Concepte nursing 2

Marcată de istorie şi constrânsă de realităţile sociale, culturale şi economice, profesiunea de asistent

medical sau nurser a întâmpinat în de-alungul timpului numeroase dificultăţi în recunoaşterea ei ca partener
responsabil şi indispensabil al sistemului de sănătate din întreaga lume.
Cunoscută şi practicată chiar din perioada preistorică, arta de a îngriji are un caracter universal putând
fi acceptată chiar ca o lege naturală. Cu toate acestea recunoaşterea ei ca o profesie utilă şi unică s-a produs
abia în a II-a jumătate a sec. XX.
Este foarte greu de găsit o explicaţie de ce a fost nevoie de atât timp pentru a accepta această profesie
să se impună în conştiinţa oamenilor şi să fie unanim acceptată.
Deşi istoria nu ne-a dat încă un răspuns convingător, ea ne aduce argumente ce susţin ideea că indivizii
şi grupele specifice pe acre ei şi le formează evoluează sub influenţa mediului în care trăiesc şi pe care caută
să îl modifice în concordanţă cu nevoile lor.
Chiar dacă, începând de la sfârşitul sec. XIX, putem face o paralelă între evoluţia societăţii şi evoluţia
acestui grup profesional găsim încă din antichitate corelaţii capabile să fundamenteze problematica pusă în
discuţie.
Din aceasctă cauză am împărţit prezentarea istoriografie nursingului în câteva etape distincte:
I. Relevarea celor mai importante evenimentepetrecute din Antichitate până la începutul erei
noastre.
II. Implementarea conceptului de calitate şi de instituţionalizare a ingrijirilor odată cu apariţia
spiritualităţii creştine.
III. Sec. XIX cu progresul social şi ştiinţific care a generat apariţia dreptului la îngrijiri al
individului.
IV. Sec. XX cu succesiunea rapidă a fenomenelor şi şi evenimentelor în toată complexitatea lor
cu ambivalenţa sa adânc înrădăcinată privind o comunitate la nivel planetar.
Acest secol reprezintă începutul structurării profesionale marcând afirmarea principiilor fundamentale
care stau la baza organizării actuale de asistent medical.
Identificarea acestei profesiuni ca o entitate distinctă reprezintă finalul unei evoluţii lente accelerată
doar în ultima vreme sub infulenţa evenimentelor ştiinţifice şi a reformelor sociale din întreaga lume. Istoria
nursingului se constituie într-o disciplină nouă apărută din necesitatea individualizării profesiunii de asistent
medical/nurser.
Nursingul, aşa cum este perceput astăzi, ca o disciplină de sine stătătoare, capabilă să devină un
catalizator al schimbării are o istorie a cărei evoluţie se cinfundă uneori cu medicina clasică.

Practici de sănătate în Era Precreştină

La începuturile istoriei, mesopotamienii sau sumerienii sau semiţi akadieni, au abordat bolile prin
prisma medicinei magico-religioase.
Când aceste metode eşuau şi când exorcismul nu îl putea ajuta pe bolnav, se recurgea, pentru vindecare, la
medicul empiric sau chirurg.
Medicina magică era practicată de preoţi iar cauza bolilor era pusă în seama greşelilor comise de
oameni faţă de zei. Astfel spiritele UTAKU provocau bilole gâtului, duhurile ALU afectau regiunea
epigastrică, demonii RABISHU dădeau naştere la boli ale pielii iar demonii IABASHU provocau crize
epileptice. Ciuma era atribuită zeului NERGAL iar naşterile cu probleme se datorau demonului rău
LABARTU. Naşterile erau supravegheate de zeiţa ISHTAR, considerată protectoarea dragostei şi maternităţii.
Femeile năşteau sub supravegherea moaşelor şi erau aşezate într-o poziţie flectată între 2 cărămizi. Când
naşterea nu se putea declanşa se considera că duhurile rele închideau uterul şi se utilizau buruieni sau piatra de
naştere. Noul născut era ţinut în leagăn şi era alăptat de mama sa 2-3 ani. Jucăriile copiilor erau confecţionate
din argilă.
Patronul medicinei era considerat cel care avea ca simbol şarpele încolăcit pe toiag. El era fiul lui EN-
LIL, cel care a creat artizanal omul din argilă şi NIN-LIL, zeiţa atmosferei.

