre crestele edentate care
se face în poziţia de postură (repaus) a mandibulei.

31
 Edentaţia totală.

Se urmăresc:
- raportul crestelor;
- valoarea spaţiului protetic potenţial;
- direcţia crestelor laterale antagoniste.
Raportul crestelor frontale în plan sagital care poate fi:
- normal;
- retrognat;
- prognat.
Raportul crestelor laterale in plan transversal care poate fi:
- normal;
- cu axele interalveolare convergente superior;
- cu axele interalveolare divergente superior.
Urmărind aceste repere, se descriu 4 tipuri de relaţii între crestele
edentate:
Clasa I: normale în care creasta maxilară o circumscrie uşor pe cea
mandibulară, cu excepţia zonei M 2 superior care se găseşte usor palatinizată;
situaţia este favorabilă unei montări normale a dinţilor artificiali;
Clasa II: retrognate (distalizate) în care creasta maxilară o circumscrie
pe cea mandibulară mult spre vestibular; în această situaţie vor apărea probleme
la montarea dinţilor frontali maxilari; mandibula este menţinută în cazul
protezării într-o poziţie retrudată care solicita ATM, iar mobilitatea mandibulei
este mai mare; este necesară o bună echilibrare ocluzală a dinţilor artificiali şi un
spaţiu de inocluzie fiziologică mai mare;
Clasa III: prognate (mezializate) în care mandibula circumscrie sever
maxilarul; dacă raportul mezializat se limitează la o anumită zonă (frontală sau
laterală) este un raport încrucişat. Dacă prognatismul nu este grav montarea
dinţilor artificiali se face relativ uşor; aceşti pacienţi execută mişcări minime de
propulsie (nu au nevoie), mişcările mandibulare fiind predominant verticale,
spaţiul de inocluzie fiziologică este minim; de regulă se face o montare cap la
cap în regiunea frontală
Relaţii complexe între creste care reprezintă combinaţii ale tuturor
claselor; montarea dinţilor este atipică.

Valoarea spaţiului protetic potenţial a cărui evaluare se face prin diferite

metode:
 mandibula în poziţie de postură, buzele îndepartate;
 policele medicului aşezat în regiunea frontală, iar pacientul
“muşcă”;
 analiza modelelor de studiu montate în articulator într-o
DVO determinată corect;
 examinarea protezelor vechi care semnalează un spaţiu
protetic redus dacă au minus zona tuberozităţilor sau a tuberculului
piriform.

32
 Edentaţia totală.

În cazul unui spaţiu protetic redus protezele se vor confecţiona cu o bază

mai subţire şi cu dinţi acrilici.
Un spaţiu protetic diminuat în zona laterală sau la tuberozitate sub 4 mm
impune corectare chirurgicală, absenţa M 2 sau chiar M 1.
Un spaţiu protetic prea mare apare în cazul unor resorbţii marcate ale
crestelor; nici o astfel de situaţie nu este favorabilă protezării deoarece dinţii
artificiali vor fi montaţi mult deasupra muchiei crestei, cu un braţ al pârghiei mai
lung la exercitarea forţelor ocluzale, ceea ce va determina destabilizarea protezei
totale.
Se poate recurge la mărirea spaţiului de inocluzie fiziologică, dar se va
cere acordul pacientului, deoarece iniţial, până se va ajunge la scurtarea
muşchilor ridicători ai mandibulei (datorită forţei mari de contracţie necesară),
vor apărea dificultăţi în masticaţie, fonaţie şi fizionomie.
Direcţia crestelor laterale antagoniste poate fi:
- paralelă în relaţiile de clasa I;
- convergentă distal în relaţiile de clasa III;
- divergentă distal în relaţiile de clasa II.
Analiza corectă se face pe modelele montate în articulator cu DVO
corectă; în absenţa paralelismului între creste stabilitatea protezelor totale este
precară în poziţia de intercuspidare maximă.
Examenul endobucal cuprinde ca parte însemnată examinarea limbii prin
inspecţie şi palpare; pacientul face mişcări de protracţie şi lateral dreapta -
stânga simetrică/asimetrică.
Se poate observa:
 dimensiune mare a limbii în repaus, când aceasta trece peste
crestele mandibulare laterale, până în obraji;
 poziţie a vârfului limbii anterioară pe zona frontală a crestei
sau retrudată, mult înapoia acestei zone;
 fasciculaţii pe dosul limbii;
 afecţiuni ale mucoasei limbii, ce duc la pierderea aspectului
roz, mătăsos, în: limba geografică, limba paroasă, formaţiuni tumorale,
glosită atrofică (papile netede, roşii, atrofice plus uscăciune şi senzaţia
de arsură a limbii);
 glosita luetică (fisuri longitudinale);
 limba scrotală (fisuri transversale);
 devierea limbii în protracţie în cazul paraliziei de nerv
hipoglos, apare şi atrofia hemilimbii de partea respectivă.
Palparea limbii oferă informaţii asupra:
- tonicităţii musculaturii limbii ( hipertonică nu oferă bune premise
protezării);
- sensibilitate crescută;
- formaţiuni tumorale în masa limbii.
Examinarea trebuie să ofere date şi asupra salivei:

33
 Edentaţia totală.

- cantitatea: hiposialia, xerostomia nu oferă un prognostic bun protezării;

- calitatea: vâscozitatea medie este favorabilă menţinerii şi stabilităţii
protezei.
În cazul purtătorilor vechi de proteză se face şi o examinare a protezelor
vechi cu identificarea problemelor ce au determinat solicitarea confecţionării
unor noi proteze:
- eficienţa masticatorie redusă (proteze instabile, ţesuturi de suport
osos sau mucos dureroase, DVO redusă, aplatizarea, prin uzura marcată a
feţelor ocluzale ale dinţilor artificiali);
- mobilizarea protezei în masticaţie şi/sau fonaţie;
- tulburări de fonaţie;
- existenţa unei stomatite protetice;
- fizionomia pacientului este cea a unei persoane îmbătrânite, triste,
datorită DVO micşorate, subţierii sau dispariţiei roşului buzelor,
accentuării şanţurilor periorale (versantele vestibulare ale şeilor protezei
nu sunt suficient de groase şi modelate uşor convex);
- pot apărea nemulţumiri legate de montarea dinţilor artificiali,
gradul de vizibilitate în zona frontală, forma, mărimea, culoarea acestora;
- dureri articulare şi uneori musculare (RIM sunt instabile, DVO
subevaluată sau supraevaluată, bruxism, osteoartrita);
- fracturarea frecventă a bazei protezei impunând reparaţii repetate
(echilibrarea ocluzală incorectă în special cand antagoniştii sunt dinţi
naturali sau restaurări protetice fixe; baza protezei este subţire; dinţii
artificiali din zonele laterale au fost montaţi în afara crestei; existenţa
bruxismului).
După culegerea acestor date prin anamneză se face examinarea protezelor
vechi exobucal şi endobucal.
În examinarea protezelor în afara cavităţii orale se urmăresc următoarele
repere:
- baza protezei: aspectul acrilatului (poros sau neted), integritatea
(fracturi sau reparaţii), igiena, suprafaţa mucozală care nu trebuie să aibă
proeminenţe ce pot provoca: leziuni mucozale, destabilizarea protezei;
- suprafaţa orală, lustruită a protezei care trebuie să prezinte
modelări adecvate închiderii externe a protezei (aplicarea firească a
musculaturii periprotetice) astfel: versante disto-vestibulare şi
retrozigomatice convexe, versante vestibular labial ăi lingual central şi
lateral concave;
- grosimea adecvată are rol în fonaţie;
- modelarea rugilor palatine au rol în fonaţie;
- papilele gingivale trebuie modelate uşor convex pentru a facilita
autocurăţirea (deşi nu concordă cu vârsta acest aspect);
- marginile bazei protezei trebuie sa ajungă la marginea câmpului
protetic în zona mucoasei pasiv mobilă, de închidere marginală;

34
 Edentaţia totală.

- arcada artificială;
- forma, mărimea, culoarea să fie adecvate conform criteriilor tehnice
de alegere;
- dinţii frontali maxilari să fie montaţi in raport corect faţă de papila
incisivă şi cu un grad de supraocluzie adecvat posibilităţilor de
propulsie a mandibulei în fonetică;
- dinţii laterali montaţi pe mijlocul crestei;
- dinţii frontali mandibulari;
- coletul pe mijlocul crestei;
- dinţii laterali mandibulari montaţi dupa regula lui Pound;
- nu se montează M 3 mandibular, uneori nici M 2 dacă tuberculul
piriform este verticalizat şi astfel baza protezei este scurtată distal.
Se examinează apoi protezele totale vechi aplicate în cavitatea orala:

1. Se evaluează DVO prin măsurători specifice:

- redusă: determinare incorectă (proteze recente), uzură a dinţilor
artificiali datorită: acrilat slab calitativ, bruxism, resorbţie masivă a
crestei;
- reziduale prin: lipsa stabilităţii, parafuncţii, postextracţional
(proteze recente, mai puţin de 3 luni);
- exagerată - protezele sunt recente, dar DVO nu a fost corect
determinată şi apar dificultăţi în : apropierea buzelor, crispare, masticaţie,
deglutiţie, spasme musculare, resorbţie a crestelor.
2. Aspectul estetic în legătură cu:
- mărimea, forma, culoarea dinţilor;
- montarea corectă a dinţilor;
- frontali maxilari paraleli cu linia bipupilară, curba cu convexitatea
în jos, cu grad rezonabil de vizibilitate (linia nasului);
- linia interincisivă coincide cu mijlocul feţei;
- trecere armonioasă la nivelul caninului de la frontali la laterali cu
obţinerea coridorului bucal adecvat;
- plan ocluzal lateral paralel cu planul Camper;
- contur gingival, manta roz a acrilatului de aspect natural;
- marginile protezei maxilare trebuie să aibă o grosime şi o lungime
adecvate pentru a nu modifica fizionomia buzei superioare.
3. Se tratează fonaţia pacientului; nemulţumirile legate de fonaţie
reprezintă numai 4% din totalul protezării edentatului total; capacitatea
de adaptare, în special a limbii, la noua situaţie determinată de
aplicarea unor proteze totale este foarte mare, adaptarea făcându-se de
la câteva ore la câteva zile.
Tulburările de fonaţie persistente au drept cauze: DVO incorect
determinate, alegere şi / sau montare incorecta a dinţilor, modelare neadecvată a
suprafeţei orale, lustruite, a protezei.

35
 Edentaţia totală.

Apar modificări în pronunţia:

- labiodentalelor: f, v;
- bilabialelor : m, b, p;
- linguoalveolarelor: s, z;
- postpalatinale: k, g;
- zgomot de castagnete sau dinţi strânşi în DVO supraevaluată.
4. Retenţia şi stabilitatea bazei protezelor se verifică:
- retenţia( menţinerea)- maxilar – tracţiuni pe suprafaţa vestibulară a
PM cu policele şi indexul mâinii drepte;
- tracţiuni postero-anterioare pe marginea incizală a frontalilor cu
indexul pentru închiderea marginală distală;
- mandibula - presiuni antero-posterioare şi postero-anterioare la
nivelul marginii incizale a frontalilor inferiori;
- în încercările de desprindere se aude zgomot de succiune dacă
proteza este corectă.
Retenţia deficitară îşi are acuza în defecte ce ţin de realizarea bazei
protezei:
- baza nu este extinsă pe maximum de suprafaţă a câmpului protetic
- maxilar: nu cuprinde spaţiul retrozigomatic până în şanţurile
pterigomaxilare;
- mandibula: nu cuprinde zona corticală laterală în întregime; nu
depăşeşte linia oblica internă (dacă tolerează) şi nişa retromolară
(idem);
- incongruenţa între zona de sprijin şi faţă mucozală a protezei
determinată de resorbţia câmpului protetic determină dispariţia
adeziunii;
- lipsa închiderii marginale datorate unei modelări incorecte a
marginilor protezei ca lungime şi grosime;
- neocolirea frenurilor şi bridelor de la periferia câmpului protetic;
- modelarea inadecvată a feţei orale a bazei protezei;
- stabilitatea protezei maxilare şi mandibulare se testează prin
aplicarea de presiuni alternative cu ajutorul policelui ambelor mâini
pe suprafaţa ocluzală a PM; dacă este instabilă, basculează pe
câmp; acelaşi efect apare şi în masticaţie, deglutiţie, fonaţie şi îşi
are cauza în:
- dezechilibrul ocluzal în poziţia de RC, în mişcarea de
propulsie şi lateralitate;
- diferenţa de înălţime între vârful cuspizilor dinţilor laterali şi
limba în repaus.
5. Examenul ocluzal are în vedere:
- orientarea planului de ocluzie: curba Spee, curba Wilson se
accentuează dacă pacientul este edentat total maxilar iar dinţii

36
 Edentaţia totală.

antagonişti sunt naturali şi migraţi vertical sau restaurarea protetică

fixă are un plan ocluzal incorect;
- obţinerea primului deziderat al unei ocluzii funcţionale (după
şcoala românească): contacte ocluzale multiple, stabile, simultane şi
simetrice in RC;
- ocluzia cu balans general în propulsie şi lateralitate;
- ocluzia inversă uni şi bilaterala, în zona laterală (mai rar în zona
frontală);
- inocluzia sagitală frontală pentru propulsia fonetică a mandibulei
- gradul de uzură a dinţilor artificiali.
Uneori pot apărea dureri în poziţia de IM; ele se pot datora:
- unei dizarmonii ocluzale;
- prezenţei găurii incisive sau mentoniere pe creastă;
- unei: afecţiuni sistemice, stomatopatii protetice, leziuni benigne,
maligne osteomucozale.
Unele dintre deficienţele protezelor totale vechi se pot remedia, altele
necesită confecţionarea unor noi proteze.
Se pot remedia:
- zone de decubitus, margini lungi prin retuşuri;
- fracturi prin reparaţii;
- căptusirea bazei în rezorbţii moderate ale crestelor şi modelarea
marginilor corect ( ocolire de frenuri, bride, corectarea grosimii);
- echilibrare ocluzală prin şlefuiri selective. Este însă necesară
confecţionarea unor noi proteze în cazul:
- protezelor vechi cu multiple reparaţii, înlocuiri de dinţi;
- protezelor vechi cu uzură marcată a dinţilor artificiali;
- montării incorecte a dinţilor;
- determinării incorecte a DVO;
- lipsa coincidenţei între RC si IM;
- aspect estetic necorespunzător.
Examinarea pacientului edentat total cuprinde şi investigaţiile paraclinice
necesare stabilirii unui diagnostic, prognostic şi tratament corecte:
- examinarea modelelor de studiu montate în articulator la o DVO
corectă ce permite: evaluarea spaţiului protetic; determinarea axei
interalveolare în raport cu planul de ocluzie;
- = 90 grade în edentaţiile recente;
- mai puţin de 80 grade în edentaţiile vechi, caz în care este
recomandată o montare încrucişată în zona laterală (dupa Gysi);
- investigarea stării generale de sănătate – efectuată de medici
specialişti;
- examen radiografic – absolut necesară o radiografie panoramică
care oferă informaţii asupra:

37
 Edentaţia totală.

1. structurii osoase:
- grosimea corticalei;
- dimensiunea trabeculelor ce evidenţiază densitatea osoasă:
- diminuată: osteoporoză senilă, hiperparatiroidism,
osteogeneză imperfectă, atrofia de inactivitate,
presiune;
- crescută: osteită sifilitică;
- neoformare metabolică – acromegalie;
- neoplasme.
2. resturi radiculare, chiste reziduale prezente;
3. rezerva osoasă în cazul implanturilor;
4. grosimea mucoasei;
5. localizarea găurii mentoniere şi a canalului mandibular tot
în vederea implantării;
6. aspectul ATM; pentru date suplimentare se poate indica
radiografia transcraniană în incidenţa Schuller:
- electromiografia globală cu electrozi de suprafaţă a
muşchilor masticatori ,maseter şi temporal anterior, cu
informaţii asupra:
- statusului muscular;
- determinarea DVO;
- verificarea poziţiei de RC;
- evaluarea eficienţei masticatorii;
- evaluarea adaptării la proteze;
- se mai foloseste şi palatograma în cazul imposibilităţii
obţinerii unei pronunţii corecte a anumitor foneme
( suprafaţa mucozală a machetei maxilare se usucă şi se
acopera cu talc, se inseră în cavitatea orala, pacientul
pronunţă fonema la care a avut dificultăţi la pronunţie şi
limba imprimă o imagine caracteristică fiecărei foneme;
ea se compară cu o palatogramă teoretică– se procedează
pe cale de consecinţă la modelarea suprafeţei palatinale
externe, se modifică montarea dinţilor sau se reevaluează
DVO).
Toate informaţiile obţinute în urma examinării pacientului edentat total
conduc spre formularea unui diagnostic şi al unui prognostic al protezării.

Diagnosticul cuprinde:
- diagnosticul anatomo-clinic= tipul edentaţiei;
- diagnosticul topografic - unimaxilară + date asupra arcadei
antagoniste; bimaxilară;
- diagnosticul protetic – edentaţie totală tratată corect sau incorect;
netratată;

38
 Edentaţia totală.

- diagnosticul etiologic: complicaţiile cariei, parodontopatie,

traumatisme, tumori;
- diagnosticul funcţional: prejudicierea: masticaţiei, deglutiţiei,
fonaţiei, fizionomică; în asociere cu DTM- miogenă, artrogenă,
bruxism;
- diagnostic al afecţiunilor asociate locale şi generale: leziuni cu
potenţial malign, tumori – excizii largi, radioterapie.
Se face apoi un prognostic al protezării, care poate fi: favorabil, mediu,
rezervat, şi el trebuie discutat cu pacientul înaintea începerii tratamentului
protetic, în discuţie fiind incluse şi dificultăţile adaptării la protezele mobile, mai
ales dacă pacientul nu este purtător de proteze; se discută şi necesitatea unor
eventuale intervenţii chirurgicale preprotetice şi aplicabilitatea lor (nu există
contraindicaţii medicale sau psihologice) (1).

39
 Edentaţia totală.

CAPITOLUL III.

CÂMPUL PROTETIC MAXILAR ŞI MANDIBULAR AL

EDENTATULUI TOTAL.
Câmpul protetic maxilar. Zona de sprijin şi de succiune. Câmpul protetic
mandibular. Zona de srpijin şi de succiune. Musculatura din vecinătatea
câmpului protetic. Zonele funcţionale ale câmpului protetic maxilar şi
mandibulare

Câmpul protetic edentat total este alcătuit din ţesuturile pe care proteza
este alcătuit din ţesuturile pe care proteza le acoperă şi cu care vine în contact.
Câmpul protetic este împărţit în două zone diferenţiate din punct de vedere
clinic şi morfologic, fiecare zonă având o importanţă specială în funcţionalitatea
protezei totale.
Cele două zone ale câmpului protetic edentat total sunt:
A. Zona de sprijin;
B. Zona de succiune.
A. Zona de sprijin este reprezentată de suprafaţa pe care se sprijină
proteza ,care preia maximum de presiuni rezultate în cursul funcţiilor şi
parafuncţiilor ADM; este alcătuită dintr-o componenetă osoasă (substrat osos)
acoperită de fibromucoasă fixă. Zona de sprijin suportă forţe verticale orizontale
şi de forfecare, dar are o capacitate de recepţie mai redusă decât a ligamentelor
dento-alveolare, încât transmiterea forţelor de tip muco-osos este nefiziologică.
Suprafaţa zonei de sprijin maxilare, este aproximativ de două ori mai
mare decât cea a mandibulei, ceea ce înseamnă, că forţele exercitate în cursul
funcţiilor şi parafuncţiilor sunt de două ori mai mari pe unitatea de suprafaţă la
mandibulă decât la maxilar (se pot explica astfel atrofiile marcate ale mandibulei
faţă de maxilar).
B. Zona de succiune (de închidere marginală) este situată la periferia
zonei de sprijin şi are o suprafaţă redusă fiind alcătuită din mucoasa aflată în
fundurile de sac vestibular şi lingual şi de o parte a mucoasei mobile ale
obrajilor, limbii şi buzelor ce iau contact cu suprafeţele externe ale protezelor.
În zonele de succiune trebuie subliniată existenţa unei benzi de 1-3 mm
(uneori o linie) la trecerea dintre mucoasa fixă şi cea mobilă, numită mucoasa
pasiv mobilă sau zona neutră.
În acest sens, deosebit de importantă este trecerea de la palatul dur la
palatul moale cu rol deosebit în închiderea marginală a protezelor totale
superioare.

III.1. Câmpul protetic maxilar – atrofie centripetă, este reprezentat de

ţesuturile dure şi moi care vin în contact cu proteza maxilară şi este alcătuit din:
 Crestele alveolare – reziduale;
 Tuberozităţile maxilare;

40
 Edentaţia totală.

 Bolta palatină şi fibromucoasa.

Zona de sprijin:
 are o suprafaţă de 25 cm2 (dacă scade sub 10-15 cm2 se
augmentează);
 suportă presiuni de aproximativ 1,6 kg/cm2;
 suportul osos al zonei de sprijin este dat de anumite formaţiuni ale
osului maxilar;
 creasta alveolară (reziduală edentată) rezultată din procesul alveolar
după pierdere dinţilor, are o morfologie individuală în funcţie de etiologia,
cronologia şi modul în care s-au făcut extracţiile.
După înălţime sunt creste edentate:
 înalte 13-15 mm;
 medii 6-12 mm;
 reduse sub 6 mm.
Creasta prezintă – o muchie (coamă), două versante (extern şi intern).
Versantul extern poate fi:
neutru;
retentiv;
neretentiv.
În secţiune creasta are aspect:
oral;
triunghiular;
pătrat rotunjit;
ascuţită (muchie de cuţit), nefavorabilă protezării, deoarece forţele
verticale se descompun cu rezultante oblice şi orizontale ce duc la
destabilizarea protezei.
Resorbţia şi atrofia crestelor alveolare sunt continue dar mai lente la
nivelul frenului labial superior şi al frenurilor bucale. Forma crestelor edentate
este asemănătoare arcadelor naturale: pentagon, U, V. asimetrice (Fig. III.1.a.b.)

Fig. III.1. Câmp protetic edentat total maxilar cu arcadă în formă de U (a.); Câmp protetic
edentat total maxilar cu arcadă în formă de V (b)

41
 Edentaţia totală.

Tuberozitatea maxilară se află în zona posterioară a crestei alveolare

maxilare, poate lipsi – datorită extracţiei laborioase a M3 sau 2 sau poate fi
ştearsă.
Are trei poli:
 vestibular;
 distal;
 caudal (inferior) cu rol în protezare.
Tuberozităţile prea retentive în sens sagital, transversal ca şi cele
procidente (dezvoltat polul caudal) se corectează chirurgical (spaţiul protetic
minim trebuie să fie de 4 mm).
Tuberozităţile maxilare se acoperă integral de către baza protezelor totale
ce trebuie să ajungă până la şanţul pterigomaxilar (între polul distal al
tuberozităţii şi cârligul apofizei pterigoide -hamulus).
Tuberozităţile sunt considerate zone biostatice deoarece nu suferă procese
marcate de atrofie şi resorbţie.
Bolta palatină – altă zonă biostatică.
Palatul dur este suportul osos al bolţii palatine:
 palatul primar – oasele incisive – unirea lor în 1/3 anterioare ale
palatului dur, la nivelul incisivilor laterali stâng şi drept dă sutura
incisivă
 palatul secundar – procesele palatine ale oaselor maxilare şi lamele
orizontale ale oaselor palatine – unirea lor în 2/3 posterioare ale
palatului dur unirea lor formează sutura palatină transversală aflată în
dreptul feţelor distale ale M2 superior.
La nivelul palatului dur se află gaura palatină mare (trec n. palatin anterior
şi pachetul vascular ) şi gaura incisivă care trebuie menajate de presiuni.
Pe marginea posterioară a palatului dur se află spina nazală posterioară
(unirea pe linia mediană a marginii posterioare ale lamelor orizontale ale oaselor
palatine – de formă concavă şi locul de inserţie al aponevrozei palatine).
În plan sagital palatul dur este traversat pe linia mediană de sutura
palatină mediană (sutura medio-sagitală); superior şi anterior se continuă cu
sutura intermaxilară, iar posterior cu creasta inferioară a vomerului.
Între bolta palatină şi crestele alveolare se distinge o angulaţie moderată.
De-a lungul suturii medio-sagitale poate exista o proeminenţă osoasă de
formă şi poziţie variată numită torus maxilar sistematizate de Landa după
extindere şi topografie:
 torusuri mici – 3 mm;
 torusuri mijlocii 3-5 mm;
 torusuri mari – mai mare de 5 mm;
 torusuri unice sau multiple. toate acestea sunt acoperite
de regulă de o mucoasă subţire ischemiată – leziuni de decubit dacă baza
protezei nu este foliată.

42
 Edentaţia totală.

Geneza torusurilor – presupusă – femei eschimoaşe, factori genetici,

hiperactivitate a centrilor de osificare ai suturii medio-sagitale, factori mecanici
(presiuni masticatorii).
Poziţia distală a torusului împietează asupra închiderii marginale a
protezei la nivelul zonei Ah.
Bolta palatină, adăugată crestelor alveolare creşte la maxilar suprafaţa de
sprijin a protezei totale de 2 ori faţă d emandibulă.
Această suprafaţă suplimentară de sprijin măreşte adeziunea protezei
totale şi permite repartizarea presiunilor cu o forţă mai mică pe unitatea de
suprafaţă.
În secţiune frontală întâlnim forme diferite ale bolţilor palatine, cât şi
adâncimi diferite: o adâncime medie este de 15-17 mm, iar ca forme se descriu:
 bolta adâncă (ogivală) – ce se descrie în cazul pacienţilor ce au
avut anomalii dento-maxilare, obiceiuri vicioase sau tulburări funcţionale ca
dentaţi;
 forma medie (în „U”) – considerată benefică protezării, forma
opunându-se forţelor verticale şi orizontale ce tind să disloce proteza;
 bolta plată , ştearsă (resorbţie marcată a crestelor) este întâlnită în
cazul pacienţilor edentaţi de mult timp neprotezaţi sau protezată
necorespunzător; pacienţilor parodontopaţi cărora li s-au făcut extracţiile
după instalarea insuficienţei parodontale.
Substratul mucos al câmpului protetic maxilar
Este alcătuit din mucoasa bucală ce acoperă subtratul osos, dur dar şi
ţesuturi moi; este un epiteliu pavimentos pluristratificat căptuşit cu ţesut
conjunctiv – lamina proprie şi corion – ce alcătuieşte ţesutul submucos, având
glande, vase şi nervi, responsabile de vascularizaţia şi inervaţia mucoasei dar şi
de legătura acesteia cu periostul.
Mucoasa bucală care acoperă câmpul protetic maxilar este de diferite
tipuri: 1, 2, 3, 4.
1. Mucoasa fixă (fibromucoasă aderentă) cu rezilienţă redusă şi care
stabileşte contactul direct cu baza protezei; ea se află la nivelul bolţii
palatine, crestelor alveolare şi tuberozităţilor maxilare. Mucoasa fixă
este puternic aderentă de periost, este lipsită de inserţii musculare şi
prezintă procese de cheratinizare atât în cazul edentaţiilor total
neprotezaţi (datorită impactului alimentar) cât şi la cei protezaţi de un
timp îndelungat (datorită presiunilor şi forţelor de frecare exercitate de
către proteze)
Mucoasa palatină prezintă trei zone distincte:
 zona anterioară (în 1/3 anterioară a bolţii palatine) – mucoasa
este puternic aderentă la os prin periost. La acest nivel se află papila
incisivă ce protejează gaura incisivă cu formaţiunile care o
părăsesc. Este o zonă ce se foliază de obicei pentru a o feri de
presiuni directe şi rugile palatine (la nou născut sunt mai evidente)

43
 Edentaţia totală.

cu rol deosebit în fonaţie. Mucoasa are la acest nivel o rezilienţă

redusă (0,1-0,2 mm), rugile palatine trebuie uneori reproduse pe
faţa lustruită a bazei protezei (profesii care necesită dicţii perfecte);
 zona medie a bolţii palatine – mucoasa este netedă, subţire şi
aderentă de os, este tipul de mucoasă prezent şi pe rafeul median
(acoperă sutura medio-sagitală şi se foliază);
 zona posterioară (1/3 distală a palatului) – zonele lui Schroeder
– mucoasa are o rezilienţă crescută datorită grosimii mai mari a
stratului submucos; aici se află numeroase glande salivare mici
(250 după Zimmerman şi Qesterlund); este favorizată adeziunea
protezei datorită succiunii. La limita distală a acestei zone, spre
palatul moale, se află cele două foveee palatine, două depresiuni de
mici dimensiuni, cu rol în delimitarea palatului dur de cel moale.
La nivelul crestelor alveolare şi tuberozităţilor maxilare mucoasa are o
rezilienţă de aproximativ 0,2 mm cu variaţii; la nivelul versantului palatinal al
crestelor întâlnim acelaşi tip de mucoasă cu cel din 1/3 medie a bolţii palatine şi
cu cea a rafeului meidan, adică o mucoasă fibroasă, aderentă de os. Mucoasa de
la nivelul crestelor alveolare în cazul purtătorilor de proteze mobile incorecte ce
exrcită presiuni mari şi forţe de frecare; la acest nivel mucoasa poate deveni
subţire şi mobilă sau se poate hipertrofia şi pierde aderenţă osteoperiostală,
determinând instabilitatea protezei. Apar astfel „crestele balante” ce pot suferii
procese inflamatorii, care sunt la distanţă de suportul osos ce poate suferi un
proces de resorbţie accentuată. Crestele balante apar în special în zona frontală
şi au o rezilienţă crescută.
2. Mucoasa neutră (pasiv mobilă) este situată la periferia câmpului
protetic la limitele suprafeţei acoperite de mucoasă fixă şi la trecerea
spre mucoasa mobilă are o consistenţă mai laxă. Se prezintă sub forma
unei bandelete late de 1-3 mm, de-a lungul rebordului vestibular al
crestei alveolare. Pierderea fundului de sac vestibular şi la limita dintre
palatul dur şi moale are aderenţă mai redusă la periost şi de aceea poate
fi mobilizată de medic sau în cursul mişcărilor funcţionale de către
pacient. Culoarea mucoasei pasiv mobile este diferită (uneori) de cea a
mucoasei mobile care este mai vascularizată, deci colorată mai intens.

