ODONTOTERAPIE RESTAURATOARE –

grupa de discipline care se ocupă cu terapia

dintelui în scopul conservării acestuia:

CARIOLOGIA se ocupă cu studiul bolii

carioase.

ENDODONŢIA studiază bolile organului pulpo-

dentinar şi ale parodonţiului apical.
 Obiectivele cariologiei

studiul fenomenelor implicate în etiopatogenia bolii

carioase,

descrierea evoluţiei bolii în diferite ţesuturi dentare,

precizarea diagnosticului de leziune, a nivelului de

afectare prin boala şi a riscului cariogen individual

elaborarea unui plan de tratament preventiv-terapeutic

nonoperativ sau restaurativ minim invaziv .
Restaurarea odontală prin terapie conservatoare cu
ajutorul materialelor plastice este indicată în:
-leziuni carioase simple şi complicate
-defecte ale dinţilor naturali:
-distrofii şi displazii dentare
-modificări de culoare
-eroziuni şi abraziuni
-fracturi coronare,
-reparaţia sau înlocuirea obturaţiilor
 Definiţia cariei
Deşi cunoscută din timpuri străvechi şi descrisă în tratatele
medicale ale antichităţii, definiţia bolii s-a limitat timp de secole la
descrierea succintă a unor simptome, a căror etiologie era susţinută de
superstiţii şi supoziţii empirice.

Incepând cu secolul al XIX-lea, orientarea cercetării din domeniul

cariologiei, spre precizarea factorilor etiologici a condus treptat la
definirea clară a “cariei dentare”.

De-a lungul timpului, definiţia cariei dentare a suferit modificări

evoluând de la identificarea ei cu unul dintre simptomele ce apar în
evoluţia leziunii, cavitatea carioasă, la conceptul de  ”boală carioasă”,
termen care descrie astăzi o patologie complexă şi foarte variată, de
etiologie specifică.
Definiţia clasică, prezentă în aproape orice tratat de cariologie, a
fost elaborată de Harndt, care considera caria dentară ca fiind « un
proces distructiv cronic, care evoluează fără fenomene tipice,
provocând necroza ţesuturilor dure dentare şi, în final, infectarea
pulpei ».
 In secolul XIX, Black lega existenta cariei de principalul
simptom si anume aparitia cavitatiei, determinata de factori externi
sau interni, cu existenta leziunii cavitare si a ramolismentului
tisular.

Astazi, maladia carioasa este privita ca o boala

infectioasa, multifactoriala, dieto-bacteriana,
transmisibila, care are ca principal simptom caria
dentara.
Caria dentară este considerată astăzi o boală infecţioasă,
favorizată de un dezechilibru la nivelul ecosistemului oral, având
ca rezultat demineralizarea ţesuturilor dure dentare, care se
manifestă prin leziuni situate pe sedii specifice.

Caria dentară este un proces patologic dinamic, reversibil,

episodic şi asincron, care în stadiile necavitare (în smalt şi chiar în
dentină), are capacitatea de a se vindeca cu ajutorul măsurilor
preventiv-terapeutice.

Este un proces dinamic caracterizat prin perturbarea echilibrului

dintre fenomenele de demineralizare-remineralizare în ţesuturile
dure dentare, desfăşurat la joncţiunea dintre ţesuturile dentare -
placa bacteriană - fluid oral.
Caracteristicile bolii carioase :
Caria dentară este un proces patologic fără analogie în restul
organismului (Iliescu şi Gafar). Manifestările specifice de tipul
reparaţiei fizico-chimice şi particularitatile fenomenelor specifice
inflamaţiei şi reparaţiei celulare, sunt determinate în primul rând
de caracteristicile ţesuturilor afectate. 

