MED

ICINA
EGIPT
EANA
 Încă înainte de anul 2000 î.Hr., preoţii egipteni au început să dezvolte primele practici
medicale ale lumii. Deşi se presupune că toate culturile timpurii au descoperit unele forme de
tratament bazate pe ierburi şi au învăţat să aplice metode chirurgicale, preoţii egipteni au fost cei
dintâi care şi-au sistematizat cunoştinţele într-un mod pe care cercetătorii de astăzi îl pot
interpreta. Faima vindecătorilor egipteni era atât de mare încât bogaţii şi nobilii din tot Orientul
Mijlociu şi, mai târziu, din zona mediteraneeană călătoreau în Egipt pentru a fi trataţi.

Despre medicii lor vorbeste indelung si cu admiratie Herodot. Hipocrat a studiat

medicina la Memfis, unde se afla si marea biblioteca a templului lui Imhotep. Iar Teofrast,
Dioscoride si Galenos citeaza mereu retete medicale pe care ei le primisera de la medici din
Egipt.

Imhotep, o personalitate semilegendară ajunsă în culmea gloriei prin 2950 î.Hr., este
considerat de foarte mulţi ca fiind primul om de stiinţă în sensul modern al cuvântului. Fizician
faimos, Imhotep este totodată considerat a fi arhitectul piramidei în trepte a faraonului Zoser.
După moarte, lui Imhotep i s-au atribuit puteri magice, considerându-se că avusese o
descendenţă divină. Isaac Asimov a atras atenţia asupra faptului că el a fost unicul om de stiinţă
din istoria omenirii „transformat” în zeitate.

Imhotep a diagnosticat si tratat boli ale pielii, parului, unghiilor, limbii, a tratat
tuberculoza, apendicita, guta si artrita; a facut operatii (s-a gasit craniul unuia dintre muncitorii
responsabili cu constructia piramidelor care a suferit o operatie pe creier dupa care a mai trait doi
ani), a practicat si stomatologia; facea medicamente din plante; cunostea pozitia si functiile
organelor vitale si ale ciriculatiei. Enciclopedia Britannica spune ca reputatia lui Imhotep era
foarte respectata in acele vremuri si ca odata cu trecerea timpului prestigiul sau crestea, si ca
templele sale in perioada greaca erau centrele invatarii medicinei.

Toate aceste se intamplau cu 2200 de ani inainte ca parintele vestic al medicinei,

Hipocrat sa se nasca. Azi, o statuie a lui Imhotep troneaza in Galeria Nemuritorilor la Colegiul
Chirurgilor din Chicago. Peseshet este cunoscuta ca prima femeie doctor din lume, care a trait in
timpul Dinastiei a Patra.

Egiptenii au inceput sa practice medicina de foarte devreme, in jurul anului 4000 i.e.n.
Practicantii medicinei cunosteau foarte bine corpul uman desi nu beneficiau de avantajele
moderne ale radiografiei. Cunostintele lor proveneau din practicarea mumificarii. In acest proces,
se extirpau si examinau diferitele organe ale corpului dupa moartea individului. Cunosteau inca
de pe atunci creierul care in procesul mumificarii era lichefiat cu ajutorul uleiului de palmier care
se introducea printr-o palnie pe nas, dupa care cu un instrument special in forma unui carlig se
zdrobea, fiind astfel eliminat. Ei cunosteau si locatia exacta a inimii, si ca sangele circula prin
corp.

Părerea că preoţii egipteni au descoperit secretele trupului uman

practicând mumificarea este larg răspândită. Ei scoteau organele interne ale cadavrelor ce urmau
a fi mumificate. Totuşi, după cât se pare, la baza cunoştinţelor lor stăteau disecţiile.

Există dovezi care demonstrează că majoritatea tratamentelor se bazau pe experimentări.

