ISTORIA CHIRURGIEI

DIN ANTICHITATE PÂNĂ ÎN ZILELE NOASTRE

 Enache Dana • Zaharioiu Bogdan • Mihăescu Loredana • Ştefan Luminiţa •
Trîmbiţaşu Raluca • Ionescu Andreea
ANTICHITATEA

1. Chirurgia în Egiptul Antic

Cele mai multe informaţii privind medicina acestei perioade provin de la

faimoasele papirusuri medicale. Unul dintre cele mai celebre este papirusul Edwin
descoperit în 1930. Papirusul Edwin Smith are 5 metri lungime şi descrie mai ales
procedurile chirurgicale ale perioadei. Acest papirus relatează 48 de studii de caz
realizate asupra corpului uman şi operaţii chirurgicale pentru vindecarea bolilor. Sunt
relatate următoarele fapte: cum să coşi o rană adâncă, cum să cauterizezi o rană şi
instrumentele necesare pentru aceste acţiuni: ace realizate din spinii copacilor de acacia
(salcâm) şi bucăţi de pânză, iar pe de altă parte pentru cauterizare se utiliza un instrument
din cupru încălzit.
Rănile neinfectate erau cusute. În prima zi, rana era acoperită cu carne crudă, apoi
cu un amestec din plante astringente, miere şi unt sau pâine. Astăzi, este bine-cunoscut
faptul că mierea absoarbe umiditatea şi stimulează producerea de leucocite, iar carnea
crudă este eficientă în oprirea hemoragiilor. În medicina europeană, pâinea veche,
mucegăită a fost folosită în tratarea rănilor până în perioada Renaşterii. În 1928,
Alexander Fleming a extras penicilina din mucegai, descoperire pentru care avea să
primească premiul Nobel.
Chirurgii din Egiptul Antic erau şi medici şi preoţi, îmbinând ritualul cu medicina.
Se credea că omul se naşte perfect sănătos, iar boala ar apărea din cauza unor
factori externi. Astfel, în cazul rănilor sau al problemelor legate de viermi intestinali,
cauza este vizibilă, deci şi tratamentul era raţional. Dar în cazurile ce interesau
microbiologia, având în vedere nivelul slab al cunoştinţelor de profil, bolile interne erau
atribuite unor forţe obscure, divine şi deci necesitau mai întâi proceduri magice şi apoi
tratament. Cu alte cuvinte, în acea epocă nu era o delimitare clară între religie şi ceea ce
astăzi numim medicină.
Respiraţia era considerată actul vital: suflul vieţii ar pătrunde prin urechea
dreaptă, iar suflul morţii prin cea stângă. Deci medicii egipteni erau pneumatişti
(Pneumatismul a fost o orientare medicală a Antichităţii conform căreia aerul este
principalul element vital, deplasarea şi transformările suferite de aer în organism stând la
baza proceselor fiziologice). Cu toate acestea, cunoştinţele despre plămâni erau slabe. Se
considera că la respiraţie participă şi inima, iar din aceste două organe, aerul s-ar răspândi
în tot organismul. Ficatul era socotit rezervorul de sânge al organismului.
Deşi practicau îmbălsămarea şi mumifierea cadavrelor, cunoştinţele de anatomie
ale medicilor erau slabe şi aceasta pentru simplul motiv că de cadavre nu se ocupau
medicii, ci anumiţi meşteşugari. De altfel, pentru mumificare nu practicau disecţia. Cu
ajutorul unor cârlige, creierul era scos pe nas. Alţi meşteşugari extrăgeau organele interne
din abdomen şi le aruncau în Nil.
Autorul papirusului Smith avea ceva cunoştinţe în domeniul sistemului circulator,
deşi nu făcea distincţie între vase de sânge, tendoane şi nervi.

Istoria chirurgiei din Antichitate până în zilele noastre 2

 Intervenţiile chirurgicale se limitau doar la deschiderea abceselor şi circumcizie.
Totuşi chirurgii Egiptului Antic au fost primii care au suturat rănile. Medicamentele
folosite de egipteni proveneau toate din cuprinsul propriei ţări. Se foloseau: uleiurile,
aluaturile, curmalele, ceapa, usturoiul, sămânţa de in, mărarul, smirna, precum şi diverse
minerale, săruri de plumb, antimoniu, cupru. Dintre produsele animale se întrebuinţau
carnea, creierul, sângele. Leacurile se administrau în lapte, vin, bere sau fierturi. Se
preparau pilule cu ajutorul mierii, se făceau supozitoare. Purgativele, laxativele,
vomitivele erau variate. Medicul era cel ce pregătea medicamentele.
Bolile de plămâni erau combătute cu smântână, miere amestecată cu chimen, lapte
cu roşcove. Făceau inhalaţii absorbind, cu o trestie, vaporii unei fierturi în care amestecau
curmale, răşină, smirnă. Contra paraziţilor intestinali medicii egipteni recomandau
băuturi cu miere şi ulei. Pentru bolile tubului digestiv se recomanda repausul şi se
administrau sâmburi de curmale şi plante macerate.
Bolile urinare, cum ar fi incontinenţa sau hematuria, se tratau cu băuturi din
fructe, dar şi cu pomezi ca uz extern.
Medicina egipteană a deschis largi perspective celei greceşti.