1
 Cu timpul babilonienii dezvoltă o nouă ştiinţă numită CATARTICA sau arta de a preveni şi vindeca
bolile şi suferinţele morale prin purificarea sufletului şi curăţenie corporală.
Civilizaţia babiloniană a dat culturii medicale o farmacopee bogată, cu un număr impresionant de
reţete şi tehnici terapeutice.
Judecând după vechime textelor medicale mesopotamienii au fost poate printre primii din lume acre su
reuşit să creeze o medicină empirică degajată într-o oarecare măsură de procedeele de vindecare megice.

Medicina în Egipt

Începând cu mileniul al II-lea î.H., Egiptul Antic va da culturii universale cea mai veche şi mai
fascinantă civilizaţie umană; considerată de Herodot ca un dar al Nilului, cultura egipteană a reuşit să se
desăvârşească în urma uriaşelor eforturi spirituale şi materiale ale populaţiei autohtone, căci Nilul influenţează
Egiptul făcândul să renască în fiecare an iar viaţa spirituală a egipteanului este influenţată de această renaştere.
Cele mai cunoscute scrieri medicale egiptene sunt:
 Papirusul Ebers – descoperit în 1873 în Teba
 Papirusul Brugsch – descoperit în 1909 în Menphis
Studiul lor relevă baza empirică a procedeelor medicale ale vechilor egipteni la care se adaugă magia şi
practicile religioase.
Medicii egipteni se formau de regulă în jurul templelor şi erau consideraţi ca reprezentanţi ai
atotputernicului zeu Thoth, patronul ştiinţelor şi al bibliotecilor.
Din istoria lui Horus sunt legate foarte multe semnificaţii medicale astfel:
 Hapi, zeul cu cap de om al Sudului, era paznicul ficatului.
 Seth, zeul cu cap de câine al Nordului, era paznicul plănânilor.
 Duamutef, zeul cu cap de şacal al Estului, era paznicul stomacului.
 Qebehsenuef, zeul cu cap de şoim al Vestului, era paznicul intestinelor.
Înainte de îmbălsămare, organele respective erau scoase din corp, învelite
în pânză şi depuse în recipiente denumite vase canopice al caror capac avea
forma capului zeului protector. Tuberculoza pulmonară şi
osteoarticulaza era o boală des întâlnită la egipteni. Silicoza, o altă maladie
pulmonară des întâlnită la egipteni se datora inhalării cristalelor mici de siliciu
în timpul furtunilor din deşert.
Igiena era foarte dezvoltată la vechii egipteni. Ei erau foarte
preocupaţi atât de curăţenia corporală cât şi a veşmintelor care erau făcute întotdeauna din pânză. Lepra şi
ciuma aduse, se pare, de navigatorii fenicieni din sud-estul Asiei, au evoluat în teritoriile Egiptului ca o
infecţie acută gravă ce au determinat epidemii.
În 1650 î.H., în Egipt, începe să se formeze o medicină socială şi o medicină a muncii; astfel soldatul
egiptean primea îngrijiri medicale gratuite. Colectivul de oameni, care participau la construirea piramidelor,
erau supravegheaţi şi din punct de vedere medical; astfel membrele fracturate erau imobilizate în artere.
Plăgile sunt tratate cu un amestec de smirnă şi ulei de eucalipt şi apoi sunt suturate. Trusele chirurgicale din
silex au fost înlocuite cu instrumente din bronz.

Concepte medicale indiene

Experienţele medicale indiene pot fi sistematizate astfel:

 Medicina preariană(3000-1500 î.H.)
 Medicina vedică (700 î.H. – până în zilele noastre)
 Medicina aiuvedică sau medicina tradiţională indiană
Aiuveda este ştiinţa vieţii; repreznită o concepţie biomedicaasupra omului sănătos dar şi bolnav. În
India educaţia medicaşă se făcea în universităţi, cea mai vestită fiind NALANDA. După 7 ani de stundiu, în
limba sanscrită, învăţăcelul îşi desfăşura cunoştiinţele alături de un maestru. Odată dobândit dreptul de
practică, medicul se obliga să înlăture suferinţa şi să lupte pentru fericirea oamenilor.
Pe lângă bărbaţi, îngrijirile medicale erau acordate şi de către femei, majoritatea erau specializate în
probleme de nursing
2
 Bolile erau diagnosticate prin observaţie şi examen clinic. Medicul lua în observaţie 3 elemente
principale:
 Culoarea conjuctivitei
 Aspectul limbii
 Caracterele urinei(culoarea , consistenţa, gustul)

Practica Yoga

Este o practică mileniară datând din epoca preariană. În aspiraţia lor teologică spre liniştea infinită,
înţelepţii induşi au intuit că alternanţa dintre acţiune şi repaos, încordare şi destindere pot constitui fenomene
fundamentale ale vieţii.
Procedeul yoga sau relaxarea ezoterică este codificat de Potanjali, în sec. II î.H., ca un procedeu
autohipnotic.

