Colegiul de Medicină Ungheni

Referat
La disciplina: Istoria Medicinei
Subiectul:Dezvoltarea medicinei în Evul
Mediu.

A realizat: Şevţov Alina

A verificat:Budac Doina

Ungheni,2019
 Medicina Evului Mediu a reprezentat un amestec de misticism,
spiritualitate şi practicile medicale ale anticilor.

În Evul Mediu, nebunul nu era considerat ca un om bolnav sau ca o primejdie

socială, așa cum va fi mai târziu. Credința despre rolul păcatului și al demonilor în
generarea bolilor psihice va domina Europa până în epoca modernă. Îmbolnăvirile
mintale erau considerate drept rezultatul posedării diavolești, iar vindecările
miraculoase ca ceva posibil. Ignoranța, mizeria și nesiguranța creaseră în acele
timpuri condițiile unei credulități mistice atât de excesive, încât autoflagelarea
devenise o metodă uzuală pentru fugărirea diavolilor, după cum dansul sfântului
Ioan sau scoaterea pietrelor din cap erau adevărate flagele.

Zece tratamente medicale «diabolice» aplicate in Evul

Mediu

Medicina medievală: de la fier încins pentru hemoroizi la sângerări

provocate ca panaceu. Tratamentele folosite de medicii medievali ne par
astăzi de-a dreptul incredibile - și nu într-un sens pozitiv – și ne fac să ne
bucurăm că nu ne-am născut în urmă cu câteva secole.

Operaţiile în Evul Mediu erau îngrozitor de dureroase. Chirurgii aveau

prea puține cunoștiințe de anatomie, tehnici de anestezie și tratamentele
antiseptice necesare pentru a proteja rănile și inciziile de la infecții. Nu era
deloc plăcut să fii pacient, dar dacă doreai să trăiești nu prea aveai de ales.
Pentru alinarea durerii trebuia să te supui altei dureri, chiar și mai mari, și,
cu puțin noroc, te însănătoșeai. Chirurgii de la începutul epocii medievale
erau de cele mai multe ori călugări, deoarece ei erau cei care aveau
accesul la literatura medicală provenită din spațiul arab. Dar în 1215, Papa
a decis că preoții nu mai aveau voie să practice chirurgia, așa că aceștia i-
au instruit pe țărani să efectueze diverse operații. Fermierii, care nu prea
aveau alte experiențe medicale în afară de procedeele de castrare a
animalelor, au ajuns să facă tot felul de operații, de la extracții dentare la
operații de cataractă.

Totuși aceste operații nu se terminau întotdeauna tragic pentru pacienți.

Arheologi englezi au găsit rămășițele unui țăran ce a trăit în jurul anului
1100. Acesta avea craniul spart, iar cercetările au scos la iveală că
bărbatul fusese supus unei operații considerate foarte complicată pentru
vremurile acelea: craniul i-a fost perforat pentru a putea elimina
fragmentele de os spart și pntru a permite eliminarea presiunii
intracraniene. Ne putem doar imagina cât de dureror trebuie să fi fost
procesul de vindecare fără niciun fel de anestezic.

Paracelsus, un medic elvețian, a fost primul care a folosit eterul pentru

calitățile sale anestezice, dar acesta n-a fost acceptat de comunitatea largă
a medicilor și a fost redescoperit în America 300 de ani mai târziu.
Paracelsus a mai folosit și laudanumul pentru alinarea durerii.

Vrăjile: ritualuri păgâne și penitențe religioase ca forme de

vindecare

Medicina medievală timpurie era adeseori o combinație între ritualuri

păgâne, religioase și cunoștiințe științifice. Odată cu răspândirea controlului
bisericii în toate aspectele vieții publice și private, ritualurile păgâne au fost
condamnate și au dispărut treptat din practica doctorilor. Un astfel de ritual,
pentru care puteai fi sever pedepsit, era următorul:

”Când vindecătorul se apropie de casa în care trăiește bolnavul, dacă el

găsește o piatră în apropiere, întoarce piatra și dacă sub ea trăia vreo
creatură, dacă vindecătorul găsește un vierme sau o muscă sau o furnică
sau orice creatură vie, atunci bolnavul se va vindeca.”Persoanele care se
îmbolnăveau de ciumă bubonică trebuiau să efectueze penitențe și să-și
mărturisească păcatele. Li se spunea că vor scăpa cu viață dacă își
mărturiseau corect toate păcatele.

Operația de cataractă: o procedură dureroasă care rareori

salva vederea pacientului.

Una din formele timpurii ale operației de catarctă presupuneau

introducerea unui instrumnt ascuțit, un cuțit sau un ac, prin cornee și
împingerea cristalinului până în fundul ochiului. Odată cu răspândirea
metodelor medicinale arabe în Europa, operațiile de cataractă s-au
îmbunătățit, deși probabil că n-au devenit și mai puțin dureroase.