2. Grecia Antica

Învăţaţii Greciei Antice pot fi consideraţi fondatorii medicinei occidentale

moderne, ei realizând separarea definitivă de magie şi supranatural.
Hipocrat din Cos a fost cel mai vestit medic al Greciei Antice şi este considerat
părintele medicinei. A fost primul specialist în chirurgie toracică. Descoperirile şi
tehnicile lui, deşi necizelate, ca de exemplu folosirea unor ţevi de plumb pentru drenajul
abceselor din peretele toracic, sunt încă valabile.
Tot el a fost primul care a studiat anatomia şi patologia coloanei vertebrale. În
lucrările sale, descrie cu exactitate segmentele şi curbele normale ale coloanei, structura
vertebrelor, tendoanele ataşate, alimentarea cu sânge şi chiar relaţiile cu vasele sanguine
adiacente. Dintre afecţiunile coloanei, el enumera: cifoza posttraumatică, scolioza,
dislocarea vertebrelor, fracturi de proces spinos. Hipocrat a inventat două dispozitive,
numite „masa hipocratică” (în Evul Mediu avea să devină instrument de tortură) şi „scara
hipocratică”. Aceste metode revoluţionare sunt considerate precursoarele tehnicilor
sofisticate utilizate azi în chirurgia coloanei vertebrale.

3. Roma Antică

Romanii au inventat numeroase instrumente chirurgicale cum ar fi: forcepsul,

scalpelul, speculum, acul chirurgical. Ei au fost pionierii chirurgiei cataractei.
Cel mai de seamă reprezentant a fost Galen din Pergam, considerat unul dintre
precursorii medicinei şi farmacologiei moderne. El a efectuat mai multe operaţii
îndrăzneţe, cum ar fi asupra ochiului şi creierului, ce vor fi reluate abia în zilele noastre,
deci două milenii mai târziu! Astfel, în cazul cataractei, el introducea, în spatele
cristalinului, un fel de seringă, pe care o retrăgea uşor pentru a îndepărta opacitatea
acestuia. Cea mai mică eroare ar fi condus la orbirea pacientului.

Istoria chirurgiei din Antichitate până în zilele noastre 3

 Ajuns la maturitate, datorită reputaţiei câştigate, i s-a permis să efectueze testări
pe animale vii (vivisecţii) sau pe cadavre de animale (disecţii). Printre obiectivele
urmărite, putem enumera: studiul măduvei spinării şi a funcţionării rinichilor. Unul din
animalele folosite cu predilecţie era macacul (Macaca sylvanus, o maimuţă specifică
Gibraltarului).
Printre descoperirile sale, putem enumera:
- a demonstrat că urina se formează în rinichi, nu în vezica urinară, cum se credea până
atunci;
- a identificat corect şapte din cei 12 nervi cranieni;
- a descoperit valvulele inimii;
- a observat faptul că tuberculoza este o boală contagioasă;
- a observat că turbarea poate fi transmisă prin intermediul câinilor;
- a dovedit că prin artere şi vene circulă sânge, nu aer.
El recomanda tuturor medicilor să practice disecţia, atât ca modalitate de a face
descoperiri, cât şi în vederea îmbunătăţirii abilităţilor chirurgicale.

4. India

Chirurgia plastică s-a născut în India. Sushruta descrie prima dată, în jurul anului
800 a. Hr, procesul de reparaţie a unui nas amputat. S-au iniţiat concepte precum pliu de
piele, grefe, chirurgie reparatorie.
Opera „Sushruta Samhita” descrie tradiţia practicării chirurgiei în India Antică.
Cartea descrie 120 de instrumente chirurgicale dintre care foarte multe se folosesc şi azi.
De asemenea în carte erau recomandate lipitorile pentru evitarea formării
cheagurilor de sânge. În prezent această metodă a fost redescoperită şi se utilizează în
mod special în chirurgia estetică, în reducerea congestiei ţesuturilor, mai ales la rănile
care apar în cadrul procedurilor de reconstrucţie a unor părţi ale corpului uman.
Cartea descrie în continuare câteva tehnici chirurgicale extraordinare, printre care
şi prima operaţie de reconstrucţie a nasului sau rinoplastie. Aceasta operaţie a reuşit în
urma unor multiple încercări realizate pe seama infractorilor, care în India Antică erau
pedepsiţi prin tăierea nasului. Chirurgul tăia din obraz o bucata de piele, după o măsurare
prealabilă a nasului, ataşa partea tăiată dintr-o parte de nas prin intermediul bandajelor în
care sunt introduse doua tubuleţe, întindea pielea şi o trata apoi cu rădăcină de lemn dulce
şi antimoniu. Acoperea cu o pânză moale şi aplica din când în când ulei de susan.