Etiologia este multifactorială. Deşi factorul determinant este

considerat placa bacteriană acidogenă, apariţia ca şi evoluţia bolii
este influenţată major de o serie de factori favorizanţi ce
caracterizează organismul gazdă şi dieta acestuia.
Fenomenele de demineralizare preced întotdeauna pierderea
de substanţă dură dentară. De aceea, termenul de «carie
dentară » descrie atât leziunile cavitare cât şi pe cele în care a
avut loc demineralizarea smalţului, dar pierderea de substanţă
nu s-a produs – cariile necavitare.
Boala evoluează dinamic la interfaţa dintre ţesuturile dure
dentare şi placa bacteriană, fiind influenţată de determinanţi
ecologici specifici. Perioadele de activitate, caracterizate de
fenomene de demineralizare şi distrucţie tisulară pot fi întrerupte
de intervale în care fenomenele de remineralizare permit oprirea
evoluţiei leziunii. Alternanţa fenomenelor de demineralizare-
remineralizare ca şi predominanţa unuia dintre fenomene în
defavoarea celuilalt, în funcţie de determinanţii ecosistemului,
explică modul de manifestare eterogen al bolii (carii cronice,
carii explozive, vindecarea cariilor necavitare).
Leziunile carioase au localizări specifice în nişele ecologice
ce prezintă condiţii adecvate pentru dezvoltarea plăcii
bacteriene cariogene. Aceste nişe sunt reprezentate de zone
de stagnare sau retenţie ale dinţilor;
Boala carioasă este corelată cu gradul de industrializare al
societăţii şi este polarizată social şi geografic.
Orientarea terapiei odontale
Până nu demult terapia cariei dentare a fost strict simptomatică
(îndepărtarea durerii, obturarea cavitătii) iar preocupările pentru prevenirea bolii
nu au depăşit cu mult indicaţiile de igienă orală cunoscute de către sumerieni
încă din mileniul IV î.e.n.
Atunci când boala carioasă a atins niveluri epidemice, iar modul de
manifestare s-a modificat, leziunile evoluând extrem de agresiv spre complicaţii
locale şi sistemice, stomatologia s-a orientat în direcţia extracţionistă (Hume şi
Mount), tendinţă care s-a perpetuat chiar şi la începutul secolului XX.
Considerând boala o „gangrenă a dinţilor”, extracţia dentară – echivalentul
amputării, părea singura soluţie care să împiedice răspândirea afecţiunii în
ţesuturile învecinate şi răspundea temerilor induse de „teoria bolii de focar” a lui
Hunter, introdusă în 1911. Concepţia conform căreia edentaţia este inevitabilă ,
iar tratamentul stomatologic reprezintă un lux şi nu o formă necesară de asistenţă
sanitară, s-a perpetuat până în anii 1950.
Apariţia unor materiale şi tehnici de restaurare a condus treptat la o
atitudine mai puţin radicală. Astfel extracţia dentară a fost înlocuită cu
extirparea ţesutului cariat, ablaţia realizându-se la distanţă, în ţesuturile
sănătoase, pentru prevenirea recidivei. În următoarele decenii, restaurarea cu
materiale de obturaţie plastică a devenit principala metodă de tratament a cariei
dentare.
 Pentru restaurarea lipsei de substanţă se utilizau la început
materiale neadezive, care necesitau preparaţii retentive extinse.
Absenţa preocupărilor pentru identificarea factorilor etiologici a
condus la eşecul acestor tratamente pe termen lung prin recidiva bolii.
Această etapă s-a caracterizat prin cicluri repetitive şi nesfârşite de
tratamente din ce în ce mai complexe şi costisitoare, aplicate pe dinţi din
ce în ce mai distruşi şi fragilizaţi.
 După anii 1970, conceptul susţinut de Keyes conform căruia
boala carioasă este o maladie infecţioasă determinată de placa
bacteriană, a fost argumentat de tot mai multe cercetări (Bratthall şi
col., Caufield şi col.), devenind unanim acceptat.
Implementarea igienei orale riguroase ca şi administrarea
fluorului, a constituit începutul managementului preventiv al bolii
carioase.
Clarificarea mecanismelor mineralizării a demonstrat
reversibilitatea leziunilor necavitare din smalţ, iar apariţia noilor
tehnici de diagnostic a permis identificarea acestor leziuni în stadii
încipiente şi aplicarea unor metode de tratament neinvazive şi
conservatoare.
 Stabilirea modelului etiopatogenic al cariei recurente a
demonstrat că obturaţiile nu trebuie să constitue doar substitute ce
completează pierderea de substanţă dentară, ci trebuie să se integreze
acesteia şi să o protejeze de viitoarele atacuri ale bolii, concept ce a stat la
baza dezvoltării unor materiale adezive şi carioprofilactice.
Inţelegerea etiopatogeniei cariei dentare a determinat practic
caracterul preventiv, medical, conservator şi minim invaziv al modului în
care este conceput astăzi managementul bolii carioase şi a deschis noi
perspective asupra opţiunilor de tratament ale viitorului.