Chirurgi pe câmpul de luptă

Arcul ce putea trage săgeți la mare distanță era o armă foarte folosită în
Evul Mediu, iar asta a creat adevărate probleme pentru chirurgii de pe
câmpul de luptă: cum să scoți săgeți din corpul soldaților fără să-i omori.
Vârful săgeților nu era neapărat lipite de trunchi, ci atașate cu ceară. După
ce ceara se întârea, ea devenea foarte rezistentă, dar când săgeata
străpungea corpul uman, vârful ei se dezlipea și rămânea în interior. Una
din soluțiile inventate a fost așa-zisa lingură pentru săgeți, concepută de un
medic arab. Lingura era introdusă în rană și trebuia să cuprindă vârful
săgeții și să-l extragă fără a cauza și alte probleme din cauza zimților.
Acest tip de răni erau tratate și prin cauterizare: fierul încins era pus pe
rană pentru a închide vasele de sânge sparte, prevenind astfel
hemorargiile și infecțiile. Cauterizarea era folosită cu precădere pentru
amputații.

Nașterile: femeilor li se se spunea să se pregătească pentru

ce e mai rău

Nașterea în era medievală era considerată atât de periculoasă, încât

Biserica spunea femeilor însărcinate să se pregătească sufletește și să-și
mărturisească păcatele înainte. Moașele jucau un rol foarte important în
ochii Bisericii, astfel că ele trebuiau să-și primească licența de la un preot și
să depună un jurământ că nu vor folosi magia în timpul nașterilor. Atunci
când poziția anormală a bebelușului încetinea nașterea, moașa încerca să
miște poziția acestuia in utero sau zdruncina patul pentru a forța mutarea
fătului. Dacă bebelușul murea înainte de naștere, moașele trebuiau să-i
dezmembreze corpul cu intrumente ascuțite și apoi foloseau un soi de
forceps pentru a-l scoate din uter.

Clismele în Evul MediuEdit

Varianta medievală a clismei purta numele de clyster, care desemna de fapt
instrumentul folosit pentru injectarea fluidelor în corp prin anus. Acest instrument era un
tub metalic, cu un capăt în formă de pâlnie și un altul care avea mai multe orificii. De
obicei se folosea apa călduță, dar existau și amestecuri pseudo-medicinale, precum
fierea de vier subțiată sau oțetul. În secolele XVI-XVII, acest intrument a fost înlocuit
unul de tip seringă. În Franța, acest tip de tratament a devenit chiar o modă. Se spune
că Regele Ludovic al XIV-lea ar fi făcut peste 2000 de clisme în timpul domniei sale.
 Medicina islamică, în cadrul istoriei medicinei, se referă la medicina
civilizației islamice medievale, scrisă în arabă, lingua franca a civilizației
islamice. Traducerile în latină ale scrierilor medicale arabe au exercitat o
puternică asupra dezvoltării ulterioare a medicinei moderne.

Medicina islamică a avut ca punct de plecare medicina arabă tradițională

din perioada lui Muhammad, medicina elenistică, vechea medicină indiană
Ayurveda, precum și cea iraniană (Academia din Gundishapur).
Conform tradiției, primul medic islamic a fost însuși Mahomed Acestuia i se
atribuie următoarele citate:
"Nu există nici o boală creată de Allah, în afară de cele cărora tot El le-a
creat remediul".
"Folosiți tratamentul medical, căci Allah nu a plăsmuit vreo boală căreia să
nu-i fi creat și remediul, în afară de acea suferință numită îmbătrânire".
"Allah ne-a trimis bolile dar și tratamentul pentru fiecare, așa că tratați-vă
cu ajutorul medicinei".
Concepția conform căreia există tratament pentru fiecare afecțiune a încurajat
savanții islamici să întreprindă cercetări medicale pentru a descoperi aceste
remedii. Cu toate acestea, tămăduitorii aparțineau mai degrabă clerului decât
medicilor laici și utilizau mai mult metode spiritual-religioase decât științifice.
Spitale și universități
Medicii islamici au fondat printre cele mai vechi spitale, în sensul modern al
cuvântului, adică spitale publice, aflate sub egida marilor universități medicale.
Acestea erau adevărate stabilimente în care persoanele suferinde erau îngrijite
de un personal calificat și care se deosebeau de templele, ospiciile , azilurile și
lazareturile din trecut care se ocupau mai degrabă cu izolarea de restul societății
a bolnavilor cronici și a celor cu probleme mintale, decât cu vindecarea lor
Metoda Ştiinţifică
Ca și în celelalte domenii ale științei, savanții islamici au introdus și în studiul
medical metodele științifice. Acestea cuprindeau: aplicarea matematicii,
experimentului, disecția, testări pe animale, autopsia cadavrelor.
Pentru prima dată sunt folosite teste pentru depistarea prezenței substanțelor
chimice (cum am spune azi, teste anti-drog), testarea competenței prin
examinare a medicilor. Astfel, Rhazes introduce experimentul și observația
clinică în domeniul medicinei și respinge teoriile lui Galenus care nu sunt
verificate experimental. Introduce testul de urină și ceea ce astăzi numim
coprocultură.
Avicenna (Ibn Sina Abu Ali) este considerat părintele medicinei, deoarece
a introdus experimentul sistematic și cantitativ în studiul fiziologiei, examenul
clinic, analiza factorilor de risc, precum și noțiunea de sindrom.[5] Toate
contribuțiile sale le-a reunit în celebrul său tratat Canonul de medicină, devenită
timp de secole lucrare de referință pentru medicina apuseană. Aici, bolile sunt
descrise, clasificate și li se atribuie diverse tratamente. Tratatul expune o
adevărată teorie a substanțelor medicamentoase, care stă la baza farmacologiei
clinice de astăzi. Mai mult, pentru punctul său de vedere holistic, în care factorii
fizici, fiziologici și ai medicației sunt văzuți global, Avicenna poate fi considerat
precursorul terapiilor alternative.
Anatomie şi fiziologie.