Istoria chirurgiei din Antichitate până în zilele noastre 4

 EVUL MEDIU

Tratamente medicale “diabolice” aplicate în Evul Mediu: de la fier încins

pentru hemoroizi la sângerări provocate ca panaceu. Tratamentele folosite de medicii
medievali ne par astăzi de-a dreptul incredibile - şi nu într-un sens pozitiv – şi ne fac să
ne bucurăm că nu ne-am născut în urmă cu câteva secole.

1. Operaţiile

Operaţiile în Evul Mediu erau îngrozitor de dureroase. Chirurgii aveau prea puţine
cunoştinţe de anatomie, tehnici de anestezie şi tratamentele antiseptice necesare pentru a
proteja rănile şi inciziile de la infecţii. Nu era deloc plăcut să fii pacient, dar dacă doreai
să trăieşti nu prea aveai de ales. Pentru alinarea durerii trebuia să te supui altei dureri,
chiar şi mai mari, şi, cu puţin noroc, te însănătoşeai. Chirurgii de la începutul epocii
medievale erau de cele mai multe ori călugări, deoarece ei erau cei care aveau accesul la
literatura medicală provenită din spaţiul arab. Dar, în 1215, Papa a decis că preoţii nu mai
aveau voie să practice chirurgia, aşa că aceştia i-au instruit pe ţărani să efectueze diverse
operaţii. Fermierii, care nu prea aveau alte experienţe medicale în afară de procedeele de
castrare a animalelor, au ajuns să facă tot felul de operaţii, de la extracţii dentare la
operaţii de cataractă.

Totuşi aceste operaţii nu se terminau întotdeauna tragic pentru pacienţi. Arheologi

englezi au găsit rămăşiţele unui ţăran ce a trăit în jurul anului 1100. Acesta avea craniul
spart, iar cercetările au scos la iveală că bărbatul fusese supus unei operaţii considerate
foarte complicată pentru vremurile acelea: craniul i-a fost perforat pentru a putea elimina
fragmentele de os spart şi pentru a permite eliminarea presiunii intracraniene. Ne putem
doar imagina cât de dureros trebuie să fi fost procesul de vindecare fără niciun fel de
anestezic.

2. Dwale: un anestezic letal

În Evul Mediu, medicii recurgeau la operaţii doar în situaţii foarte grave, deoarece
nu cunoşteau niciun anestezic suficient de bun pentru alinarea durerii cauzate de
procedurile nu tocmai rafinate. Unele poţiuni folosite pentru uşurarea durerilor sau pentru
inducerea somnului pentru perioada operaţiei puteau fi ele însele letale. O astfel de
poţiune se obţinea prin amestecarea sucului de mutătoare, fiere de vier, opiu, măselariţă,
suc de cucută şi oţet. Acest amestec era pus în vin şi abia apoi „oferit” pacientului.
Cuvântul din engleza veche folosit pentru a descrie această poţiune anestezică era
„dwale”. Chiar şi numai sucul de cucută din acest amestec putea fi letal, şi deşi
anestezicul putea induce un somn profund pacientului pentru a permite desfăşurarea
operaţiei, exista posibilitatea ca acesta să nu se mai trezească deloc.

Istoria chirurgiei din Antichitate până în zilele noastre 5

 3. Vrăjile: ritualuri păgâne şi penitenţe religioase ca forme de vindecare

Medicina medievală timpurie era adeseori o combinaţie între ritualuri păgâne,

religioase şi cunoştinţe ştiinţifice. Odată cu răspândirea controlului bisericii în toate
aspectele vieţii publice şi private, ritualurile păgâne au fost condamnate şi au dispărut
treptat din practica doctorilor. Un astfel de ritual, pentru care puteai fi sever pedepsit, era
următorul: „Când vindecătorul se apropie de casa în care trăieşte bolnavul, dacă el
găseşte o piatră în apropiere, întoarce piatra şi dacă sub ea trăia vreo creatură, dacă
vindecătorul găseşte un vierme sau o muscă sau o furnică sau orice creatură vie, atunci
bolnavul se va vindeca.”

Persoanele care se îmbolnăveau de ciumă bubonică trebuiau să efectueze

penitenţe şi să-şi mărturisească păcatele. Li se spunea că vor scăpa cu viaţă dacă îşi
mărturiseau corect toate păcatele.

4. Operaţia de cataractă: o procedură dureroasă care rareori salva vederea

pacientului

Una din formele timpurii ale operaţiei de cataractă presupuneau introducerea unui
instrument ascuţit, un cuţit sau un ac, prin cornee şi împingerea cristalinului până în
fundul ochiului. Odată cu răspândirea metodelor medicinale arabe în Europa, operaţiile
de cataractă s-au îmbunătăţit, deşi probabil că n-au devenit şi mai puţin dureroase.

5. Vezici blocate: catetere metalice erau introduse în vezică

Blocarea urinei în vezică, din cauza unor boli venerice, era ceva destul de comun
într-o perioadă care nu cunoştea antibioticele. Cateterul urinar – un tub metalic introdus
în vezică prin uretră – a fost folosit pentru prima oară la mijlocul secolului al XIV-lea.
Când tubul nu putea fi introdus pentru a elimina obstrucţia, se foloseau şi alte proceduri,
toate la fel de dureroase şi periculoase ca şi problema medicală pe care trebuiau să o
rezolve.