In etapa actuală, managementul bolii carioase are ca obiectiv

controlul bolii de-a lungul vieţii prin monitorizarea şi supresia tuturor
determinanţilor ecologici care au capacitatea de a induce un mediu
cariogen.
Orientari actuale

Eradicarea bolii este considerata imposibila in viitorul apropiat.

Diagnosticul leziunilor carioase in stadiile initiale si stabilirea gradului
lor de activitate, ca si evaluarea riscului cariogen individual reprezinta
bazele clinice ale terapiei actuale.
Este mai realist sa avem ca obiectiv imediat amânarea debutului bolii,
diagnosticarea leziunilor in stadiul cat mai precoce, tratarea lor minim
invaziv si prevenirea sau amanarea recidivelor bolii.

Direcţiile de cercetare actuale

Vaccinarea impotriva speciilor bacteriene cariogene
Inocularea suprafetelor dentare cu bacterii obtinute prin inginerie
genetica, lipsite de factori de virulenta cariogeni.
Regenerare dentinara utilizand factori de crestere si proteine
morfogenetice
Restaurari cu biomaterale inteligente (geluri de colagen ce contin o
fosfoproteina dentinara; materiale a caror eliberare de ioni variaza in
functe de pH )
Regenerarea glandelor salivare prin terapie genetică
Corelaţii epidemiologice în boala carioasă

Epidemiologia urmăreşte studiul stării de sănătate şi

de îmbolnăvire şi al determinanţilor acestora pe diferite
populaţii sau grupuri populaţionale.

Epidemiologia are ca metode de lucru recoltarea,

înregistrarea, analizarea şi evaluarea datelor obţinute.

Investigaţiile epidemiologice ale cariei într-o populaţie

au ca mijloace de evaluare prevalenţa şi incidenţa.
Prevalenţa

Reprezinta numărul de cazuri de boală existente într-o

populaţie la un moment dat.
Este un instrument util în efectuarea studiilor
epidemiologice descriptive (care descriu caracteristicile bolii
din punct de vedere geografic, temporal şi în raport de sex,
vârstă, statut socio-economic, etc sau care îşi propun să
stabilească corelaţii de tip cauzal cu anumiţi factori,
consideraţi de risc pentru boala respectivă).
Dezavantajul acestor studii este acela că evalueaza
boala doar la un anumit moment (studii transversale) şi nu
oferă date despre schimbările survenite de-a lungul timpului
(studii logitudinale).
Reprezinta numărul de cazuri noi apărute într-un grup
populaţional, într-un anumit interval de timp, de obicei într-un an.
Este furnizat de studiile longitudinale.
Caria dentară, fiind o boală cronică, incidenţa şi prevalenţa sunt
diferite.
Cel mai utilizat indice de evaluare epidemiologică a cariei dentare
este indicele DMF, care reprezintă totalul dinţilor care sunt sau au
fost afectaţi de carie.
Acest indice oferă informaţii atât asupra intensităţii cât si
istoricului bolii, însumând atât dinţii având leziuni active (D) cât şi
dinţii tratati (F) sau extraşi (M) ca urmare a complicaţiilor cariei.
DMF = D + F + M
D = dinţi cariaţi (decayed teeth) ;
M = dinţi absenţi (missing teeth);
F = dinţi obturaţi (filled teeth)
DMFS (S = surface = suprafaţă)
Sumează suprafeţele dentare afectate. Valoarea maximă a indicelui
DMFS, calculat, pentru 28 de dinţi este 128 de suprafeţe afectate prin carie
(molarii şi premolarii au câte 5 suprafeţe, iar dinţii frontali, câte 4 suprafeţe ).