În lucrarea sa, Shukuk 'ala alinusor ("Indoieli în privința lui Galenus") din
secolul al X-lea, Abu Bakr Muhammad ibn Zakariya al-Razi (Rhazes) a fost
primul medic care a respins teoria umorală a lui Galen și teoria celor patru
elemente a lui Aristotel.

Avicenna, "Aristotel al arabilor", cel care promovează experimentarea

sistematică, introduce studiul și examinarea pulsului arterial și a ritmului
cardiac, în special a celui de la încheietura mâinii. Observațiile sale,
consemnate în "Canonul de medicină" vor conduce mai târziu la realizarea
sfigmografului (tensometrului).

Chirurgie.

Medicii islamici îndepărtau chirurgical cataracta cu un mileniu înainte ca

medicii europeni medievali să încerce acest lucru. Unul din marii
reprezentnți în acest domeniu este Abulcasis, considerat părintele
chirurgiei moderne. Acesta a inventat o serie de unelte și dispozitive
chirurgicale. În lucrarea sa, Kitab al-Tasrif, (o enciclopedia vastă de 30 de
volume), însumează toate cunoștințele timpului său, adunate după o
carieră de 50 de ani.

Medicina arabă este eterogenă, fapt datorat practicării atât intervenției

mistice vrăjitorești și religioase cât și a celei laice. Medicina arabă a unificat
informațiile clinice găsite până atunci cu chimia și botanica.

În medicina arabă timpurie, aparținătoare perioadei existenței nomazilor,

medicina vrăjitorească era principalul element. Acest element a rezistat
chiar și în timpul lui Mahomed și introducerii islamului, fapt dovedit de
continuarea profilaxiei bolilor prin folosireatalismanelor și amuletelor.
 Al Razi-Rhazes- a fost alchimist, fizician, medic, filozof, savant persan. A
adus contribuții valoroase în domeniile menționate, înscrise în peste 184 de cărți
și articole. Alături de Avicenna, este considerat cel mai mare reprezentant al
medicinii musulmane. În cartea sa intitulată Arabian Medicine, Edward G.
Browne vorbește despre al-Razi ca fiind – cel mai mare și cel mai originali dintre
medicii musulmani și unul dintre cei mai prolifici autori. Deși este de origine
persan, el își scrie întreaga operă în limba arabă, fiind apreciat de către
occidentali drept- Galen al arabilor.

Bibliografie

Al- Razi s-a născut în Rayy, un vechi oraș din Iran, situat în apropiere de
Teheran. Numele său, Al-Razi însemnă- locuitor din Rayy. Despre viața sa se
cunosc puține date, așa cum este cazul multor personalități. Există îndoieli
inclusiv legate de data nașterii (aproximativ 825) și decesului său( 925/935).

În primii ani ai tinereții, a studiat muzica, aceasta fiind principalul său punct de
interes (cânta la lăută). Mai apoi, a studiat filozofia și alchimia, matematica, fizica
și astrologia.

Conform spuselor anumitor biografi, suferea de o maladie a ochilor, a cărei

proveniență s-ar fi datorat experimentelor sale în alchimie, însă mai târziu, al-
Razi a afirmat că boala s-a instalat din cauza timpului îndelungat alocat studiului.
Târziu, spre împlinirea vârstei de 30 de ani, a început să studieze medicina. Pe
lângă textele anticilor greci ( Hippocrat, Galen), scrierile lui Ali Ibn Rabban al-
Tabari (mort în 870) vor avea o mare influență asupra sa.