B. Zona de închidere marginală (de succiune). La nivelul mucoasei pasiv

mobile se realizează închiderea marginală a protezei totale pe faţa internă a
protezei deoarece se poate crea la acest nivel succiune: mucoasa pasiv mobilă
are mobilitate proprie redusă , ţesut submucos lax şi lipsa inserţiilor musculare
periprotetice.
Închiderea marginală pe faţa externă a protezei se realizează cu ajutorul
mucoasei mobile ce tapetează buzele şi obrajii; ea este mobilizată în toate
sensurile de inserţiile musculo-ligamentare subiacente. Aplicaţia practică ce

44
 Edentaţia totală.

decurge din aceste descrieri constă în regula de a nu extinde niciodată marginile

unei proteze totale în zona mucoasei mobile.
3.Mucoasa activ mobilă este un tip de mucoasă mobilă ce acoperă
frenurile şi bridele, ea se află la periferia imediată a câmpului protetic şi
trebuie de asemenea să nu fie acoperită de proteza totală. (Fig.III. 2)

1.
4.
3
2.
Fig. III.12. Câmp protetic
maxilar edentat total cu evidenţierea mucoasei fixe de la nivelul crestelor (1), a
tuberozităţilor neretentive (2), mucoasa pasiv mobilă (3) şi frenurile laterale (4)

III.2.Câmpul protetic mandibular este alcătuit din ţesuturile dure şi moi

care vin în contact cu proteza mandibulară şi este reprezentat de crestele
alveolare, tuberculii piriformi şi mucoasă.
Zona de succiune este reprezentată de creasta alveolară (reziduală,
edentată) care este sub formă de arc (parabolă) se întinde de la un trigon
retromolar la celălalt şi face parte din corpul mandibulei şi 2/3 anterioare ale
tuberculului piriform ( în 1/3 posterioare a tuberculului piriform se inseră
ligamentul pterigomandibular). Tuberuculul piriform se formează după extracţia
molarului de minte mandibular, în urma resorbţiei mai reduse a peretelui distal
al alveolei faţă de cal mezial. Suprafaţa de sprijin la mandibulă este mică
(aproximativ 15 cm2) ceea ce crează un pronostic redus pentru proteza totală
mandibulară, adăugându-se şi prezenţa limbii, care se hipertrofiază în cazul
edentaţiilor vechi şi tinde să treacă peste crestele edentate spre obraji.
Crestele edentate mandibulare au următoarele caracteristici:
înălţime 48-52 mm;
lăţime;
formă în secţiune;
aspect ala versantelor.

Fig.III.3 Câmp protetic mandibular edentat total cu

creste ascuţite

45
 Edentaţia totală.

Atrofia crestelor este centrifugă în detrimentul versantului lingual de

aceea uneori, planşeul bucal herniază iar sprijinul protezei este asigurat de
versantul vestibular. Atrofia este accentuată în zona frontală şi la mijlocul
ramului orizontal al mandibulei (se incriminează vechimea extracţiilor).
În cazul protezării edentaţiei totale mandibulare trebuie să fie luate în
consideraţie elementele anatomice ale osului mandibular:
 linia oblică externă – aflată pe faţa externă a corpului mandibulei, de
la nivelul emineneţei mentoniere până la marginile anterioare ale ramurilor
mandibulare cu care se continuă deasupra liniei oblice externe, în dreptul
alveoalelor celor 3 molari, se inseră muşchiul buccinator;
 Gaura mentonieră – punct de ieşire a mănunchiului vasculo-nervos
mentonier; ea poate ajunge pe creasta edentată în cazul resorbţiei aceentuate a
crestei; uneori folierea nu poate rezolva problema (se impune intervenţie
chirurgicală de corectare);
 Pe faţa internă a manibulei în zona mediană de o parte şi de alta se
află câte două apofize genii care alcătuiesc spina mentonieră . Pe apofizele
genii superioare se inseră muşchiul genioglos iar pe cele inferioare muşchiul
geniohioidian. De la apofizele genii porneşte de fiecare parte câte o creastă cu
traiect ascendent, pierdută spre ultimul molar – linia milohiodiană (oblică
internă); împreună cu marginea anterioară a ramului ascendent asigură două
laturi ale triunghiului retromolar. În porţiunea anterioară a liniei milohiodiene
se inseră fasciculul milohioidian al m. constrictor al faringelui şi parţial,
ligamentul pterigomandibular . Toate aceste elemente trebuie considerate la
momentul în care medicul gândeşte şi elaborează întinderea bazei protezei
totale;
 Deasupra liniei oblice interne, în dreptul PM pot să existe torusurile
mandibulare, proeminenţe osoase inconstante de dimensiuni diferite, acoperite
cu mucoasă subţiere. În funcţie de situaţia clinică ele trebuie ocolite , foliate
sau corectate chirurgical.
Dimensiunea zonei de sprijin mandibulare, fiind redusă, devine imperios
necesară extinderea în limite tolerabile, a bazei protezei totale. De aceea trebuie
cunoscută perfect anatomia zonală, situaţia clinică corectă a câmpului protetic
prin examinarea amănunţită la prezentarea pacientului şi o amprentare adecvată.
Substratul mucos al zonei de sprijin mandibulare este reprezentat de
mucoasa ce acoperă substratul osos. Mucoasa fixă este cea care acoperă crestele
edentate (muchia şi versantele) şi prezintă particularităţi în sensul că are uneori o
dimensiune extrem de redusă- câţiva mm şi o rezilienţă diferită: redusă pe
muchia crestei şi versantul lingual şi crescută pe versantul vestibular; ea prezintă
şi o relativă mobilitate cu posibilitate de glisare pe periost. Mucoasa fixă nu
urmează întotdeauna resorbţia şi atrofia suportului osos, astfel că pot apărea
pliuri (bride) longitudinale la nivelul crestei şi chiar creasta balantă; pot de
asemenea hernia glandele sublinguale.

46
 Edentaţia totală.

Trecerea de la mucoasa fixă la cea pasiv mobilă şi mobilă este mai greu
de delimitat la mandibulă, decât la maxilar, delimitarea obţinându-se uneori doar
în faza de amprentare funcţională.

Fig. III.4 Creste edentate neutre cu

tubercul piriform slab reprezentat şi orientare oblică

La nivelul câmpului protetic edentat mandibular un rol deosebit de

important îl are zona tuberculului piriform, implicat atât în sprijinul cât şi în
închiderea marginală a protezei totale mandibulare. Treimea anterioară a
tuberculului piriform este acoperită de fibro-mucoasă, fixă cu rezilienţă bună şi
are orientare orizontală şi de aceea poate fi folosită în protezarea totală; în a
doua treime începe schimbarea direcţiei şi poate fi folosită numai dacă ea
corespunde; treimea posterioară este constituită de inserţia ligamentului pterigo-
mandibular şi are direcţie verticală şi este mobilizată la deschiderea gurii. (Fig.
III.14 ). De aceea baza unei proteze totale, trebuie să cuprindă cel mult 2/3
anterioare ale tuberculului piriform. În funcţie de valoarea protetică, Lejoyeux
(1973), împarte tuberculii piriformi în patru clase:
 Clasa I – favorabili, fermi, aderenţi la planul profund, convexi ,
acoperiţi de o mucoasă groasă;
 Clasa a II-a – mai puţin favorabili, uşor convexi, mai mobili şi mai
comprimabili, dar apţi de a fi utilizaţi;
 Clasa a III-a – cu valoare scăzută, datorită calităţii deficitare a
ţesutului submucos, a inserţiei joase, anterior a ligamentului
pterigo-mandibular sau purtării unei proteze totale anterioare;
 Clasa a IV-a – fără valoare, cvasiinexistenţi, deci inutilizabili.
Pentru a prelungi existenţa tuberculului piriform pe ultimul centimetru al
bazei protezei, nu se montează pe dinte, pentru a nu solicita suportul mucoosos.
Pe versantul vestibular, în dreptul tuberculului piriform, se pot insera
fascicule ale muşchiului maseter, ce trebuie ocolite de baza protezei. (Fig. III.5.)

47
 Edentaţia totală.

Fig. III.5. Designul unghiului distovestibular al marginii vestibulare la proteza totala

mandibulară, în funcţie de activitatea şi/sau prezenţa fibrelor maseterului: a. fibre de
maseter la distanţă de trigon. b. maseter hiperactiv cu insertie de fibre dispersate, aproape de
trigon

Pe faţa linguală, a corpului mandibulei, în zona tuberculului piriform se

găseşte nişa linguală retromolară (foveea retromolaris), zonă în care este admisă
extensia suplimentară a protezei mandibulare;se mai numeşte şi zona
retromilohioidiană şi este delimitată de muşchiul constrictor superior al
faringelui (cu fascicule milofaringine, bucofaringiene şi glosofaringiene),
muşchiul palatoglos şi limba. (Fig. III.6 )
1
14
2

13
3
4 12
5 11
6

7 10

9
8

Fig. III.6. Zona de sprijin a câmpului protetic edentat total la mandibulă si

formatiunile anatomice de la periferia acestuia: 1 – rafeul (plica) pterigomandibular; 2 –
tuberculul piriform; 3 – inserţiile maseterului din vecinătatea tubercului; 4 – punga lui Fish;
5 – plica sublinguală; 6 – caruncule sublinguale; 7 – bridă; 8 – frenul buzei; 9 – frenul
lingual; 10 – regiunea sublinguală; 11 – regiunea paralinguală; 12 – linia oblica internă
(milohioidiana); 13 – retromilohioidiană; 14 – plica miloglosă.

48
 Edentaţia totală.

3) Zona de închidere marginală la mandibulă este redusă datorită a

numeroase cauze:
 Câmpul protetic are o suprafaţă redusă;
 În zonă există o multitudine de elemente anatomice;
 Limba –organ muscular prin excelenţă;
 Ritm de atrofie şi resorbţie mai accentuat decât la maxilar;
 Trecerea mai puţin evidentă de la mucoasa fixă la cea mobilă, zona
de mucoasă pasiv-mobilă (sau zona neutră) fiind greu de evidenţiat
datorită dimensiunii reduse (bandă de 1-3 mm, iar uneori o linie);
mucoasa pasiv-mobilă poate fi evidenţiată pe versantul vestibular al
crestei edentate; pe cel lingual nu.

III.3. Musculatura din vecinătatea câmpului protetic

La edentaţii total, musculatura, fiind un element dinamic, suferă

numeroase modificări ce influenţează tratamentul prin protezare totală. Sunt
implicaţi muşchii striaţi, cu acţiune stabilizatoare –cei cu fibre paralele cu
periferia câmpului protetic ce favorizează etanşeizarea protezei, şi cu acţiune
destabilizatoare (de dislocare) –cei cu fibre inserate perpendicular la periferia
câmpului protetic. (Fig. III.7)

49
 Edentaţia totală.

Fig. III.7. Muşchii orofaciali implicaţi în protezarea totală: 1 – m ridicator comun al buzei
superioare superiare şi al aripii nasului; 2 – m. zigomatic mare; 3 – m. zigomatic mic; 4 – m.
ridicător al comisurii bucale; 5 – m. incisiv superior; 6 – m. buccinator; 7 – m. coborator al
comisurii bucale; 8 – m. cobarâtor al buzei inferioare; 9 – m. incisiv inferior; 10 – m.
mentonier; 11 – m. orbicularul buzelor; 12 – m. rizorius; 13 – m. maseter.

50
 Edentaţia totală.

Fig. (Fig. III.8) Muchi orofaciali cu importanţă în

stabilizarea şi destabilizarea protezei
1) Muşchii oro-faciali (pieloşi şi ai mimicii) participă la compunerea
fizionomiei şi au importanţă în stabilizarea sau destabilizarea protezei;
tonicitatea lor este determinată de suportul dentar (natural şi artificial). (Fig. III.
8). Muşchii oro-faciali acţionează în grupe antagoniste şi în grupe sincrone;
importante pentru stabilizarea protezei sunt grupele antagoniste:
- prima –alcătuită de orbicularul buzelor şi buccinatorul;
- a doua –alcătuită din ridicătorul şi coborâtorul comisurii bucale.
Orbicularul buzelor este un muşchi aproximativ circular; este un sfincter
al cavităţii orale situat în grosimea buzelor, dar şi periferic; fibrele muşchiului
orbicular au direcţie orizontală, fiind mai mult sau mai puţin paralele cu
marginea protezei şi sunt intricate cu fibre ale muşchiului buccinator şi ale altor
muşchi; muşchiul are inserţie pe suport osos decât prin intermediul altor muşchi.
Orbicularul determină expresia feţei şi permite prehensiunea alimentelor;
asigură deschiderea gurii în scopul îndeplinirii funcţiilor aparatului dento-
maxilar (masticaţie, fonaţie, fizionomie). Tonusul orbicularului este influenţat
de grosimea feţei vestibulare a protezei în zona frontală. La nivelul modiolusului
fibrele orbicularului se încrucişează cu cele ale muşchiului buccinator, care este
un muşchi lat, aflat în grosimea obrajilor,de la ligamentul pterigo-mandibular
unde realizează joncţiunea cu muşchiul constrictor superior al faringelui, la
comisura bucală; se inseră de la tuberozitatea maxilară până la nivelul M1
(superior) şi de trigonul retromolar până la nivelul M1 (inferior), de-a lungul
liniei oblice externe. Muşchiul buccinator formează la nivelul vestibulului
superior, atunci când gura este închisă –punga Eisenring, iar la nivelul
vestibulului inferior, punga Fish. Este un muşchi cu fibre paralele cu periferia
câmpului protetic, deci cu rol în stabilitatea şi menţinerea protezei. Muşchiul
orbicular şi buccinator formează aşa numită chingă buccinato-orbiculară cu rol
important în stabilizarea protezelor totale.
Muşchiul coborâtor al comisurii bucale (triunghiularul buzelor) este
antagonistul muşchilor ridicători ai comisurii bucale; inserţia acestor muşchi

51
 Edentaţia totală.

este osoasă la un capăt –peretele anterior al sinusului maxilar, muşchiul ridicător

şi linia oblică externă, muşchiul coborâtor şi nodulul comisural la celălalt capăt.
Muşchiul ridicător trage comisura în sus (surâs, râs), iar cel coborâtor în jos; este
muşchiul tristeţii şi al dispreţului. Fiind inseraţi la distanţă de câmpul protetic
aceşti muşchi permit extinderea bazei protezei.
Muşchiul mentonier are o inserţie pe mandibulă, pe creastă, la nivelul
incisivilor şi cealaltă în tegumentele bărbiei, ridicând tegumentul bărbiei din
zona mentonieră şi răsfrângând buza inferioară; de asemenea, apropie mentonul
de buza superioară în timpul plânsului; contracţia lui ridică fundul de sac
vestibular, determinând dislocarea protezei (dictează deci, închiderea bazei
protezei în zona frontală).
Muşchiul coborâtor al buzei inferioare (pătratul bărbiei) se inseră pe
linia oblică externă şi pe faţa profundă a tegumentelor buzei inferioare; coboară
buza inferioară.
Muşchii incisivi superiori şi inferiori se inseră pe procesul alveolar (la
dentat) şi pe creasta alveolară la edentat şi în grosimea buzelor şi la nivelul
comisurii bucale, cu traiect oblic spre zona laterală; sunt muşchi dislocanţi ai
protezei totale, dar acţiunea lor este mai puţin notabilă datorită dimensiunilor
reduse; contracţia lor apropie comisurile în timpul fluieratului şi fumatului.
2) Muşchii vălului palatin
Vălul palatin (palatul moale) este o formaţiune musculo-aponevrotică ce
prelungeşte bolta palatină distal şi separă căile nazale de cavitatea bucală şi
faringe; este de formă dreptunghiulară; are aproximativ 4 cm lungime şi 1 cm
grosime; pe faţa orală poate avea 5 cm lungime.
Are 2 feţe:
- antero-inferioară , concavă, continuă rafeul median al bolţii
palatine;
- postero-superioară, se continuă cu planşeul foselor nazale.
Are 4 margini:
- anterioară, ce continuă bolta palatină;
- 2 margini laterale unite în partea inferioară cu aponevroza
pterigoidă inserată pe cârligul aripii interne a osului pterigoid, dând pereţii
laterali ai faringelui;
- posterioară cu – median: lucta (uvula), o prelungire cilindro-
conică de 10-15 mm;
- paramedian: două perechi de pliuri arcuite de mucoasă (anterior şi
posterior) = pilierii palatului.
Muşchii vălului palatin sunt 5 perechi:
- ridicători şi tensori ai vălului palatin – 3 perechi:
- muşchii peristafilini interni (ridicători ai palatului moale);
- muşchii peristafilini externi (tensori ai palatului moale);
- muşchii palatostafilini (azigos ai luetei).
- coborâtori ai vălului palatin – 2 perechi:

52
 Edentaţia totală.

- muşchii glosostafilini (palatogloşi);

- muşchii faringostafilini (palato-faringieni).
Majoritatea acestor muşchi se inseră perpendicular pe periferia câmpului
protetic maxilar; contracţia lor determină modificarea câmpului protetic; baza
protezei nu trebuie să interfereze cu activitatea muşchilor vălului palatin; au rol
în deglutiţie, fonaţie şi în actele reflexe de vomă. (Fig. III.9.)

Fig. III.9. Muşchii vălului palatin (scheme)

3) Muşchii faringelui – important în protezarea totală este muşchiul

constrictor superior al faringelui cu cele 4 fascicule: pterigoidian,
pterigomaxilar, faringoglos şi milohioidian – acesta se inseră perpendicular pe
porţiunea distală a liniei milohioidiene şi poate determina dislocarea protezei.
4) Muşchii mobilizatori ai mandibulei
- muşchii ridicători ai mandibulei:
- muşchiul temporal;
- muşchiul pterigoidian medial (împreună cu cel temporal sunt
situaţi mai la distanţă de câmpul protetic).
- muşchiul maseter –situat în apropierea câmpului protetic; are două
fascicule (superficial şi profund); în protezarea edentaţiei totale are
implicaţii marginea anterioară a fasciculului superficial, deoarece se
inseră în zona vestibulară a tuberculului piriform.
Muşchii ridicători au rol în masticaţie, în determinarea relaţiilor
intermaxilare şi sunt implicaţi în parafuncţii (fasciculaţiile maseterului sunt
caracteristice bruxismului). (Fig. III.20.)
- muşchii coborâtori ai mandibulei: sunt importanţi muşchii
suprahioidieni (ai planşeului bucal)

53
 Edentaţia totală.

b d e
Fig. III.10. Cele 3 formaţiuni anatomice implicate în protezarea totală a maxilarului inferior:
planşeul bucal, limba şi mandibula: a – muşchiul genioglos; b – muşchiul geniohioidian; c –
muşchiul milohioidian; d – muşchiul digastric; e – glanda sublinguală.

- muşchiul digastric;
- muşchiul stilohioidian;
- muşchiul milohioidian –muşchi pereche, simetric, formă
trapezoidală cu o inserţie fixă –linia oblică internă (fibrele
anterioare) şi 2 inserţii mobile –faţa anterioară a osului hioid
(fibrele posterioare) şi pe linia albă suprahioidiană, median (rafeul
aponevrotic). (Fig. III.11.)

m. milohioidian
Fig. III.11. Muşchiul milohioidian

54
 Edentaţia totală.

Muşchiul milohioidian determină deschiderea gurii când ia un punct fix

pe hioid (coborâtor) şi determină deglutiţia împreună cu unii dintre muşchii
limbii, când ia punct fix pe mandibulă şi ridică hioidul şi planşeul bucal;
acţionează sinergic cu muşchii limbii implicaţi în protracţia acesteia. Fasciculele
musculare posterioare ale muşchiului milohioidian în repaus, au inserţie oblică
sau cvasiverticală la nivelul liniei oblice interne, permiţând astfel depăşirea
acestuia la amprentare. În timpul contracţiei inserţia pe linia oblică externă
devine cvasiorizontală dislocând proteza; acelaşi efect se obţine în timp, odată
cu accentuarea resorbţiei crestei alveolare, când linia milohioidiană se apropie
de muchia crestei, inserţia milohioidianului devenind perpendiculară pe câmpul
protetic; sinergic cu muşchiul geniohioidian muşchii ridicători se scurtează, cei
coborâtori se alungesc la edentatul total.
Limba este un organ nepereche, musculotendinos (este alcătuit din 17
muşchi striaţi -8 perechi şi unul nepereche) acoperit de mucoasă senzitivă,
senzorială, tactilă şi gustativă. Limba are rol în supt, masticaţie (incluzând
prehensiunea alimentelor, triturare), în deglutiţie şi fonaţie; cu ajutorul ei se
percep senzaţii gustative (datorită papilelor gustative situate pe bază (amar),
vârful şi zonele laterale (dulce), tactile, termice şi dureroase; participă la
autocurăţire prin deplasarea salivei în cavitatea orală.
La dentat limba se găseşte într-un spaţiu delimitat de arcadele dentare,
planşeu şi palat. Arcadele dentare se află într-un culoar dentar delimitat de
musculatura oro-facială ce exercită forţe dinspre exterior spre interior şi limbă,
dinspre interior spre exterior; între cele două forţe poate exista echilibru sau,
dimpotrivă, dezechilibru.
La edentatul total neprotezat lipsind arcadele dentare, limba se
hipertrofiază, trece peste crestele alveolare, dacă sunt şterse şi atrofiate şi ajunge
în contact cu mucoasa jugală, având şi o mobilitate exagerată. (Fig. III.12.)

a b

Fig. III.12. Raporturile limbii faţă de aspectul crestelor edentate: a – limba asociată
unor creste înalte; b – limba lăţită peste creste atrofiate.

Prin protezare limba trebuie să revină la dimensiunile din perioada de

dentat, chiar mai reduse (arcadelor dentare li se adaugă şi baza protezei care

55
 Edentaţia totală.

trebuie să fie concavă) pentru a ocupa cât mai puţin loc. În protetică se foloseşte
ca parametru ecuatorul limbii-zona de separaţie între faţa ventrală şi cea dorsală
a limbii, ce trebuie să se afle la nivelul feţelor ocluzale ale dinţilor laterali
artificiali pentru a avea spaţiu confortabil pentru limbă şi pentru a mări
stabilitatea protezei totale.
La edentat, în repaus, limba poate avea o poziţie anterioară sau
posterioară. (Fig. III.23.). Dintre muşchii limbii, un rol important îl are muşchiul
genioglos, cu inserţie pe apofizele genii superioare, cu fibrele răspândite în
evantai în grosimea limbii, dar şi cu unele inserate pe osul hioid. Muşchiul
genioglos exercită forţe musculare mari, pe o suprafaţă restrânsă (zona linguală
centrală), în mişcarea de protracţie a limbii. De aceea, Schreinemakers
recomandă ca zona centrală linguală a lingurii individuale, pe o lungime de 3 cm
(1,5 cm dreapta-stânga de linia mediană) şi o grosime de 3 mm, să se îngroaşe,
pentru a asigura repartiţia forţelor pe o suprafaţă mai mare şi o închidere
marginală mai bună.

a b

Fig. III.13. Pozitia (insertia) limbii: a – anterioară; b – posterioară.

III.4. Articulaţia temporo-mandibulară

ATM se diferenţiază de alte articulaţii ale organismului uman deoarece:
1. Este o articulaţie dublă mobilă a craniului, ea stabilind legătura
între baza craniului şi mandibulă, prin ligamente proprii şi muşchii
ridicători;
2. Este de tip unic, având propria inserţie musculară pe disc;
3. Este determinantul posterior al ocluziei, fiind articulaţie cranio-
bicondilo-ocluzală, cu două compartimente sinoviale: disco-
temporal şi condilo-discal; (Fig. III.24.)

56
 Edentaţia totală.

Fig. III.14. Componentele dure şi moi ale ATM

4. Suprafeţele articulare opozante au o morfologie particulară şi în

plus, există discul articular, astfel ca ATM are caracter ginglimo-
artroidal, adică permite două tipuri de mişcări: rotaţie (ginglimoid de
şarniera), în compartimentul infradiscal şi translaţie (artroidal), în
compartimentul supradiscal, pe pantele tuberculilor articulari,
rezultând deplasarea întregului ansamblu condilo-discal ca unitate
funcţională: - capsula articulară, are o mare laxitate, fiind înconjurată
de ligamente care o întăresc, dar şi frânează musculatura periferică în
decursul mişcării mandibulare:
- discul articular are o structură fibroasă caracteristică
şi este solidarizat cu capsula articulară;
- condilul articular are mişcările corelate cu cele ale
discului articular.
5. Mişcările duble de la nivelul ATM (rotaţie + translaţie) permite
obţinerea unei cinematici mandibulare combinate: coborâre-ridicare,
propulsie-retropulsie şi lateropulsie (diducţie). Toate mişcările sunt
sincrone, coordonate şi reglate de centrii nervoşi superiori ce primesc
impulsuri senzitive de la nivelul receptorilor periferici;

57
 Edentaţia totală.

6. Mişcările în ATM sunt limitate de contactele dento-dentare la

închiderea gurii, solicitările transmise componentelor articulare fiind
adaptate posibilităţilor dimensionale ale ATM;
7. ATM se modelează permanent datorită modificărilor morfo-
funcţionale ale celorlalte componente ale aparatului dento-maxilar.
Dacă posibilităţile de adaptare ale ATM sunt depăşite prin solicitări
exagerate, sau dacă există anomalii dento-maxilare, se poate instala
DMC; fenomenul poate fi şi invers: afecţiuni ale ATM pot genera
dezechilibre ocluzale;
8.La nivelul ATM, pe suprafeţele articulare, există un ţesut conjunctiv
fibros, dens, în patru straturi care asigură: rezistenţă la forfecare,
rezistenţă la fenomenul de îmbătrânire, posibilitate mai mare de
vindecare în afecţiuni articulare. Toate celelalte articulaţii sinoviale (cu
excepţia celei sternoclaviculare) sunt tapetate cu ţesut hialin, mai puţin
rezistent;
9. ATM rezistă forţelor de compresiune şi le amortizează, datorită unei
dispuneri spaţiale a reţelei de mucopolizaharide-colageni în discul
articular şi a posibilităţii acestei reţele de a reţine apa extracelulară prin
osmoză;
10. ATM oferă un reper constant toată viaţa şi anume poziţia de RC a
condililor în cavitatea glenoidă care se menţine şi la edentatul total.

58
 Edentaţia totală.

Fig. III.15. Structura schematica a A.T.M.: 1 – compartimentul articular superior

temporo-discal; 2 – compartimentul inferior condilo-discal; 3 – discul articular; 4 –
fasciculul superior (discal) al muşchiului pterigoidian lateral; 5 – fasciculul inferior al
muşchiului pterigoidian lateral; 6 – partea posterioara a capsulei articulare; 7 –
conductul auditiv extern; 8 – osul timpanic; 9 – tuberculul zigomatic posterior; 10 –
tuberculul articular anterior; 11 – capul condilului mandubular; 12 – ligamentul discal
posterior (lamina elastica).

III.5. Zonele funcţionale ale câmpului protetic maxilar şi mandibular

la edentatul total

III.5.1. Zonele funcţionale ale câmpului protetic maxilar:

A. Zona vestibulară
B. zona distală

Fig. III.16 Zonele funcţionale ale câmpului protetic edentat maxilar

59
 Edentaţia totală.

A. Zona vestibulară cuprinde trei sectoare:

1. Zona vestibulară centrală (vestibulul labial): situată între
cele două frenuri bucale şi împărţită în două părţi, nu totdeauna simetrice, de
frenul buzei superioare; se evidenţiază prin tracţiuni moderate ale buzei
superioare (1 cm). Creasta alveolară la acest nivel este acoperită de mucoasă
rareori aderentă la periost, cel mai frecvent există o mucoasă plisantă. Grosimea
lingurii individuale la acest nivel şi ulterior grosimea protezei trebuie să ţină
cont numai de considerente fizionomice; datorită fundului de sac în general bine
exprimat, accesibil şi larg, închiderea marginală este mulţumitoare în general;
pot apărea probleme în eventualitatea inserţiei frenului buzei superioare direct
pe muchia crestei, eventualitate în care se face reinserţie chirurgicală dar numai
după infectarea protezei folosită drept conformator; frenul buzei superioare
trebuie ocolit pentru a nu mobiliza proteza, la fel şi frenurile bucale; la nivelul
frenurilor pot să apară şi leziuni de decubit. În această zonă, musculatura
periferică este favorabilă menţinerii şi stabilităţii protezei (închiderii externă),
datorită fibrelor musculare orizontale, paralele cu periferia câmpului protetic şi
aparţinând orbicularului buzei. (Fig. III.16)
2. Zona vestibulară laterală (spaţiul vestibular lateral): este
situată între frenul bucal (anterior) şi apofiza zigomato-alveolară (posterior) se
evidenţiază prin tracţiunea obrazului; uneori acest spaţiu este foarte redus (3-
4mm), iar mucoasa ce acoperă apofiza zigomato-alveolară este foarte subţire,
închiderea marginală realizându-se dificil, fiind posibilă însă o închidere externă
datorată muşchiului buccinator cu fibre inserate paralel cu periferia câmpului
protetic.
3. Spaţiul retrozigomatic (punga lui Eisenring) este delimitat
anterior de apofiza zigomato-alveolară şi posterior de şanţul pterigomaxilar;
fundul de sac vestibular este mai larg decât în spaţiul vestibular lateral şi creşte
pe măsura atrofierii crestei alveolare; este format de muşchiul buccinator.
Dimensiunea pungii Eisenring este modificată în mişcările mandibulei de
contracţia muşchilor buccinator şi maseter şi de excursia apofizei coronoide.
Acest spaţiu nu poate fi evidenţiat prin tracţiuni ale obrazului, ci prin
deschiderea moderată a gurii şi deplasarea mandibulei spre partea examinată
pentru a vedea înălţimea; pentru grosimea spaţiului se deschide gura şi se
deplasează mandibula de partea opusă examinării. Este un spaţiu adânc,
ampular, ce trebuie înregistrat în întregime şi de aceea, încă din faza de
amprentă preliminară se inseră direct la acest nivel material de amprentă şi după
aceea se introduce lingura standard cu material de amprentă în ea.
B. Zona distală (zonă sau linia Ah) reprezintă limita posterioară a
câmpului protetic maxilar şi zona de reflexie a palatului moale (vălul palatin)
faţă de palatul dur. Poate fi vorba de o linie sau o zonă de 2-5 mm lăţime;
mucoasa are în această zonă o rezilienţă redusă (0,2-0,3 mm). După Landa
există trei poziţii ale vălului palatin în repaus:

60
 Edentaţia totală.

 poziţie orizontală, ce prelungeşte palatul dur; lăţimea zonei Ah este

de 2-5 mm şi cuprinde foveele palatine (depresiuni situate paramedian faţă de
rafeul median şi rezultate din coalescenţa unor ducte glandulare din mucoasă) şi
mucoasa este rezilientă, favorabilă închiderii marginale.
 poziţie cu înclinaţie oblică: palatul moale cade ca o perdea dincolo
de marginea posterioară a lamelei orizontale palatine; zona posterioară se reduce
la o linie; foveele palatine sunt situate posterior de ea; închiderea marginală este
îngreunată, rezultatele discutabile.
 zonă de înclinaţie medie: cu avantaje nete faţă de cea anterioară.
Palatul dur se delimitează de cel moale, la inspecţie, prin pronunţarea
vocalei „A” sau fonemei Ah, moment în care se contractă muşchii ridicători şi
tensori ai vălului palatin; tot aşa se modelează funcţional amprenta. Acelaşi efect
(delimitarea palatului dur de cel moale) îl putem obţine şi prin manevra
Valsalva, prin care obţinem însă coborârea vălului palatin.
Rezultate sigure obţinem prin combinarea inspecţiei cu palparea cu
ajutorul unei sonde, a unui instrument în „T” (Swenson şi Boucher) sau a unui
damograph (oglindă specială după Neill) situate în spaţiul retrotuberozitar, unde
se trasează o curbă convexă spre posterior; se unesc cele trei curbe obţinute,
ajungându-se la o acoladă sau o curbă cu convexitatea spre anterior.
Zona distală reprezintă zona de închidere marginală distală a protezei
totale sau a „îndiguirii posterioare” (posterior damming după Green); închiderea
marginală la acest nivel are rol determinant în menţinerea protezei maxilare, dar
este o închidere deficitară, datorată inserţiei perpendiculare a fibrelor musculare
ale vălului palatin la periferia câmpului protetic şi de asemenea datorită limitării
ei la închiderea internă (între mucoasă şi marginea protezei); închiderea externă
dată de musculatura oro-facială în zona vestibulară, lipseşte în aceasta zonă.