6. Chirurgi pe câmpul de luptă

Arcul ce putea trage săgeţi la mare distanţă era o armă foarte folosită în Evul
Mediu, iar asta a creat adevărate probleme pentru chirurgii de pe câmpul de luptă: cum să
scoţi săgeţi din corpul soldaţilor fără să-i omori? Vârful săgeţilor nu era neapărat lipit de
trunchi, ci ataşat cu ceară. După ce ceara se întărea, ea devenea foarte rezistentă, dar când
săgeata străpungea corpul uman, vârful ei se dezlipea şi rămânea în interior. Una din
soluţiile inventate a fost aşa-zisa lingură pentru săgeţi, concepută de un medic arab.
Lingura era introdusă în rană şi trebuia să cuprindă vârful săgeţii şi să-l extragă fără a
cauza şi alte probleme din cauza zimţilor. Acest tip de răni erau tratate şi prin cauterizare:
fierul încins era pus pe rană pentru a închide vasele de sânge sparte, prevenind astfel
hemoragiile şi infecţiile. Cauterizarea era folosită cu precădere pentru amputaţii.

Istoria chirurgiei din Antichitate până în zilele noastre 6

 7. Sângerări provocate

Medicii medievali credeau că majoritatea bolilor erau rezultatul fluidului în exces

aflat în corp. Astfel, tratamentul consta în extragerea fluidului în exces prin eliminarea
unor cantităţi, destul de mari, de sânge. Pentru asta, se foloseau fie lipitorile, fie tăierea
venelor. Lipitorile erau puse pe porţiunea corpului cea mai afectată de boală. În cazul
celei de-a doua metode, doctorul tăia o venă a pacientului, de obicei pe interiorul braţului,
şi lăsa sângele să se scurgă într-un vas. Călugării din mai multe mănăstiri făceau acest
gen de tratament regulat, pentru a-şi păstra sănătatea.

8. Naşterile: femeilor li se spunea să se pregătească pentru ce e mai rău

Naşterea în era medievală era considerată atât de periculoasă, încât Biserica

spunea femeilor însărcinate să se pregătească sufleteşte şi să-şi mărturisească păcatele
înainte. Moaşele jucau un rol foarte important în ochii Bisericii, astfel că ele trebuiau să-
şi primească licenţa de la un preot şi să depună un jurământ că nu vor folosi magia în
timpul naşterilor. Atunci când poziţia anormală a bebeluşului încetinea naşterea, moaşa
încerca să mişte poziţia acestuia in utero sau zdruncina patul pentru a forţa mutarea
fătului. Dacă bebeluşul murea înainte de naştere, moaşele trebuiau să-i dezmembreze
corpul cu intrumente ascuţite şi apoi foloseau un soi de forceps pentru a-l scoate din uter.

9. Hemoroizii: tratament cu fier încins

Tratamentele pentru diversele boli din Evul Mediu includeau şi rugăciunile către
sfinţii protectori ai oamenilor suferinzi de unele boli. Un călugăr irlandez din secolul al
VII-lea, Sfântul Fiacre, era protectorul celor care sufereau de hemoroizi. El s-ar fi
vindecat în mod miraculos de această boală după ce s-a aşezat pe o piatră din grădină.
Piatra există şi azi şi primeşte mulţi vizitatori din rândul celor care speră să găsească un
tratament miraculos. În cazurile extreme ale acestei boli, medicii foloseau cauterizarea cu
fier încins.

Concluzie despre medicina medievala

Am putut vedea, deci, prin această scurta călătorie în timp şi spaţiu, felul în care
medicii medievali tratau bolnavii, încercau noi tehnici de vindecare, ori aduceau
contribuţii proprii celor deja existente.

Avem tendinţa să spunem că practicile folosite de medievali sunt vechi şi

nesigure, ceea ce este de fapt adevărat, însă aici este vorba despre perspectivă, deoarece
pentru ei erau noi, moderne, de înaltă tehnologie chiar.

Este clar că niciodată nu va fi sigur să spunem că tot ceea ce se poate inventa, s-a
inventat deja.

Istoria chirurgiei din Antichitate până în zilele noastre 7

 SECOLELE XVI-XVIII

După anii 1500 medicina era constituită din medicina academică predată în
facultăţi, odată cu teologia, greaca şi latina, şi chirurgia, practicată de bărbieri. Cei care
erau consideraţi adevăraţii medici purtau robe lungi, iar chirurgii bărbieri robe scurte.
Oficial, se cerea ca operaţia chirurgicală să fie executată de chirurg la indicaţiile şi sub
supravegherea medicului.

Molière i-a ridiculizat pe medicii diplomaţi care recitau versuri bolnavului sau
declamau citate din greacă şi latină şi administrau purgative în timp ce chirurgii bărbieri
câştigau prestigiu prin operarea unor personaje importante.
De exemplu, Charles Felix de Tassy l-a operat pe Regele Soare, Ludovic al XIV-
lea, de o fisură anală ridicând prestigiul întregii confrerii.