Îngrijiri în China

Atât civilizaţia antică chineză cât şi medicina pe care a dezvoltat-o stând de foarte multă vreme izolate
de inflexiunile exterioare va purta o amprentă cosmologică asupra lumii. De aici ideea că microcosmosul
corpului uman nu reprezintă altceva decât o imagine miniaturizată a macrocosmosului cu care este de altfel
într-o deplină comuniune.
Interzicerea practicării disecţiilor datorită respectului faţă de morţi a dus la dezvoltarea unei anatomii
sofiste în care se încerca un paralelism între alcătuirea corpului omenesc şi astrologie dar soldat de cele mai
multe ori cu deducţii aberante. Astfel vasele de sânge, marvii şi tendoanele erau confundate între ele, iar
diferitele organe interioare şi funcţionarea acestora era făcută eronat.
Ex: inima omului avea 7 orificii în concordanţă cu numărul aştrilor din constelaţia Carul Mare.
În sec. XIII – III î.H. încep să apară deosebiri între lecuitorul laic şi vrăjitor. În sec.V î.H. meşteşugul
vindecării începe să se desfiinţeze în ranguri:
 Medici de boli – internişti
 Medici de tumori – chirurgi
 Medici de hrană – dieteticieni
 Medici de animale – vererinari
Prima lucrare medicală chineză cunoscută este atribuită împaratului Fu-Shi, 2850 î.H. şi este intitulată
cartea schimbărilor.
Doctrina echilibrului principiilor opuse Yin-Yang constituie un alt element fundamental al medicinei
chineze:
 Yin, reprezintă principiul negativ, asimilat cu întunericul, răceala, moartea, boala, dar şi
cu femeia.
 Yang, principuil pozitiv, reprezintă forţa luminoasă, activă, caldă şi este considerată
protectoarea vieţii şi a sănătăţii.
Tehnicile Tai-Xi sau respiraţia embrională care constă în reducerea apneei din ce în ce mai prelungite
şi Yang-Zhong-Shu care reprezintă arta dormitului, au scop final atingerea nemuririi.
Tehnica Yang-Zhong-Shu este practicată de chinezi din cauza căsătoriilor poligomice care impun
bărbatului un randament sexual superior capacităţilor sale obişnuite.
Alchimie Daoistă chineză avea drept scop prepararea elixirului nemuririi. În tehnicile exoterice,
elixirul, este considerat o substanţă patabilă, care în urma operaţiei, o tehnica specială Neidar, urcă la creier şi
de aici pătrunde în gură.
În paralel cu medicina cosmologică chineză se dezvoltă şi medicina empiric pragmatică. Şcolile
tradiţionale chineze au început să apară în perioada 800-1000 d.H. Aici medicii erau învăţaţi să consulte
bolnavii cu multă atenţie. Elementul fundamental al diagnosticului era pulsul, medicii chinezi considerând că
fiecare boală are pulsul ei particular. Au fost clasificate 200 astfel de pulsuri dintre care 26 indicau un
prognostic mortal.

3
 Terapia prin acupunctură, cea mai celebră tehnică terapeutică a reuşit să reziste timpului peste 1200
ani. Ea se bazează pe redobândirea echilibrelor diferitelor organe lae corpului prin înţeparea sau masarea
punctelor de reprezentare pe piele a organelor interne.
În China Antică meseria de vindecător se transmitea de obicei din tată în fiu, existând astfel generaţii
întregi de medici.