III.5.2. Zonele funcţionale ale câmpului protetic mandibular sunt:

A. Zona vestibulară centrală (labială)

B. Zona vestibulară laterală (2)
C. Zona tuberculului piriform (2)
D. Zona linguală centrală
E. Zona linguală laterală (2). (Fig. III.17.)

61
 Edentaţia totală.

Fig. III.29. Zonele funcţionale mandibulare reprezentate prin desen

A. Zona vestibulară centrală:. se situează între cele două frenuri bucale

(inserţia muşchiului triunghiular), separată de frenul buzei inferioare, mai slab
reprezentat decât cel al buzei superioare (în 50% din cazuri lipseşte); fundul de
sac este îngust (înseamnă grosime redusă a lingurii individuale şi se evidenţiază
prin uşoare tracţiuni cu direcţie superioară a protezei); la periferia câmpului
protetic se inseră perpendicular muşchiul triunghiular, muşchiul pătrat al buzei
inferioare, muşchiul mentonier ce determină mobilizarea protezei şi muşchiul
orbicular cu fibre orizontale, paralele ce asigură închidere externă.
B. Zona vestibulară laterală: se întinde de la frenul bucal la tuberculul
piriform (linia imaginară aflată distal de M2)(dreapta-stânga); este dominată de
prezenţa inserţiei muşchiului buccinator, este o zonă ampulară ce se numeşte
punga lui Fisch şi permite o lungime şi o grosime favorabile bazei protezei la
acest nivel; marginea protezei trebuie să ajungă la nivelul liniei oblice externe.
În această zonă fundul de sac vestibular are o mobilitate destul de redusă, frenul
bucal de asemenea, astfel încât se poate folosi orice metodă de amprentare
pentru delimitare şi înregistrare.
C. Zona tuberculului piriform: este delimitată anterior de o linie imaginară
tangentă la faţa distală a M2, posterior de inserţia ligamentului
pterigomandibular, vestibular – linia oblică externă şi lingual – linia oblică
internă/milohioidiană. Inserţia, în dinamică, a ligamentului pterigomandibular
oferă limita distală a bazei protezei, pe 2/3 anterioare. Ligamentul
pterigomandibular se evidenţiază prin deschiderea maximă a gurii şi examinarea
lui se referă la:
 direcţie : - orizontal (favorabile protezării);
- oblic (favorabile protezării);
- vertical;
 nivelul inserţiei;

62
 Edentaţia totală.

 rezilienţa mucoasei ce se evaluează prin palpare : - digitală;

- fuloar de ciment.
Sunt cazuri speciale în care muşchiul maseter poate avansa anterior,
acoperind o zonă a muşchiului buccinator, caz în care, dacă baza protezei nu
este modelată concav pe zona vestibulo-distală, pacientul va acuza dureri la
masticaţie; situaţia se evidenţiază prin opoziţia medicului (cu ajutorul degetelor)
la închiderea gurii de către pacient.
Regiunea linguală posterioară a tuberculului piriform alcătuieşte nişa
linguală retromolară sau spaţiul retromilohioidian, deoarece se află posterior de
muşchiul milohioidian, extinderea bazei protezei în această zonă ar asigura, un
plus de stabilitate, dar de cele mai multe ori ea poate fi utilizată în mică măsură
sau deloc, deoarece este de regulă, un spaţiu retentiv, cu mucoasă rezilientă şi cu
un număr mare de muşchi ce se interferează:
 m. palatoglos –postero-medial;
 m. stiloglos –în fundul nişei;
 m. constrictor superior al faringelui –postero-lateral.
Astfel că, orice invazie exagerată (lungime, grosime) a bazei protezei la
acest nivel determină: - dureri în deglutiţie, cu iradiere în regiunea faringiană şi
auriculară:
 tensiune la nivelul bazei limbii (senzaţie de îngrădire a limbii);
 mobilizarea protezei.
O examinare atentă a zonei oferă date asupra configuraţiei reale;
examinarea se face cu o oglindă dentară în timp ce pacientul execută mişcări
moderate ale limbii (atingerea crestei maxilare anterioare cu vârful limbii).
După Neill raportul nişă linguală retromolară –linia oblică internă poate fi
încadrat în 3 clase:
 clasa I –coborât: între linia oblică internă şi fundul nişei sunt minimum
1,25 cm în poziţie uşor protrudată a limbii. (= favorabilă)
 clasa a II-a –mediu: mai puţin de 1,25 cm între fundul nişei şi linia oblică
internă. (= mai puţin favorabilă)
 clasa a III-a –ridicat: fundul nişei se află la acelaşi nivel cu linia oblică
internă. (= nefavorabil protezării). (Fig. III.18. )

Fig. III.31 Anatomia zonei retromilohioidiene

1. m. milohioidian; 2. m. palatoglos;
3. m. constrictor superior al faringelui;
4. lig. Pterigomandibular; 5. m. buccinator.

63
 Edentaţia totală.

D. Zona linguală laterală (paralinguală): se situează între linia imaginară

tangentă la faţa distală a M2 (posterior) şi linia imaginară dintre C şi PM1
(anterior); este zona în care se află linia milohiodiană (oblică internă) cu inserţia
muşchiului milohiodian, care coboară dinspre distal spre mezial. Zona se
evidenţiază prin deglutiţie urmată de mişcări moderate ale limbii în obraz şi
comisura controlaterală, cu gura întredeschisă; fiind vorba de contracţia
muşchiului genioglos, muşchiul milohioidian se contractă în deglutiţie pe
direcţie antero-inferioară. Se examinează la acest nivel:
 aspectul liniei oblice interne şi distanţa faţă de muchia crestei edentate
– o linie oblică internă rotunjită permite mai uşor depăşirea ei cu 4-6 mm,
cum se poate încerca de regulă, la confecţionarea protezei.
 aspectul glandelor sublinguale şi raportul său cu creasta : zona poate
prezenta particularităţi, legate de hernierea glandelor sublinguale în cazul
unei resorbţii masive a mandibulei, caz în care baza protezei trebuie să se
insinueze între creastă şi glanda sublinguală ce se va aplica pe proteză şi
va asigura o etanşeizare favorabilă stabilităţii.
 mărimea limbii:
- edentaţia totală veche, supraprotezată determină mărirea şi
aplatizarea limbii, situaţie nefavorabilă amprentării, dar favorabilă unei
închideri marginale bune dacă baza protezei are versantul lingual concav.
- limba de dimensiuni reduse asigură o amprentare bună, dar nu şi o
închidere marginală bună.
E. Zona linguală centrală : este situată între liniile imaginare dintre PM1
şi C (dreapta-stânga). A fost descrisă de Slack şi Schreinemakers; este o zonă
dominată de inserţia perpendiculară a muşchiului genioglos, pe apofizele genei
superioare , pe o distanţă de 1,5 cm de o parte şi cealaltă a liniei mediane.
Muşchiul genioglos exercită prin contracţie o forţă foarte mare aplicată pe o
suprafaţă redusă, de aceea baza protezei trebuie să ofere la acest nivel o grosime
mai mare pentru a asigura disiparea forţei pe o suprafaţă mai mare astfel ca să se
prevină apariţia leziunilor de decubit şi să se asigure o mai bună închidere
marginală. De asemenea, muşchiul genioglos are şi o mare mobilitate,
determinând permanent modificări ale fundului de sac la acest nivel prin
mişcările funcţionale ale limbii; apar diferenţe mari între adâncimea fundului de
sac lingual în repausul limbii şi în mişcarea de protracţie; mişcarea de protracţie
maximă a limbii nu apare însă în timpul exercitării forţelor funcţiilor ADM
(masticaţie, fonaţie, mimică); astfel că adaptarea lingurii individuale şi
amprentarea funcţională nu utilizează protracţia maximă a limbii, ci numai
umezirea roşului buzelor. Examinarea poziţiei limbii în repaus se face în poziţie
ortostatică cu gura întredeschisă şi după Wright sunt două situaţii:
 poziţie anterioară (65% dintre pacienţi): limba acoperă
planşeul cavităţii orale, marginile laterale sunt pe creasta edentată,
iar vârful limbii este în contact cu versantul lingual al crestei

64
 Edentaţia totală.

frontale; în acest caz, în repaus limba asigură o bună închidere

marginală externă printr-o plică sublinguală; în mişcări
funcţionale modificările fundului de sac sunt minime.
 poziţia retrudată: limba este retrasă, fundul de sac lingual
central este larg, marginile laterale ale limbii sunt în interiorul şi
posterior crestei între vârful limbii şi creasta linguală anterioară
este un spaţiu de 1,5-2 cm. În acest caz, închiderea marginală
externă a protezei în zona linguală centrală, în repaus nu se poate
obţine. Atrofia exagerată a crestei edentate în zona frontală poate
duce la situaţia specială în care apofizele genei superioare ajung
aproape de muchia crestei sunt hipertrofiate, dure şi acoperite de o
mucoasă subţire; în acest caz, indiferent de poziţia limbii în
repaus, baza protezei nu se poate extinde: ea se opreşte
obligatoriu la nivelul inserţiei muşchiului genioglos.

65
 Edentaţia totală.

CAPITOLUL IV

TRATAMENTUL EDENTAŢIEI TOTALE

Tratamentul edentaţiei totale, Restabilirea funcţiilor ADM, Asigurarea
menţinerii stabilităţii şi sprijinului protezei în cavitatea orala

Edentaţia totală prin perturbările apărute în îndeplinirea funcţiilor ADM:

 masticaţie;
 deglutiţie;
 fonetică;
 fizionomice;
 automenţinerea;
dar şi prin tulburările psihice dar şi ale altor sisteme ale organismului impune
restaurarea care implică respectare următorilor factori protetici:
 curbura şi mărimea arcadelor dentare artificiale;
 curbura, forma şi mărimea dinţilor artificiali în zona frontală;
 modelarea bazei protezei montarea dinţilor artificiali;
 relieful ocluzal cuspidat sau nu;
 planul de ocluzie;
 gradul de supraocluzie frontală şi existenţa sau nu a inocluziei
sagitale.
Nici o restaurare protetică nu va avea valoarea integrală a dentiţiei
naturale şi cel mai departe de aceasta se află restaurarea protetica prin proteze
totale mobile, deoarece toate forţele se transmit ţesuturilor de sprijin direct prin
intermediul bazei protezei; rezultate mai bune se obţin în supraprotezările pe
implanturi cu:
 punţi totale;
 supraproteze mobilizabile.
Apelarea la una sau alta dintre soluţiile de tratament se face în urma unei
examinari riguroase şi stabilirii unui diagnostic corect.
Obiectivele unui tratament protetic corect sunt:
1. Respectarea principiilor curative şi hemostazic prin restabilirea
funcţiilor ADM afectate de edentaţie:
 masticaţie ,deglutiţie;
 fizionomie;
 fonaţie;
 automenţinere.
2. Respectarea principiului biomecanic prin asigurarea:
 sprijinului;
 stabilităţii;
 menţinerii protezei în timpul desfăşurării funcţiilor ADM.

66
 Edentaţia totală.

3. Respectarea principiilor profilactic şi biologic –prin stimularea

troficităţii ţesuturilor de suport cu evitarea producerii leziunilor datorate
presiunilor masticatorii, contactului protezei cu parţile moi sau prin modificarea
chimismului bucal.
Respectarea acestor principii este condiţionată şi de starea generală de
sănătate a pacientului.

IV. 1. Restabilirea funcţiilor ADM

a. Masticaţia şi deglutiţia
 forţa maximă de masticaţie la un purtător de proteză totală este de 5-
6 ori mai redusă decât cea a unui dentat, forţele masticatorii sunt şi în funcţie de
calităţile alimentelor dar sunt mai ales condiţionate de: dispariţia receptorilor
parodontali (în locul reflexelor parodonto-musculare apar cele gingivo-
musculare);
 hipotonia muşchilor mobilizatori ai mandibulei şi existenţa unui
control redus al dinamicii mandibulare datorită seneşcenţei;
 hipersensibilitatea receptorilor mucoasei câmpului protetic
generează dureri chiar în cazul unor forţe masticatorii reduse;
 relieful ocluzal impus necuspidat, moderat cuspidat şi îngustat
reduce aria masticaţiei.
Deglutiţia, prin necesitatea atingerii poziţiei de IM transferă cantitate de
energie mai mare de la baza protezei la mucoasa de sprijin.
b. Fizionomia obţinută prin protezare totală se poate apropia de cea a
stării de dentat:
 forma, mărimea, culoarea şi montarea dinţilor în zona frontală pot
reface schema fizionomică a pacientului;
 bonturile nazo-labiale accentuate de edentaţie pot fii uşor estompate,
se poate obţine o oarecare plenitudine facială printr-o grosime adecvată şi o
modelare a bazei protezei în regiunea frontală dar nu trebuie escaperat;
 striurile transversale ale bazei superioare nu trebuie corectate.
c. Funcţia fonetică nu revine la situaţia existentă în perioada dentată dar
există o bună capacitate de adaptare a tubului fonetic la noua situaţie obţinută
prin protezare în special dacă:
Dinţii artificiali:
 au un relief aderent;
 sunt montaţi cu asigurarea spaţiului fonetic.
Existenţa bazei protezei împiedică însă atât receptarea vibraţiilor sonore
cât şi transmiterea lor către celelalte cavităţi ale masivului facial.
Instabilitatea protezei este un alt factor care îngreuneaza restabilirea
funcţiei fonetice.

d. Automenţinerea

67
 Edentaţia totală.

Prin restaurarea protetică a edentaţiei se obţin:

-arcade dentare;
-refacerea dimensiunii verticale normale a etajului inferior al feţei;
-repoziţionarea corectă a condililor în cavitatea glenoidă ceea ce
concură la creearea unor condiţii bune ptr reechilibrarea activităţii
musculare şi ptr menţinerea troficităţii ţesuturilorADM în limite normale;
toate aceste fenomene au loc pe fondul unor readaptări ale structurilor
biologice care aparţin ATM-ului la situaţia nou apărută prin protezare.

IV.2. Asigurarea menţinerii ,stabilităţii şi sprijinului protezei în

cavitatea orală

Menţinerea, stabilitatea şi sprijinul protezei totale în cursul funcţiilor

ADM şi în repaus alcătuiesc triada lui Housset.
Menţinerea şi retenţia se referă la contracararea, frânarea şi rezistenţa la
acţiunea forţelor ce tind să desprindă proteza de pe câmpul protetic.
Stabilitatea (stabilizarea) semnifică rezistenţa şi frânarea forţelor
orizontale şi de rotaţie, prevenirea deplasărilor orizontale (laterale şi antero-
posterioare ale protezei); stabilitatea este cea mai importantă în asigurarea
confortului fiziologic al pacientului.
Instabilitatea asupra sprijinului şi menţinerii, determină apariţia unor forţe
vecine ptr suportul muco-osos.
Sprijinul reprezintă modalitatea de transmitere a presiunilor ocluzale prin
intermediul protezei asupra crestei reziduale deci este rezistenţa la deplasările
verticale a bazei protezei spre creastă (înfundarea protezei). Proteza parţiala
funcţioneaza bine dacă există un sprijin care să reziste înfundării sub acţiunea
presiunilor masticatorii.
În concluzie menţinerea asigură confortul psihic, stabilitatea –confortul
funcţional, iar sprijinul-longevitatea restaurării; toţi cei trei factori se
interacţionează.
Forţele care actionează asupra protezelor totale aplicate în cavitatea orală
sunt:
a. verticale;
b. orizontale.

a. Forţele verticale
 gravitatea acţionează ptr desprindere doar asupra protezei maxilare;
asupra celei mandibulare poate avea efect de menţinere dar nu trebuie
supraestimat.
 presiunile ocluzale, mai ales cele din timpul masticaţiei pot fi
stabilizatoare (contact cuspid- fosetă)sau destabilizatoare (cotact cuspid -pantă
cuspidiană ce descompune forţa verticală în forţe orizontale de dizlocare).
Presiunile ocluzale se manifestă intermitent astfel încât se reface circulaţia

68
 Edentaţia totală.

sangvină şi metabolismul local , cu efect stimulator asupra osului; exercitarea

unor presiuni continue sau de lungă durată conduc potrivit legilor lui Jores la
resorbţia şi atrofia osoasă , ischiemie locală şi efect steoclastic. În aprecierea
efectelor forţelor ocluzale trebuie să se ia în consideraţie şi valoarea lor care este
cifrată , în general la 3 kg/ f în timpul masticaţiei exercitate asupra unei proteze
de 15 g; această valoare se înscrie în normal şi nu afectează rezistenţa osului;
sunt însă situaţii; bruxism, DVO supraevaluată când forţa dezvoltată este foarte
mare şi aproape continuă ceea ce devine periculos pentru os.
 tracţiunea forţelor mobile existente la periferia câmpului protetic
intervine în mobilizarea protezei totale doar dacă marginile protezei depăşesc
zona de mucoasă pasiv mobilă sau nu ocolesc frenurile, bridele aflate în
vecinatate sau depăşesc zonele de inserţie ale muşchilor cu fibre perpendiculare
pe periferia câmpului protetic.
 acţiunea alimentelor lipicioase (paste făinoase, caramele) se
manifestă prin tracţiune pe zonele mai putin stabile ale protezei (ultimii dinţi)
b. Forţele orizontale reprezentate de:
 orizontale ale descompunerii forţelor verticale;
 forţele dezvoltate de musculatura periprotetică.
Forţele verticale se descompun în componente orizontale dacă ele se
aplică într-un contact ocluzal nefuncţional (vârf cuspid -versant fosă) rezultanta
fiind indiferentă de inclinarea pantelor cuspidiene şi de punctul de aplicare al
forţelor; apare deplasarea protezei.
Existenţa unui ax de rotaţie (torus palatin)determină bascularea protezei
cu înfundarea în zonele reziliente laterale; acelaşi efect îl are şi mutarea PM sau
M în afara crestei.
 forţele dezvoltate de musculatura de la periferia câmpului
protetic (musculatura buzelor şi obrajilor şi a limbii) sunt în echilibru atunci
când baza protezei şi dinţii artificiali se găsesc în zona neutrală; acest deziderat
se obţine greu, mai ales dacă avem creste edentate foarte atrofiate şi astfel apar
deplasări antero-posterioare, postero-anterioare sau latero- laterale, în funcţie de
predominanţa unuia sau altuia dintre grupele musculare.
A). Menţinerea protezei totale se obţine cu ajutorul unor mijloace fizice:
 adeziunea;
 succiunea;
 presiunea atmosferică;
şi a unor mijloace fiziologice:
 tonicitatea musculară ;
 deglutiţia.
Adeziunea este mijlocul fizic cel mai usor şi cel mai frecvent utilizat;
adeziunea reprezintă atracţia ce apare între moleculele diferite ale suprafeţelor
unor corpuri puse în contact. La suprafaţa oricărui corp există aşa numita
tensiune superficială, generată între atomii de la suprafaţa fiecărui corp; între

69
 Edentaţia totală.

două corpuri solide apare o atracţie moleculara neglijabilă, ea este însă

augmentată de prezenţa unui strat de lichid, deci pentru a apărea adeziunea
trebuie ca între două straturi solide să se interpună un lichid, deci suprafeţele să
aibă capacitate de umezire.
Există materiale care nu permit umezirea (întinderea unui film fluid pe
suprafaţă): teflonul (polietrafluoroetilen) de asemenea prin adăugarea unor
fluide cu tensiune superficială crescută (grăsimi) se ămpiedica umectarea.
Unghiul de contact dintre lichid şi suprafaţa solidă determină gradul de
umectare:
 mare – lipsa unghiului dintre fluid şi solid;
 incompletă - unghi 7 grade;
 redusă – unghi 45;
 absentă/slabă – unghi 112 (Teflon cu tensiune superficială slabă).
Adeziunea se manifestă între mucoasa câmpului protetic şi suprafaţa
mucozală a bazei protezei între care se interpune un film subţire de salivă care
nivelează asperităţile şi determină apariţia fenomenului de capilaritate
(continuitatea dintre saliva cavităţii orale şi filmul salivar de sub proteză).
Deci adeziunea depinde de:
 contactul între două suprafeţe solide foarte asemănătoare (apare
necesitatea reproducerii extreme de exacte a câmpului protetic la
nivelul feţei mucozale a protezei- amprentare fidelă);
 existenţa filmului de salivă între ele;
 suprafeţele solide trebuie să aibă tensiune superficială mare care să
permită umectarea (deci nu vom face proteze cu baza de tefon);
 unghiul de contact între suprafaţa solidă şi lichid să fie nul sau
foarte mic.
Adeziunea se manifestă bine la maxilarele cu bolta aplatizată, iar la
mandibulă datorită suprafeţei reduse oferită protezării, adeziunea este mică.
Succiunea reprezintă un mijloc extrem de eficient în menţinerea protezei
totale; este un efect de ventuză care se obţine prin realizarea unei foarte bune
închideri marginale prin închiderea marginilor protezei la limita câmpului
protetic în zona mucoasei pasiv mobile şi prin realizarea unei închideri excelente
prin aplicarea pe faţa externă a protezei a mucoasei obrajilor, buzelor şi limbii.
În zonele tubercului piriform şi zona linguală centrală numite şi zone
cheie nu se poate obţine decât o închidere marginală care trebuie realizată
extrem de corect.
Presiunea atmosferică are rol în aplicarea constantă a protezelor pe
mucoasa fixă.
Tonicitatea musculară are rol în menţinere în măsura în care marginile
protezei şi dinţii artificiali sunt plasaţi în zona de echilibru (neutră) dintre
musculatura orofacială şi cea a limbii acolo unde:
 musculatura se poate contracta fără a depinde de proteză;

70
 Edentaţia totală.

 există posibilitatea contracţiei simultane a două grupe musculare

(limba şi muschiul buccinator);
 existenţa musculaturii orofaciale care are fibre dispuse paralel cu
câmpul protetic ceea ce permite aplicarea lor pe faţa externă a
protezei (închidere externă).
Tonicitatea musculară poate deveni factorul exclusiv de menţinere al
protezei în cazul atrofiei marcate a câmpului protetic,când se reduce adeziunea
şi dispare succiunea.
Deglutiţia este funcţia APD ce se repetă pe parcursul unei zile la edentatul
protezat cam de 150 de ori; în timpul deglutiţiei proteza aplicată pe câmpul
protetic uneori cu o forţă mai mare decât cea dezvoltată în masticaţie; se obţin
adeziunea şi succiunea iar afectarea deglutiţiei în poziţia RC contribuie la
stabilizarea protezei. La edentatul total protezarea urmăreşte cioncidenţa RC cu
IM.
B). Stabilizarea protezei totale
Rezistenţa la fortele orizontale se obţine prin:
a) Folosirea retentivităţilor anatomice
Maxilar:
 retentivităţi vestibulare;
 retentivităţi retrotuberozitare;
 creste înalte cu versante paralele.
Mandibulă:
 nu prea există creste bine reprezentate
 se folosesc 2/3 anterioare ale tubercului piriform pentru a obţine:
 închidere marginală (succiune);
 stabilizare sagitală (se împiedică deplasarea spre distal);
 sprijin bun (prevenirea înfundării porţiunii distale a protezei).
b) Dispunerea marginilor protezei şi a arcadelor artificiale în zona
neutrală asigură echilibrul între forţele musculare:
 modelarea versantului lingual al bazei protezei;
 modelarea versantului vestibular al bazei protezei mandibulare cu
realizarea uni unghi diedru cu coletul dinţilor frontali inferiori în
care să se plaseze tot neforţat orbicularului buzei inferioare.
c) Obţinerea coincidenţei poziţiei de RC cu poziţia de IM la arcadele
dentare artificiale ceea ce determină aplicarea repetată în aceeaşi poziţie a
protezelor pe câmpul protetic cu apariţia adeziunii, succiunii şi transmiterii în
limite fiziologice a presiunilor ocluzale; se realizează de asemenea contacte
ocluzale funcţionale de tip vârf cuspid - fund fosă.

C. Sprijinul protezelor totale

71
 Edentaţia totală.

Presiunile ocluzale se transmit, în cazul protezelor totale pe suprafaţa

muco-periostului şi prin intermediul acestuia asupra suportului osos.
Dar creasta edentată nu este adaptată filogenetic asemenea parodonţiului să
primească presiuni intermediate de proteză.
Primul impact este asupra suportului mucos al câmpului protetic:
 mucoasă suficient de groasă, vascularizată sănatoasă poate amortiza
o parte a presiunilor masticatorii, împiedicând deplasările protezei şi
implicit rezorbţia osoasă;
 o mucoasă subţire slab vascularizată, sensibilă (acoperă torusul:
-maxilar, -mandibular uneori întregul câmp protetic.) înregistrează
dureros presiunile masticatorii şi apar necesitatea amprentelor de
despovărare şi a folierii;
 o mucoasă hiperplaziată, deformabilă favorizează o deplasare a
protezei şi înfundarea ei, osul resorbindu-se accelerat datorită
presiunilor nefiziologice.
Variaţiile aceluiaşi câmp protetic în funcţie de zone ar impune şi o
distribuţie diferenţiată a presiunilor pe suprafaţa câmpului protetic şi atingerea
acestui deziderat începe în faza de amprentare.
Tehnica mai nouă de amprentare tehnică stratificată ce utilizează
materiale cu vâscozităti diferite (PVS.)
 este destul de greu de atins, iar ceea ce se poate obţine este o
dispersare a presiunilor pe o suprafaţă cât mai mare şi în acest scop
trebuie ca proteza să cuprindă în limită maximă suprafaţa de sprijin.

72
 Edentaţia totală.

CAPITOLUL V

MATERIALE ŞI TEHNICI FOLOSITE ÎN AMPRENTA

CÂMPULUI PROTETIC EDENTAT TOTAL
Amprenta reprezintă faza clinică,dar şi modalitatea cu ajutorul căreia se
reproduce imaginea in vitro a câmpului protetic,aspectul suprafeţei ţesuturilor pe
care se va sprijinii proteza şi cu care va veni aceasta în contact la margini.

Scopurile amprentării. Amprenta preliminară. Amprenta

funcţională.

V.1. Scopurile amprentării

Amprenta reprezintă copia negativă a câmpului protetic. În 1910 fraţii
Green formulează o serie de principii care vor sta la baza majorităţii tehnicilor
de amprentare. Amprentarea trebuie să determine:
 obţinerea unei suprafeţe protetice întinse la maximum, necesară
sprijunului şi stabilităţii protezei;
 înălţimea, forma şi grosimea marginilor protezei, necesare apariţiei
închiderii marginale şi unei bune menţineri;
 să asigure transmiterea fizilogică a presiunilor aupra ţesuturilor
câmpului protetic.

V.2. Amprenta preliminară

Amprenta preliminară este etapa clinică prin care sunt redate cu fidelitate
suprafaţa de sprijin a câmpului protetic şi unele indicii în legătură cu elementele
de la periferia câmpului protetic, fiind deci o copie negativă a câmpului protetic,
de aceea este foarte important să cunoaştem diferite tehnici precum şi
materialele cu care vom putea realiza această amprentare a câmpului protetic
edentat total.
Obiectivele amprentei preliminare:
 copierea cu maximum de exactitate a suprafeţei zonei de sprijin;
 reproducerea cât mai precisă a poziţiei funcţionale a formaţiunilor
mobile de la periferia câmpului protetic;
 realizarea unei linguri individuale care să necesite cât mai puţine
manopere de adaptare.
Etapele amprentei preliminare sunt următoarele :
 pregătirea amprentării;
 alegerea şi verificarea lingurii standard;
 alegerea materialului de amprentare şi a tehnicii;
 proiectarea lingurii individuale.

Pregătirea amprentării

73
 Edentaţia totală.

Se realizează după examinarea minuţioasă a pacientului şi numai dacă se

constată o vindecare a plăgilor postextracţionale.În cazul pacienţilor protezaţi
anterior se recomandă înainte de amprentare suprimarea protezelor defectuoase
care traumatizează ţesuturile.
În această etapă se pregăteşte pacientul pentru amprentare ,medicul îi va
explica acestuia scopul amprentării dar şi modul în care se va desfăşura această
operaţiune.
Pentru prevenirea reflexului de vomă pacientul este învăţat să-şi cuprindă
cu amândouă mâinile un genunchi şi să îl apropie de piept.Dacă pacientul nu
reacţionează la indicaţiile primite,un ajutor plasat în spatele acestuia va presa cu
ambele mâini pe umerii pacientului până la obţinerea unui rezultat favorabil.
De asemenea pacientul este instruit să realizeze anumite mişcări
funcţionale specifice amprentării edentatului total:deschiderea largă a
gurii,anumite mişcări ale limbii.

Alegerea şi verificarea lingurii standard

Lingurile standard utilizate în amprentarearea preliminară:
 trebuie să aibă o formă a jgheabului corespunzătoare mărimii şi
conturului zonei de sprijin şi să tolereze între versantele crestelor şi
pereţii interiori ai lingurii un spaţiu de 3-5 mm(pentru grosimea
materialului de amprentă);
 pot fi confecţionate din plastic sau metal,cele din urmă putând fi
sterilizate;
 pot fi netede sau cu elemente de retenţie.
Probarea lingurii maxilare
Mai întâi se realizează inspecţia câmpului protetic pentru aprecierea
marimii acestuia dar şi a lingurii,după care care se introduce lingura standard în
cavitatea bucală a pacientului ,mai întâi în partea dreaptă şi apoi în cea stângă.
În cavitatea bucală se va aplica mai întâi marginea posterioară a
lingurii,retrotuberozitar,apoi vor fi cuprinse crestele laterale ,iar în final creasta
frontală.
De asemenea se verifică dacă lingura ajunge până în fundul de sac
vestibular.
Atunci când se realizează probarea lingurii maxilare putem întâlnii
următoarele situaţii:
 lingură scurtă(se poate prelungii cu benzi de ceară sau batoane Stents
sau Kerr);
 lingură îngustă;
 lingură mare(poate provoca dureri sau chiar o senzaţie de vomă).

Probarea lingurii mandibulare

74
 Edentaţia totală.

Ca şi în cazul lingurii standard maxilare mai întâi se realizează o inspecţie

a câmpului protetic edentat total mandibular pentru aprecierea mărimii lingurii
standard care va fi ulterior folosită în amprentare.
După introducerea lingurii în cavitatea bucală a pacientului i se cere
acestuia să ridice limba şi se verifică lungimea lingurii în raport cu întinderea
antero-posterioară a crestei edentate şi de asemenea se verifică dacă lingura
prinde în interiorul ei mucoasa obrazului sau planşeul.
Lingura mandibulară trebuie să acopere 2/3 anterioare ale tuberculului
piriform,să cuprindă crestele edentate şi să nu jeneze contracţia milohioidianului
şi a genioglosului.
În cazul edentaţilor totali protezaţi anteriori ,se poate folosi proteză ca şi
portamprentă în locul lingurii standard.