Dintre bărbierii chirurgi cel mai renumit a fost Ambroise Paré (1510-1590) care a
urmat cursuri de anatomie la Hôtel-Dieu („căminul lui Dumnezeu” – numele dat pe
vremuri celui mai mare spital din fiecare oraş) şi a însoţit patru regi în campanie. Acesta a
preconizat măsurile de antisepsie folosind uleiul fiert în tratarea plăgilor de război.
La 19 ani Ambroise Paré devine bărbier la spitalul din Paris. A scris două cărţi
despre chirurgia de război şi obstetrică şi despre ciumă în limba franceză, într-o perioadă
în care limba savantă folosită în Europa era latina.
În 1536 primeşte titlul de maestru bărbier chirurg şi este luat de generalul René de
Montejan în campania din Italia. El a descoperit ligatura vasculară şi pansamentul cu un
lichid cicatrizant format din gălbenuş de ou, ulei de trandafir şi terebentină, umanizând
chirurgia de campanie.
În 1554 obţine la Colegiul Saint-Côme din Paris titlul de maestru după susţinerea
examenului de limba latină.

Un alt chirurg important al perioadei a fost Andreas Vesalius (1514-1564). El a

fost printre primii care a atacat sistemul anatomic şi fiziologic al medicinei galenice.
(Galen a fost unul dintre cei mai mari chirurgi ai Antichităţii, ale cărui idei au dominat
medicina pentru foarte multă vreme).
În 1543, publica o carte – „Structura corpului uman”, cu diagrame exacte.
Susţinea ca anatomia să se bazeze pe observaţii, nu numai pe scrierile predecesorilor, aşa
cum cerea şi Galen.

În Italia, printre marii chirurgi ai vremii se numără celebrii anatomişti Gabriello

Fallopio, Leonardo Botal, Guido Guidi şi Fabritio d'Acquapendente, cel ce a descoperit
valvele semilunare ale venelor.

În ziua de azi, chirurgia plastică a devenit ceva obişnuit, iar implanturile mamare,
botoxul, rinoplastia şi liposucţia sunt la îndemâna oricui. Însă arta medicală de a
transforma un om în ceva mai estetic nu este aşa de modernă precum ar considera unii.

Istoria chirurgiei din Antichitate până în zilele noastre 8

 A ieşit la iveală prima operaţie plastică la nas din secolul al XVI-lea într-o carte
care a fost vândută recent într-o licitaţie la un preţ de 11.000 de lire sterline, scrie „Daily
Mail”. A fost cumpărată de un chirurg plastic care a vrut să rămână anonim.
Opera foarte rară care are titlul „De Curtorum Chirurgia Per Insitionem” – ce înseamnă
„Chirurgia defectelor prin implantări” - a fost publicată în 1597 şi a fost scrisă de Gaspare
Tagliacozzi, profesor de chirurgie şi anatomie la Universitatea din Bologna.

Acesta descrie operaţiile efectuate pentru a repara feţele oamenilor care au fost
răniţi în lupte. Lucrarea este scrisă în limba latină, ilustrată cu diagrame, inclusiv acea
operaţie în care nasul pacientului a fost reataşat folosindu-se o bucată de piele de pe braţ.

Într-o imagine se vede pacientul în pat, antebraţul său şi o bucată de piele care
este lipită pe nas. Cartea spune cum el a rămas în aceeaşi poziţie timp de aproximativ trei
săptămâni, până când pielea de pe braţul său s-a ataşat în mod corespunzător. După încă
două săptămâni bucata de piele a fost modelată astfel încât a semănat cu un nas, iar
procesul a fost complet. Chris Albury, de la casa de licitaţie Dominic Winter, care a
vândut cartea, a declarat: „Este o carte minunată şi rară”.

În secolul al XVII-lea se distinge în Italia chirurgul Marco Aurelio Severino care

a reuşit să ridice şcoala de chirurgie din Napoli deasupra celei din Padova. La Padova s-
au efectuat primele disecţii publice, iar marii artişti ai Renaşterii (Verrochio, Leonardo da
Vinci, Michelangelo) au studiat pe ascuns anatomia.
Desenele detaliate executate de Da Vinci în urma disecării cadavrelor vor avea şi
ele un aport important în evoluţia chirurgiei.

De-a lungul secolelor XVI-XVII, femeile au continuat să înveţe meseria de

chirurg, tratând adesea oameni săraci. Au fost însă îndepărtate din domeniu în anii 1700,
când chirurgia a început să se predea în universităţi, unde lor le era interzis accesul.

La 25 aprilie 1743, se separă oficial chirurgii de bărbieri, meşteşugul de ignoranţă.

Ca urmare a acestui fapt, nici medicii care învăţau superficial chirurgia în facultate nu vor
mai îndrăzni să practice ceea ce ajunsese să se înveţe sistematic în şcolile de chirurgie sub
îndrumarea unor profesori competenţi. De acum înainte, chirurgia avea condiţii să se
dezvolte fără frâne, iar chirurgii nu vor mai fi priviţi „de sus” de către medici.