Pâinea mucegăită era pusă pe răni – o aplicaţie a mucegaiului din care se obţine penicilina.
Uleiul de castor şi esenţa de mac ca alinătoare a durerilor erau de asemenea utilizate în mod
curent. Miile de oameni care construiau piramide şi temple mâncau ridichi, usturoi şi ceapă,
deoarece preoţii egipteni credeau, ca şi botaniştii moderni, că aceste legume previn epidemiile.
Cel puţin, legumele menţionate conţin elemente cu proprietăţi antibiotice. Alte ingrediente, cu o
eficienţă mai puţin certă, erau nămolul Nilului, bălegarul şi urina. Pe de altă parte, exista tendinţa
de a amesteca medicamentele în vin sau bere, lucru care îl făcea pe pacient să aibă senzaţia că se
simte mai bine.

Bolile din cauze necunoscute se tratau strict într-un context religios. Egiptenii credeau că
de fiecare parte a corpului lor avea grijă un zeu, iar preoţii devotaţi respectivului zeu erau şi
specialişti în tratarea zonei corespunzătoare.

Rănile şi fracturile, în schimb, erau tratate cu totul diferit. Preoţii ştiau că nu zeităţile
puteau fi cauza. Un papirus cunoscut sub numele de „Papirulsul Edwin Smith” – pentru că a fost
cumpărat de egiptologul american Edwin Smith – nu-i menţionează pe zei, deşi datează de prin
1550 î.Hr. şi este probabil o copie a unui manuscris mai vechi, poate chiar cu o mie de ani.
Papirusul arată cum se sudează oasele fracturate, descrie funcţia de pompare a inimii şi
evidenţiază faptul că pulsul poate fi utilizat pentru a diagnostica funcţionarea cordului. Un alt
papirus provenit cam din aceeaşi perioadă – Papirusul Ebers – menţionează alte practici
medicale, unde, pe 110 coloane sunt adunate tot felul de retete grupate pe boli, apoi un mic tratat
de fiziologie, indicatii de igiena, precum si multe formule magice.
 Multe din aceste retete stravechi mai sunt inca si azi in uz in Egipt; altele au trecut in
farmacopeea greaca, prin intermediul careia apoi s-au transmis farmacopeei europene din Evul
Mediu. Retetele sunt redactate intr-adevar stiintific, dupa o schema fixa care cuprinde cinci
puncte: denumirea bolii, descrierea simptomelor, diagnosticul, prognosticul si posologia.
Interesant de observat faptul ca, in cazuri disperate, medicul isi recunostea incapacitatea de a
vindeca (ceea ce vrajitorul nu recunostea niciodata).

Egiptenii atribuiau cauzele bolilor (dar nu si ale fracturilor, sau ale ranilor) unor demoni,
care trebuiau alungati cu ajutorul unor formule magice, dar concomitent, si prin respectarea
sfaturilor indicate in retetele medicale. Vrajile, deci, trebuiau sa fie insotite de suportul material
al unui medicament. Medicina si magia erau doua profesiuni cu totul distincte; probabil ca
medicii si vrajitorii se respectau reciproc; in orice caz, nu erau in conflict unii cu altii.

Medicii erau formati in scoli de medicina, care funcctionau pe linga temple; erau mandri
de scolile in care invatasera si pe care tineau sa le mentioneze ca pe un titlu de onoare. Erau
impartiti pe specialitati: internisti, oftalmologi, chirurgi, stomatologi, etc. Retetele lor erau foarte
complexe, acumuland o multime de substante, vegetale, minerale, sau preparate din parti ale
unor animale, sau din insecte (de ex., scarabei uscati si pisati). Toate substantele erau prescrise in
doze foarte precise si combinate dupa o tehnica farmaceutica bine stabilita. Ingredientele
dezgustatoare (de ex., fecalele) aveau rostul magic de a speria demonii care cauzau maladia.

Deşi medicina egipteană a intrat în declin de prin 1200 î.Hr., ea a continuat să deţină
supremaţia în lumea antică până după 30 î.Hr., când Egiptul a devenit o provincie romană.

Bibliografie
https://istoriiregasite.wordpress.com/2010/11/18/medicina-egipteana/

https://atlas-geografic.net/secretele-medicinei-in-egiptul-antic/

https://www.timpul.md/articol/medicina-egipteana-antica-in-papirusurile-eibers-hearst-smith-si-kahun-133064.html