Alegerea materialului şi a tehnicii de amprentare preliminară

Alegerea materialului de amprentare se realizează în funcţie de următorii

factori:
1.Calitatea mucoasei din zona de sprijin impune alegerea materialului în
funcţie de vâscozitatea lui în momentul introducerii lui în cavitatea bucală:
 câmp moale (deformabil) - vâscozitate mică: ghips sau alginat;
 câmp intermediar - vâscozitate medie: alginat;
 câmp dur-vâscozitate crescută: silicon chitos, stents.
2.Retentivităţile anatomice-alegerea materialului în funcţie de elasticitatea
acestuia după priză-în momentul îndepărtării din cavitatea bucală:
 Foarte retentive-material elastic: alginat, silicon chitos;
 Moderat retentive-material semirigid, elastic: stents, alginat;
 Neretentive-material rigid, semirigid sau elastic: ghips, stents sau
alginat.
3.Cantitatea de material:
 Amprentă cu lingură standard-este necesară o cantitate mare de
material - se va alege un material cu preţ de cost mai
scăzut:alginat,silicon chitos, ghips, stents;
 Amprentă cu vechea proteză a pacientului - este necesară o cantitate
mică de material - se va alege un material mai scump, performant:
paste siliconate, polieteri, materiale cu vâscozitate lent progresivă.
4.Distanţa faţă de laborator
 Amprenta cu alginat-modelul trebuie turnat în 8-30 minute;
 Amprentă cu siliconi-modelul trebuie turnat în cel mult 24 de ore de
la amprentare;
 Amprentă cu ghips sau stents-modelul poate fi turnat la distanţă mare
de timp.

75
 Edentaţia totală.

La ora actuală cele mai utilizate materiale pentru amprenta preliminară

sunt alginatele şi siliconii.

Proiectarea lingurii individuale constă în trasarea limitelor viitoarei

linguri individuale pe amprenta preliminară cu un creion chimic în două
moduri:
a) Delimitarea lingurii din aproape în aproape,comparând detaliile
amprentei cu cele din cavitatea bucală pentru identificarea limitei mucoasei
pasiv mobile , limită care se marchează cu creionul chimic ,fiind completată
şi de ocolirea frenurilor şi a bridelor;
b) Schreinemakers a stabilit o metodă simplă de trasare a limitelor
lingurii individuale.
La maxilar:
 foveele palatine vor fi marcate cu creionul chimic şi se trasează
înapoia lor o linie curbă cu convexitatea posterioară;
 şaţurile retrotuberozitare se marchează printr-o linie curbă cu
convexitatea posterioară;
 aceste trei linii se unesc cu două linii cu convexitatea posterioară şi se
determină astfel limita distală a câmpului protetic maxilar;
 limita vestibulară a lingurii va fi trasată la 1 mm în interiorul punctului
de maximă convexitate al marginii amprentei, reprezentat de fundul de
sac vestibular, cu ocolirea bridelor şi a frenurilor.
La mandibulă:
 luând ca şi reper frenul lingual se trasează linia mediană în zona
linguală;
 se trasează marginea linguală de o parte şi de alta a linie mediene pe o
distanţă de 3 cm;
 din punctele terminale ale acestei linii (B, C) se duc două
perpendiculare pe muchia crestei edentate;
 din aceste puncte se trasează direcţia crestei edenate până la tuberculul
piriform;
 de la punctele terminale ale zonei linguale centrale se duc linii
paralele cu mijlocul crestei spre distal.Aceste linii traversează
tuberculul piriform spre lingual către versantul vestibular la unirea a
2/3 anterioare cu 1/3 posterioară;
 limita vestibulară se situează la 1 mm spre interiorul amprentei faţă de
convexitatea maximă a marginii vestibulare a amprentei.
Cu cât delimitarea lingurii individuale este mai precisă cu atât timpul
necesar adaptării lingurii individuale va fi mai scurt.

76
 Edentaţia totală.

Materialele folosite în amprentarea câmpului protetic edentat total

Un material de amprentă ideal trebuie să prezinte următoarele

caracteristici:
 să fie plastic la o temperatură suportată de cavitatea bucală(50 de grade
celsius);
 plasticitatea să dispară relativ repede(2-3 minute) dar să poată fi
întârziată la dorinţa medicului;
 miros,gust,culoare agreabilă;
 să nu fie toxic sau iritant pentru ţesuturile cavităţii bucale;
 să reproducă fidel cele mai mici amănunte ale câmpului protetic;
 să poată fi îndepărtat cu uşurinţă din cavitatea bucală;
 să aibă rezistenţă mecanică suficientă pentru a nu se deteriora la
îndepărtarea din cavitatea bucală;
 să prezinte stabilitate dimensională în condiţii de temperatură şi
umiditate obişnuite în cabinet,după amprentare şi în laborator ,pentru
un timp suficient turnării modelului;
 să nu altereze materialele din care se confecţionează modelel;
 să fie uşor de preparat în timpul amprentării;
 să aibă o perioadă de depozitare şi distribuire adecvată posibilităţii
cabinetelor;
 raport favorabil calitate –preţ;
 să nu fie afectate de umezeala cavităţii bucale;
 să poată fi dezinfectat fără a pierde celelalte calităţi.
Din păcate la ora actuală nu există nici un material de amprentă care să
întrunească aceste calităţi.
Clasificarea materialelor de amprentare:
După Pogioli materialele sunt clasificate în :
 rigide: - ghipsul
- polimetil-metacrilatul;
- mucoseal.
 semirigide: - bucoplastice - Adheseal, Dentiplast;
- ceruri;
- pastă de oxid de zinc-eugenol.
 elastice: - hidrocoloizi - ireversibili;
- reversibili;
- elastomeri de sinteză.
Ene şi Popovici clasifică materialele de amprentare după gradul de
vâscozitate pe care îl au în starea de plasticitate.Aşadar pot avea o vâscozitate:
 redusă: ghips, pastă de oxid de zinc - eugenol, alginatul, elastomerii de
sinteză fluizi;

77
 Edentaţia totală.

 medie: materiale bucoplastice, elastomeri de sinteză cu consistenţă

mijlocie;
 crescută: mase termoplastice de tip Stents sau Kerr, elastomeri de
sinteză cu consistenţă crescută;
 lent progresivă.
Materialele cel mai frecvent utilizate în amprentare sunt hidrocoloizii şi
elastomerii de sinteză iar cel mai puţin utilizate sunt pastele ZOE,materialele
termoplastice sau ghipsul.

HIDROCOLOIDELE

Hidrocoloidele reversibile

 In stomatologie materialele de amprentă elastice reversibile sunt

reprezentate de către hidrocoloizii reversibili.
 Hidrocoloizii reversibili sunt primele materiale elastice de amprentă.
Substanţa principală este un gel pe bază de agar - agar, care devine plastic
sub influenţa căldurii.
 Denumirea de hidrocoloid vine de la faptul că aceste materiale formează
cu apa, în etapa finală de priză, soluţii coloidale sub formă de gel.
 Termenul de reversibil desemnează posibilitatea ca o dată aduşi în starea
de gel, pot fi readuşi în starea de sol (fluida).
Denumiri comerciale:
 Hydrocolloid (KENT DENTAL), Hydrocolloid (KERR)

Compoziţie:
 Materia primă din componenţa unui hidrocoloid reversibil este agar –
agarul ( geloza ). Agar - agarul se lichefiază, trecând din gel în sol între 71
° C - şi 100° C şi se gelifică, trecând din sol în gel între 30 ° si 50°.

Proprietăţi:
a) Structura de gel este formată din fibre microscopice şi lanţuri de
particule coloidale. Aceste fibre formează o reţea în ochiurile căreia este
reţinută apa.
b) In mediu uscat gelul pierde apa prin "transpiraţie" şi se retractă (sinereză).
c) In mediu umed gelul poate să absoarbă o cantitate de apă prin îmbibiţie.

Indicaţii:
Materiale excelente de amprentă prin fineţe şi precizie, putere foarte
ridicată de definire (10 um), au fost neglijate o vreme fiind folosite mai mult în
laboratoarele de tehnică dentară pentru duplicarea modelelor. Fidelitatea
hidrocoloizilor reversibili este mai mare decât a alginatelor, dar inferioară
elastomerilor de sinteză. Corecturile nu sunt posibile, dar materialul se poate

78
 Edentaţia totală.

refluidifica şi amprenta se poate relua la acelaşi pacient. La ora actuală sunt

reactualizate, fiind folosite şi în cabinet cu mare succes pentru amprentare :
• preparaţiilor cavitare pure (inlay / onlay);
• preparaţiilor coronare, indiferent de configuraţia zonei cervicale,
dar mai ales la cele cu prag şi cu o pregătire anterioară a şanţului
gingival;
• preparaţiilor corono-radiculare;
• preparaţiilor coronare multiple pentru punţi totale sau speciale;
• câmpuri protetice edentate partial;
• pentru modele duplicat in laboratorul de tehnica dentară.

Contraindicaţii:

 când nu se poate efectua o condiţionare de calitate a şanţului gingival;

 la preparaţiile în muchie de cuţit, care conferă amprentei margini foarte
subţiri;
 preparaţiile bilaterale simultane la nivelul premolarilor şi molarilor, la
pacienţii cu macroglosie şi/sau mobilitate linguală exagerată.

Dezavantaje:

 necesitatea condiţionării riguroase a şanţurilor gingivale care să permită o

umplere suficientă a acestora cu material de amprentă;
 material relativ friabil;
 stabilitate dimensională foarte redusă după gelificare (modelul trebuie
turnat imediat);
 modelele se pot realiza doar din gipsuri;
 investiţie iniţială mare pentru accesorii;
 imposibilitatea realizării unei dezinfecţii riguroase a amprentei cu
substanţe obişnuite.

Hidrocoloizii ireversibili-alginatele

Denumiri comerciale:
-Alginoplast (Bayer),
-Xantalgin (Bayer),
-Ypeen (Spofa),
-Orthoprint (Zhermack).
Mod de prezentare: pulbere - în cutii sau pungi - de diferite culori.
Există variante după tipul de gelificare:
• tip I (gelificare rapidă),
• tip II (gelificare normală) şi după destinaţie :

79
 Edentaţia totală.

-clasa A (pentru proteze unidentare),

-clasa B (pentru arcade),
-clasa C (pentru modele de studiu şi portamprente individuale).
Compoziţie: acidul alginic se prepară dintr-o plantă marină. Sărurile de sodiu şi
potasiu ale acestui acid au proprietăţi care le fac potrivite ca material de
amprentă. Trecerea de la sol la gel se face ia contactul cu apa după formula:

+ apa
alginat de potasiu + CaSO4 —----> alginat de calciu + K2SO4
(sol) (gel)

Proprietăţi:

 consistenţă: medie, creşte cu creşterea temperaturii, spatulare dozare;

 fidelitate: bună;
 suferă fenomenul de sinereză (pierderea apei prin evaporare la suprafaţă),
în urmai acestui fenomen amprentele se contractă. Dacă sunt ţinute în aer
turnarea modelului trebuie să se facă în decurs de 30 minute. Totodată,
amprentele nu vor fi ţinute în apă peste 30 de minute pentru că gelul
absoarbe apa, "se umflă", suferind fenomenul de imbibiţie. Pentru a evita
acest lucru amprentele se păstrează într-o atmosferă cu umiditate relativă
100% (şervet umed);
 compatibilitate cu gipsul: bună. Înainte de turnare este necesară spălarea
temeinică în apă rece pentru a elimina exudatul rezultat din sinereză,
urmat apoi de îndepărtarea excesului de apă pentru a nu dilua gipsul.
Demularea nu trebuie mult întârziată după priza gipsului pentru că sulfatul
de calciu din gips extrage apa din alginat deteriorând modelul;
 gust şi miros: plăcute;
 preţ: avantajos;
 timp de depozitare: 12 luni la loc rece şi întunecos, bine închise pentru a
nu se contamina prin umezeală. Dacă sunt stocate mult timp, cutia trebuie
agitată pentru dispersarea uniformă în pulbere a tuturor constituenţilor.

Indicaţii:
 este materialul preferat, atât de medic cât si de pacient, pentru
amprenta preliminară indiferent de rezilienţa sau retentivitatea câmpului
protetic edentat total sau parţial;
 amprenta arcadei antagoniste pentru amprentele în trei timpi;
 amprente pentru realizarea modelelor duplicat;
 amprente pentru realizarea modelelor de lucru pentru protezele unidentare
( alginatele din clasa A ).

80
 Edentaţia totală.

Elastomerii de sinteză

După compoziţia lor, etastomerii se împart în:

• polisulfuri;
• siliconi (de condensare şi de adiţie) ;
• polieferi.
Există patru categorii :
• tipul I: chituri (Putty);
• tipul II: cu vîscozitate crescută pentru amprente grosiere (Heavy
bodied);
• tipul III: cu vâscozitate medie pentru o gamă largă de amprente
(Regular);
• tipul IV: cu vâscozitate redusă (fluide) pentru tehnici de injectare
cu seringa (Light bodied).
Polimerii de bază din cadrul elastomerilor sunt cauciucuri polisulfurice,
siliconate sau polieterice.

Polisulfurile

Mai sunt denumite şi polisulfide, mercaptani, tiocauciucuri, thiokoli.

Denumirea de thiokoli provine de la primul produs scos pe piaţă "Thiokol", în
1953.
Denumiri comerciale: Permlastic, Unilastic (Kerr)
Mod de prezentare: se prezintă în tuburi sub forma a două paste (bază şi
accelerator) în trei variante de consistenţă: redusă, medie şi crescută.

 Baza conţine în principal un polimer polisulfiric .

 Acceleratorul conţine dioxid de plumb.
Datorită dioxidului de plumb, culoarea acestor materiale este maro închis sau
gri şi prezintă un miros neplăcut datorită sulfului.

Proprietăţi :

• Hidrofobe;
• Consistenţă crescută, medie sau fluidă;
• Stabilitate dimensională : se contractă 0,40 – 0,45 % în 24 ore;
• Fidelitate: foarte bună pentru formele fluide, scade cu creşterea
vâscozităţii;
• Rezistenţă mecanică: bună;
• Durata de depozitare: 18 luni;

81
 Edentaţia totală.

• Prezintă radioopacitate;
• Dezavantaje: miros neplăcut şi timp de priză lung.

Indicaţii:

 variantele chitoase se utilizează în cursul tehnicilor de dublu amestec ca

material de suport pentru cele fluide;
 variantele de consistenţă normală se utilizează în edentaţia totală şi
parţială în amprentarea finală;
 variantele fluide se utilizează pentru înregistrarea detaliilor fine din
cursul realizării protezelor unidentare şi punţilor.

Contraindicaţii:

 aceste materiale nu au practic contraindicaţii în ceea ce priveşte tipul de

câmp protetic amprentat.
 contraindicaţiile se referă doar la persoanele care manifestă intoleranţă
(manifestări alergice) la constituenţii chimici din componenta
polisulfurilor.

Siliconii

Au apărut ca o clasă nouă de materiale de amprentă care să elimine

dezavantajele polisulfurilor. În funcţie de reacţiile chimice de polimerizare, ei se
împart în siliconi de condensare si de adiţie.

Siliconii de condensare

Denumiri comerciale:
-forme chitoase- Optosil (Bayer), Silaplast (Detax), Stomaflex
(Spofa);
-forme cu vâscozitate mare - Xantopren galben (Bayer),
Stomaflex pastă (Spofa);
-forme cu vâscozitate medie - Xantopren verde (Bayer);
-forme cu vâscozitate redusă – Xantopren albastru, Stomaflex
cremă.

Proprietăţi: sunt materiale hidrofobe

 consistenţă: chitoasă, crescută, medie, fluidă; vâscozitatea scade prin

creşterea frecvenţei spatulării;
 fidelitatea: foarte bună la fluide, scade cu creşterea consistenţei;

82
 Edentaţia totală.

 stabilitatea dimensională: suferă o contracţie destul de importantă după

priză. 0,60% pentru chitoase şi 0,38% la cele fluide (mai mari decât la
polisulfuri);
 turnarea modelului: trebuie făcută cât mai rapid, până la 60 minute.
 gust şi miros : plăcut;
 timp de depozitare: 12 luni.

Siliconii de adiţie
(polivinil siloxanii)

Denumiri comerciale:
• Permagnum (Espe),
• President (Coltene),
• Oranwash (Zhermack),
• Provil (Bayer).

Mod de prezentare: două paste (baza + acceleratorul) sub patru variante

de consistenţă - chitoasă, crescută, medie, fluidă.

Proprietăţi :

 materiale hidrofobe;
 fidelitate: foarte bună pentru cele fluide, scade cu creşterea
consistenţei;
 stabilitate dimensională: foarte bună (0,05% în 24 ore - cele mai mici
valori dintre toate materialele elastice);
 rezistenţă la rupere: bună;
 turnarea modelului se poate face până la 7 zile, datorită stabilităţii lor
deosebite; uşurinţă la turnare
 model perfect fără bule de aer la cei hidrofili;
 culoare, miros, gust: plăcute, există arome de fructe;
 durata de depozitare: 24 luni;
 preţ de cost: crescut.

Indicaţiile siliconilor:

 în toate tipurile de amprentări ale câmpurilor protetice pentru protezări

fixe;
 în amprentarea funcţională a câmpurilor protetice edentate parţial sau
total ;

83
 Edentaţia totală.

 pentru obţinerea modelelor deosebit de precise (inlay, punţi adezive

etc.) se vor utiliza doar polisulfurile, siliconii cu reacţie de adiţie şi
polieterii.

Contraindicaţiile siliconilor:

 persoanele cu intoleranţă sau manifestări alergice la unele componente

chimice ale bazelor sau acceleratorilor;
 confecţionarea mai multor modele pe baza aceleaşi amprente;
 când se doreşte realizarea unor modele deosebit de fidele cu multe
microdetalii (de exemplu punţi adezive) se contraindică utilizarea
siliconilor cu reacţie de condensare.

Polieterii

Denumiri comerciale: Impregnum F (Espe), Permadyne (Espe),

Mod de prezentare: sub formă de două paste (bază şi accelerator),

orificiul tubului de baza fiind mult mai mare ca al acceleratorului (8:1) şi în
două variante de consistenţă - joasă şi înaltă.

Proprietăţi: sunt materiale hidrofile.

 consistenţă: au o vîscozitate înaltă şi joasă;
 stabilitate dimensională foarte bună, contracţie de 0,12 % la 24 ore;
 fidelitate bună;
 îndepărtarea de pe câmp mai dificilă, după priză îşi cresc duritatea şi
au flexibilitate redusă;
 turnarea modelului: se poate face până la 7 zile;
 timp de depozitarei 24 luni; '
 aceste materiale nu pot fi lăsate în contact cu apa , au o capacitate
crescută de absorbţie şi se deformează.

Indicatii :
 variantele chitoase se utilizează în cursul tehnicilor de dublu amestec
ca material de suport pentru cele fluide;
 variantele de consistenţă normală se utilizează în edentaţia totală şi
parţială în amprentarea finală;
 variantele fluide se utilizează pentru înregistrarea detaliilor fine din
cursul realizării protezelor unidentare şi punţilor.

84
 Edentaţia totală.

Gipsul

Denumiri comerciale: Ipsos de Paris, Snow-White (Kerr)

Mod de prezentare: pulbere în vase închise ermetic (pericol de

"contaminare" cu umiditate) .

Compoziţie: din punct de vedere chimic gipsul de amprentă este un sulfat

de calciu semihidratat (Ca SO4 + 1/2 H2O). Acesta se obţine din gipsul mineral
tip alabastru care este un sulfat de calciu bihidratat (CaSO4 + 2H2O).
Transformarea sulfatului de calciu în sulfat de calciu semihidratat se face prin
deshidratare, respectiv prin încălzire uscată la 110-130°C.

• Apoi este măcinat într-o pulbere foarte fină.

• Când gipsul (ipsosul) este amestecat cu apa are loc reacţia inversă,
aşa cum reiese din formula:
• CaSO4 1/2 H2O + 1 ½ H2O = CaSO4 2H2O + 399Cal.
• Reacţia de priză se produce cu degajare de căldură şi cu dilatare de
priză.

Calităţile gipsului pot fi modificate, în funcţie de necesităţile clinice, prin

adăugarea de diferite substanţe:
- accelerator de priză: clorură de sodiu 2-3%, sulfat de potasiu 1,5 %
(soluţia Fish), şi alte săruri de potasiu ( clorură de potasiu, nitrat de
potasiu);
- încetinitori de priză: bicarbonat de sodiu, carbonat sau citrat de sodiu,
carbonat de potasiu;
- substanţe hidrosolubile care favorizează demularea;
- răşini naturale pentru a da coeziune materialului;
- coloranţi (albastru de metilen, eozina, etc.) pentru uşurarea demulării prin
contrast de culoare;
- substanţe aromatizante;
- prafuri inerte (talc, cretă) adaos până la 100%.

Proprietăţi:
-consistenţă: fluidă, permite amprentarea mucoasei cu rezilientă mare fără
deformare;
-timpul de preparare: 1 minut;
-timpul de priză: 2-3 minute;
-fidelitate: mare prin redarea exactă a detaliilor câmpului protetic;
-stabilitatea dimensională: bună, necreând probleme de păstrare în timp a
amprentei pâna la turnare;

85
 Edentaţia totală.

-este lipsit de toxicitate şi nu irită ţesuturile orale;

-gust, miros: plăcut;
-cost: scăzut, la îndemâna oricui.

Pe lângă aceste calităţi gipsul are şi unele inconveniente:

- necesită multă îndemânare din partea operatorului, rămânând
materialul "mâinilor îndemânatice" (Ene);
- utilizat în strat subţire se fracturează uşor în fragmente mărunte
imposibil de reconstruit;
- este mai greu de suportat comparativ cu alte materiale, mai ales la
bolnavii cu senzaţie de vomă.

Indicaţii:
 amprenta preliminară a câmpului protetic edentat total;
 în anumite situaţii pentru amprenta funcţională maxilară a
câmpului protetic edentat total .

Pastele de oxid de zinc-eugenol (pastele ZOE)

Denumiri comerciale: Repin (Spofa), Impression Paste (SS White)

Mod de prezentare: se prezintă sub forma a două paste (baza +

acceleratorul), care se furnizează de obicei în două tuburi metalice depresibile.

Compoziţie: după Craig formula tipică a pastelor ZOE este următoarea:

Baza: ZnO 80%

uleiuri inerte 20%
Acceleratorul: eugenol/ulei de garoafe 15%

Prin amestecul lor, două molecule de eugenol reacţionează cu o moleculă

de ZnO şi formează un chelat, eugenolatul de zinc.

Proprietăţi:
- consistenţa: fluidă, fluajul lor nu determină compresiunea ţesuturilor;
- stabilitate dimensională: foarte bună; prezintă un grad de contracţie
de 0,1% la 3 minute care se păstrează şi la 24 h;
- fidelitate: foarte bună, redau detalii foarte fine;
- rezistenţa mecanică: bună, putând fi reaplicate pe câmp pentru
eventuale corecturi
- gust/aroma: plăcute;
- compatibilitate cu gipsul ;

86
 Edentaţia totală.

- timpul de lucru este de 2-4 minute;

- timpul de priză variază între 3-10 minute. Priza este accelerată de
proporţia de ZnO/eugenol, timpul de spatulare, temperatură,
umiditate.

Avantaje:
• aderenţă la suprafeţe uscate;
• permit reinserţia amprentei în cavitatea orală, pentru corectură, fără a
se deforma;
• timpul de lucru suficient de lung permite realizarea unei închideri
marginale optime;
• amprentarea facilă a câmpului protetic;
• stabilitate dimensională;
• realizarea modelului nu implică izolarea prealabilă a amprentei.

Indicaţii:
• iniţial au fost folosite în edentaţia totală pentru finisarea amprentelor
luate cu materiale termoplastice (amprenta de spălare);
• ulterior au fost folosite în edentaţia totală ca material unic în amprenta
funcţională în portamprente individuale bine adaptate ;
• amprente pentru rebazări indirecte în edentaţia totală;
• stabilizarea bazelor şabloanelor pentru înregistrarea relaţiilor
intermaxilare;
• în edentaţia terminală, în tehnica Hindels şi în cea a lui Sebbati;
• amprentele analitice ale segmentelor edentate în protezarea parţială.

Materialele termoplastice

Denumiri comerciale : Stents (Spofa) , Impression Compound (Kerr).

Mod de prezentare : plăcuţe, batoane, cilindri. Bastonaşe (Kerr) cu

puncte de plastifiere diferite : verde, rosu, negru.

Compoziţie: amestecuri de răşini termoplastice, ceruri, coloranţi.

Proprietăţi:
- consistenţă: crescută, se plasifiază la temperaturi de 60-70 C;
- timp de priză: 2 minute prin răcire;
- conductivitate termică: scăzută. De aceea plastifierea se face rapid
superficial, dar greu în profunzime; la fel şi răcirea;
- fidelitate: medie;
- stabilitate dimensională: suferă o contracţie termică de 0,30% la
scoaterea din cavitatea orală;

87
 Edentaţia totală.

- timpul de conservare: nelimitat.

Materiale bucoplastice

Denumiri comerciale: Dentiplast (Spofa), Adheseal roşu şi verde (Robert

Lachncr- Viena)

Mod de prezentare: se livrează în tuburi sau recipiente metalice sub

diferite variante de duritate : foarte dure, dure, moi, foarte moi.

Compoziţie: sunt materiale alcătuite din ceară de albine, ceară albă,

parafină, colofoniu, ceresină, shellack, umplutură, coloranţi. Ceresina posedă
capacitatea de a mări fluiditatea materialului. Unii mai adaugă pentru
prelungirea fazei plastice timp mai îndelungat (20-30 minute) pulbere metalică.

Proprietăţi:
- consistenţă: fluidă prin plastifiere. Aceasta se realizează la o
temperatură de 34°C;
- fidelitate : bună;
- stabilitate dimensională : bună, dacă se respectă condiţiile de
plastifiere. Dacă sunt păstrate la temperatura camerei vor suferi
modificări, de aceea, în aceste condiţii, se recomandă turnarea imediată
a modelului;
- posibilităţi de corecţie şi optimizare a amprentei, prin adăugiri
repetate de material, fără să apară separare între diferitele straturi

Răşinile acrilice cu vâscozitate lent progresivă

- triplă utilizare: preprotetică, protetică şi postprotetică.

- răşinile acrilice cu viscozitate lent progresivă, datorită calităţilor lor,
permit condiţionarea structurilor câmpului protetic al edentatului
total.

Denumiri comerciale: Coe Confort (Coe), Visco-gel (De Trey), Hydro

Cast (Kay See Dental MFG Cc)

Mod de prezentare: sistem bicomponent: pulbere şi lichid;

Dintre condiţiile impuse acestor răşini acrilice amintim:

• stabilitate chimică;
• să nu fie toxice;
• să nu favorizeze dezvoltarea levurilor;

88
 Edentaţia totală.

• să fie suficient de fidele şi să nu altereze modelele în momentul

demulării amprentelor.

Indicaţii:
 condiţionarea câmpurilor protetice edentate total şi rebazarea
temporară (maxim trei luni) a protezelor mobile. Când se utilizează ca
materiale de condiţionare, nu trebuie menţinute în cavitatea orală mai
mult de 48-72 ore.
 amprentarea finală (dinamică) a câmpurilor protetice edentate
total şi a despicăturilor palatine;
 compresii hemostatice;
 amprentări pentru remodelarea marginilor protezelor mobile în scopul
extinderii acestora şi perfectării închiderii marginale.

Tehnici curente de amprentare preliminară

V.2.1.Amprenta preliminară cu alginat.

Alginatul este un tip de material cu :
 Timp de priză relativ redus – de aceea se recomandă la
pacienţii cu tendinţă de vomă;
 Uşor de manipulat;
 Este recomandat pacienţilor cu salivă redusă;
 Se poate folosi cu uşurinţă şi pentru amprenta câmpurilor
protetice retentive. (Fig. V.1)

Indicaţii:
• amprentarea preliminară a câmpului protetic edentat total;
• amprentarea arcadei antagoniste.

Denumiri comerciale: Xantalgin, Alginoplast, Blueprint, Palgaflex.

Fig. V.1. Material de amprentare preliminară-alginat.

89
 Edentaţia totală.

Tehnica de amprentare:
In vederea amprentării preliminare a câmpului protetic trebuie aleasă
lingura astfel încât aceasta:
 Să respecte relieful osos al crestei edentate, adică forma jgheabului
să corespundă formei şi mărimii crestei, precum şi formei şi adâncimii
bolţii palatine
 Să permită existenţa unui spaţiu între versantele crestei şi lingură de
minim 3-4 mm conferind astfel o rezistenţă suficientă a materialului de
amprentare. Unii autori recomandă ca lingura universală să fie din metal
şi neperforată.
 Posterior lingura maxilară trebuie să se întindă până la linia care
uneşte ligamentele pterigomaxilare, iar lingura mandibulară trebuie să
acopere tuberculii piriformi fără însă a-i deforma.
 În regiunea linguală centrală lingura mandibulară nu trebuie să
jeneze contracţia genioglosului.
 În regiunea linguală laterală lingura nu trebuie să jeneze contracţia
milohioidianului.
 Marginile lingurii trebuie să fie în contact lejer cu fundul de sac,
fără să jeneze contracţia muşchilor periferici.
 Dacă lingura este prea scurtă se prelungeşte folosind materiale
termoplastice (tip Stents sau Kerr) (36 Păuna).
 Totodată, lingura standard trebuie să prezinte sisteme de retenţie a
materialului de amprentare – orificii, nervuri sau benzi adezive de
leucoplast aplicate pe marginile lingurii. Se recomandă distanţarea lingurii
cu pene de ceară moale plasate perpendicular pe creste, (pentru lingura
mandibulară) sau o pastilă de ceară în dreptul mijlocului palatului (la
lingura maxilară). Unii autori recomandă îndiguirea posterioară cu ceară a
lingurii maxilare.
Cu un creion chimic se notează linia Ah după ce am făcut evidenţierea ei
prin metoda Valsalva. Se prepară alginatul, se aplică în lingură în uşor exces
pentru ca materialul de amprentare să reflueze spre margini în momentul
aplicării în cavitatea bucală în vederea unei amprentări cât mai exacte a
cămpului protetic marginal – respectiv fundurile de sac vestibular.
Pentru maxilarul superior aplicarea lingurii pe câmpul protetic se face
dinspre posterior spre anterior. Marginea posterioară a lingurii va fi poziţionată
retrotuberozitar la nivelul liniei Ah apoi lingura se va aplica şi zonele laterale şi
anterioare ale câmpului protetic astfel în să-l cuprindă în totalitate. Se verifică
centrarea lingurii pe câmpul protetic astfel încât mânerul lingurii să corespundă
cu frenul buzei superioare. Lingura se menţine pe câmpul protetic prin aplicarea
degetelor pe bolta palatină, fără presiune. Schimbând alternativ mâna de
susţinere putem modela funcţional marginile acesteia, prin presiuni uşoare
efectuate la nivelul obrajilor, sau prin rotirea modiolusului. De asemena putem

90
 Edentaţia totală.

realiza o mai bună modelare fucnţională a amprentei în situaţia în care pacientul

colaborează, acesta efectuând pentru zona vestibulară frontală mişcarea de
„mimarea a unui fluierat”, iar pentru modelarea zonelor latero-tuberozitare
mişcarea de balansare a mandibulei într-o parte şi alta. (Fig. V.2. a, b, c)

a. b. c.

Fig. V.2. Spatularea alginatului în bol (a), aplicarea acestuia în lingura individuală
(b), Aplicarea lingurii pe câmpul protetic (c).

După priza materialului se îndepărtează lingura de pe câmpul protetic prin

uşoare tracţiuni de mânerul lingurii asociate cu mişcări de îndepărtare a buzelor
şi obrajilor de pe marginile externe ale lingurii şi a materialului.
Pe această amprentă se trasează limitele câmpului protetic în vederea
confecţionării lingurii individuale. (Fig. V.3. a, b.)

a. b.
Fig.V.3. a, b.. Amprenta cu alginat pentru câmnpul protetic maxilar superior.