Civilizaţia greco-romană

Şi la greci preoţii au fost primii medici iar templele primele lăcaşuri pentru bolnavi. Mai târziu aceştia
îşi pun în valoare practicile de vindecători, acceptând tutela unor zeităţi: Apolo, Chigeea, Panacea erau zeii
vindecători cărora li se aduceau jertfe în sanctuare.
Medicina laică se afirmă prin scolile din Rodos, Cos, Cnidos. În cetăţile antice apar terapeuţii, discipoli
al lui Asclepios. Totodată i-au naştere şcolile medicalelaice cunoscute prin îndrumători ca Tales, Pitagora,
Heraclit.
Cea mai creatoare gândire din Antichitate a reprezentat-o Hipocrate, considerat părintele medicinei
greceşti în sec. V – VI î.H. Acesta fundamentează prin serviciile sale concepţii etice ale profesiunii medicale.
Se apreciază că din acele timpuri exista la greci şi un început de spitale denumite Asclepios iar unii medici
erau plătiţi de stat.
Îngrijirea bolnavilor ear făcută în bune condiţii iar de această activitate se ocupau femeile.

Îngrijiri de sănătate la romani

Prin sec. al II-lea î.H., romanii introduc ştiinţa vindecării prin înfiinţarea unor lăcaşuri numite Iatereon
ce capătă denumirea de medicină.
Până atunci patricienii se foloseau de sclavii pricepuţi în vindecarea
anumitor boli. Din această perioadă îi întâlnim la romani pe Vulnerari,
adică chirurgii acre lucrau într-un fel de spitate pentru sclavi numite
Valetudinarii. Cu timpul, în acele spitate, se internează şi cei bogaţi, adică
potricienii. La început acestea erau nişte instituţii particulare, apoi se extind şi
sunt subvenţionate de comune.

Vechi demuniri ale îngrijitorilor de bolnavi

şi primele regulamente spitaliceşti

O perioadă îndelungată, sec. XII – XIX, înafară de bărbiari, denumiţi şi gerarhi tirulici, după locul lor
de baştină, între cei care practicau îngrijirile bolnavilor sunt cunoscuţi tămăduitorii populari, vracii, iar mai
târziu spiţierii şi ucenicii lor pentru domeniul farmaceutic.
Până la sfârşitul sec. XIX, în spitalele noastre nu găsim personal de îngrijire a bolnavilor care să fi fost
pregătit în vreo şcoala anume în acest scop. Numeroşii autori apreciază că în primelel spitale din ţara noastră,
îngrijirea bolnavilor era lăsată în seama unor oameni fără niic un fel de pregătire.
În actul de fundaţie al spitalului Colţea se precizează că, pentru cele 24 de paturi, vor fi câte 4 bărbaţi
slujitori şi îngrijitori pentru bolnavi; în spitalul de bărbaţi să fie bărbaţi iar în cel de femeiesc, femei.
În manuscrisul din 1732 se spune că spitalul Colţea e bine îngrijit, are argaţi, îngrijitare de bolnavi şi
bărbieri. Aceste documente atestă faptul că denumirea celor ce se ocupau de bolnavi erau de îngrijitoare de
bolnavi şi săraci şi că înafară de acestea mai exista o categorie de personal, bărbierii, ce cunoşteau practica
micii chirurgii şi le venea şi sarcina îngrijirii bolnavilor operaţi.
După 1832, odată cu trecerea spitalului Colţea în administrarea eforiei spitalelor când, aşa cum rezultă
din regulamentul de funcţionare al acestei unitate de paturi, erau urmaţi să fie îndrumaţi suferinţii cu boli din
cele mai iuţi, adică cu caracter de urgenţă; cei care îngrijeau bolnavii nu erau numai din categoria de linde cu
tehnici(oameni de serviciu) de pe vremea lui Morizzi ca săracele bolnave să aibă primirea, căutarea, odihna şi
mângâierea lor. Există prea puţine documente care să ne permită o bună cunoaştere a activităţii de îngrijire a
bolnavilor.