• stabileşte experienţa carioasă totală a unei persoane:

- componenta D reflectă activitatea actuală a bolii;

- componentele F şi M reflectă istoricul bolii
DMF se utilizeaza in evaluarea individuală a pacienţilor, el stabilind
nivelul de afectare prin carie şi constituind totodată un indicator util al riscului
cariogen.
Pentru studii epidemiologice se calculează valoarea medie a indicelui
DMF (S sau T) pentru un eşantion populaţional stabilit după anumite criterii.
 Indicele semnificariv de carie

Indicele Semnificativ de Carie (SIC - Significant Caries Index) reprezintă

valoarea medie a indicelui DMF calculată pentru indivizii cei mai afectaţi de
carie, din fiecare populaţie investigată.
SIC a fost introdus deoarece DMFT nu reflectă distribuţia cariei şi poate
conduce la concluzii incorecte.
SIC se calculează astfel:
indivizii din lotul investigat sunt sortaţi conform valorilor DMFT;
se selectează o treime din populaţie, care prezintă valorile cele mai
mari ale indicelul DMFT;
se calculează valoarea medie a indicelui DMFT pentru acest subgrup.
Această valoare reprezintă indicele SIC.

Acest indice permite evaluarea mai exactă a nivelului de afectare la grupurile

cu risc crescut.
Ex: In Nigeria, la copiii cu vârste cuprinse între 12 şi 15 ani ,
DMFT = 0,65; SiC = 1,9,
În Elveţia, la copiii cu vârste cuprinse între 12 şi 15 ani ,
DMFT = 0,9; SIC = 2,5.
 Indicele de Carie Radiculară
Indicele DMF evaluează nivelul de afectare prin carie coronară, dar nu ia în
considerare leziunile carioase situate sub nivelul joncţiunii amelo-cementare.
Creşterea frecvenţei cariilor radiculare la nivelul populaţiei actuale, a făcut
necesară introducerea unui nou indice, care să ofere date despre acest gen de
patologie.

Prevalenţa cariei radiculare este evaluată de obicei utilizând Indicele de

Carie Radiculară (RCI) descris de Katz în 1980. Aceste reprezintă raportul
procentual dintre suma suprafeţelor cariate şi obturate radiculare, raportată la
numărul suprafeţelor radiculare expuse
Distribuţia geografică a bolii carioase în prezent
În prezent, boala carioasă are un caracter endemo-epidemic, constituind
o preocupare prioritară pentru OMS datorită duratei de evoluţie, a
complicaţiilor loco-regionale şi sistemice şi a costurilor sale sociale
enorme.
Latitudinea pare să influenţeze incidenţa cariei, probabil datorită
variabilităţii mineralizării ţesuturilor dure dentare, dependente de sinteza
vitaminei D care este influenţată de expunerea la soare.
Distribuţia geografică a bolii este cu siguranţă influenţată la nivel global
de statusul economic şi cultural. Încă din anul 1969, OMS a realizat o
hartă a prevalenţei cariei dentare la copii de 12 ani, utilizând indicele
DMFT.
În 1969, existau contraste foarte mari, în ţările industrializate, media
DMFT fiind foarte înaltă (egală sau mai mare de 6,5), înaltă (4,5-6,5)
sau moderată (2,7-4,4), în timp ce în ţările în curs de dezvoltare şi
subdezvoltate, aceasta era în general foarte scăzută (0,0-1,1), scăzută
(1,2-2,6) şi doar ocazional moderată.
În cele câteva decenii care au trecut, studiile epidemiologice
au indicat o serie de modificări, care demonstrează tendinţa
evidentă de diminuare a prevalenţei spre niveluri scăzute sau
chiar foarte scăzute în ţările puternic dezvoltate, în timp ce
valorile cresc în ţările în curs de dezvoltare. Tabloul din
fostele ţări ale blocului comunist este mai puţin clar, deşi
pare de asemenea să existe o creştere a prevalenţei cariei în
ultimii ani.
Tendinţa de „polarizare” a bolii carioase la nivel global,
rămâne corelată cu gradul de dezvoltare economică a
diverselor ţări. Generalizând, cele trei tipuri de dezvoltare
economică ce caracterizează statele: puternic industrializate,
în curs de dezvoltare, respectiv subdezvoltate, se corelează
cu trei tipare de distribuţie a cariei dentare.
 I. Tiparul caracteristic ţărilor sau zonelor subdezvoltate