Pentru maxilarul inferior aplicarea lingurii pe câmpul protetic se face

prin introducerea lingurii dinspre comisura dreaptă a gurii spre stânga,
poziţionarea ei pe câmp concomitent cu ridicarea limbii spre bolta palatină de
către pacient, tocmai pentru a evita plasarea lingurii pe limbă. Marginea
posterioară a câmpului protetic reprezentată de zona tuberculului piriform va fi
evidenţiată prin însemnarea cu un creion chimic. Se verifică centrarea lingurii pe
câmpul protetic astfel încât mânerul lingurii să corespundă cu frenul lingual.
Pacientul este invitat să mişte limba dintr-un obraz în celălalt şi mimarea
umezirii buzei superioare în vederea unei modelări funcţionale a zonelor
linguale laterale şi centrale. Medicul efectuează mişcări la nivelul modiolusului

91
 Edentaţia totală.

şi uşoare presiuni la nivelul buzei inferioare, pentru a reuşi modelarea marginilor

vestibulare laterale şi centrale.
După priza materialului se îndepărtează lingura de pe câmpul protetic prin
uşoare tracţiuni de mânerul lingurii. Pe această amprentă se trasează limitele
câmpului protetic în vederea confecţionării lingurii individuale. (Fig. V. 4)
În cazul amprentei cu alginat este recomandabil ca modelul să se toarne
imediat, iar dacă aceasta nu este posibil, amprenta va fi păstrată tot timpul în
mediu saturat cu vapori de apă, până în momentul turnării modelului.

Fig. V.4. Amprenta cu alginat a câmpului protetic mandibular

V.2.2 Amprenta cu siliconi

În momentul de faţă siliconii sunt materiale de elecţie, caracterizaţi printr-
o gamă foarte variată de vâscozităţi, de aceea pentru foarte mulţi autori aceasta
este denumită amprenta „prefuncţională” deoarece poate reda foarte exact
aspectul câmpului protetic şi al suprafeţei mucozale.
Siliconi fac parte din clasa elastomerilor de sinteză şi se divid în 2
subclase:
 Siliconi de condensare – cu bază şi accelaratori (Fig. V.5 a, b.);
 Siliconi de adiţie cu 4 consistenţe – fluid, mediu, vâscos şi foarte
vâscos.

Siliconii de condensare (polisiloxanii)

Mod de prezentare:
 după felul catalizatorului: pastă + catalizator fluid, pastă +
catalizator pastă;
 după consistenţă: foarte fluid, fluid, mediu, solid.

92
 Edentaţia totală.

Fig. V.5. Silicon de condensare mediu (a), şi solid (b)

Siliconii de adiţie (polivinilsiloxanii)

Mod de prezentare :
 după felul catalizatorului: pastă şi catalizator pastă
 după consistenţă: foarte fluid, fluid, mediu, vâscos. (Fig. V.6.a, b. )

a. b.
Fig.V.6. Silicon de adiţie de consistenţă fluidă (a), şi chitoasă (b)

Caracteristicile siliconilor:
1 Cel mai mic timp de lucru;
2. V\scozitate cresută;
3. Scăderea vâscozităţii prin creşterea frecvenţei de spatulare;
4. Stabilitate dimensională la priza materialului;
5. Rezistenţa la tracţiune şi rupere;
6. Fidelitatea reproducerii detaliilor.
Tehnica de amprentare:
Într-o lingură standard neperforată se ia o amprentă a câmpului protetic
folosind un silicon vâscos. După priza materialului se îndepărtează lingura de pe
câmpul protetic. Se trasează limitele viitoarei linguri individuale urmând ca apoi
să se reducă din grosimea marginilor prin tăiere, cu ajutorul unui instrument
foarte bine ascuţit, până când acestea ajung la o grosime medie de 1-3 mm –
aproximativ 1 mm în zonele sublinguale şi aproximativ 3 mm în zonele pungilor
Einsenring.
Trebuie degajate şi zonele bridelor şi a frenurilor.

93
 Edentaţia totală.

Amprenta se spată şi se usucă, iar pe margini se adaugă un strat uniform

de consistenţă medie, cu priză lentă, după care lingura astfel pregătită se aplică
în cavitatea bucală, urmând efectuarea mişcărilor de modelare funcţională de
către medic şi pacient astfel:
Pentru maxilarul superior, pacientul efectuează pentru modelarea
marginii vestibulare anterioare până la comisuri mimarea râsului, pentru zonele
Einsenring este nevoie de umflarea obrajilor şi balansarea mandibulei de la
stânga la dreapta, iar medicul efectuează în completare sau în cazul în care
pacientul nu cooperează mişcări la nivelul modiolusului şi presiuni uşoare la
nivelul buzelor şi obrajilor.
Pentru maxilarul inferior pacientul efectuează pentru modelarea
marginii vestibulare anterioare până la comisuri mimarea râsului, iar pentru
zonele lui Fish umflarea obrajilor. Pentru modelarea marginilor linguale ale
amprentei, limba va face următoarele mişcări:
 mişcări ale limbii dintr-un obraz în altul pentru
modelarea marginilor din dreptul liniilor milohioidiene;
 umezirea buzei superioare de la o comisură la alta
pentru zona linguală centrală;
 deglutiţia pentru zonele linguale posterioare.
Toate acestea vor fi completate de medic prin tracţiuni la nivelul
modiolusului.
După priza materialului se îndepărtează amprenta de pe câmpul protetic,
apoi se realizează o spaţiere de 1 mm pe întreaga suprafaţă a amprentei ,
folosind un instrument tăietor sau o freză de acrilat. Această frezare însă, trebuie
să se oprească la 3 mm de margini.
În amprentă se aplică apoi un strat subţire de silicon fluid, după care se
aplică în cavitatea bucală iar pacientul va efectua mişcările funcţionale descrise
anterior.
După o astfel de amprentă se poate confecţiona o lingură individuală care
necesită foarte puţine procedee de adaptare.(H)

V.2.3.Amprenta preliminară cu materiale termoplastice (amprenta cu

stents)

Indicaţii:
 confecţionarea unei portamprente în realizarea unor lucrări fixe
de întindere redusă;
 realizarea închiderii marginale în cazul unui câmp protetic
edentat parţial sau total;
 în refacerea unor şei prea scurte, completate cu acest gen de
material în vederea reamprentării. (Fig. 7 a, b,)

94
 Edentaţia totală.

Fig. V.7. Material termoplastic folosit mai ales pentru închiderea marginală (a), închiderea
marginală a unei linguri individuale cu material termoplastic (b)

Foloseşte aproximativ 2 plăci la maxilar şi una la mandibulă. Acestea se

introduc într-o pungă de tifon şi apoi în apă la temperatura de 60-70 de grade C.
Când stentul devine plastic, se scoate din pungă şi se aplică în lingura
standard aleasă în prealabil. Se introduce în lingură şi se apasă puternic pe
câmpul protetic pentru ca stensul să pătrundă în fundurile de sac. Prin tracţiuni
energice pe obraji se modelează marginile vestibulare ale amprentei.Pentru zona
linguală se recomandă pacientului să efectueze mişcări energice cu limba. După
scoaterea din cavitatea bucală li răcirea amprentei se poate relua modelarea
marginală prin încălzirea stens-ului de la margini. Amprenta este foarte
laborioasă si de aceea este foarte rar folosită în practică.

V.2.4.Amprenta cu ajutorul materialelor cu priză întârziată – cu

vâscozitate lent progresivă

Amprenta preliminară cu astfel de materiale poate avea următoarele

indicaţii:
 protezarea unui pacient purtător de proteză mobilizabilă, imediat după
extracţia următorilor dinţi;
 existenţa unei proteze totale vechi care poate fi recondiţionată.

Tehnica de amprentare :
Se îndepărtează stratul de material infiltrat de la nivelul protezelor vechi,
aproximativ 1-2 mm din grosimea protezei folosind o freză de acrilat, apoi se
aplică materialul cu vâscozitate lent progresivă (Visco-gel, Hidrocast). Se
aşteaptă întărirea materialului apoi se aplică în cavitatea bucală. Modelarea
marginală se va realiza de către pacient prin efectuarea unor mişcări funcţionale
ca pentru orice amprentare funcţională şi de către medic prin modelări la nivelul
modiolusului. Aceste mişcări se repetă de câteva ori până când consistenţa

95
 Edentaţia totală.

materialului devine fermă. Părţile subţiri şi nesusţinute de material vor fi

îndepărtate.
În zonele în care transpare proteza prin material se va şlefui cu multă
atenţie şi se va reacoperi zona cu material cu priză întârziată.
Pacientul trebuie să poarte 24, 48, 72 de ore proteza căptuşită cu acest
material. Pentru perfectarea amprentării se va aplica un strat foarte fluid care va
înregistra toate detaliile mucoasei.
Modelul va fi turnat imediat, iar pe acest model se va confecţiona lingura
individuală care va avea nevoie de foarte puţine retuşuri în adaptarea ei pe
câmpul protetic.(H)

V.2.5.Amprenta preliminară prin tehnica stratificată ce utilizează

materiale cu vâscozităţi diferite

Acest tip de amprentare presupune amprentarea stratificată, păstrându-şi

individualitatea diferitelor straturi de material cu consistenţă variabilă, şi
controlul direcţiei de inserţie minimizându-se incidenţa supraextrinderii
marginilor. Pentru a construi o amprentă detaliată a zonei de sprijin mucozal,
trebuie să alegem materialul de amprentă cu consistenţa cea mai potrivită
condiţiilor tisulare particulare. Acest tip de amprentă respectă atât principiile
statice cât şi pe cele funcţionale.
Ca material de amprentare se pare că sunt folosite materiale cu consistenţă
diferită din categoria siliconilor de adiţie – polivinilsiloxani (PVS).

a. b. c. d.
Fig. V.8. Silicon de adiţie de consistenţă foarte fluid (a), fluid (b), mediu, (c) vâscos
(d).

Tehnica de amprentare presupune:

Folosirea unei linguri standard alese conform indicaţiilor prezentate în
cazul amprentei cu alginat.

96
 Edentaţia totală.

Fig.V.9 Alegerea unei linguri standard

Mai întâi s-a inserat un material PVS chitos, puţin deformabil la

comprimare, în vederea creerii unor stopuri tisulare.Depresibilitatea redusă la
comprimare împiedică mobilizarea mucoasei şi reduce amplitudinea revenirii
după polimerizare, permiţându-se realizare unor stopuri tisulare predictibile
extrem de utile în momentul reinserţiei ulterioare.

Fig. V. 10 Alegerea unui PVS chitos

Aceste stopuri tisulare reduc presiunea exercitată asupra ţesuturilor de

materialul de amprentare, ajută la repoziţionarea intraorală a amprentei şi
facilitează centrarea şi stabilizarea lingurii pe crestele alveolare edentate.
După îndepărtarea lingurii din cavitatea bucală se aplică materialul chitos
pe marginile lingurii maxilare sau mandibulare în vederea modelării funcţionale
a marginilor lingurii preliminare. Pentru aceasta se efectuează aceleaşi mişcări
descrise în tehnicile de amprentare cu alginat atât la maxilar cât şi mandibulă, în
vederea redării cu fidelitate a zonelor de la periferia câmpului protetic.

Fig. V.11.Aplicarea materialului chitos pe margini în vederea amprentării fidele a periferiei

câmpului protetic.

97
 Edentaţia totală.

După priza materialului amprenta este îndepărtată din cavitatea bucală,

este spălată şi apoi uscată, urmând ca apoi să fie aplicat materialul ce
corespunde ca vâscozitate cu rezilienţa mucoasei determinată în urma unui
examen clinic minuţios executat anterior.

Fig. V.12.Amprenta cu PVS fluid

Astfel, în zonele maxilare şi mandibulare frontale acolo unde ţesutul este

subţire şi puţin mobil, necesită un material de amprentă foarte fluid. Materialul
cu vâscozitate mică a fost inserat în zona maxilară mijlocie dar şi în zona
mandibulară mijlocie şi distală, unde ţesuturile prezentau caracter şi mobilitate
medii, iar materialul cu vâscozitate medie a fost inserat în zona distală –
retrotuberozitar – la maxilar.

V. 3. Amprenta finală

Este etapa de tratament în care se culeg datele necesare realizării corecte

a bazei protezei. Este denumită de mulţi autori „amprenta funcţională” deoarece
în majoritatea tehnicilor se folosesc mişcări funcţionale ce mobilizează ţesuturile
moi de la periferia câmpului protetic.

Obiectivele amprentei finale

1. obţinerea unei înălţimi corecte a marginilor şi o extindere maximă a
bazei lingurii;
2. repartizarea de presiuni egale asupra ţesuturilor moi şi tari;
3. respectarea libertăţii mişcăriilor musculare şi realizarea închiderii
marginale a viitoarei proteze.
Alegerea acestor obiective este urmărită de majoritatea tehnicilor de amprentare.
De aceea este nevoie de următoarele pentru atingerea lor:
a. confecţionarea şi adaptarea lingurilor individuale ca portamprente;
b. exercitarea unei presiuni moderate asupra câmpului protetic şi o
anumită modelare funcţională marginală;
c. folosirea unuia sau mai multor materiale de amprentare.

98
 Edentaţia totală.

Confecţionarea lingurii individuale se face de obicei în laborator pe

modelul preliminar. Acestea vor fi prevăzute cu un mâner de mărimea a 2
incisivi, permiţând o modelare cât mai facilă, iar la mandibulă lingura va avea 2
butoane de presiune în dreptul premolarilor pentru o mai bună menţinere a
lingurii pe câmpul protetic.
Adaptarea lingurii individuale are în vedere ca marginile acesteia să se
întindă până în fundurile de sac vestibular, la un contact lejer cu mucoasa pasiv
mobilă, răscroirea lingurii la nivelul frenurilor şi bridelor, realizarea unei
grosimi care să corespundă lărgimii medii a fundului de sac mucozal.
Contactul lingurii cu modelul se va realiza în funcţie de calitatea câmpului
protetic astfel:
 contact intim;
 distanţări în anumite zone;
 distanţare în totalitate faţă de model.
Materialele din care se confecţionează lingurile sunt reprezentate de
acrilat autopolimerizabil şi acrilat fotopolimerizabil, fiind absolut contraindicat
confecţionarea lor din placă de bază la ora actuală.

Raportat la tipul de modelare marginală a amprentei se cunosc 2 tipuri de

tehnici:
a. tehnica mucostatică;
b. tehnica mucodinamică.
a. Tehnica de amprentare mucostatică
Particularităţile acestei tehnici:
 amprenta este luată şi menţinută în cavitatea bucală fără presiune;
 medicul sau pacientul nu fac nici o mişcare de modelare funcţională;
 lingura funcţională este mult mai scurtă;
 este distanţată de zonele asupra cărora nu trebuie exercitată nici o
presiune cum ar fi, torusul mandibular sau maxilar, linia milohioidiană,
exostoze care nu necesită intervenţii chirurgicale, prin crearea unor orificii în
lingura individuală în dreptul lor sau prin folierea lor pe modelul preliminar;
 pentru amprentare se foloseşte un metacrilat, combinat cu ulei de
ricin şi alcool etilic – Mucoseal;
 modelarea marginală şi înregistrarea limitei de reflexie a mucoasei
este realizată de fluiditatea materialului de amprentare ;
 după confecţionarea protezei este nevoie de şedinţe succesive pentru
individualizare marginală, ce presupune o mare experienţă din partea
medicului;
 este o metodă puţin utilizată la ora actuală .
b. Tehnica de amprentare mucodinamică
Particularităţile acestei tehnici:
 lingura individuală este adaptată în cavitatea bucală până la limita
dintre mucoasa mobilă şi fixă;

99
 Edentaţia totală.

 amprenta finală utilizează de regulă aceleaşi mişcări efectuate

pentru adaptarea lingurii;
 aceatsă tehnică utilizează pentru amprentare asocierea de materiale
cu consistenţe diferite astfel:
 material termoplastice Kerr sau Stents pentru închiderea
marginală şi pastă ZOE pentru amprentarea finală;
 material bucoplastic pentru închiderea marginală şi Adheseal
15 verde, apoi Adheseal 15 roşu pentru amprentarea finală;
 thiocauciuc de consistenţă medie şi thiocauciuc de
consistenţă redusă (tehnica Schreinemakers);
 este o metodă frecvent folosită în practică la ora actuală (H).
Raportat la acţiunea amprentei asupra substratului mucos al câmpului
protetic, se cunosc alte 2 tehnici de amprentare:
a. amprente compresive;
b. amprente de despovărare.
a. Amprentele compresive
Exercită o anumită presiune asupra mucoasei fixe, căutând să obţină la periferie
un surplus mucozal necesar închiderii marginale.
Indicaţii:
 Numai la aşa-numitele câmpuri protetice “dure” cu mucoasă puţin
rezilientă aderentă de periost.
Contraindicaţii:
 Câmpuri protetice cu mucoasă cu rezilienţă mare .
Foloseşte materiale cu vâscozitate crescută (Stents) sau medie (elastomeri de
sinteză.

b. Amprentele de despovărare
Indicaţii:
 Câmpuri protetice cu zone sensibile, incapabile să suporte presiuni.
Unii autori (Penelton şi Stansbery, ) fac un orificiu de aproximativ 2 mm în
centrul lingurii individuale maxilare, plasat în apropierea torusului palatin, sau
în dreptul tuturor zonelor anatomice sensibile (Costa) astfel ca materialul de
amprentare să refuleze, iar câmpul protetice să fie puţin compresat.
Pedro Saizar este de părere că toată lingura individuală trebuie situată la
distanţă de câmpul protetic.
Lejoyeux cere folierea pe model a zonelor sensibile care ar suporta greu
presiunile astfel încât lingura individuală să fie distanţată doar la nivelul acestor
zone.
Calitatea reproducerii suprafeţei de sprijin este condiţionată de presiunea
exercitată în timpul amprentării asupra câmpului protetic.

100
 Edentaţia totală.

Caracteristic pentru amprentele mucodinamice sunt modelările funcţionale

marginale ce pot fi grupate în:

a. Modelări efectuate de medic;

b. Modelări comandate de medic;
c. Modelări combinate;
d. Modelări realizate prin mişcări funcţionale automatizate .

a. Modelările funcţionale efectuate de medic

Indicaţii:
 pacienţi necooperanţi, incapabili să modeleze funcţional marginile
amprentei;
 pacienţi la care tratamentul trebuie să se desfăşoare într-un ritm
rapid;
 în completarea mişcărilor comandate de medic;
 când se folosesc materiale vâscoase (Stents sau Kerr) .

Tehnica de modelare:
 tracţiuni pe buza superioară – pentru zona vestibulară centrală –
fără a şterge însă materialul ;
 tracţiuni şi rotaţii la nivelul modiolusului – pentru zona vestibulară
laterală;
 presiuni şi masaje uşoare pe buze – pentru pungile Eisenring şi
Fish;
 presiuni cu degetul pe materialul de amprentă care depăşeşte
posterior linia Ah – pentru zona Ah;
 presiuni cu degetul, masaje submandibular şi lingual de-a lungul
liniei milohioidiene – pentru marginea linguală a amprentei.

Avantaje:
Modelare rapidă mai ales când materialul este vâscos.
Dezavantaje:
Ştergerea materialului şi extinderea minimă a marginilor.

b. Mişcãrile comandate de medic sunt aplicate pacienţilor care pot colabora

bine cu medicul şi sunt instruiţi în prealabil.
Mişcãrile funcţionale comandate sunt:
 deschiderea moderatã a gurii;
 deschiderea mare a gurii;
 balansarea într-o parte şi în alta a mandibulei;
 mimarea unui râs format;
 mimarea suptului sau a fluierãrii (,,brigitare");

101
 Edentaţia totală.

 mişcãrile limbii (protracţie, ridicare, balansare, împingere).

Cel care a sintetizat foarte bine aceste mişcãri functionale comandate a fost Herbst.

Avantaje:
 modelarea precisã a marginilor, foarte apropiatã de jocul formaţiunilor
musculare din timpul efectuãrii funcţiilor aparatului dento-maxilar.
Dezavantaje:
 modelarea incorectã în cazul efectuãrii unor mişcãri prea energice şi al
nerespectãrii ordinii în care trebuie sã se realizeze aceste mişcări.

c. Modelări combinate. Majoritatea practicienilor combinã modelarea

funcţionalã personalã a pacientului la zona Ah, în zona vestibularã frontalã, la
pungile buccinatorului şi în toatã zona lingualã, cu modelãri ale medicului
efectuate prin tracţiuni şi rotaţii pe modiolus.

d. Modelãrile automatizate ale marginilor amprentei presupun purtarea ei în

cavitatea bucalã, timp în care, sub influenta mişcãrilor funcţionale ale pãrţilor moi
periprotetice (în special în timpul fonatiei), materialul de amprentã se modeleazã,
prefigurând contururile şi grosimea marginilor viitoarei proteze cât mai apropiate de
aspectele care permit o funcţionalitate optimă.
Aceastã metodã presupune existenţa unor:
 portamprente - şabloane foarte bine adaptate ;
 proteze confecţionate dupã alte metode.
Aceste piese protetice - atât şabloanele, cât şi protezele - trebuie sã aibã o
buna menţinere, o bună stabilitate şi o dimensiune verticalã de ocluzie corect evaluatã.
Şabloanele de ocluzie vor fi garnisite cu materiale bucoplastice şi apoi
aplicate în gurã. Pacientul va vorbi, va citi un test, va râde.
Pentru acest tip de modelare se folosesc la ora actualã, materiale cu prizã
lentã, întârziatã, tip Hydrocast, Viscogel etc. care se introduc într-o protezã cu arcade
artificiale corecte.
Proteza astfel garnisitã cu acest material de amprentã (de fapt este şi un
material de ,,condiţionare") poate fi purtatã 48-72 de ore, permiţând modelarea perfectã
funcţionalã a marginilor. Dupã acest timp, în respectiva protezã-amprentã se poate
turna un model care va servi la funcţionarea unei noi proteze.
Strâns legate de aceste metode de modelare funcţionalã sunt şi tipurile de
tehnici amintite: ,,cu gura deschisã" şi ,,cu gura închisã".
Amprentele ,,cu gura deschisã" permit o bună modelare funcţionalã, mai ales
când combinã mişcãrile fãcute de medic cu cele comandate şi efectuate de
pacient.
Amprentele ,,cu gura închisã" au ca scop important amprentarea câmpului
protetic sub presiunea ocluzalã a pacientului, acţiune cu valoare foarte apropiatã de
cea dezvoltatã în timpul masticaţiei.

102
 Edentaţia totală.

De aceea, portamprentele individuale trebuie prevãzute cu valuri de ocluzie

adaptate la o dimensiune verticalã corespunzãtoare.
Deci, determinarea dimensiunii verticale preceda amprentarea finalã
funcţionalã. (25)

V. 3. Tehnici de amprentare
A. Metoda Schreinemakers

Amprenta preliminarã este luatã în lingura standard cunoscute sub

denumirea de ,,Clan Tray". Caracteristic la lingurile mandibulare de acest tip faţă de
alte linguri standard este întinderea marginii linguale strict pânã la linia
milohioidianã, fãrã sã o depãşeascã în profunzime în zona posterioarã a câmpului
protetic.
Amprenta preliminarã foloseşte ca materiale de amprentă alginatele (nu
trebuie sã se deformeze câmpul protetic).
Precizarea marginilor lingurii individuale se face desenând pe amprenta
preliminarã în felul urmãtor:
 marginea vestibularã se traseazã cu 1 mm mai scurtã decât a rezultat
din amprenta preliminarã;
 marginea distalã la maxilar va corespunde cu linia Ah (aici, modelul va fi
gravat pe distanta de 2 mm în lãtime şi adâncime, şanţ în care va intra
materialul lingurii, realizând o nervurã);
 delimitarea marginii linguale a lingurii individuale mandibulare
începe din zona centralã (1,5 cm la dreapta şi tot atâta la stânga liniei
mediane).
Din punctele cele mai distale ale acestei zone linguale centrale se traseazã o
linie paralelã cu muchia crestei reprodusã în amprentã. Aceste linii linguale se
unesc cu cele trasate vestibular la nivelul tuberculului piriform.
Schreinemakers mai recomandã îngrosarea lingurii (sã aibã aproximativ 3 mm)
în zona lingualã centralã. Lingurile individuale, atât cele maxilare, cât şi cele
mandibulare vor fi prevãzute cu valuri de ocluzie din cearã.
Amprentarea finalã, se va efectua cu gura închisã fiind necesarã în prealabil
determinarea unei dimensiuni verticale de ocluzie corecte, iar pacientul va fi instruit
sã închidã în RC
Verificarea lingurii individuale inferioare urmãreste întinderea marginii lin-
guale pânã la linia milohioidianã (se face verificarea prin palpare cu degetul). Aceste
margini trebuie sã fie simetrice.
Amprenta definitivã se ia mai întâi la mandibulã.
În lingura inferioarã se introduce Permplastic regular (polisulfid de
consistenţă medie al firmei Kerr) şi apoi se aplicã pe câmpul protetic. Imediat se
aplicã în cavitatea bucalã şi lingura superioara, fãrã material de amprentã.

103
 Edentaţia totală.

Pacientul este invitat sã închidã gura, sã strângã uşor pe valurile de ocluzie şi

sã ţuguie buzele. Apoi, se va deschide gura şi se vor face câteva mişcãri de
protracţie maxima a limbii.
În acest timp lingura va fi ţinutã pe câmpul protetic de cãtre medic.
După priza materialului, lingura inferioarã este scoasã din cavitatea bucalã,
se retuşeazã zonele de suprapresiune şi se aplicã pe întreaga suprafaţa Permplastic
light bodied. Reintrodusã în cavitatea bucalã, se repetã toate mişcãrile funcţionale
descrise mai sus.
Amprenta definitivã la maxilarul superior se ia cu Permplastic light bodied
astfel:
 dupã amprentarea definitivã a câmpului protetic mandibular, aceastã
amprentã se reaplicã în cavitatea bucalã, apoi se aplicã şi lingura
maxilarã în care s-a introdus materialul amintit. Pacientul va strânge
moderat pe valurile de ocluzie şi va ţuguia buzele.
Dupã întãrirea materialului se va controla amprenta şi eventual se va adãuga
Permplastic light bodied pentru o nouã amprentare funcţională.
Aprecierea metodei
Avataje:
 Trasarea lingurii individuale, ţinând cont de morfologia câmpului protetic
imprimatã în amprenta preliminarã şi de morfologia tipicã a
musculaturii mobilizatoare a mandibulei şi a muşchilor orofaciali,
reprezintã o veritabilã inovaţie în ceea ce priveşte conceperea şi
realizarea unei linguri individuale corecte.
 Aceastã amprentã sub presiune ocluzalã (,,cu gura închisã") se apropie
foarte mult de momentele de presiune produse în timpul funcţiilor
aparatului dento-maxilar.
 Atât la maxilar, cat mai ales la mandibulã, trebuie sã se aibã în vedere
aducerea marginilor lingurii pânã la limita de reflexie a mucoasei .
Dezavantaje:
 Trasarea limitelor lingurii individuale numai dupã aceste criterii,
fărã a confrunta datele obţinute de la amprenta preliminarã cu variatele
caracteristici individuale, conduce la nepotrivirea portamprentei cu
câmpul protetic (mai ales când acesta este mult atrofiat).
 Îngroşarea arbitrară şi invariabilă de 3 mm a marginii linguri
individuale la acest nivel nu este întotdeauna favorabilă (de aceea aceastã
îngroşare ar trebui sã se facã prin tatonare în cavitatea bucalã cu
materiale termoplastice).
 Folosirea acestei metode la pacienţii care poartã proteze vechi cu
ocluzie incorectã atrage dupã sine dezvoltarea unor presiuni distribuite
defectuos, cu efect traumatizant.
 Mişcarea de protracţie maximă a limbii în timpul amprentãrii este
valabilã la pacientii care au ,,limba anterioarã". Aceastã mişcare nu poate

104
 Edentaţia totală.

fi recomandatã la toţi pacienţii, deoarece poate duce la crearea unui

versant lingual scurt, deci la o lipsã de succiune a protezei
mandibulare în repaus.
 Nu întotdeauna gravarea la linia Ah rezolvã problema închiderii distale
(mai ales când existã o linie, şi nu o zonã Ah). (25)

B. Tehnica Herbst
Tehnicã de amprentare finalã ,,cu gura deschisã", foloseşte ca material de
amprentare ceruri bucoplastice. Amprenta preliminarã maxilarã se ia cu alginate, şi
pe modelul realizat se confecţioneazã o lingurã individualã din acrilat
fotopolimerizabil. (Fig. V.13)

Fig. V.13 Adaprarea lingurii individuale

Adaptarea lingurii, procedeu foarte important, se face dupã urmãtoarele

mişcãri test:
1. Deschiderea moderatã a gurii. Desprinderea lingurii impune reducerea mar-
ginilor la nivelul premolarilor şi al primului molar.
2.Deschiderea maxima a gurii. Desprinderea lingurii impune retuşarea margi-
nilor în regiunea celui de-al doilea molar şi degajarea ligamentului pterigomaxilar.
3.Pacientul va mima un surâs forţat. Împingerea marginilor lingurii necesitã
retuşarea lor la nivelul primului molar şi al premolarului doi.
4.Mimarea fluieratului. Se intervine la nivelul marginii frontale dintre cei doi
canini superiori.
5.Pacientul tuşeşte. Daca lingura se desprinde, se retuşeazã la nivelul liniei Ah.
Închiderea marginalã se completeazã în aceastã zonã prin aplicarea unui rulou
încãlzit de Subrofix (material bucoplastic). (Fig. V.14)

105
 Edentaţia totală.

Fig. V.14 Închiderea marginală la nivelul liniei Ah

Dupã efectuarea acestor teste, în lingura individualã se aplicã prin pensulare

Adheseal 15 verde (cu o plasticitate mai redusã) în interiorul jgheabului lingurii,
cuprinzând şi marginile în întregime.
Astfel garnisitã, lingura se aplicã în cavitatea bucalã fãrã a fi presatã prea
tare, apoi se repetã testele descrise mai sus.
Dupã rãcire se verifică întinderea materialului (disparitia lui în anumite zone
si remodelarea care necesitã retuşarea lingurii şi adãugarea de material).
Apoi se acoperã întreaga suprafaţã interna a lingurii cu Adheseal 15 roşu.
Acest material are o plasticitate mai mare şi amprenteazã mai exact întreaga
suprafaţă a câmpului protetic.
Amprenta definitivă mandibularã necesitã o amprentã preliminarã farã
caracteristici speciale (luata de Herbst cu un material termoplastic).
Pe modelul rezultat se confecţioneazã o lingurã individualã din acrilat
fotopolimerizabil.
d. Adaptarea lingurii mandibulare se face dupã urmãtoarele teste efectuate de
pacient:
1.Gura este deschisã moderat şi apoi larg. Dacã lingura se desprinde la
deschiderea moderată se retuşeazã din marginea care vine în contact cu punga lui
Fish. Dacă se desprinde la deschiderea mare a gurii, se retuşeazã din marginea care
vine în contact cu zona maseterinã.
2.Se umezesc buzele. Retuşarea se va face la nivelul zonei linguale posterioare.
3.Se aplicã vârful limbii într-un obraz şi în altul, pe faţa internã, înapoia comisurii.
Deplasarea lingurii impune retuşarea la nivelul zonelor linguale în dreptul glandelor
sublinguale.
4.Se ridicã vârful limbii sub buza superioarã spre nas. Desprinderea lingurii
necesitã un retuş la nivelul frenului limbii şi al zonei linguale centrale.
5.Pacientul va mima fluieratul. Se reduce din marginea vestibularã anterioarã.
6.Se efectueazã deglutiţia. Îngreunarea acestei mişcãri necesitã retusarea
lingurii în porţiunea linguo-faringiană din dreptul tuberculului piriform. De multe ori
aceastã mişcare are doar valoare de modelare marginalã în timpul amprentei
definitive.