Istoria chirurgiei din Antichitate până în zilele noastre 9

 SECOLUL XIX

La începutul anilor 1800, cele mai importante talente ale unui chirurg erau viteza
şi precizia. Chirurgii erau celebri pentru rapiditatea lor, mai ales la amputări. Neavând la
dispoziţie anestezice eficiente, trebuiau să opereze rapid şi să se limiteze la tumori
externe, amputaţii şi trepanări.
Apariţia anestezicelor gazoase a schimbat operaţiile atât pentru pacient, cât şi
pentru chirurg. Pacientul fiind inconştient, operaţiile puteau fi mai invazive, iar chirurgii
îşi permiteau să nu se mai grăbească şi să acţioneze mai metodic.
Humphry Davy (1778-1829) face primele experimente cu protoxid de azot (gaz
ilariant) şi chiar publică o lucrare despre efectele sale analgezice. Cu toate acestea, nu ia
în considerarea utilizarea gazului ca anestezic, ratând o oportunitate uriaşă. Anestezicele
nu vor fi folosite în mod regulat în chirurgie zeci de ani după moartea lui Davy.
Eterul era cunoscut de mult timp, fiind folosit ca sedativ în tuberculoză, astmă,
tuse convulsivă şi în durerile de dinţi. De-abia în 1846, William T. G. Morton avea să
facă o demonstraţie publică de utilizare a eterului ca anestezic în chirurgie.
James Young Simpson, profesor de obstetrică la universitatea din Edinburgh,
nemulţumit de unele dezavantaje ale eterului (mirosul caracteristic neplăcut, cantitatea
mare necesară uneori), începe să caute un înlocuitor. Cloroformul i se pare eficient şi
destul de sigur şi începe să îl folosească pentru a uşura durerile naşterii. Poate părea de
necrezut, dar unii s-au opus acestei metode, susţinând că naşterea trebuie să fie o
experienţă dureroasă. Dar, în 1853, la naşterea celui de-al optulea copil, regina Victoria a
insistat să îi fie administrat cloroform. După acest episod, criticile au început să se stingă.
Nimeni nu îndrăznea să o contrazică pe regină.

Cu toate acestea, majoritatea cazurilor nu scăpau cu viaţă din cauza lipsei de

igienă. Medicii se spălau pe mâini după operaţie, nu înainte, iar intervenţia nu se efectua
într-un cadru steril, cu haine speciale sau cu mănuşi. Până la introducerea unor norme,
doar patru din zece cazuri scăpau cu viaţă.

Chimistul francez Louis Pasteur găseşte că anumiţi microbi sunt producători de

boli. În acea vreme, originea bolilor precum holera, antraxul şi rabia era un mister.
Pasteur formulează o teorie a microbilor, spunând că aceste boli şi multe altele sunt
cauzate de bacterii. Pasteur este numit astfel „părintele bacteriologiei” pentru că munca
lui dă naştere unei noi ramuri a ştiinţei. Lucrarea sa, „Teoria microbilor”, a dat indicii
pentru prevenirea infecţiilor post-operatorii.
Odată cu Pasteur, care descoperă microbii, apar şi primele dezinfectante.

Istoria chirurgiei din Antichitate până în zilele noastre 10

 În 1867, Joseph Lister publica o lucrare ce detalia metoda lui de a ţine infecţia sub
control pulverizând acid carbolic (fenol) pe rană şi acoperind-o cu bandaje îmbibate în
fenol. Substanţa avea un miros atât de înţepător încât umplea spitalele şi sălile de operaţii,
fiind cu greu suportat de medici sau pacienţi.
Chirurgii germani descoperă o metodă chiar şi mai eficientă. Îşi dezinfectau
mâinile şi hainele înainte de operaţie, iar instrumentele erau sterilizate cu aburi foarte
fierbinţi. În 1880, Ernst von Bergmann inventează autoclava.
Mănuşile au fost folosite pentru prima dată în chirurgie în 1890.
Odată cu introducerea substanţelor anestezice şi dezinfectante, chirurgia începe un
adevărat progres, pe care îl continuă şi astăzi.

Istoria chirurgiei din Antichitate până în zilele noastre 11

 SECOLELE XX ŞI XXI

În secolul al XX-lea, chirurgia a beneficiat şi mai mult de roadele descoperirilor

din alte domenii ale medicinei: fiziologie normală şi patologică, chimie, biologie,
bacteriologie, anestezie şi terapie intensivă, nefrologie, cardiologie etc. Locul bisturiului
a fost luat de laser, al cauterului de electrocauter. S-au creat noi subspecialităţi
chirurgicale, astfel încât chirurgia generală va deveni în toate centrele universitare
semilogie chirurgicală ca disciplină de învăţământ şi chirurgia abdominală, ca practică.

În ultimele decenii a luat avânt chirurgia transplantului de ţesuturi şi organe,

viitorul fiind al organelor artificiale miniaturale şi nu al eroismului chirurgical diluat cu
virtuozitate etico-tehnico-imunologico-organizatorică.