China rurală, Africa şi zone izolate

din America de Sud:
-rată înaltă a mortalităţii,
-o infrastructură slabă,
-surse de apă neprotejate,
-îngrijiri medicale numai în
urban.
Tendinţa: prevalenţa şi gravitatea
cariilor sunt mai mari în zonele
urbane în comparaţie cu populaţia
săracă din zonele rurale dar
oricum se menţin la valori reduse
(DMFT,1).
 II-Tiparul caracteristic tărilor recent industrializate

Odată cu urbanizarea a avut loc şi o

modificare a stilului de viaţă şi a
tiparului alimentar spre produse rafinate
şi prelucrate: în Thailanda consumul de
zahăr a crescut de la 4.7 kg/pers. în
1961 la 12.5 kg/pers în 1982.
-în zona rurală, îngrijirile dentare
constau în servicii paleative şi extracţii,
protezarea fiind o excepţie, iar în zona
urbană, populaţia beneficiază de servicii
mai sofisticate, dar de slabă calitate.
Tendinţa: creşte rata cariei la copii şi
adulţi şi a edentaţiei la vârstnici.
III-Tiparul caracteristic tărilor puternic industrializate

La începutul sec.XX populaţia apela la serviciile profesiunii numai

la durere, tratamentul fiind extracţia, încât nu era neobişnuit ca la
30-40 de ani să se întâlnească pacienţi edentaţi total.

După al II-lea război mondial, perioda de prosperitate ce a urmat a

dus la creşterea consumului de zahăr şi o creştere consecutivă a
indicilor de carii la copii şi la adulţii tineri.

După anii 1970 au apărut primele încercări de a păşi în epoca

preventivă, scăzând astfel DMF la adulţi şi tineri sub 30 de ani ca
rezultat al introducerii fluoruluişi al schimbării obiceiurilor
alimentare

Tendinţa: scade rata cariei la copii şi creşte numărul de dinţi

restauraţi la vârstnici.
 CARIA DENTARĂ ÎN SEC. XX

Factori care au dus la declinul cariilor:

-Disponibilitatea unui personal calificat şi a unor
posibilităţi terapeutice tehnico-materiale superioare
-Disponibilitatea fluorului în produse din ce în ce mai
multe atât de igienă cât şi alimentare,
-Promovarea igienei orale,
-Orientarea conservativă şi preventivă,
-Sfaturi privind dieta,
-Creşterea nivelului educaţional şi de prosperitate.
Niveluri relativ mari de carii mai există, dar la grupuri
populaţionale cu risc foarte înalt:
-Dizabilităţi fizice,
-Disabilităţi mintale,
-Emigranţi,
-Persoane seropozitive cu HIV
-Grupuri cu un nivel socio-economic foarte scăzut,
-Vârstnici instituţionalizaţi.
 Prevalenţa cariei dentare în România