106
 Edentaţia totală.

Pentru perfecţionarea închiderii marginale se adaugã şi pe lingura

mandibularã, în dreptul zonei linguale centrale (pe distanta de 4-5 cm), un rulou de
Subrofîx, care va fi modelat prin mişcãri de protractie a limbii, cu deplasare lateralã
într-o parte si în alta.
Pentru amprentarea definitiva lingura se pensuleazã cu Adheseal 15, mai întâi
verde şi apoi roşu, cum s-a descris mai sus.

Aprecierea metodei

Avantaje:
 Tehnica lui Herbst sintetizeazã cele mai adecvate mişcãri test care
determinã modelarea funcţionalã marginalã a amprentei.
 Se foloseşte pentru prima dată ca material de amprentã un material
ceros bucoplastic, care îşi menţine plasticitatea atât cât doreşte
medicul şi care permite corecturile prin adãugãri succesive.
 Amprenta finalã nu înregistreazã micile asperitãţi, conferind
suprafeţei mucozale a protezei netezime şi luciu. Acest lucru o face bine
toleratã de pacient, favorizând apariţia adeziunii şi a succiunii.
Dezavantaje:
 Mişcările test trebuie reproduse însã în ordinea descrisã de autor, altfel
rezultatul nu este favorabil.
 Modelul definitiv trebuie turnat imediat, altfel, prin deformare la cãldurã,
amprenta devine o copie defectuoasã. (25)

C. Tehnica Pedro Saizar

Se cunosc trei tipuri de amprentã funcţionalã:
a. amprentã funcţionalã cu stents;
b. amprentã funcţionalã cu pasta de eugenat de Zn;
c. amprentã funcţionalã combinatã (Stents + pasta de eugenat de
zinc).
a. Amprentã functionalã cu stents.
Pedro Saizar foloseste un material termoplastic asemãnãtor stent-ului, numit
Godiva. Amprentã preliminarã foloseşte tot stent-ul ca material de amprentã, în
scopul amprentarii unei suprafeţe cât mai mari din câmpul protetic.
Lingura individuală se confecţioneazã din acrilat autopolimerizabil. Pentru a
permite amprentarea finalã funcţionalã cu stents, aceastã lingura va fi distanţatã
de model, deci şi de câmpul protetic, pe toatã întinderea zonei de sprijin.
Contactul cu câmpul protetic va fi menţinut doar la nivelul zonei de mucoasã
pasiv-mobilã (zona de închidere marginalã) astfel:
 pe modelul preliminar se aplicã mai întâi o foaie de cearã pe întreaga zonã
de sprijin;

107
 Edentaţia totală.

 peste ea se aplicã o foaie moale de acrilat autopolimerizabil, care vine

în contact cu zona marginalã însemnatã pe model;
 dupã întãrirea acrilatului, lingura rezultatã se desprinde de pe model
împreună cu foaia de cearã;
 tot împreună cu ea se adapteazã în cavitatea bucalã;
 foaia de cearã se scoate din lingura abia dupã terminarea adaptãrii
lingurii şi în locul ei se introduce un strat uniform de stents înmuiat;
 lingura aplicatã pe câmpul protetic trebuie sã fie corect centratã, sã
preseze uniform mucoasa, iar materialul trebuie să acopere în întregime
lingura şi sã amprenteze, cât mai fidel, detaliile mucoasei;
 apoi se îndepãrteazã excesul de stents de pe feţele exterioare ale lingurii şi
prin încãlziri repetate, se modeleazã marginal prin mişcãri de rotaţii ale
nodulului comisural. Lingual, modelarea marginalã se face prin mişcãri
de protracţie a limbii şi prin ridicarea ei către palat.

c. Amprenta funcţionalã cu pasta de eugenat de zinc

Indicată pentru situaţiile în care mucoasa nu trebuie deformatã. Amprenta

preliminarã se ia cu alginate, iar lingura individualã (din acrilat) se confecţioneazã în
contact intim cu modelul.
Dupã ce se realizeazã adaptarea lingurii individuale se perfecteazã închiderea
marginalã cu stents (Godiva), iar amprenta finalã se ia cu pasta de oxid de zinc-
eugenol, fiind modelatã marginal cu ajutorul mişcãrilor funcţionale amintite mai
sus.

d. Amprenta functionalã combinatã

Indicatã în cazurile la care amprenta luatã doar cu stents nu este
satisfãcãtoare. Aceastã metodã presupune realizarea unei amprente cu baza din stents,
peste care se aplicã o glazurã de pasta de oxid de zinc-eugenol (este de fapt o
amprenta de spãlare), care perfecteazã amprentarea atât a substratului mucos al
zonei de sprijin, cât şi a zonei marginale de succiune. (Fig. V.15)

Fig. V.15 Amprentarea câmpului protetic cu pastă de oxid de zinc-eugenol.

108
 Edentaţia totală.

Aprecierea tehnicii
Avantaje:
 Modalitatea de confecţionare a lingurilor individuale din acrilat
autopolimerizabil rãmâne un procedeu de referinţã.

Dezavantaje:
 în condiţiile folosirii stent-ului ca material de amprentare, modelarea
funcţionalã executatã de medic este singura care poate da rezultate;
 metoda poate da, de asemenea, rezultate în cazul câmpurilor protetice
dure ce necesitã o amprentare compresivã (metodele a. si c);
 amprenta cu stents este destul de laborioasã şi necesitã o experienţã
destul de îndelungatã.

D. TehnicaY. Gilbert, M. Blandin

Reprezintã o tehnicã modernă de amprentare finalã, care foloseşte ca mate-

rial de amprentare siliconii.
Dupã o amprentare preliminarã care stabileşte cu precizie limitele câmpului
protetic, pe modelele rezultate se confecţioneazã linguri individuale care vor fi
foarte atent adaptate în cavitatea bucalã. În final, ele vor trebui sã fie stabilite pe
câmpul protetic atât în repaus, cât şi la deplasãrile buzelor, obrajilor şi limbii.
Etapele amprentării finale cu siliconi:
 Pe lingura maxilarã se aplicã un adeziv specific si apoi, pe margini, un
silicon cu vâscozitate medie (Sta Seal F). Ruloul de silicon va fi în
grosime de 3 mm în regiunea anterioarã, de 4-5 mm în regiunea medie şi
de 7-10 mm în regiunea spaţiului lui Eisenring şi posterior. În interiorul
lingurii se mai plaseazã puţin silicon (ca un bob de nãut) distilat la papila
retroincisivã.
Modelãrile funcţionale sunt urmãtoarele:
 deschiderea largã a gurii şi balansarea mandibulei;
 mimarea fluieratului;
 coborârea buzei superioare şi tracţiunea ei în afarã.
 Se perforeazã apoi lingura la nivelul papilei retroincisive şi se fac 4-5
orificii în regiunea palatinã medie şi posterioarã.
 În lingură se aplicã apoi peste tot un silicon fluid (de exemplu
Xantopren albastru sau violet) şi aceasta se introduce în cavitatea
bucalã.
 Se preseazã usor pe câmpul protetic, permiţând refularea excesului de
material prin orificii. Apoi se repetã mişcãrile funcţionale descrise
pânã la întãrirea materialului.

109
 Edentaţia totală.

 La mandibulã, pe marginea vestibulară a lingurii, se aplicã, de asemenea,

un rulou de Sta Seal F (de 3 mm în regiunea anterioarã, 4-5 mm în
regiunea medie şi 6-7 mm în dreptul pungii lui Fish).
Modelările funcţionale sunt următoarele:
 deschiderea mare a gurii;
 mimarea fluieratului sau suptului;
 ridicarea şi depãrtarea în afarã a buzei
inferioare.
 Se aplicã silicon şi pe marginea lingualã. Modelarea funcţionalã a
acestei margini se face cu următoarele mişcãri:
 Cu vârful limbii se împinge tare pe baza mânerului lingurii (se
modeleaza treimea posterioarã);
 Se plimbã limba dintr-un obraz în altul (se modeleaza treimea medie);
 Cu vârful limbii se umezeste marginea inferioarã a buzei superioare şi
apoi, tot cu vârful, se atinge regiunea posterioarã a palatului (se
modeleaza treimea anterioarã - zona lingualã centralã).
 În amprenta uscatã se introduce siliconul fluid, şi va fi funcţionalizatã cu
aceleasi mişcãri descrise mai sus.

Aprecierea metodei

Avantaje:
 modelarea marginalã a siliconului de consistenţă medie este mai
avantajoasã faţă de materialele termoplastice (timpul de modelaj la Sta
Seal F este de 2-3 minute, iar la Stents sau Kerr de câteva zeci de
secunde);
 materialele siliconate amintite amprenteazã foarte fidel detaliile
câmpului protetic;
 amprenta nu se deformeazã, învinge retentivitãtile şi se poate corecta.

Dezavantaje:
 cofrarea amprentei în vederea modelului definitiv se poate efectua
mai uşor plasând lingura cu amprenta pe un suport de Optosil
nepolimerizat.

E. Concepţia Clinicii de Proteticã Dentarã din Bucuresti în

amprentarea maxilarelor edentate total

Deoarece, nu existã o metodã de amprentare absolut perfectã, Şcoala de

Proteticã Dentarã din Bucuresti s-a orientat cãtre o metodã de amprentare
mucodinamicã, metodã colectivã de amprentare, care foloseşte ceea ce este mai
potrivit pentru fiecare caz în parte.

110
 Edentaţia totală.

Principiile ce caracterizează această metodă:

1. Efectuarea unui examen clinic foarte atent pentru a se putea evidenţia

atât elementele favorabile, cât şi cele nefavorabile ale câmpului protetic
pentru menţinerea, stabilitatea şi sprijinul protezelor.
a) La examenul clinic, se va urmãri:
 depistarea limitelor funcţionale ale câmpului protetic;
 linia de reflexie a mucoasei;
 inspecţia va fi asociatã cu efectuarea unor mişcãri care
mobilizeazã periferia câmpului protetic şi pun în evidentã zona
mucoasei.
b) Examenul clinic al substratului osos va permite:
 aprecierea gradului de atrofie a câmpului protetic şi a posibilitãţilor de
menţinere şi stabilizare ale viitoarei proteze în general;
 aprecierea zonelor osoase care pot fi folosite pentru retenţia protezei
(creste, boltã, tuberozitãţi);
 precizarea limitelor osoase ale bazei protezei (linia milohioidianã,
apofize genii);
 stabilizarea zonelor ce vor fi despovãrate (torus maxilar, exostoze etc.);
 stabilirea zonelor care trebuie modelate chirurgical(torus mandibular
etc.).
c) Aprecierea calitãţii mucoasei din zona de sprijin determinã alegerea:
 anumitor metode de amprentare (cu presiune sau farã, cu sau farã
distanţarea lingurii);
 anumitor materiale (cu vâscozitate crescutã, medie, fluidã);
 permite şi un diagnostic asupra menţinerii şi stabilitãţii protezei totale.

2. Obţinerea menţinerii protezei totale ca obiectiv principal, în special

prin folosirea succiunii.
Realizarea succiunii la proteza mandibularã se obţine mai greu datoritã marii
mobilitãţi a mucoasei de la periferia câmpului protetic. Aceasta, totuşi, trebuie sã se
obţinã mãcar în anumite poziţii, care vor putea fi verificate cu anumite ,,teste de
succiune".

3. Alegerea materialului de amprentare se va face în concordanţă

cu calitãţile substratului mucos.
 Acoperirea zonei de sprijin cu o mucoasă dură aderentã (asociatã cu o
zonã de mucoasa pasiv mobilã foarte îngustã) recomandã folosirea
unor materiale cu vâscozitate crescutã (stents) sau medie (siliconi
de consistent medie) prin intermediul cărora se poate exercita o
anumitã presiune.

111
 Edentaţia totală.

 Când câmpul protetic este acoperit cu o mucoasă fixã, slab aderentã la

planul osos subiacent, mobilizabilã în sens orizontal, se va alege un
material cât mai fluid, care sã nu deformeze aceasta mucoasă.
 Materialele cele mai folosite vor fi pastele ZOE, elastomerii de sintezã
fluizi.
4. Rezultatul amprentãrii este condiţionat în primul rând de modelul de
confecţionare şi de adaptare a lingurii individuale.

Recomandãri privind amprenta preliminarã:

 succesul amprentarii finale depinde în cea mai mare mãsurã de
corectitudinea amprentarii preliminare;
 alegerea lingurii universale este condiţionatã de relieful osos şi trebuie sã
menajeze un spaţiu de 3-5 mm între pereţii ei interni şi versantele
crestelor edentate;
 amprenta preliminarã se ia de obicei cu alginat ;
 lingura universalã (standard) nu trebuie sã preseze exagerat anumite
zone ale suprafeţei de sprijin (deformãrile rezultate vor fi produse şi de
cãtre lingura individuală);
 o lingură universalã prea scurtã va putea fi prelungitã cu Stents, Kerr,
placa de bază sau acrilat autopolimerizabil;
 pentru a limita înfundarea lingurii (mai ales când are margini mai
lungi) şi pentru a putea fi poziţionatã cu usurinţă, se recomandã plasarea
unor distanţatoare din cearã moale în interiorul lingurii;
 se va evita jenarea contracţiei genioglosului sau milohioidianului de
cãtre marginea linguală a lingurii universale;
 amprenta preliminarã se poate lua şi în protezele mai vechi readaptate
marginal; cea mai bună amprentã în acest caz se efectueazã cu
materiale cu vâscozitate lent progresivã (Kerr, Fitt, Visco Gel etc.).

Recomandãri privind confecţionarea lingurii individuale:

 trasarea limitelor lingurii individuale trebuie fãcutã de cãtre medic pe
amprentã preliminarã (el singur poate preciza corect aceste limite,
conformând amprenta cu detaliile reale ale câmpului protetic);
 lingura individualã poate fi confecţionatã din acrilat autopolimerizabil în
toate cazurile (permite adãugarea de material termoplastic, pentru
închideri marginale şi este rezistentã, de aceea se recomandã mai ales la
mandibulã);
 lingura individualã va trebui sã vinã în contact intim cu întreaga
suprafaţã a câmpului protetic (deoarece se urmãreşte realizarea
succiunii);
 în cazul folosirii stents-ului ca material de amprentã finalã, lingura va
trebui distanţatã (tehnica Pedro Saizar). Prin perforarea lingurii în

112
 Edentaţia totală.

dreptul zonelor sensibile care trebuie despovãrate se obţine refularea

materialului în exces şi se evită presarea şi deformarea mucoasei;
 mânerul lingurii individuale trebuie sã aibã forma, poziţie şi dimensiuni
care sã nu împiedice acţiunea muşchilor orbiculari şi ai limbii. La
lingura superioarã mânerul trebuie plasat pe linia medianã şi va trebui sã
fie vertical pentru a nu împiedica miscãrile buzei superioare. La lingura
mandibularã mânerul va trebui, de asemenea, sã fie plasat pe linia
medianã, iar înclinarea lui vestibulo-oralã sã corespundã poziţiei
frontalilor inferiori (pentru a nu împinge buza inferioara şi pentru a nu
împiedica mişcãrile limbii);
 lingura mandibularã va fi prevãzutã lateral cu nişte butoni de presiune
situaţi în dreptul premolarilor. Când creasta este foarte concavã, în lipsa
butonilor, lingura nu se poate presa corect cu degetele (se pot deforma
marginile amprentei sau se pot trage în afarã pãrtile moi) .

Tehnica adaptării lingurii individuale

 Necesitã mai întâi efectuarea unui minuţios examen clinic, pentru
precizarea limitei de reflexie a mucoasei în vederea întinderii precise a
lingurii individuale. De obicei, se începe cu limita distalã la maxilarul
superior. Aceasta se poate preciza însemnând mai întâi şanţurile
pterigomaxilare retrotuberozitare cu un creion chimic.
 Pe linia medianã se precizează poziţia foveelor palatine. Limita
posterioarã a câmpului protetic se însemnează de obicei imediat înapoia
acestor fovee. Se realizeazã astfel o curbã sau acoladã (de cele mai multe
ori cu convexitate cãtre anterior), care uneşte curbele ce reprezinta anjurile
pterigomaxilare cu linia ce ocoleşte foveele palatine .
 Această însemnare pe mucoasã va fi verificatã fie prin manevra
Valsalva, fie prin pronunţarea fonomenului ,,Ah", care mobilizeazã
mucoasa palatului moale şi aratã foarte bine limita pânã la care se
poate întinde lingura. (Fig. V.16)

Fig. V.16 Adaptarea lingurii individuale la nivelul liniei Ah.

 Aceasta delimitare va fi transpusã pe model şi la acest nivel se va putea

radia din gips un şanţ de aproximativ 2 mm adâncime, 3-4 mm lãtime.
 Se urmãreşte apoi evidenţierea spaţiului lui Eisenring (spaţiul
retrozigomatic). Inspectarea lui se face cel mai bine atunci când gura

113
 Edentaţia totală.

este semideschisã, se poate controla prin palpare cu pulpa degetului (aşa

cum recomandã Gilbert şi Blandin).
 Lãţimea lingurii trebuie sã corespundã la acest nivel cu lãrgimea
spaţiului lui Eisenring. Acest lucru se controleazã cerând pacientului
ca, deschizând uşor gura, sã balanseze mandibula de la stânga la
dreapta şi invers. Aceastã mişcare deplaseazã apofiza coronoidã dinapoi
înainte şi din afarã înauntru, limitând astfel spaţiul acesta
retrozigomatic. Împiedicarea mişcãrii apofizei coronoide duce la
mobilizarea lingurii şi, în consecinţã, trebuie remodelatã grosimea ei la
acest nivel.
 Mergând cãtre anterior, lingura trebuie sã ocoleascã apofiza zigomato-
alveolarã şi apoi frenul bucal superior. Ajungând în spaţiul labial superior
se va ocoli cu grijã frenul buzei superioare, iar limita de reflexie a
mucoasei se poate constata printr-o uşoarã îndepãrtare orizontalã şi în jos
a buzei superioare (este contraindicatã tracţiunea puternicã).
 Perfectarea adaptãrii se va face utilizând apoi testele lui Herbst.
 În final, lingura trebuie sã se menţinã pe câmpul protetic şi sã nu poatã fi
îndepãrtatã la mişcãrile moderate ale obrajilor sau buzelor, făcute de
pacient.

Verificarea succiunii la lingura individualã maxilarã se face în felul următor:

1.Tracţiuni oro-vestibulare pe mâner - se probeazã închiderea distalã la zona Ah.

2. Încercarea de desprindere a lingurii tracţionând din aproape în aproape cu
pulpa degetului de marginea vestibularã a lingurii - se verificã realizarea închiderii
interne marginale vestibulare .
3.Se tracţioneazã vertical de mâner, obrajii fiind aplicaţi pe versantele exterioare
ale lingurii - se evidenţiazã închiderea marginalã externã sau închiderea ,,totalã"
şi în acelaşi timp şi existenţa adeziunii .

Verificarea succiunii la lingura individuală mandibulară se face în felul

următor:

1. Închiderea şi deschiderea gurii pun în evidenţã insertia ligamentului

pterigomandibular - se reduce din porţiunea distalã a lingurii în cazul mobilizarii ei
la deschiderea mare a gurii .
2. în regiunea vestibularã, se va examina punga jugalã (punga lui
Fish) punând pacientul sa deschidã usor gura şi apoi tracţionând de obraz moderat şi în
sens orizontal.
3. În zona labialã se recomandã o uşoarã rãsfrângere a buzei pentru
punerea în evidenţã a fundului de sac (tracţiunea orizontalã a buzei falsificã imaginea
acestui spaţiu).

114
 Edentaţia totală.

4. Zona lingualã lateralã se întinde de obicei în profunzime pânã la

linia oblicã internă (care poate fi decelatã prin palpare) şi modelãrile funcţionale se fac
în aceastã zonã prin mişcãrile limbii dintr-un obraz în altul.
5. În zona lingualã centralã marginea lingurii va trebui sã atingã
mucoasa planşeului în poziţia de repaus a limbii. Pentru realizarea acestui lucru
modelarea marginalã la acest nivel va trebui fãcutã prin mişcãri moderate ale limbii,
de umezire a roşului buzei sau chiar mai puţin, de palpare sau umezire doar a
mânerului. La aceste mişcãri lingura nu va trebui sã fie mobilizatã.
6. Adaptarea lingurii mandibulare va fi verificatã apoi prin aplicarea
testelor lui Herbst. Adaptarea în zona lingualã centralã va fi verificatã prin mişcãrile
moderate ale limbii descrise mai sus.

Efectuarea închiderii marginale în zonele ,,cheie" mandibulare .

 Se începe întotdeauna cu zona tuberculului piriform. În zona centralã
a tuberculului aceasta se prezintã ca un câmp protetic dur, iar închiderea marginalã
se va face prin compresiune. În zona vestibularã a tuberculului piriform modelarea
intereseazã buccinatorul şi maseterul, iar în zona lingualã existenţa frecventã a unei
bride longitudinale de mucoasã ne obligã sã aplicãm un procedeu de împingere a ei
cãtre periferia câmpului protetic.
Realizarea închiderii marginale decurge în felul urmãtor:
Se aplicã pe faţa mucozalã a lingurii, în zona tuberculului piriform, un strat
de material termoplastic (Kerr, Stents, etc.) în grosime de 1-2 mm.
Se ramoleşte la flacãrã şi se aplicã apoi lingura în cavitatea bucalã (este
necesarã o atenţie deosebitã pentru ca materialul sã nu frigã pacientul).
Se preseazã uniform ambele zone tuberculiene (amprenta de compresie) şi
în acelasi timp pacientul va deschide la maximum şi va închide de câteva ori gura (se
modeleazã zona ce vine în contact cu ligamentul pterigomandibular).
 zona lingualã centralã, dominatã de mobilitatea genioglosului şi a
forţelor care se exercitã pe marginea lingurii. De aceea se recomandã de la început ca
în acest loc lingura sã aibã o grosime de 2-3 mm (Schreinemakers). Se lipeşte un
strat de material termoplastic (un rulou) în aceastã zona a lingurii, se ramoleşte la
flacãrã şi se aplicã în cavitatea bucalã. Modelarea marginalã se face de cãtre un
pacient prin umezirea repetatã a buzei inferioare de la o comisurã la alta. Aceastã
modelare este perfect valabilã în cazul în care limba are o pozitie anterioarã. Dacã are
însã o pozitie posterioarã, plimbarea limbii trebuie sã se facã pe o arie situatã imediat
posterior de mâner.
 zona vestibularã frontalã sau labialã, greu de apreciat limite doar prin
inspecţie. La acest nivel fundul de sac este de obicei îngust, cum va trebui sã fie şi
marginea lingurii. Ea va trebui scurtatã pentru a avea stabilitate la mişcarea de
rãsfrângere a buzei şi vor trebui degajate bridele vestibulare laterale prin şlefuirea în
marginea lingurii cam în dreptul premolarilor, permiţând obţinerea stabilitãţii şi la
mişcarea de fluierat (recomandatã de Herbst). Apoi se adaugã pe marginea
vestibularã centralã a lingurii un strat subţire (1 mm grosime) de material termoplastic.

115
 Edentaţia totală.

Modelarea se face prin mişcarea de deschiere largã a gurii şi prin masaje prin
intermediul tegumentelor acestei margini.
Se pot fac închideri marginale şi în celelale zone ale lingurii, ca o perfectare
a închiderii marginale realizate la zonele descrise mai sus.

Fig.V.17. Închiderea marginală a unei linguri mandibulare

Verificarea realizãrii închiderii marginale la lingura mandibularã se face prin

patru teste, prin patru tipuri de presiuni - tracţiuni exercitate la nivelul mânerului
lingurii individuale.

Testul 1.
Verificã închiderea marginalã la nivelul tuberculului piriform, presând
pe mâner în sens oro-vestibular. În caz cã s-a realizat o bună închidere
marginalã la nivelul tuberculului, în urma acestei presiuni lingura se va
desprinde greu şi cu un zgomot caracteristic.
Testul 2
Verificã realizarea închiderii marginale în zona lingualã centralã şi se
efectueazã presând pe mânerul lingurii în sens vestibulo-oral.Verificarea se
face atât în poziţia de repaus a limbii, cât şi în protracţie moderată.
Obţinerea unei bune închideri marginale presupune apariţia succiunii atât în
poziţia de repaus a limbii, cât şi în cea de protracţie şi este mai sigurã atunci
când şi testul nr. 1 este pozitiv.
Testul 3
Verificã închiderea marginalã totalã - de ansamblu - a lingurii. Pentru a
putea fi pus în practicã se perforeazã mânerul lingurii cu o frezã în sens
vestibulo-oral, obtinându-se un orificiu în care se poate introduce sonda
bucalã.
Se încearcã testul 2 şi apoi se trage vertical lingura. Realizarea unei bune
închideri marginale face ca lingura sã se desprindã foarte greu la acest test.
Testul 4
Verificã realizarea închiderii marginale la zona vestibularã frontala.
Dacã la încercarea testului 3 apare succiune, se îndepãrteazã uşor buza

116
 Edentaţia totală.

inferioarã. În caz cã fenomenul de succiune nu dispare, înseamnã cã s-a realizat

o închidere marginalã bună între faţa mucozalã a lingurii şi periferia
câmpului protetic (închiderea internã).
Dacã succiunea dispare, înseamnã ca s-a realizat doar închiderea marginalã
între mucoasa labială şi faţa externã lingurii.

Amprenta finalã are trei etape, fiecare cu un anumit obiectiv:

a. În prima etapã (poate fi denumitã si timpul I) se
urmãreşte realizarea sprijinului şi adeziunii. Acestea se obţin prin centrarea lingurii şi
aplicarea ei pe câmpul protetic cu presiune moderată intercalatã cu mici perioade
de relaxare.
b. Etapa a doua (timpul II) urmãreşte realizarea închiderii marginale şi
de aceea se mobilizeazã prin mişcãri funcţionale (ca la adaptarea lingurii
individuate) periferia câmpului protetic.
c. Etapa a treia (timpul III) urmãreşte obţinerea tonicitãţii musculare
favorabile şi rezolvarea problemelor de fizionomie şi fonaţie. Este strâns legatã de
etapa precedentã şi presupune efectuarea de mişcãri ale pãrţilor moi executate de
medic (rotatii, masaje), urmãrindu-se cu atenţie grosimea marginilor amprentei.
Înainte de a ajunge în laborator va trebui sterilizatã de regulã în soluţie de
glutaraldehidă 2% pentru a se evita transmiterea unor maladii pe această cale
(hepatitã epidemicã, SIDA etc.).
V. 4. Amprenta câmpului protetic edentat total în implantologie
Amprenta în implantologie este o etapă extrem de importantă deoarece
este necesară amprentarea întregului câmp protetic atunci când se
confecţionează o proteză pe implante, iar atunci când se confecţionează o lucrare
fixă pe implante este necesară amprentarea fidelă a porţiunii coronare a
dispozitivelor de transfer precum şi verificarea stabilităţii acestora în materialul
de amprentă.
În ambele cazuri este nevoie de amprenta preliminară cu alginat în
vederea confecţionării unei linguri individuale
Amprenta preliminarǎ se ia cu ajutorul unei linguri standard umplutǎ cu
alginat, poziţionată pe câmpul protetic.
Atunci când se realizează amprenta câmpului protetic pentru confecţionarea unei
proteze mobilizabile se vor realiza câteva mişcări de modelare a periferiei
câmpului protetic astfel:
Pentru maxilar:
 Modelări la nivelul modiolusului efectuate de câtre medic
În acest caz nu este necesară amprentarea liniei Ah deoarece proteza pe
implante nu se va exitinde niciodată până la această zonă, acest fapt
reprezentând un avantaj al acestui tip de protezare

117
 Edentaţia totală.

Pentru mandibulă:
 Deschiderea moderată şi apoi maxima a gurii
 Mişcări ale limbii stânga şi dreapta în obraji
 Mişcări la nivelul modiolusului efectuate de către medic
În implantologie amprenta poate fi luată astfel:
 Cu lingura deschisă – cel mai frecvent folosită de către noi –;
 Cu lingura închisă.
Amprenta cu alginat va fi luată după etapa de descoperire şi vindecare a
implantelor de aceea în alginat vor fi imprimate locurile şuruburilor de
vindecare, locuri în care tehnicianul va răscroi lingura – doar pentru amprenta cu
lingura deschisă.
V.4.1. Amprenta pentru confecţionarea unei proteze mobilizabile pe
implante
Pe modelul preliminar se va confecţiona lingura individuală doar din
acrilat autopolimerizabil sau fotopolimerizabil răscroită în zona implantelor.
(Fig. V. 17)

Fig. V.17 Lingura individuală descupată în zona implantelor

După desfacerea şuruburilor de vindecare şi aplicarea dispozitivelor de

transfer se va realiza adaptarea lingurii pe câmpul protetic.

Fig. V. 18 Montarea dispozitivelor de transfer pentru lingura deschisă

118
 Edentaţia totală.

Fig. V.19. Adaptarea lingurii individuale

Lingura este verificată pentru ca dispozitivele să poată ieşi lejer prin

lingură, iar aceasta să se poziţioneze corect pe câmpul protetic. Se va verifica
apoi întinderea lingurii în:
 zona tuberculilor piriformi ;
 zona linguală laterale ;
 zona linguală centrală ;
 zona vestibulară centrală.
Urmărind aceeaşi paşi ca şi pentru adaptarea unei linguri individuale
necesare confecţionării unei proteze clasice.
După adaptarea lingurii se va efectua închiderea marginală cu materiale
termoplastice sau bucoplastice doar în zonele cheie amintite mai sus.
Amprenta finală va folosi ca material polieterii cu un grad foarte mare de
precizie, ce va oferi o stabilitate foarte bună a dispozitivelor de transfer în
amprentă, precum şi o amprentare fidelă a tuturor elementelor câmpului protetic.
(Fig. V. 20). Testele lui Herbst vor fi mişcările ce se vor efectua la acest tip de
amprentare, combinate cu mişcări efectuate de către medic.

Fig. V. 20 Aplicarea materialului de amprentă cu seringa .

119
 Edentaţia totală.

După priza materialului acele dispozitive de transfer se vor desface pentru

ca la îndepărtarea lingurii de pe câmp acestea să rămână în amprentă foarte bine
fixate.

Fig. V. 21 Aspect mucozal ala amprentei după îndepărtarea de pe câmpul protetic.

Fig. V. 22 Aplicarea siliconului în jurul dispozitivelor de transferdupă montarea implantelor

analoage .
Pe aceste dispozitive se vor monta apoi analogii implanturilor
Analogul implantului sunt dispozitive identice ca dimensiuni cu cele din
cavitatea bucalǎ şi sunt utilizate în laborator pentru confecţionarea lucrǎrii
protetice. (Fig. V. 22)
Modelul de lucru împreună cu cel al arcadei antagoniste sunt montate în
articulator în funcţie de relaţiile ocluzale înregistrate anterior.

V.4.2 Amprenta pentru confecţionarea unei lucrări fixe pe implante

Pe modelul preliminar se va confecţiona lingura individuală doar din
acrilat autopolimerizabil sau fotopolimerizabil răscroită în zona implantelor.
În acest caz nu mai este nevoie de adaptarea marginală a lingurii dar nici
de închiderea marginală. După desfacerea şuruburilor de vindecare şi aplicarea
dispozitivelor de transfer se va realiza adaptarea lingurii pe câmpul protetic.
(Fig. V. 23 a, b.)