Se fac astăzi intervenţii chirurgicale perinatale şi s-a acreditat o nouă ramură a

medicinei eminamente profilactică, numită inginerie genetică. Aceasta este, în esenţă, o
microchirurgie cu latura deontologica insuficient pusa la punct. Chirurgia tinde să se
mute cu totul în civilizaţie. Dimensiunea etică a actului chirurgical o cere, pentru a nu
ajunge să vorbim, în viitor, despre inginerie abdominală. Omul trebuie respectat, totuşi,
mai mult decât o maşină.

• 1905 – primul transplant reuşit de cornee

• 1917 – prima operaţie plastică documentată, pe un marinar englez ce suferise
arsuri
• 1930 – prima operaţie de schimbare de sex. Un pacient german devine din bărbat,
femeie.
• 1937 – prima bancă de sânge, deci mai multe operaţii posibile, putând fi
compensate hemoragiile
• 1940 – prima operaţie de înlocuire de şold
• Anii 1950 - primele operaţii oculare LASIK, în Columbia

Istoria chirurgiei din Antichitate până în zilele noastre 12

 • 1950 – primul transplant de organ. Beneficiarul rinichiului a respins organul după
8 luni.
• 1952 – prima operaţie reuşită pe cord, în care inima a fost oprită şi repornită
• 1953 - dr. John H. Gibbon, Jr. foloseşte cu succes maşina cord-plămân în operarea
unui om, după ce în 1935 o folosise pentru prima dată în practică în circulaţia
extracorporală a unei pisici (funcţiile inimii şi ale plămânilor sunt întreţinute de
aparatul respectiv în timpul operaţiei). Acum se foloseşte frecvent în operaţiile pe
cord deschis.
• 1966 – primul transplant reuşit de pancreas.
• 1967 - primul transplant de ficat
• 1967 – primul transplant de cord reuşit – chirurgul sud-african Christiaan
Barnard. Pacientul a supravieţuit 18 zile, dar a murit de pneumonie.
• 1975 – prima operaţie laparoscopică reuşită
• 1982 – se foloseşte prima inima artificială (Jarvik-7, de la numele creatorului
Robert Jarvik)
• 1984 - Baby Fae (Stephanie Fae Beauclair) supravieţuieşte 21 de zile în urma unui
transplant de cord de la un babuin
• 1985 – prima operaţie chirurgicală robotică
• 1999 – primul transplant de mână (pacienţii anteriori respinseseră grefoanele)
• 2007 – prima operaţie endoscopică transluminală prin orificii naturale.
Instrumentele se introduc printr-un orificiu natural al corpului, ca de ex gura,
pentru a reduce timpii de vindecare.
• Primul transplant parţial de faţă a fost efectuat în 2005, iar primul transplant
complet în 2010.

Pana la sfârşitul secolului XX, microtehnologia a creat dispozitive robotice de foarte

mici dimensiuni utilizate în microchirurgie, pentru operaţii cat mai puţin invazive.
Operaţiile laparoscopice au fost introduse pe scară largă în anii ’90. Au urmat
intervenţiile prin orificiile naturale.

Istoria chirurgiei din Antichitate până în zilele noastre 13

Originile chirurgiei robotice

• Prima operaţie asistată de un robot a fost efectuată în 1985. Braţul robotic

chirurgical PUMA560 a fost folosit la o biopsie neurochirurgicală, o operaţie
nelaparoscopică.
Această intervenţie a deschis calea primei operaţii laparoscopice cu un sistem robotic, o
colecistectomie, în 1987.
• 1988 – cu ajutorul aceluiaşi robot se efectuează o rezecţie transuretrală;
• 2000 - sistemul chirurgical da Vinci – operaţii laparoscopice generale;

Istoria chirurgiei din Antichitate până în zilele noastre 14

 CÂTEVA REPERE DIN CHIRURGIA ROMÂNEASCĂ

În România, chirurgia începe să ia avânt la jumătatea secolului al XIX-lea.

Înainte de această dată, o contribuţie deosebită la chirurgia mondială o are

Dimitrie Cantemir (1673-1723) care, în lucrarea sa „Creşterea şi descreşterea Imperiului
Otoman”, face prima descriere a căii transabdominale în cura herniilor.

În 1853, odată cu sosirea la Bucureşti a lui Carol Davila (1828-1884), care, la nici
25 de ani, tocmai absolvise programul de doctorat al Facultăţii de Medicină din Paris,
chirurgia românească face primii paşi spre modernitate.
În 1856, Davila înfiinţează o şcoală secundară de chirurgie cu program şcolar
teoretic-liceal şi sanitar-militar. Curând, o transformă în „Şcoala naţională de medicină şi
farmacie”, iar în 1869 înfiinţează Facultatea de Medicină din Bucureşti, prima din ţară.