Cele câteva studii epidemiologice publicate au arătat o tendinţă

crescătoare a prevalenţei cariei la copii între anii 1986 şi 1992, atât pentru
vârsta de 6 ani cât şi pentru vârsta de 12 ani.
Conform datelor publicate de Marthaler în 1990 asupra statusului şi
tendinţelor bolii carioase în România, valoare medie a indicelui DMFT era
de 3,9 pentru vârsta de 6 ani şi 3,1 pentru vârsta de 12 ani, în 1986.
Petersen şi colaboratorii, evaluând statusul odontal al copiilor de 6 şi 12
ani din România au găsit valori mult mai mari în 1992. Pentru vârsta de 7
ani, prevalenţa cariilor la dinţii temporari era de 86%, iar la dinţii
permanenţi de 39% cu un indice DMFT de 5, în timp ce la copii de 12 ani,
prevalenţa cariilor la dinţii permanenţi era de 90% cu un indice DMFT de
4,1 şi DMFS de 6,5. 61% dintre copiii de 6 ani prezentau un tipar de
afectare foarte sever la dinţii temporari cu carii fisurale, proximale, de
suprafeţe netede, incluzând incisivii. 43% dintre copiii de 12 ani prezentau
acelaşi tipar pentru dinţii permanenţi.
În 1995, Marthaler prezentând noile date asupra prevalenţei cariei
dentare în Europa, consemnează de această dată valori ceva mai
scăzute: Media indicelui DMF fiind de 4,4 pentru copiii de 6 ani şi de
3,4 pentru copiii de 12 ani.
Pentru adulţi, studiul lui Petersen şi Tănase, efectuat în perioada 1994-
1995 pentru populaţia dintr-o zonă industrială, oferă date extrem de
interesante. În grupa cu vârste cuprinse între 18 ani şi 24 de ani,
valoarea medie a indicelui DMFT era de 8,9, cu o prevalenţă mare a
leziunilor cariate netratate (DT = 5,7), iar în grupa de vârstă 35-44 ani,
valoarea DMFT creştea la 10,2, pentru ca la persoanele de peste 45
de ani, numărul dinţilor absenţi să crească (MT = 7,6), iar DMFT să
atingă valoarea de 11,9. Studiul semnalează educaţia sanitară
deficitară, igiena deplorabilă (72% dintre cei cu vârste cuprinse între
25 şi 44 ani prezentau depozite de tartru şi sângerări gingiv ale),
accesul redus la tratamentul stomatologic (doar 24% dintre
participanţii la studiu fuseseră dispensarizaţi în ultimul an şi pentru
39% dintre ei, ultima vizită în cabinetul stomatologic se finalizase cu
o extracţie dentară).
Prevalenţa bolii carioase în funcţie de vârstă
Vârsta influenţează nu numai nivelul de afectare, evaluat prin
indicele DMF, localizarea leziunilor ci şi incidenţa cariei. Există trei
perioade în care incidenţa atinge valori maxime. Prima perioadă este
în copilărie, între 4 şi 8 ani, a doua în adolescenţă, între 11 şi 19 ani şi
ultima în perioada senectuţii între 55 şi 65 ani, fiecare din aceste
perioade fiind corelate cu factori de risc specifici, ce ţin de modificări
metabolice, psiho-sociale şi dietetice.

OMS a stabilit pentru vârsta de 12 ani valori standard care să

reprezinte praguri calitative pentru indicele de prevalenţă a
cariei(DMFT):
-foarte mare: 4-4.9
-mare: 3-3.9
-mediu: 2-2.9
-slab: 1-1.9
-foarte slab: 1
Prevalenţa cariei în funcţie de sex
Studiile statistice arată că nivelul de afectare prin carie este uşor mai
crescut la femei comparativ cu bărbaţii de aceiaşi vârstă, dar leziunile
netratate sunt mai puţine, ceea ce denotă o preocupare mai accentuată
pentru menţinerea stării de sănătate orală.
Până la vârsta de 15 ani, această diferenţă ar putea fi atribuită faptului
că erupţia dentară este mai precoce la fete comparativ cu băieţii, ceea
ce face ca la aceiaşi vârstă dinţii fetelor au suportat contactul cu agenţii
cariogeni o periadă mai lungă de timp.
Rolul gravidităţii în această prevalenţă crescută este destul de
controversat, deoarece dintele nu este un rezervor de calciu pentru
organismul uman, deci nu pierde minerale în timpul acestei stări
fiziologice. Totuşi unele studii semnalează prevalenţa mai mare a
cariilor la femeile care au avut mai multe sarcini ca şi corelaţia acesteia
cu numărul sarcinilor. Unii autori atrag atenţia că în această perioadă
modificările parodonţiului marginal favorizate de tulburările endocrine
şi scăderea pH-ului salivar ar putea induce condiţii favorabile acţiunii
factorilor cariogeni.
Menopauza poate fi incriminată şi ea ca factor de risc specific, deoarece
poate induce hiposalivaţie.
Prevalenţa cariei în funcţie de factori genetici şi socio-culturali