Sora, asistenta medicală sau nursa

4
 Titulatura de soră o reprezintă în şara noastră momentul afirmării profesiei şi a progreselor în asistenţă
medicală. În 1839 din dispoziţia lui Mihai Ghica, a luat fiinţă prima şcoala sanitară sub denumirea de Şcoala
de învăţătură a meşteşugului moşiei, după care eforia spitalelor civile a înfiinţat şcoli de mai lungă sau mai
scurtă durată destinate formării de falce, subchirirgi, moaşe. Cu toate acestea în spitalele care începuseră să
capete amploare spre sfârşitul sec. XIX, mai ales cu privilegiul Războiului de Independenţă, se simţea lipsa
unui personal medicam mediu pregătit pentru îngrijirea bolnavilor. În 1873 din iniţiativa Prof. Dr. Severeanu a
luat fiinţă Institutul Surorilor de Caritate care avea să înscrie o îndelungată şi frumoasă tradiţie în pregătirea
cadrelor sanitare, medici.
Dintre absolventele acestei şcoli, spitalele din Bucureşti, în special spitalul Brâncovenesc, şi-au
recrutat multă vreme supraveghetoarele(surori-şefe) şi cadrele de îngrijire a bolnavilor.
Pentru a se deosebi de postluşitoare, denumirea dată personalului de îngrijire a bolnavilor, care se
ocupa şi de curăţenie, ele sunt numite surori, titulatură luată şi după denumirea şcolii care le-a format.
Într-un regulament al spitalului Brâncovenesc din 1892 se precizează că postluşitoarele trebuiau să fie
supuse la ordinele surorilor de caritate. Este un moment istoric la profesiei, de reala afirmare, sub denumirea
care a onorat-o de-alungul timpului.
În cei peste 100 de ani care au trecut de la înfiinţarea primei şcoli de surori, indiferent de sistemul de
pregătire, personalul sanitar la patul bolnavului, în timp de pace sau război, s-a numit soră.
În ultimii ani s-a făcut înlocuirea termenului cu asistentă medicală, iar mai apoi cu nursă.
Cuvântul nursă provenit din limba latină, adica nutriment, hrană, a cunoscut de-alungul timpului
numeroase semnificaţii; astfel în limba franceză, în sec. al X-lea cuvântul nourir, din latinescul nutrire(= a
hrăni).
În sec. trecut cuvântul nourice este asimilat în limba engleză cu acela de nurser.
Asociaţia Asistentelor Medicale din USA defineşte nursa ca o persoană educată şi licenţiată în practica
nursingului, adica a diagnosticului şi tratamentului raspunsurilor umane la problemele actuale şi potenţiale.
Nursingul şi nursa sunt termeni care par să ţină de orientări legate de prefaceri şi reforme pe toate
planurile vieţii noastre social-economice şi de mentalitate

Spitalul. Cadru de referinţă pentru activitatea cadrelor medicale

de la bolniţă la spitalul modern

Începând cu a doua jumătate a sec. XIV sunt cunoscute unele lăcaşuri tămăduitoare denumite bolniţe la
Bistriţa, Tismana, în Ţara Româneasca, la Neamţ. Ospiciile înfiinţate de Radu Basarab în 1372 pe moşia lui de
la Măţăuli lângă Câmpulung era pentru adăpostirea unor infirmi, orbi, ologi. Se mai cunoaşte bolniţa de la
Simidreni datând din 1542 ce forma, împreună cu un adăpost pentru călători din preajma mănăstirii clădită de
Neagoe Basarab, locaşuri destinate călugărilor bătrâni, bolnavi sau infirmi, aceste lăcaşuri neavând şi funcţie
de spital pentru laici.
Din cercetările intreprinse până în prezent în ţara noastră rezultă că între primele înjghebări spitaliceşti
atestate documentat, se cunosc cele din Transilvania, findate de diferite ordine călugăreşti ca cel din Sibiu,
întemeiat de cavalerii cruciferi în 1292, deşi se pare că spitalul din Oradea, fondat de Ioan Niţi era mai vechi.
Se mai cunosc spitalul azil din Bistriţa, care a luat fiinţa în acelaşi an cu spitalul din Sibiu cât şi micile spitale
medievale cunoscute în secolul următor la Feldioara, Râşnov, Codlea.
Deşi majoritatea istoricilor sunt de acord că spitalele medievale nu au provenit din bolniţe, se pare că,
totuşi, unele din acestea au construit nucleul spitalelor de mai târziu, ca Sfântul Spiridon din Iaşi, din bolniţa
de pe uliţa Hagioaiei, fondat în 1752 sau spitalul din Roman, înfiinţat în 1798, în locul bolniţei de pe lângă
mănăstirea Precista.
Spitalele medievale sunt socotite atât la noi cât şi în întreaga Europă, lăcaşuri de adăpost şi ocrotire,
aziluri pentru săraci şi bătrâni, orfani, precum şi ca instituţii specializate pentru izolarea bolnavilor contagioşi.