Ploieşteanul Thoma Ionescu (1860-1926), supranumit „părintele chirurgiei

româneşti”, a dezvoltat metode de intervenţie folosite şi astăzi în sălile de operaţie.
În 1895, la numai 35 de ani, este numit director al Institutului de Chirurgie
Experimentală de la Facultatea de Medicină din Bucureşti şi profesor de clinică
chirurgicală la Spitalul Colţea. Aici, stabileşte încă de la început principiile de bază ale
chirurgiei moderne, introducând asepsia: sterilizarea instrumentarului şi a materialelor.
A avut contribuţii importante în chirurgia oncologică a tubului digestiv, în
chirurgia urologică, ortopedică, în neurochirurgie. Alături de Victor Gomoiu efectuează
prima operaţie din lume în angina pectorală, prin extirparea lanţului nervos simpatic
cervical. A introdus rahianestezia înaltă, cervico-toracică, metodă ce s-a impus pe plan
mondial ca „metodă românească”.
Bustul chirurgului se află şi astăzi în vestita clinică „Mayo” din Rochester, SUA.

Unul dintre pionierii chirurgiei ortopedice este Ernest Juvara (1870-1933), care a
dezvoltat procedee operatorii, a efectuat grefe de os şi osteosinteze (reasamblarea
fragmentelor osoase ale unei fracturi cu ajutorul şuruburilor, agrafelor, broşelor sau altor
mijloace mecanice).

Eugen Aburel (1899-1975), chirurg de obstetrică şi ginecologie, deţine, conform

tratatelor străine, paternitatea principiului anesteziei continue în durerile naşterii.
În România, iniţiatorul neurochirurgiei moderne este Dumitru Bagdasar (1893-
1946), co-autor al primului tratat românesc de neurochirurgie (1951), apreciat în toată
Europa. A perfecţionat instrumentarul, procedeele de investigare, a aprofundat studiul
traumatismelor cranio-cerebrale şi al abceselor intracraniene.

Sofia Ionescu-Ogrezeanu (1920-2008) e considerată prima femeie neurochirurg

din lume. Alături de alţi colegi, sub conducerea lui Bagdasar, a făcut parte din „echipa de
aur” a neurologiei româneşti, contribuind capital la dezvoltarea neurochirurgiei în
România.

Istoria chirurgiei din Antichitate până în zilele noastre 15

 În 1973, Ioan Pop de Popa (n. 1927) efectuează prima operaţie pe cord deschis din
România, la Târgu-Mureş.
În 1980, Eugeniu Proca efectua primul transplant renal de la noi din ţară, iar în
1999, dr. Şerban Brădişteanu realiza primul transplant de cord.

În 2001, la Cluj, se făceau primele operaţii cardiovasculare la nou-născuţi şi

sugari. De atunci, prin mâinile chirurgilor de aici au trecut mii de copii cu malformaţii
cardiace congenitale. Cel mai mic pacient avea doar o zi. O secţie asemănătoare a existat
şi la Târgu-Mureş. Împreună, operau 500-600 de copii pe an.
Din păcate, ilustrând perfect criza sanitară din România, din 3 octombrie 2012,
centrul din Târgu-Mureş nu va mai efectua acest gen de intervenţii, rămânând fără
anestezişti, aceştia alegând să se transfere în sistemul privat, după trecerea Institutului de
Boli Cardiovasculare şi Transplant în subordinea Spitalului Clinic Judeţean de Urgenţă.
Pregătirea unui alt medic în această specialitate poate dura luni sau chiar ani de zile.
Secţia de chirurgie cardiovasculară de la spitalul „Marie Curie” din Bucureşti, în
care s-au investit peste 3 milioane de lei, nu s-a deschis nici până la această dată din lipsă
de personal.

Dr. Ioan Lascăr, fondatorul şi şeful Clinicii de Chirurgie Plastică şi

Microchirurgie Reconstructivă din cadrul Spitalului de Urgenţă Floreasca, are o carte de
vizită impresionantă: în aproape 40 de ani de carieră a efectuat 40.000 de intervenţii,
dintre care 20 în premieră în România.
El este cel care, în 2004, a extirpat o tumoră de 76 kg de la o pacientă care avea
numai 42 kg. Cazul Lucica Bunghez a fost o premieră pentru lumea medicală
internaţională.
În 2007, dr. Lascăr i-a redat şansa la o viaţă normală unui bărbat de 39 de ani,
afectat de sindromul Lewandowsky.
Ambelor intervenţii le-au fost dedicate emisiuni pe canalul Discovery.

Sistemul Da Vinci a ajuns şi în România. Din ianuarie 2008 până în martie 2009,
la Institutul Clinic Fundeni şi la Spitalul de Urgenţe Floreasca, se realizaseră cu ajutorul
lui 230 de intervenţii. Spitalul municipal din Cluj Napoca este cel de-al treilea spital din
ţară care beneficia de un asemenea robot în 2010. Aparatul costă în jur de 2.000.000 de
euro şi ar putea duce la dispariţia cazurilor de malpraxis.

Astăzi, în ciuda problemelor financiare ce afectează sistemul sanitar atât prin

limitarea echipamentului disponibil, cât şi prin împingerea specialiştilor spre alte zări,
chirurgia românească continuă să facă (şi) performanţă.

Istoria chirurgiei din Antichitate până în zilele noastre 16