Deşi influenţa caracteristicilor genetice asupra cariorezistenţei a fost

demonstrată de numeroase studii efectuate pe gemeni monozigoţi şi
studii familiale, impactul pe care rasa îl are asupra prevalenţei cariei
dentare este extrem de neclar.
Se pare că această influenţă, dacă se produce, este determinată de
fapt de apartenenţa la un grup etnic şi nu de rasă. Această aparteneţă
determină o serie de caracteristici economice, culturale şi sociale ce
induc diferenţe în ceea ce priveşte deprinderile legate de alimentaţie şi
igienă orală. Rasa nu pare să influenţeze în mod determinant caria
dentară, ceea ce explică nivelul de afectare similar al copiilor de rase
diferite ce trăiesc împreună în anumite comunităţi.
 Riscul de afectare a unui dinte prin carie poate fi corelat cu
dimensiunea vestibulo-orală a coroanei, şi poziţia pe arcadă.
Dimensiunea vestibulo-orală a dintelui determină suprafaţa
expusă la atacul cariogen şi în particular suprafaţa aproximală
dentară, considerată cu risc crescut datorită dificultăţilor de
curăţire şi autocurăţire.
Un argument în favoarea acestor corelaţii este reprezentat de
faptul că molarii – dinţi posteriori şi cu diametre vestibulo-
linguale mari, sunt afectaţi de carie cel mai frecvent indiferent
de vârstă, în timp ce incisivii inferiori – dinţi anteriori cu
diametre vestibulo-linguale minime, sunt cel mai rar afectaţi.

Poziţia pe arcada maxilară sau mandibulară influenţează diferit

dinţii frontali faţă de dinţii laterali. Atât la premolari cât şi la
incisivi, cariile sunt mai frecvente la dinţii maxilari faţă de
mandibulari, în timp ce molarii mandibulari sunt mai afectaţi
din decât molarii maxilari.
 Ordinea afectării dinţilor este destul de controversată.
Majoritatea studiilor epidemiologice au constatat că primii
molari sunt dinţii cei mai frecvenţi cariaţi (probabil
datorita diametrului vestibulo-oral cel mai mare si eruptiei
precoce).