120
 Edentaţia totală.

a. b.
Fig. V. 23 Aspectul câmpului protetic cu şuruburile de vindecare la 20 de zile de la
descoperire (a), montarea dispozitivelor de transfer (b).
Lingura este verificată pentru ca dispozitivele să poată ieşi lejer prin
lingură, iar aceasta să se poziţioneze corect pe câmpul protetic. (Fig. V.24 a, b)

Fig. V. 24 Verificarea lingurii pe câmpul protetic şi la nivelul dispozitivelor de transfer (a),

aspect mucozal al amprentei după îndepărtarea lingurii de pe câmp (b).

Amprenta finală va folosi ca material polieterii cu un grad foarte mare de

precizie, ce va oferi o stabilitate foarte bună a dispozitivelor de transfer în
amprentă
După priza materialului acele dispozitive de transfer se vor desface pentru
ca la îndepărtarea lingurii de pe câmp acestea să rămână în amprentă foarte bine
fixate.
Pe aceste dispozitive se vor monta apoi analogii implanturilor.

121
 Edentaţia totală.

Fig. V. 25 Aplicarea siliconului şi a implantelor analoage (a), Aspectul modelului turnat şi

îndepărtarea amprentei (b).
Analogul implantului sunt dispozitive identice ca dimensiuni cu cele din
cavitatea bucalǎ şi sunt utilizate în laborator pentru confecţionarea lucrǎrii
protetice. (Fig. V. 25 a, b)

122
 Edentaţia totală.

CAPITOLUL VI.
DETERMINAREA RELAŢIILOR INTERMAXILARE

Edentatul total şi în mod deosebit cel bimaxilar reprezintă o entitate

specială deoarece a pierdut majoritatea elementelor de ajutor în transferul şi
poziţionarea modelelor funcţionale obţinute după amprentarea definitivă
(funcţională); astfel se impune, ca importantă faza clinică, determinarea
relaţiilor intermaxilare.
Câteva date, înregistrate anterior situaţiei de edentat total ar putea fi de un
real folos:
 DVO menţinută de ultimele unităţi masticatorii;
 Forma, mărimea, culoarea şi poziţia dinţilor, în special frontali;
 Ocluzia în zona frontală (psalidodontă, cap la cap, inversă).
Pot fi prelucrate date şi de la starea de edentaţie parţială protezată, ca şi de la
vechile proteze totale (eventual), dacă au fost corect confecţionate şi nu prezintă
uzură accentuată a dinţilor artificiali. În cazul majorităţii pacienţilor edentaţi
total nu dispunem însă de aceste date; unicul reper nemodificat pe parcursul
vieţii rămâne poziţia de RC; aceasta trebuie sa fie constantă, repetabilă şi
reproductibilă; RC există şi în absenţa determinantului anterior (arcadele
dentare), înregistrarea sa se poate face cu ajutorul determinantului posterior
(ATM) prin condilii articulari, fose glenoide şi tuberculi articulari.
Definirea RC ca poziţie unică, repetabilă şi reproductibilă a mandibulei
faţă de maxilar în care condilii articulari sunt situaţi în cavitatea glenoidă în
poziţia cea mai înaltă, cea mai posterioară şi neforţată, din care se pot efectua
toate deplasările maxime ale mandibulei (Saadoun 1972). Cercetările au
demonstrat însă că articulaţiile umane nu au ca poziţie fiziologică o poziţie
limitată ligamentar şi că din această poziţie nu se pot efectua mişcări funcţionale
(10).
În anii '70, Gerber (şcoala din Zürich) leagă centrarea condililor în fosa
glenoidă de un ghidaj muscular şi înregistrarea poziţiei intraoral cu placă de
înregistrare şi stilet central (11,12).
Kuhein şi Jähnik au emis în 1983 un nou concept funcţional de
biomecanică a ATM, potrivit căruia poziţia fiziologică a condililor articulari este
la limită dintre cavitatea glenoidă şi panta tuberculului articular, la locul
intersecţiei traiectoriilor condiliene în propulsie şi retropulsie (16).
În 1984, Ash şi Ramfjord au dat o altă definiţie potrivit căreia: „Poziţia de
RC este o poziţie relativă a maxilarului, când mandibula cu musculatura
relaxată, este astfel condusă de practician, încât condilii să fie plasaţi în poziţia
cea mai înaltă în fosele mandibulare (1.). Academia Internaţională de Gnatologie
dă în 1986 următoarea definiţie: RC este poziţia fiziologică a mandibulei faţă de
baza craniului şi maxilar în care ambii condili sunt în relaţii corespunzătoare cu

123
 Edentaţia totală.

discul lor articular. În această poziţie, ansamblurile condilo-discale sunt

stabilizate pe pantele posterioare ale tuberculilor articulari în fosele mandibulare
(1).
Dawson, în 1990: RC este poziţia mandibulei faţă de maxilar, în care
condilii se află în poziţia cea mai înaltă, cu zona centrală a discului în contact cu
suprafeţele articulare ale condililor şi tuberculilor articulari.
În 1995, Ash declară: RC reprezintă poziţia în care ansamblele condilo-
discale ocupă poziţia cea mai înaltă la nivelul foselor mandibulare, în contact cu
panta tuberculilor articulari. (1).
V. Burlui, în 2000 spune: prin RC mandibulo-craniană se înţelege acea
poziţie mandibulară obţinută prin contracţia echilibrată a muşchilor
manducatori, care determină corespondenţa planurilor mediane mandibulo-
craniene, o DV corectă (în ocluzie pentru pacientul dentat), cu condilii centraţi
în cavitatea glenoidă (1).
Indiferent de definiţie, poziţia de RC, trebuie determinată, dar acest lucru
nu se poate obţine în absenţa unei DVO determinată în absenţa reperelor
dentare. Metoda clasică de determinare a relaţiilor intermaxilare şi de
reproducere a lor este cea cu ajutorul şabloanelor de ocluzie, întâi în plan
vertical, apoi şi orizontal, obţinând o poziţie ce reprezintă corespondentul RC la
nivelul ATM; poziţia determinată este una care permite realizarea unei proteze
stabile în primul rând în cadrul rapoartelor de ocluzie statice (IM), cu bune
rezultate în mişcările de închidere-deschidere a gurii şi stereotip masticator
„tocător”- montare în ocluzor. O altă metodă de determinare, înregistrare şi
reproducere a RIM se bazează pe teoria gnatologică şi montarea celor două
modele funcţionale pe un simulator al ADM ce poate reproduce dinamica
mandibulară (articulatoare) se reproduc:
 Mişcarea de închidere-deschidere în axa balama terminală;
 Mişcarea de propulsie în linie dreaptă şi curbă (articulaţii
programabile individual).
 Mişcarea de lateralitate în linie dreaptă şi curbă.

VI.1.Determinarea RIM cu ajutorul şabloanelor de ocluzie

Şablonul de ocluzie este o piesă protetică auxiliară, confecţionată în

laborator pe modelul funcţional şi care înlocuieşte în faza de determinare a RIM,
arcadele dentare absente. În determinarea RIM se disting mai multe etape:
1. verificarea şabloanelor de ocluzie;
2. determinarea curburii vestibulare pe şablonul maxilar;
3. stabilirea nivelului şi direcţiei planului de ocluzie în regiunile frontală şi
laterală;
4. determinarea dimensiunii verticale a etajului inferior al feţei;
5. determinarea şi înregistrarea relaţiei centrice;

124
 Edentaţia totală.

6. stabilirea indicaţiilor necesare alegerii şi montării dinţilor artificiali în

vederea confecţionării machetelor.

VI.1. Verificarea şabloanelor de ocluzie

În această etapă se urmăreşte de fapt controlarea confecţionării lor corecte

în laborator. Şablonul este alcătuit din baza şablonului şi bordura (valul) de
ocluzie. (Fig. VI.1.)

Fig. VI.1. Şablon pentru maxilarul superior- baza din acrilat autopolimerizabil şi val de
ceară

Baza şablonului care copiază exact suprafaţa mucozală a modelului

funcţional şi este confecţionată din :
 placă de bază;
 acrilat : - autopolimerizabil, termopolimerizabil, fotopolimerizabil
(ultimele două pot reprezenta şi baza viitoarei proteze).
Baza şablonului trebuie să îndeplinească următoarele condiţii:
 adaptare perfectă pe model în zona de sprijin şi menţinere;
 să fie rigidă şi nedeformabilă la temperatura cavităţii orale;
 să permită scoaterea şi inserarea pe model, fără deteriorare, chiar
dacă există retentivitate;
 marginile şablonului să pătrundă până în fundurile de sac;
 faţa mucozală să nu prezinte asperităţi pentru a nu determina,
datorită jenei, poziţii antalgice ale mandibulei;
Bordura (valul) de ocluzie este elementul care înlocuieşte arcadele dentare
şi se confecţionează din :
 ceară roz (sau ivoire) - cel mai frecvent;
 mase termoplastice (Kerr, Stents);
 acrilat autopolimerizabil.
Forma, poziţia şi mărimea valului de ocluzie montat pe baza şablonului
trebuie să reproducă destul de exact arcadele naturale; (Fig. VI..2.) de aceea:
 se montează pe mijlocul crestei în regiunea laterală şi frontală
mandibulară;

125
 Edentaţia totală.

 se montează anterior de papila bunoidă în regiunea frontală

maxilară;
 prezintă dimensiuni standard: - în zona frontală–înălţime 10 mm şi
lăţime 5-6
 în zona laterală –înălţime 6 mm şi lăţime 8mm.
 se opreşte la 15 mm anterior de: - tuberozităţi şi de tuberculul
piriform;

Fig. VI.2. Dimensiunea corecta a bordurilor de ocluzie

Nivelul feţei de ocluzie a şablonului inferior este mai corect să fie stabilit
pe un plan orizontal ce se întinde de la limita superioară a 2/3 inferioare
anterioare ale tuberculului piriform la marginea superioară a buzei inferioare
(Fig. VI.3.) . După examinarea extraorală a şabloanelor se trece la examinarea
lor intraorală; se aplică întâi şablonul maxilar, apoi cel mandibular cărora li se
verifică menţinerea şi stabilitatea pe câmpul protetic:
 se exercită presiuni alternative pe suprafaţa ocluzală a bordurii, în
dreptul premolarilor; apariţia unei mişcări de basculare în jurul unui ax
median se poate datora:
 bordura de ocluzie montată în afara crestei –repusă pe
creastă;
 model deformat –se reia amprentarea;
 torus palatin proeminent –foliere, şlefuire a bazei;
 mucoasă foarte rezilientă –tehnică de amprentare specială.
(toate cele 4, se pot corecta în laborator sau în cabinet).
 menţinerea asigurată prin adeziune se obţine prin reproducerea
fidelă a câmpului protetic care se poate îmbunătăţi prin căptuşirea bazei cu pastă
ZOE sau materiale siliconate, iar cea asigurată de succiune se obţine prin
realizarea închiderii marginale în zona Ah, deosebit de importantă în faza de
şablon de ocluzie; se încălzeşte baza şablonului din placă de bază la acest nivel
sau se aplică un rulou subţire de Stents înmuiat pe baza de acrilat, în gură
apăsând în sus şi înapoi; se lasă 2 min; şi se introduce în apă rece (Neill).
Toate verificările intraorale ale şabloanelor de ocluzie trebuie să aibă o durată de
maximum 2 minute, pentru a nu se deforma baza ( din masă termoplastică) şi

126
 Edentaţia totală.

valurile de ocluzie din ceară, urmate de răcire pe modele. Toate intervenţiile

asupra valurilor de ocluzie (modelări cu spatula încălzită ) trebuie făcute cu
şabloanele aplicate pe modele.

Fig. VI.3. Şablon inferior

2. Determinarea curburii vestibulare a şablonului maxilar superior

Este o etapă importantă deoarece de modelarea individuală a curburii

vestibulare a şablonului superior, depind refacerea funcţiilor fizionomice şi
fonetice ale pacientului. Acţiunea de modelare începe la nivelul marginii bazei
şablonului care se aşează în fundul de sac vestibular; o grosime mare întinde şi
ridică buza superioară, modificând fizionomia; se reduce prin şlefuire cu o freză
de acrilat; se apreciază apoi dacă şi curbura vestibulară a bordurii de ceară,
asigură plenitudinea adecvată a buzei superioare; examinarea se face din normă
frontală şi laterală, iar în funcţie de necesitate se radiază sau se mai adaugă ceară
pe vestibular (operaţiunea se face cu şablonul aplicat pe model).

Fig.VI.4. Determinarea curburii vestibulare a şablonului maxilar superior

127
 Edentaţia totală.

Pentru realizarea determinantului fonetic, pacientul vorbeşte cu ambele

şabloane aplicate în gură: se face examinarea din normă laterală şi se observă
excursia şablonului inferior faţă de cel superior (la dentat incisivii inferiori nu îi
depăşesc pe cei superiori în fonaţie cu excepţia progeniei adevărate). Se
urmăreşte armonizarea ambelor criterii: fizionomic şi fonetic, prin corecturi
repetate; etapa este importantă întrucât are importanţă în alegerea şi montarea
dinţilor frontali maxilari.
Nu trebuie neglijată însă şi modelarea bordurii de ocluzie a şablonului
inferior, urmărindu-se următoarele criterii:
 paralelizarea ocluzală a valului de ocluzie inferior cu cel superior.
 adaptarea la lăţimea dinţilor inferiori şi înălţimea lor, în zona
frontală nedepăşind buza inferioară.
 menţinerea valului de ocluzie în raporturi optime cu limba.

4. Stabilirea nivelului şi direcţia planului de ocluzie

La dentat, planul de ocluzie este reprezentat de un plan individual ondulat,

datorită supraocluziei frontale, cuspidării dinţilor laterali şi implantării dinţilor
laterali, de-a lungul căruia se întâlnesc dinţii celor două arcade în poziţia de IM;
pe parcursul vieţii planul de ocluzie se modifică, la acelaşi individ, prin:
abraziune, extracţii dentare, migrări dentare, restaurări odontale şi protetice.
Planul de ocluzie are trei curbe caracteristice, existenţa cărora
influenţează mişcările mandibulare atât la dentat cât şi la edentat:
- curba incizală (în plan transversal al dinţilor frontali superiori);
- curba Spee (în plan sagital);
- curba lui Wilson (în plan transversal la nivelul dinţilor laterali).
La edentatul total, deoarece aceste curbe sunt menite să compenseze mişcările
sagitale ale condililor mandibulari şi pe cele transversale în mişcări de
lateralitate, avem curbe de compensaţie sagitală şi transversală ale planului de
ocluzie.
Pentru simplificarea determinării RIM, planul de ocluzie a fost
transformat într-un plan neted ce intersectează curburile existente: este un plan
imaginar ce uneşte marginea liberă a incisivilor superiori, cu vârfurile cuspizilor
disto-linguali ai M2 (plan de ocluzie protetică Gysi); este denumit şi plan de
orientare ocluzală (Hanau) şi se află în relaţii bine determinate cu repere cranio-
faciale, având posibilitatea determinării lui şi la edentatul total: el se află
aproximativ la mijlocul distanţei dintre cele două creste edentate şi este paralel

128
 Edentaţia totală.

cu planul Camper în regiunea laterală şi cu linia bipupilară în regiunea frontală

şi este planul după care se vor monta dinţii artificiali.
Planul Camper este înclinat faţă de planul orizontal de la Frankfurt, având
o convergenţă distală de 10-15 ˚(aproape paralele); abatere de la această regulă
apar în compresia de maxilar (profil convex) când liniile sunt convergente spre
distal şi în progenie adevărată (profil concav) când liniile sunt divergente spre
distal. (Fig. VI.4.)

a b c

Fig. VI.4. Stabilirea directiei planului ocluzal in regiunea laterala in functie de profilul fetei:
a. profilul drept (normal); b. profilul convex; c. profilul concav

Lejoyeux arată că în stabilirea nivelului şi direcţiei planului de ocluzie ar

trebui luate în consideraţie şi alte repere:
 factorii generali: vârstă, sex, constituţie;
 redarea unui aspect fizionomic plăcut;
 asigurarea condiţiilor pentru o bună fonaţie;
 menţinerea protezelor stabile pe câmpul protetic în RC, dar şi în alte
poziţii funcţionale ale mandibulei;
 planul de ocluzie trebuie să formeze un unghi drept cu rezultanta
forţelor ocluzale, pentru a asigura:
- confort muscular;
- eficienţă masticatorie maximă;
 să fie situat între limbă şi obraji pentru a asigura transferul bolului
alimentar alternativ (zona jugală-zona linguală) şi fără dificultăţi;
 să respecte caracterele ereditare şi somatice individuale.
În regiunea frontală la şablonul superior, nivelul planului de ocluzie se
apreciază prin gradul de vizibilitate al bordurii de ocluzie faţă de buza
superioară când pacientul este cu gura întredeschisă şi cu mandibula în poziţie
de postură: în general este vorba de 1-2 mm vizibili, dar cu variaţii individuale:
tinerii chiar 3 mm, iar vârstnicii în general 0-1 mm, în funcţie de tonicitatea
buzei superioare. Nivelul planului de ocluzie la şablonul inferior, în zona
frontală, nu trebuie să depăşească buza inferioară.

129
 Edentaţia totală.

Orientarea planului de ocluzie la acest nivel este paralelă cu linia

bipupilară,cu abatere dacă există o asimetrie a ochilor sau asimetrie a buzei
superioare determinată de pareze sau cicatrice ce modifică mobilitatea.

a b

Fig.VI.5(a,b).Orientarea planului de ocluzie

La şabloanele de ocluzie, planul de ocluzie este drept, dar el poate deveni

curb la montarea dinţilor în funcţie de cerinţele fizionomice. În zona laterală
planul de ocluzie trebuie să fie paralel cu planul lui Camper, situat între spina
nazală anterioară şi centrul conductului auditiv extern; apropiat până la confuzie
cu planul lui Camper este planul ala-tragus (linia de la aripa nasului la mijlocul
tragusului) al lui Andersen.
Gysi recomandă paralelismul planului de ocluzie cu curbura crestei
inferioare. Sears recomandă apropierea lui de creasta mai resorbită, iar Bonwil
îl situează la distanţă egală de cele două creste edentate. Practic, determinarea
orientării planului de ocluzie se obţine cu ajutorul a două rigle: una situată la
nivelul planului de referinţă (linia bipupilară, planul Camper), iar cealaltă pe
suprafaţa ocluzală perfect netedă şi plană a valului de ocluzie. Paralelismul se
obţine acţionând asupra nalurilor de ceară (cu şablonul aplicat pe model) prin
raclare cu spatula, prin netezirea cu o spatulă încălzită sau prin răzuirea pe o
foaie de şmirghel. Se mai utilizează în scopul determinării nivelului şi orientării
planului de ocluzie şi planul lui Fox care permite o vizualizare concomitentă în
regiunile frontală şi laterală. (Fig. VI.6.)

130
 Edentaţia totală.

Fig. VI.6. Planul lui Fox utilizat pentru orientarea planului de ocluzie

În majoritatea cazurilor planul ocluzal este paralel cu planul Camper, dar

poate exista convergenţă spre distal (tuberozităţi precedente), iar în cazul unei
progenii adevărate apare divergenţă spre distal (25).

5. Determinarea dimensiunii verticale a etajului inferior al feţei

(dimensiunea verticală de ocluzie DVO)

La edentat se urmăreşte ca refacerea poziţiei de IM să coincidă cu poziţia

de RC; de aceea DV a etajului inferior al feţei măsurată în RC va fi aceeaşi cu
DVO. Pentru a ajunge la DVO trebuie să trecem prin determinarea şi măsurarea
DV de repaus sau de postură a mandibulei; atât la dentat, cât şi la edentat poziţia
de IM, caracterizată de contracţia maximă a musculaturii ridicătoare nu este de
lungă durată, astfel că în cea mai mare parte a timpului muşchii sunt relaxaţi
(parţial), fiind un echilibru între muşchii ridicători şi cei coborâtori prin
gravitaţie, mandibula aflându-se în poziţie de repaus. La dentat, în poziţia de
postură (repaus) a mandibulei, există un spaţiu de 2-3 mm (măsurat în zona
premolarilor –Thomson) între antagonişti; este spaţiul de inocluzie fiziologică
(freeway space).
Determinarea DVO fiind etapă importantă a determinării dimensiunii
optime a etajului inferior, ea se poate afla cel mai simplu printr-o operaţie
aritmetică:

DVO = DVR – spaţiul de inocluzie fiziologică

Determinarea relaţiei de repaus (postură) a mandibulei se realizează după

anumite reguli, deoarece ea nu este constantă de-a lungul vieţii (se micşorează la
edentat) şi nici măcar la intervale nu prea mari de măsurare (1).
 atmosferă relaxantă;

131
 Edentaţia totală.

 pacientul are poziţie verticală, cu capul nesprijinit şi priveşte la

infinit;
 nu va purta protezele vechi care au determinat reflexe eronate;
 se combate tendinţa de propulsie ce exercită, ce obosesc
musculatura (propulsii maxime repetate);
 se face cu şabloanele de ocluzie (de preferat numai cel superior)
adaptate (stabile pe câmp şi să nu inducă dureri şi leziuni mucoase)
şi aplicate în gură.
Neill a constatat că aplicarea ambelor şabloane determină pacientul să
depărteze mai mult valurile de ocluzie între ele obţinându-se o DV de repaus
mai mare.

Metode de determinare a RP

 Antropometric: - distanţa dintre comisura buzelor şi unghiul extern al

ochiului este egală cu distanţa subnasale-gnathion; se determină cu
ocluzometrul Willis.(Fig. VI.7.)

Fig VI.7. Ocluzometrul Willis si utilizarea lui la determinarea D.V.O.

- utilizarea „numărului de aur” 5/3 (după Appenrodt):

raport constant între dimensiunea etajului inferior cu gura larg deschisă şi
poziţia de repaus; se folosesc un compas şi regula de trei simplă.
 Funcţional: - pronunţarea repetată a fonemei M conduce mandibula în
poziţie de repaus;
- după deglutiţie mandibula revine în poziţia de repaus;
- în momentul în care faciesul pacientului are un aspect
distrat/impasibil (după Pedro Saizar);
- existenţa unui spaţiu de 2-3 mm între valurile de ocluzie
ale şabloanelor (după Thomson, Berner, Brodie).
 Electromiografic deoarece în PR se înregistrează activitate electrică
minimă a muşchilor masticatori.

132
 Edentaţia totală.

a b
Fig.VI.8.Determinarea antropometrică a DVO

Metode de determinare a DVO

DVO poate fi prezervată prin diverse metode:
 Tatuaj (Silverman) –tatuarea cu tuş de China sau pulbere de tantal a două
puncte pe mucoasa fixă (maxilară şi mandibulară) în zona frontală,
măsurarea distanţei dintre ele şi înregistrarea măsurătorii într-o bază de
date; tatuajul se menţine un deceniu.
 Mască de acrilat (Swenson) şi profil din acrilat (Sears) care păstrează
dimensiunile feţei.
 Protezarea imediată cu înregistrarea DVO înainte de extracţia ultimilor
dinţi.
 Vechile proteze corect confecţionate pot conserva DVO.

Absenţa acestor facilităţi necesită determinarea DVO prin:

 DVR (determinată) –spaţiul de inocluzie fiziologică. De regulă se scad 3-

4 mm din DVR măsurată pe repere faciale, ceea ce va asigura un freeway
space de 2 mm la nivelul premolarilor la protezele finite.
 Cu ajutorul spaţiului minim de vorbire (Silverman): după stabilirea DVR,
cu ambele şabloane în gură se verifică existenţa spaţiului de inocluzie
fiziologică şi se cere pacientului să pronunţe cuvinte ce se termină în „S”
(pas cu pas, mai sus, mai jos); se măsoară spaţiul minim de vorbire în
mm; DVO este mai redusă cu valoarea spaţiului minim de vorbire.
 Testul Ismail –pe baza şablonului inferior se montează trei piramide de
ceară foarte moale (în locul bordurii de ocluzie); după determinarea DVR
se pune pacientul să facă o deglutiţie moment în care piramidele se turtesc
şi se înregistrează DVO; în această poziţie se solidarizează şabloanele.

Pentru DVO trebuie coroborate 2-3 metode, deoarece niciuna nu este

precisă. În cazul unei determinări eronate a DVO putem avea:

133
 Edentaţia totală.

 Supraevaluarea DVO, cu consecinţe grave la nivelul protezelor totale care

vor traumatiza permanent mucoasa câmpului protetic ceea ce va duce la o
atrofie accelerată şi accentuată a suportului osos; semnele ce însoţesc
supraevaluarea sunt:
- facies crispat, cu un aspect neplăcut datorat vizibilităţii exagerate
a dinţilor (gură plină cu cartofi –„Kartoffel im Munde” după Palla);
- zgomot tipic de „castagnete” la contact dento-dentar (aproape
permanent);
- tendinţa pacientului de a strânge permanent dinţii în intenţia de a
reduce DVO mare;
- stabilitatea protezelor este incertă;
- fonaţia este defectuoasă;
- oboseala permanentă a musculaturii.
Corectarea supraevaluării DVO depistate în faza de machetă se face prin
revenirea la faza de şabloane, cu o nouă determinare a RIM.
 Subevaluarea DVO este mai bine tolerată de ATM şi musculatură şi
proteza are stabilitate mare, dar este însoţită de semnele clinice întâlnite la
edentatul total (şi atunci de ce am făcut protezarea):
- facies îmbătrânit;
- accentuarea şanţurilor peri şi para labiale;
-dispariţia roşului buzelor şi apariţia ragadelor comisurale
suprainfectate frecvent cu Candida albicans;
-apare oboseala muşchilor ridicători care trebuie să se contracte mai
mult în masticaţie, deoarece SIF este mai mare.
Constarea subevaluării se face tot la faza de machetă şi corectarea se face
în laborator.

VI.5. Determinarea şi înregistrarea relaţiei centrice (RC)

RC reprezintă o relaţie tridimensională între mandibulă şi maxilar prin

fixarea mandibulei în plan orizontal, determinarea DVO şi localizarea
mandibulei în plan lateral prin limitarea deplasării posterioare a condililor de
către ligamentele laterale ale ATM, condilii articulari fiind retrudaţi în cavitatea
glenoidă. Scopul determinării RIM la edentatul total este acela de a reface cu
ajutorul protezelor, a unei ocluzii funcţionale care să satisfacă pacientul.
Obiectivele determinării RC sunt:
- centrarea condililor articulari într-o poziţie terminală de închidere,
determinată neuro-muscular;
- centrarea şabloanelor de ocluzie pe câmpul protetic.

Metodele de determinare ale RC sunt:

- cu ajutorul şabloanelor de ocluzie;
- metode de înregistrare grafică.

134
 Edentaţia totală.

Pentru determinarea RC cu ajutorul şabloanelor de ocluzie :

- se indică nepurtarea protezelor vechi 2 zile anterior determinării;
- se aplică şabloanele întâi inferior şi apoi superior;
- se fac propulsii maxime, repetate pentru obosirea musculaturii;
- se închide gura dirijat de către medic, ce efectuează mişcări
incomplete, repetate de închidere-deschidere până când simte o
relaxare ligamentară şi printr-o mişcare puternică în sus şi înapoi a
mandibulei apropie cele două şabloane, obţinând poziţia de RC.

Există numeroase metode (empirice) pentru facilitarea determinării RC:

- homotropia linguo-mandibulară – vârful limbii îndreptat spre posterior
determină şi o poziţionare retrudată a mandibulei: pacientul este pus
să atingă cu vârful limbii o bilă de ceară lipită pe faţa orală a
şablonului superior în 1/3 palatină distală; se verifică de câteva ori
deoarece se poate ca mandibula să fie ridicată şi propulsată (bila prea
posterior situată, limba scurtă);
- deglutiţia poziţionează mandibula în RC: pacientul înghite cantităţi
mici de apă (5-10 înghiţituri);
- memoria tisulară – se atinge vălul palatin sau lueta cu o oglindă,
provocând un uşor reflex de vomă (atenţie la pacienţii sensibili), după
care pacientul trebuie să poziţioneze vârful limbii în punctul atins;
- reflexul molar – se aşează degetele arătătoare ale ambelor mâini pe
suprafaţa ocluzală a bordurii şablonului superior în dreptul molarilor şi
se cere pacientului să închidă gura: se activează vechiul reflex molar şi
pacientul poziţionează mandibula posterior pentru a evita „muşcarea”
degetelor;
- memoria ocluzală – se plasează bilateral pe un val de ocluzie, câte un
molar ce are antagonist ceară moale; la închiderea gurii mandibula se
plasează în RC;
- oboseala pterigoidienilor externi –propulsii maxime repetate;
- momentul psihologic – pentru a învinge repetata tendinţă de propulsie
a mandibulei se cere pacientului să „propulseze maxilarul”, se obţine
retropulsia mandibulei;
- hiperextensia capului asociată cu închiderea gurii, pacientul în decubit
dorsal, determină glisarea mandibulei spre distal în RC (Dawson).

Modalităţi clinice de înregistrare a RC:

A. Tehnica Neill:
Se fac două crestături în „V” în zona premolarilor de ambele părţi la
nivelul feţei ocluzale a bordurii superioare; pe bordura inferioară se fac câte
patru crestături în formă de „V” de fiecare parte, tot în regiunea premolarilor; se

135
 Edentaţia totală.

aplică o folie de ceară înmuiată la o flacără de spirt pe şablonul inferior, la

nivelul crestăturilor şi pacientul închide în RC; trebuie ca folia să rămână lipită
pe şablonul inferior la dezinserţia şabloanelor, reaplicând şabloanele în gură se
verifică poziţionarea mandibulei în RC.
B. Tehnica uzuală:
 coincidenţa a trei linii verticale (una mediană şi două laterale)
trasate pe cele două şabloane în momentul determinării RC trebuie
să apară şi la închideri ulterioare în RC;
 existenţa contactelor intime, uniforme, constante între suprafeţele
ocluzale ale valurilor de ocluzie poziţionate pe câmpul protetic în
RC; se verifică prin „proba spatulei” în zonele laterale înainte de
solidarizarea şabloanelor;
 contracţia simetrică, bilaterală a muşchilor temporali la sfârşitul
mişcării de ridicare a mandibulei;
 condilii mandibulari plasaţi simetrici în fosele glenoide nu se
palpează;
 închiderea gurii se face constant în poziţie retrudată.

În momentul poziţionării şabloanelor în scopul determinării RC pot

apărea o serie de dificultăţi ce decurg de fapt din incorectitudinea realizării
etapelor anterioare ale determinării RIM:
- derapajul anterior sau antero-lateral al şablonului inferior se datorează
unui contact prematur între cele două borduri în regiunea laterală, distal; se
procedează la secţionarea şi reducerea distală a valului inferior.
- derapajul lateral indică un contact prematur pe partea opusă derapajului;
se reduce valul de ocluzie pe partea contactului prematur.
Chiar dacă valurile de ocluzie au fost montate corect (verificarea se face la faza
de verificare a şablonului) pot apărea neconcordanţe între valurile de ocluzie ale
celor două şabloane, ce se întâlnesc numai în anumite zone; cauza acestei situaţii
rezidă în atrofia diferenţiată între creasta edentată maxilară şi cea mandibulară.
Maxilarul suferă o atrofie de tip centripet, ceea ce face ca mandibula (atrofiată
centrifug) să depăşească prin valul de ocluzie inferior, valul de ocluzie superior
în zona frontală. Remedierea constă în realizarea contactelor corecte bilateral,
iar în zona frontală să se ajungă cel puţin la o ocluzie cap la cap între borduri.