Se pare că cea mai mare parte a cunoștințelor în medicină o acumulează la

Bagdad, în perioada 902-907. De asemenea, călătorește în același scop în Siria,
Egipt, Andaluzia. Întorcându-se în Rayy, este numit director al spitalului din zonă,
pe vremea lui Mansur Ibn Ishaq al-Samani din Sigistan. Ulterior, el va scrie o
lucrare monumentală care poartă în titlu numele acestuia- Kitab al-Mansuri fi al-
tibb. Datorită reputației pe care o câștigă în Iran, este invitat, în perioada epocii
abasside în Irak, unde preia funcția de director al principalului spital din Bagdad.
Se spune că, pentru a hotărî amplasamentul spitalului, pe care l-a condus ca
medic, a agățat bucăți de carne în diverse locuri ale orașului iar apoi l-a ales pe
acela unde carnea intrase cel mai puțin în putrefacție.

Lui al-Razi i se datorează prima structură a unui spital arab. Înconjurat de

studenții săi și de asistenți, își practica meseria într-o manieră impecabilă, dând
dovadă de o mare bunătate, prin asistența medicală oferită celor săraci, fără a
primi ceva în schimb.Ulterior, se va întoarce în zona natală, la Rayy, unde va
continua să activeze ca medic și unde va rămâne până la sfârșitul vieții.
 Activitatea

Al-Razi practica mai multe specialități medicale: pediatrie, chirurgie, ginecologie,

obstetrică și oftalmologie

El este maestrul necontestat al medicinii clinice, căci tratează fiecare

bolnav analizând cu grijă simptomele, cauzele posibile și tratamentele
potrivite. În stabilirea diagnosticului, lua în considerare factorii psiho-
somatici și psihici, ceea ce reprezenta o inovație a vremii. Contrar practicii
de atunci, el considera că reușita tratamentului aplicat unui pacient și
vindecarea acestuia sunt condiționate de starea psihologică a acestuia,
precum și de anturajul său.[6] Folosindu-se de cunoștințele în chimie
pentru activitatea medicală, este considerat fondatorul terapeuticii chimice
(folosirea substanțelor chimice pentru a trata bolnavii). Practica extragerea
alcoolului din glucide fermentate și amilacee, pentru a-l folosi în farmacie în
producerea medicamentelor și a remediilor. De asemenea, este primul
medic care a preparat unguente pentru a trata diverse afecțiuni. De
exemplu, a creat un unguent pe bază de mercur pentru a accelera
cicatrizarea pielii pentru unele dermatite și un altul care îi poartă numele,
ce conținea carbonat de plumb și pe care îl folosea în tratarea rănilor.[5]

Este cel care a descoperit acidul sulfuric, pe care îl numea – vitriol verde.
Totodată, al-Razi a insistat asupra constituirii farmacologiei ca disciplină
medicală separată. Capitolul alocat acesteia în tratatul Kitab al-Hawi va
rămâne o referință în Europa până în secolul al XVII-lea. Încă de atunci, al-
Razi a atenționat asupra consumului necontrolat de medicamente și asupra
folosirii mai multor medicamente în același timp. De asemenea, el este cel
care a introdus setolina în practica chirurgicală.

Scrieri.

În medicină

Al-Hawi (Cartea exhaustivă) este considerată cea mai importantă lucrare a

lui Al-Razi. Tradusă în latină de medicul sicilian evreu Farag ibn Salim
(1279), sub auspiciile lui Carol I de Anjou, a fost ulterior retipărită de mai
multe ori sub numele de Continens. După cum indică și titlul, cartea se
dorea a fi o enciclopedie medicală. Aceasta rezumă toate cunoștințele
medicale pe care arabii le dețineau la acea vreme de la greci, persani și
indieni. Inovația constă însă în faptul că lucrarea nu este doar o compilație,
întrucât al-Razi nu se sfiește să contrazică marii savanți ai medicinii
grecești. De asemenea, pe baza experienței personale, el aduce adăugări
și completări importante în cadrul fiecărui subiect abordat. Începe cu bolile
locale, pornind de la cap, pentru a ajunge apoi la cele generale și mai
departe la medicamente, oferind sinonime pentru acestea. De altfel, acest
capitol dedicat medicamentație a fost extrem de valoros, în contextul
amalgamului de termeni exotici utilizați până atunci pentru a le desemna,
proveniți din Grecia, Persia și India.
 Cuprins:
1. Trăsături generale despre Evul Mediu

2. Caracteristicile medicinei medievale

3. Caracteristica medicine islamice

4. Contribuţia arabă la progresul medicine

5. Bibliografia lui Al Razi-Rhazes

6. Activitatea Al Razi-Rhazes