 Caninii şi premolarii inferiori sunt mai rar afectaţi de carie

 Incisivii inferiori sunt consideraţi dinţii cei mai

cariorezistenţi, probabil datorită dimensiunii lor reduse
vestibulo-orale şi poziţiei lor, care îi face foarte accesibili
autocurăţirii şi mecanismelor protective ale salivei care îi
scaldă în permanenţă.
 Anumite suprafeţe dentare sunt mai susceptibile la atacul
carios decât altele.
 Se consideră că zonele cu risc crescut sunt zonele retentive
dentare, adică acele porţiuni ale dintelui care fiind greu
accesibile autocurăţirii şi curăţirii mecanice, favorizează
retenţia plăcii bacteriene şi a resturilor alimentare.
 Diferenţa de susceptibilitate între zone distincte de pe acelaşi
dinte este de fapt rezultatul mai multor factori. Tiparul
atacului cariogen pe zone dentare specifice, reflectă de cele
mai multe ori variaţii ale mediului oral şi nu diferenţe de
compoziţie ale suprafeţei dentare. Factorii intraorali care
favorizează această distribuţiei a leziunilor includ:
 tiparul şi rata formării şi menţinerii plăcii bacteriene,
 poziţia orificiilor de deschidere ale glandelor salivare,
 fluxul şi compoziţia salivei,
 clearence-ul glucidelor
 variaţiile de pH în diverse părţi ale cavităţii orale.
 Şanţurile şi fisurile molarilor sunt considerate mediile cele
mai susceptibile. Studiile epidemiologie au arătat că deşi
frecvenţa cariilor ocluzale la adolescenţi a scăzut dramatic
în Finlanda (de la 63% în 1976 la 26% în 1986), valoarea a
rămas mult mai mare decât a cariilor proximale (10% în
1976 şi doar 3% în 1986) (Vehkalahti şi col).
 Cariile apărute pe suprafeţele netede vestibulare sau orale
ale dinţilor sunt mult mai rare, acestea fiind privite ca un
indicator de risc cariogen mare.
 Suprafeţele linguale dezvoltă foarte rar carii cu excepţia
molarilor mandibulari.
 Apar în cement imediat sub JSC, acolo unde a fost o pierdere de
ataşament şi suprafaţa a fost expusă mediului oral, gravitatea
depinzând de :
- cantitatea şi virulenţa bacteriilor acidogene,
- potenţialul cariogenic al dietei şi numărul de prânzuri zilnice
- rezistenţa specifică a dinţilor la demineralizare.
 A fost observată pe craniile din antichitate, dar nu a constituit o
problemă până în anii 1970 în ţările industrializate, unde din ce în ce
mai mulţi indivizi aveau o vârstă mai înaintată şi prezentau mai mulţi
dinţi restanţi.
 Prevalenţa cariei radiculare cavitare este scăzută până la 60 de ani,
afectând cel mult o treime din populaţie. Numeroase studii au examinat
prevalenţa cariei dentare radiculare, stabilind că Vehkalahti şi Paunio
(1994) au analizat incidenţa cariei dentare radiculare în relaţie cu
boala parodontală şi au ajuns la concluzia că subiecţii cu parodonţiu
sănătos prezintă rar carii dentare radiculare (4%), în timp ce în cazul
pacienţilor cu inflamaţie gingivală, proporţia creşte la 15%, iar în cazul
celor cu pungi parodontale, frecvenţa este de 17%.
 Incidenţa ratei cariei radiculare la pacienţii în vârstă este
asemănătoare cu aceea a copiilor.
Factori de risc specifici:
- xerostomia;
- anumiti dinti (molarii au prezentat cel mai frecvent carii
radiculare, urmaţi de premolari (în special suprafeţele
vestibulare ale dinţilor mandibulari) pentru toate grupele de
vârstă (Axelsson)
- vârstă (rata de atac -2.3 la 45-59 de ani; -3.5 la > 70 de ani;
după 60 de ani, prevalenţa >80% în anumite studii (Fure,
FejelskoV)
- prezenta cariilor coronare in istoricul bolii carioase (risc de
4.3 ori mai mare de a dezvolta şi carii radiculare);
- afectare parodontala (4% dintre indivizii sănătoşi; 15% dintre
indivizi cu gingivite, 17% dintre indivizii cu parodontite
prezinta carii ) Vehkati şi Paulino(1994)
Marginile restaurărilor pot fi adevărate capcane mai ales în regiunea
cervicală unde placa stagnează sau nu poate fi îndepărtată fiind
favorizată astfel apariţia acestui tip de carii.
În SUA, UK, Scandinavia mai mult de 80% din activitate este
reprezentată de stomatologia de înlocuire a restaurărilor existente.
În UK, în 1998, 25% din medici înlocuiesc restaurările cu defecte
marginale fără carii detectabile deoarece ei cred că acestea oricum
există sub margini. Cariile secundare marginale sunt greu de
diagnosticat, dar astăzi avem mai multe mijloace conservative de
optimizare a marginilor defectuoase.
Într-un studiu din New England, cariile secundare s-au găsit la 16% din
populaţia dentată. Mai mult de 50% din persoane au avut mai multe
suprafeţe necariate dar cu restaurări defectuoase decât cu carii
secundare. Mai mult de 30% din populaţia studiată a avut cel puţin o
restaurare defectuoasă.