Metode de înregistrare grafică a RC:

Sunt metode în care se folosesc pentru înregistrarea RC, dispozitive de
înregistrare grafică:
 extraorale
 intraorale.
Dispozitivele extraorale sunt mai vechi (Gysi) şi sunt alcătuite dintr-o
plăcuţă extraorală ataşată la regiunea frontală a şablonului inferior; plăcuţa este
acoperită cu negru de fum sau ceară moale colorată; pe plăcuţă activează un ac

136
 Edentaţia totală.

inscriptor, tot extraoral ataşat la şablonul superior. Contactul între ac şi plăcuţă

se face în poziţia de RC determinată; pacientul face mişcări repetate de propulsie
şi lateralităţi, iar pe plăcuţă se desenează un unghi deschis posterior (unghi
gotic= 120˚ ) al cărui vârf corespunde cu poziţia de RC.

Fig. VI.9. Aspectul unghiului (arcului) gotic inregistrat pe placuta mandibulara

Dispozitivele extraorale prezintă mai multe inconveniente:

- greutatea reprezentată de dispozitivul aflat în afara poligonului de
susţinere destabilizează şabloanele;
- mişcările ample făcute de pacient diferă de cele caracteristice
masticaţiei;
- vârful unghiului gotic s-ar afla anterior de poziţia de RC.
Dispozitivele intraorale sunt utilizate mai mult actualmente;
- sunt mai stabile decât cele extraorale, cu condiţia ca elementele
componente (acul inscriptor şi plăcuţa de înregistrare) să se afle
aproximativ în centrul bazei şabloanelor;
- înregistrarea poziţiei de RC este mai aproape de adevăr, deoarece
limba este împinsă către posterior şi mandibula retrudează.
Acul inscriptor se plasează pe şablonul superior (Pedro Saizar) sau pe cel
inferior (Neill).
Tehnica de lucru: se determină RC prin metode clinice şi se montează
provizoriu şabloanele de ocluzie (cu bazele din acrilat) în articulator; pe baza
şablonului inferior se montează plăcuţa de înregistrare acoperită cu un strat
subţire de ceară albastră de modelat; pe baza şablonului superior se montează
acul inscriptor (cu Stents) în interiorul arcului bordurii de ocluzie; se repun
şabloanele în gură şi pacientul apropie maxilarele până când acul presează uşor
plăcuţa; se fac mişcări de propulsie şi lateralitate: pe ceara plăcuţei se desenează
unghiul gotic cu vârful anterior; se scot şabloanele din gură şi pe plăcuţă se
fixează cu ceară un disc al cărui orificiu central trebuie plasat strict în vârful
unghiului; se reintroduc şabloanele în gură şi pacientul deplasează mandibula
până când acul inscriptor intră în orificiul discului; se întrerupe mişcarea si se
fixează şabloanele în această poziţie prin injectarea unui material de amprentare
între plăcuţă, ac şi şabloane; şabloanele solidarizate după priza materialului se

137
 Edentaţia totală.

scot din gură, se reaplică pe modele şi se trimit în laborator pentru montarea

definitivă în articulator .

Fig. VI.10. Montarea definitivă în articulator

Dacă montarea acului inscriptor se face pe şablonul inferior, iar plăcuţa de

înregistrare pe cel superior, unghiul desenat de mişcările mandibulei va avea
vârful către cavitatea orală (posterior) şi deschiderea spre anterior; nu vom mai
avea un „arc gotic”, ci un „pescăruş în zbor” (Bergström) sau un „vârf de
săgeată” (Sears).

Fig. VI.11. Înregistrări grafice a RC

138
 Edentaţia totală.

Înregistrarea eronată a RC poate însemna:

 diferenţă de câteva zecimi de milimetri între poziţia în care au fost
solidarizate şabloanele şi adevărata RC provoacă la proteze momente de
instabilitate datorate unei IM nesigure.
 diferenţa > 1 mm duce la instabilitate permanentă a protezelor. Se
produc în ambele cazuri leziuni mucoase, dureri, oboseală musculară, ceea ce
face imposibilă purtarea protezelor sau modificând engrama masticatorie
defavorabil.
 poate apărea un contact incorect între cele două valuri de ocluzie
prin desprinderea insesizabilă a unui şablon de pe câmpul protetic; de aceea este
bine ca înainte de solidarizarea şabloanelor să se facă proba spatulei şi numai la
negativarea ei prin aplicarea de ceară moale pe valul inferior să se treacă la
fixarea şabloanelor cu clame.

VI. 6. Indicaţii necesare alegerii şi montării dinţilor artificiali

Pe şabloanele solidarizate între ele se marchează de către medic, mai

multe repere:
- linia mediană trebuie să corespundă liniei mediane a feţei şi mijlocului
filtrului nazal (nu coincide întotdeauna cu frenul buzei superioare) trebuie să fie
perfect verticală, conferă simetrie arcadelor, feţei.
- linia caninilor trece prin vârful cuspizilor acestora şi corespunde
intersecţiei şanţului nazo-labial cu planul ocluzal; liniile caninilor pot cuprinde
între ele lăţimea grupului frontal superior (trec prin feţele distale ale caninilor) şi
corespund comisurii bucale când gura este întredeschisă, sau linia glabelă –
marginea externă a aripii nazului ce întâlneşte planul de ocluzie.
- linia surâsului este raportată la planul de orientare ocluzală şi reprezintă
un reper în aprecierea înălţimii dinţilor frontali superiori; este razantă la buza
superioară când pacientul surâde (imagini clinice).
Acestora li se adaugă indicaţii legate de:
- forma dinţilor este în raport de forma feţei (incisivul central
superior are forma răsturnată a feţei);
- culoarea dinţilor se stabileşte în raport cu vârsta, dar şi cu
doleanţele (rezonabile) ale pacientului;
- gradul de supraocluzie frontală: - psalidodontă respectiv
labiodontă;
- supraocluzia frontală se stabileşte cu ajutorul datelor de la vechile
proteze şi de la poziţia mai coborâtă a nivelului planului de ocluzie;
planul ocluzal situat la mijlocul fante orale indică posibilitatea unei

139
 Edentaţia totală.

supraocluzii de 0,5 -1,5 mm; mărimea supraocluziei se corelează cu

cerinţele fizionomice, fonetice şi inocluzia sagitală;
- aspectul ocluziei în zona laterală (psalidodontă, inversă,
încrucişată);
- relieful ocluzal al dinţilor laterali este moderat;
- inocluzia sagitală se stabileşte după un exerciţiu fonetic în care se
apreciază propulsia mandibulei;
- se pot cere şi montări atipice:
- torsionarea şi încălecarea incisivilor laterali peste cei
frontali dau o notă feminină;
- diastema pe care au avut-o pacienţii nu este recomandabilă
deoarece reduce rezistenţa protezei, la fel tremele ce nu trebuie să
fie bilaterale.
Şabloanele solidarizate şi aşezate pe modelele definitive, însoţite de
indicaţiile medicului sunt trimise în laborator unde vor fi montate în ocluzor sau
articulator.

140
 Edentaţia totală.

CAPITOLUL VII.
CINEMATICA MANDIBULARĂ. ARTICULATOARELE

Mişcările limită în plan sagital la dentat. Mişcările limită în plan frontal şi

orizontal. Mişcarea Bennett. Mişcările funcţionale. Articulatoare.
Clasificare. Utilizare.

VII. 1. Cinematica mandibulară la edentatul total

Absenţa dinţilor (determinant anterior, anatomic) face ca în cazul

edentatului total dinamica mandibulară să fie determinată exclusiv de ATM
(determinant posterior, anatomic) şi sistemul neuromuscular (determinant
mijlociu, fiziologic).
La nivelul ATM, în timpul mişcării mandibulare se produc rotaţia (în
compartimentul infradiscal) şi translaţia (în compartimentul supradiscal) datorită
ansamblului condilo-discal şi suprafaţa articulară a fosei glenoide.
Rotaţia condilului se produce în trei axe: verticală (frontală), transversală
(orizontală) şi sagitală (antero-posterioară). Pentru rotaţia în ax vertical sau
sagital, axa de rotaţie trece printr-un singur condil, celălalt fiind în translaţie;
pentru rotaţia în plan transversal axa trece prin ambii condili, determinând o
mişcare cvasisimetrică a acestora; linia imaginară ce uneşte mijlocul celor doi
condili se numeşte axa balama; când avem o mişcare pură de rotaţie (la o
deschidere a gurii de ≈20 mm) obţinem axa balama terminală (ABT) şi ea are
loc strict în compartimentul infradiscal. (Fig. VII.1.)

141
 Edentaţia totală.

Fig. VII.1. Reprezentarea schematică a mişcărilor de rotatie a condililor mandibulari: a -

rotaţia condililor în plan sagital, în jurul axei balama; b – mişcarea centrul sagital de
rotaţie; c – rotaţia condilului conform unui centru vertical de rotaţie.

Translaţia se produce în momentul în care ansamblul condilo-discal

alunecă pe panta articulară în compartimentul supradiscal. În majoritatea
mişcărilor pe care le execută mandibula, cele două componente ale deplasării
condilului mandibular, în cavitatea glenoidă nu pot fi separate; ele se
întrepătrund.
Mişcările mandibulei în toate cele trei planuri sunt:
 închidere –deschidere (maxim 50-60 mm);
 lateralitate (maxim 10 mm);
 propulsie ( 9 mm )
 retropulsie ( 1 mm).
În mişcarea de propulsie, în cazul căreia cea mai importantă componentă este
cea de glisare a condilului pe panta articulară, este necesară evaluarea înclinaţiei
acestei pante ce poate fi şi transferată pe un articulator, în special fiind vorba de
edentatul total.
Împreună cu ATM, sistemul neuromuscular este cel care asigură de
asemenea deplasările mandibulei; spunem sistem neuromuscular deoarece
musculatura mobilizatoare a mandibulei este controlată de sistemul nervos:
 cortexul motor iniţiază contracţia musculară voluntară;
 subcortical sunt organizate şi ritmate mişcările;
 reflexele periferice modulează mişcările;

142
 Edentaţia totală.

Astfel că putem vorbi de un echilibru static sau dinamic al mandibulei

reprezentat de raportul între contracţia şi decontracţia controlată a unor grupe
musculare antagoniste (nu contracţie şi relaxare pasiva). Factorul muscular
acţionează în condiţiile oferite de factorul anatomic, dar exercită şi o influenţă
modelatoare asupra structurilor ADM, impunând zona neutrală de montare a
arcadelor dentare şi stabilirea DVO (IM) la nivelul optim de contracţie
musculară, de aceea orice modificare morfologică se reflectă asupra funcţiei,
ceea ce conduce la:
1. Refacere morfologică;
2. Adaptare funcţională;
3. Combinarea lor;
Imposibilitatea armonizării determină instalarea disfuncţiei. Concluzia
este că există un echilibru intercondiţionat, bidirecţional între factorii anatomic
şi funcţional.
La edentatul total, prin absenţa dinţilor dispar şi reflexele proprioceptive
parodontale ceea ce modifică poziţia şi mişcările mandibulare (de exemplu-
mandibula se poate apropia de maxilar nu în poziţia limită de IM, ci până la
atingerea crestelor edentate); se produc modificări şi la nivelul ATM, în special
la nivelul discului articular ce suferă atrofie datorată senescenţei, dar şi o
mobilizare anormală şi traumatizare permanentă.
Protezarea edentatului total (de preferat cat mai aproape de instalarea
situaţiei) implică instalarea unor noi reflexe dento-musculare, cu punct de
plecare mucozal şi eforturi suplimentare de adaptare şi răspuns.
VII.1.1.Mişcările limită ale mandibulei
Mandibula se poate deplasa în cele trei planuri (sagital, frontal şi
transversal) în limitele impuse de cei trei determinanţi: dinţi, sistem
neuromuscular şi ATM; la edentat mişcările sunt limitate numai de ATM,
muşchi şi ligamente. Studierea mişcărilor limită ale mandibulei se face în toate
cele trei planuri, care compuse generează o configuraţie spaţială „anvelopa
mişcărilor limită” mandibulare (Fig. VII.2.); mişcările limită sunt cele care
circumscriu mişcările funcşionale ale mandibulei; pe unele porţiuni se pot
suprapune. Mişcările limită sunt mişcări reproductibile, de aceea pot fi
înregistrate şi transferate pe articulatoare; cele funcţionale sunt mai greu de
înregistrat şi cuantificat, de aceea pentru examinarea ocluziei diagnosticului se
foloseşte înregistrarea mişcărilor limită.

143
 Edentaţia totală.

Fig. VII.2. Aria mişcărilor limită

În cazul edentatului total, în examinare şi tratament, sunt utile deplasările
limită în plan transversal (orizontal), deoarece nu sunt condiţionate de prezenţa
dinţilor şi pot fi înregistrate pentru distanţe intermaxilare variate. Mişcările
orizontale ale mandibulei au fost înregistrate iniţial de Gysi şi Hesse,iar în 1952
de către Posselt, cu dispozitive de înregistrare grafică: s-a pornit din poziţie de
RC, lateralitate dreapta-stânga (s-a obţinut un arc gotic de 120º deschis anterior)
şi tot din RC -protuzie maximă şi apoi lateralitate dreapta-stânga (s-a obţinut un
alt unghi deschis posterior; cele două unghiuri obţinute se unesc alcătuind un
romb ce determină aria mişcărilor mandibulei în plan transversal (orizontal).
(Fig. VII.3.)

Fig. VII.3. Aria mişcărilor mandibulare în plan

transversal.

Examinarea acestei reprezentări schematice poate oferi informaţii

importante în aprecierea stării de bună funcţionalitate a ATM; un ghidaj
condilian modificat determină asimetrii ale rombului (prin limitarea mişcărilor
de lateralitate) şi a segmentului antero-posterior (RC- protruzie maximă) ce se
înregistrează paramedian sau ca o linie frântă.
Posselt a înregistrat de asemenea mişcările limită ale mandibulei în plan
sagital, arătând că din oricare poziţie limită superioară (RC, IM sau protruzie
maximă)-susţinute de contacte dentare, se poate ajunge într-o altă poziţie limită
a mandibulei –deschiderea maximă, susţinută de ATM şi ligamente (articulare,
musculare), fiind o mişcare combinată de rotaţie şi translaţie condiliană.
Mişcările limită ale mandibulei în plan frontal sunt determinate în
porţiunea superioară tot de dinţi, mişcarea de lateralitate dreapta-stânga făcându-
se cu contacte dento-dentare, depinzând prin urmare, de configuraţia ocluzală,
tipul ocluziei şi gradul de uzură (abraziune); conducerea spre partea lucrătoare
se face pe pantele dinţilor de pe această parte (conducere canină, antero-laterală
sau laterală) spre lateral şi inferior; deplasarea spre inferior este influenţată de
supraocluzia dinţilor, mişcările de lateralitate sunt de amplitudine mai redusă pe
măsura ce ne apropiem de poziţia de deschidere maximă a gurii
Mişcările condililor articulari în cavitatea glenoidă sunt, în cadrul
dinamicii articulare, în mare, de rotaţie şi translaţie; pot să apară însă în
mişcarea de lateralitate, de exemplu şi alte tipuri de mişcări, ce se adaugă celor
doua de bază, compunând la nivelul ATM, mişcări nemaiîntalnite la nivelul altor
articulaţii umane: la mişcarea de lateralitate, condilul de pe partea nelucrătoare
se deplasează medial (spre interior), şi anterior, iar condilul de pe partea
lucrătoare se deplasează lateral (spre exterior) şi spre posterior (uşor).

144
 Edentaţia totală.

Deplasarea laterală este cunoscută drept mişcarea Bennett, ce reprezintă o

mişcarea corporeală a mandibulei spre partea lucrătoare în mişcarea de
lateralitate; ea se datorează restricţiilor impuse de ligamentul temporo-
mandibular al condilului lucrător şi peretelui median al fosei glenoide pe partea
nelucrătoare. Între traiectoria de deplasarea medială şi anterioară a condilului
nelucrător şi o traiecţie strict protuzivă se formează un unghi = unghiul Bennett
(angulaţie condiliană).(Fig. VII.4.)

Fig VII.4. Linia a-b reprezintă arcul deplasării mandibulei spre stânga. Linia a-c se obtine cu
ocazia propulsiei mandibulare. Linia a-d reprezintă lateralitatea dreapta

VII.1.2.Relaţia unghi-mişcarea Bennett

În cazul în care componenta laterală apare devreme în mişcare, se
numeşte imediată (timpurie); dacă intervine gradat, se numeşte progresivă.
Direcţia mişcării Bennett este laterală şi anterioară datorită structurilor articulare
şi contracţia muşchiului pterigoidian lateral cu origine medială şi anterioară faţă
de inserţie; în medie, dimensiunea mişcării de lateralitate în plan orizontal este
de 0,75 mm (la nivelul ATM), dar Lundeen şi colaboratorii (1978) afirmă ca
80% dintre pacienţi au valoarea mişcării Bennett situată la 1,5 mm.
Edentaţia totală determină pierderea ghidajului anterior, ce nu se poate
reface prin protezare deoarece destabilizează protezele totale. Determinantul
muscular păstrează reflexele automatizate de bază, dar pierde toţi receptorii
proprioceptivi situaţi la nivelul parodonţiului, primind impulsuri muco-
periostale; se pierde controlul asupra contracţiilor musculare automatizate
necesare engramei masticatorii; sistemul neuromuscular trebuie să se adapteze
prin crearea de noi reflexe; rezultanta acestei noi situaţii este o arie (anvelopă)
funcţională mult redusă a edentatului (chiar protezat) faţă de dentat. Nemodificat
rămâne determinantul posterior şi denerat de acesta, poziţia de RC cu
posibilitatea de determinare a DVR şi DVO.
În cazul instituirii tratamentului edentaţiei totale prin proteze,
înregistrările mişcărilor limită ale mandibulei nu sunt neapărat necesare
deoarece se pune problema corectitudinii înregistrărilor şi posibilitatea de
transfer şi reproducere la nivelul articulatoarelor prin:
 instabilitatea înregistrărilor;

145
 Edentaţia totală.

 rezilienţa şi deplasările în sens orizontal ale suportului mucozal (nu

se pot înregistra);
 materiale, echipament de înregistrare;
 posibilitatea de coordonare musculară;
 limitele articulatoarelor (nu se pot reproduce fidel totalitatea
funcţiunilor ADM);
 necesitatea abordării în funcţie de concepţia ocluzală:
 ocluzie bilateral balansată = necesitatea înregistrării
mişcărilor limită mandibulare;
 ocluzie nebalansată = nu este necesară înregistrarea unor
mişcări;
Mişcările limită mandibulare sunt mişcări voluntare care nu intervin în
îndeplinirea funcţiilor ADM decât în mică măsură: IM în triturarea alimentelor
(faza terminală a masticaţiei) şi deglutiţie (din 24 de ore, IM totalizează 18 min);
tot mişcare limită este şi deschiderea maximă a gurii în timpul căscatului (act
reflex).
Funcţiile ADM sunt îndeplinite prin mişcări funcţionale ale mandibulei;
ele se desfăşoară în interiorul ariei mişcărilor limită şi depind de ATM, muşchii
mobilizatori ai mandibulei şi alte componente ale ADM.
Masticaţia implică:
- prehensiunea;
- incizia (fragmentarea);
- sfărâmarea urmată de triturarea alimentelor;
Adultul dentat prezintă un sistem automatizat de masticaţie (engramă
masticatorie) ce se bazează pe reflexe condiţionate controlate de SNC. În funcţie
de direcţiile mişcărilor utilizate în masticaţie există mai multe tipuri masticatorii:
- tip tocător –mişcări coborâre-ridicare (verticale);
- tip frecător (diductor) –mişcări laterale (orizontale);
- tip mixt : combinaţie tocător-frecător;
- tip propulsor –copii pâna la 6 ani.
Mişcările masticatorii se organizează în cicluri masticatorii coborâri (din
IM) şi ridicari (în IM) ritmice ale mandibulei cu fază :
 descendentă;
 ascendentă;
 de revenire în IM
Ciclurile masticatorii pot fi:
a. unilaterale :
 alternante (stânga-dreapta) -80% dintre oameni după Posselt;
 persistente (preferenţiale) -12%.
b. bilaterale :
 bilaterale concomitente -12%.

146
 Edentaţia totală.

Ciclurile masticatorii au o frecvenţă de 40-120 /min (în medie 70-80

minute), durata unui ciclu este de 700 ms, din care poziţia de IM reprezintă 150-
200 ms, în special în deglutiţie, deoarece actul final de triturare a alimentelor (de
aproximativ 15 ms) prefigurează deglutiţia,avertizând structurile neuro-
musculare în legătură cu această fază, în care avem IM pe durata a 150 ms; în
deglutiţie prin obţinerea IM sunt repoziţionate şi aplicate ferm pe câmpul
protetic proteze cu menţinere şi stabilitate precare.
Edentatul total neprotezat încearcă găsirea unor stereotipuri masticatorii
care să-i permită efectuarea unui simulacru de masticaţie cu ajutorul crestelor
edentate; din acest motiv sunt efectuate combinaţii de mişcări mandibulare în
toate planurile: coborâre-ridicare, propulsie-retropulsie, lateralitate în care
coordonarea şi precizia sunt diminuate de absenţa proprioceptorilor parodontali
şi o DVO nefiziologică, deci solicitantă pentru funcţionalitatea musculară.
Modificările produse prin atrofia tuberculului articular (aplatizare)
împreună cu absenţa unităţilor dentare, creează, de asemenea,în edentaţia totală
premise pentru mezializarea mandibulei, pe care dacă practicianul nu reuşeşte să
o decondiţioneze înaintea fazei de determinare a RIM, va apărea un raport
nefavorabil între creste, în regiunea frontală cu posibilităţi reduse de montare a
dinţilor artificiali în poziţie favorabilă stabilităţii protezei. La edentatul total
ciclul masticator are un aspect aplatizat, datorită reducerii mişcărilor
mandibulare orizontale (în plan frontal).
În eventualitatea protezării prin proteză totală,pacientul trebuie să
găsească modalitatea de a se adapta prin găsirea unei engrame masticatorii, care
să realizeze un compromis între mişcările discordante, cu mandibula în poziţie
mezializată din faza de edentat total şi constrângerile unei proteze totale, care de
regulă, oferă posibilitatea unor mişcări predominant verticale (ocluzie
nebalansată) şi destul de rar şi mişcări orizontale (ocluzie bilateral balansată).
În absenţa masticaţiei, deglutiţiei şi fonaţiei mandibula se află în stare de
repaus (postura) ce presupune o deschidere a gurii (1-3 mm) şi propulsie
aproximativ 2 mm din RC; este o poziţie de echilibru antigravitaţional ai
muşchilor mobilizatori ai mandibulei; nu este o poziţie de relaxare musculară şi
absenţă a activităţii electromiografice, care presupune o coborâre de 8 mm a
mandibulei. Ambele poziţii sunt perfect individuale, dar depinde la acelaşi
individ de :
- vârstă;
- stare de veghe/somn;
- prezenţa dinţilor;
- durere;
- stres;
- boli generale;
- medicaţie: cafeina reduce DVR, sedative sau relaxante cresc DVR.
Restaurarea edentaţiei totale cu proteză mobilă, trebuie să realizeze cel
mai important deziderat: coincidenţa poziţiilor de RC cu IM, astfel ocluzia este

147
 Edentaţia totală.

nesigură, pacientul caută repere mai sigure, ceea ce duce sau la devierea
mandibulei de la ciclul de masticaţie normală sau la deplasarea (instabilitatea)
protezei pe câmpul protetic urmată de modificări ale suportului muco-osos; un
alt deziderat este cel al montării dinţilor artificiali în zona de echilibru a acţiunii
buzelor şi limbii; în caz contrar poate apărea tendinţa repetată de strângere a
arcadelor dentare pentru a împiedica deplasarea. Singura situaţie în care se
admite diferenţa între RC şi IM este aceea în care apare tendinţa la mişcări
orizontale numai în sens anterior,după realizarea contactelor în RC.
Dacă protezele au o bună stabilitate şi apare tendinţa la mişcări orizontale
în sens transversal la sfârşitul ciclului masticator (revenire în IM) ne putem
gândi la bruxism.
VII.2. Articulatoarele sunt instrumentele pe care sunt transferate
determinările RIM înregistrate în cabinet ca proiecţii plane şi care asigură şi
reproducerea lor tridimensională. Articulatoarele trebuie să corespundă anumitor
exigenţe:
- armonizarea elementelor anatomice ale ATM şi arcadelor dentare care
participă la dinamica mandibulară prin RIM: înclinarea pantei
tuberculului articular-traiectoria condiliană, distanţa intercondiliană,
curbele planului de ocluzie, înclinarea pantei retroincisive.
- menţinerea şi reproducerea RIM în laborator pe tot parcursul
confecţionării protezelor.
- posibilitatea corectării raporturilor ocluzale atât statice cât şi dinamice
în cazul unor proteze deficitare din acest punct de vedere.
Articulatoarele sunt necesare şi în cazul edentaţiei totale, deoarece se pare
că în condiţiile în care a dispărut determinantul anterior, iar cel neuromuscular
suferă modificări rămânând neschimbat numai determinantul posterior (ATM),
deplasările mandibulei în toate cele 3 planuri sunt destul de haotice lor
adăugându-se şi parafuncţii: bruxismul, datorită stresului, durerii, disconfortului,
contactelor ocluzale patologice. De aceea devine, necesară în restaurarea
edentaţiei totale, îndeplinirea mai multor condiţii privind dispozitivul pe care se
transferă şi care va reproduce situaţia particulară existentă:
- posibilitatea montării modelelor în articulator concordant cu reperele
statice înregistrate cu un arc facial; (Fig. VII.5.)

148
 Edentaţia totală.

Fig. VII. 5 Un articulator cu arc facial

- înregistrarea şi transferul RC şi DVO (repere statice);

- reproducerea pe articulator a mişcării de deschidere-închidere a cavităţii
orale pe distanţa de 1,5-2 cm, ceea ce permite efectuarea mişcării de rotaţie pură
la nivelul ATM şi înregistrarea ABT;
- posibilitatea programării pe articulator,a dinamicii mandibulare
individuale.
Articulatoarele au evoluat de la cel mai simplu -ocluzorul imaginat de James
Cameron, în 1840, până la cele mai sofisticate electronice, programabile pe
computer.
O bună clasificare a articulatoarelor a fost făcută de Ash şi Ramfjord,
cărora li s-a adăugat Siebert:
Articulatoare:
1). Cu valori fixe :
 simple (ocluzoare);
 cu valori medii, neprogramabile.
2). Reglabile individual :
 parţial programabile (semiadaptabile);
 total programabile (adaptabile);
 electronice, programabile prin computer.

1) Articulatoarele cu valori fixe au dimensiuni geometrice, fixe, nereglabile:

 ocluzorul reproduce:
– IM şi DVO;
– mişcarea de deschidere-închidere;
 articulatoare medii (neprogramabile)- Gysi Simplex, ITM (IOR
Bucureşti), Atomic (Hager&Werken) reproduc:
- mişcările de: - deschidere-închidere;
- propulsie;
- lateralitate;
- valori fixe – înclinarea tuberculului articular 30-34º;
- unghiul Bennett 15-18º;
- distanţa intercondiliană (≈140 mm).

2). Articulatoarele cu valori reglabile individual sunt:

a. Semiadaptabile care permit reglarea unor valori geometrice (-panta tubercul
articular plană, Sam I,Hanau, Dentatus şi panta tubercul articular curbă în plan
sagital, frontal şi orizontal- Sam II, Protar II; -au baze (fose) articulare rigide
frezate în blocuri de acrilat, individualizate,-TMJ Panadont:
- înclinarea pantei articulare a tuberculului articular (traiectoria condiliană);
- înclinarea pantei retroincisive;

149
 Edentaţia totală.

- distanţa de la punctul interincisiv la axa de rotaţie pură;

- unghiul Bennett;
Gysi –Trubyte, Schrader, Rumpel, Denar, Mark II, Dentatus ARL, Hanau H2-O,
Whip Mix, Protar II;
b.- Total programabile (adaptabile) –permit individualizarea unor elemente:
- înclinarea pantei tubercul articular;
- înclinarea pantei retroincisive;
- distanţa de la punctul interincisiv la axa bicondiliană de rotaţie;
- distanţa intercondiliană;
- orientarea planului de ocluzie în raport cu planul de referinţă (Camper,
planul de la Frankfurt);
- unghiul Bennett;
- mişcarea Bennett;
- unghiul simfizar; (Stuart, Denar D5A, Aderer, de Pietro, Stallard.
3.- Electronice, programabile prin computer
- dau posibilitatea modelării din acrilat a articulatoarelor: formă, volum şi
orientare individualizate;
- se înregistrează şi se reproduce electronic cinematica mandibulei cu
toate valorile individuale ale parametrilor articulari şi ocluzali.
După construcţia articulatoarelor sunt două tipuri:
 Arcon –ce imită articulaţia anatomică :
-„condilul” articular se află pe braţul inferior al articulatorului;
- ghidajul condilian se deplasează cu braţul superior;
La modificarea DVO se schimbă panta condiliană –Whip Mix, Sam, Denar
Mark II şi V, Protar.

 Non-Arcon (condilian) :
- condilul articular se află pe braţul superior al articulatorului;
- capul condilian se deplasează cu braţul superior;
La modificarea DVO se schimbă planul de ocluzie iar panta condiliană rămâne
fixă –Dentatus, Hanau H2PR, Artex tip S. (Fig. VII.6.)

a b

Fig. VII.6. Principiul de construcţie a simulatoarelor: a – de tip arcon; b – de tip nonarcon

150
 Edentaţia totală.

VII.3. Alegerea articulatoarelor

Articulatoarele utilizate în restaurarea protetică a edentaţiei totale trebuie
alese în funcţie de caracteristicile individuale ale pacientului: un caz
problematic, mai simplu, impune alegerea unui articulator mai simplu, cu mai
puţine funcţii; creşterea complexităţii cazului implică şi un articulator mai
sofisticat.
Cert este însă că niciun articulator nu va putea reproduce fidel ATM („cel
mai bun articulator rămâne cavitatea orală cu ATM a pacientului”- în opinia lui
Willy G. Kroch-Poulsen) din punct de vedere morfo-funcţional. Astfel că sunt
suficiente:
- menţinerea RC şi DVO odată determinate;
- distanţa de 108-110 mm între condili este de obicei suficientă
(reprezintă un standard cvasiuniversal);
- să permită transferul datelor înregistrate cu arc facial;
- unghiul Bennett cu valoare medie fixă 15º;
- plăcuţă incizală cu înclinare reglabilă (oricum nu poate reda ghidajul
anterior cu fidelitate) ce ajută la montarea dinîilor şi stabilirea RIM.
Un articulator nu trebuie să depăşească din punct de vedere al complexităţii,
experienţă şi gradul de instruire al echipei medic-practician-tehnician.
După Rahn, în alegerea unui articulator necesar într-o restaurare protetică
prin proteză mobilă trebuie avute în vedere:
- tipul de ocluzie ce se reface;
- morfologia ocluzală a dinţilor cuspidaţi;
- ghidajele dentare excursive;
- înregistrările articulare ce pot fi efectuate în vederea programării;
(1, 25)

151