MEDICINA GRECIEI ANTICE

Medicina Greciei antice se referă la acea parte a istoriei medicinei din perioada cuprinsă de
la începutul secolului al VIII-lea î.Hr. până la jumătatea seciolului al II-lea d.Hr. pe teritoriul Greciei
antice sau coloniilor grecești.
Medicina greacă antică s-a format sub influența incontestabilă a științei medicale egiptene,
mesopotamiene și indiene, conținutul acesteia fiind în permanență imbogățit de către mai multe
ge- nerații de greci de geniu, întemeietori de școli filozofice sau medicale din mileniul I i.e.n.
Vorbeam de școli filozofice, pe drept cuvânt, deoarece dualismul filozofie-sănătate a fost din
cele mai vechi timpuri în Grecia indisolubil legat de existența, permanentă și devenirea omului.
De la început, medicina din Grecia a avut tendința de a forma școli. Astfel, în primele patru
secole ale mileniului I î.e.n. ea a fost dominată de așa-numita:
1. Școala practicienilor care efectuau acte de vindecare fără a avea cunoștințe despre structura ana-
tomică a organismului uman și despre fiziologia acestuia. Largă răspândire aveau în întreg mileniul
I principiile mesopotamiene și indiene privind elementele constitutive ale universului cosmic: apa,
aerul și focul, acestea reproducându-se sub forma ideilor morale în universul uman.
2. Doctrina orfică‚ a lui Orfeu a căutat să lege aceste elemente prin dualismul suflet-corp, atribuind
sufletului păcatul săvârșit direct care duce inevitabil la boală, ca și păcatele indirecte, strămoșești
(ereditare), care de asemenea sunt surse de suferință.
3. Școala pneumatică‚ a găsit ca element de legătură al tuturor acestor urmări, principiul pneuma,
principiu pe care oamenii îl iau din aerul respirat și care unește într-un tot diferitele elemente cons-
titutive ale corpului uman până la moarte. În acest domeniu, grecii au fost puternic influențați de că-
tre indieni.
În întreaga epocă prehipocratiană, pe lângă medicina practicienilor și cea orfo-pneumatică, a existat:
4 Medicina vrăjitorilor,
5 Medicina templelor, a diferitelor ritualuri, a diverselor incantații, precum și cea a
6. Oracolelor (ca de exemplu oracolul de la Delfi din sec. 8 i.e.n.).
Adevăratul patron al medicinei este menționat de către Homer că ar fi trăit în secolul 11-l0
î.e.n. Este vorba de Asclepios, adoptat de romani sub numele de Esculap și care, pentru meritele
demonstrate, a fost recunoscut ulterior în 321. Imaginea sa sculptată ni-l înfățișează ca pe un bărbat
frumos, în plină forță fizică ce poartă în partea dreapta un toiag pe care se înfășoară un șarpe. Acest
personaj mitic, numit și fiul lui Apollo, după cum am arătat, avea ca emblemă șarpele, dar și cocsul.
Raportate la îndeletnicirea sa medicală, aceste embleme reprezentau în ordine: cocoșul – vigilența
ce trebuie acordată fenomenului morbid, iar șarpele – prudența actului medical. În templele sale, el a
întemeiat o medicină hieratică (hicros în limba greacă înseamna sfântă) cu numeroși adepți care s-au
răspândit și în Sicilia și în Italia meridională, și chiar în Dacia.
Principiile enunțate de diverși autori greci au influențat profund medicina. Astfel, Tales din
Milet (624 - 546 i.e.n.) considera ca element primordial așa-numita "arche"(apa), care se găseste atât
în natură, cât și în organismul viu: uman, animal sau plante; carența ei ducând la secete, uscăciune,
îmbatranire, lipsa de funcțiune a organelor etc. Diferitele ei stări fizice pot fi surse de febră,
răceală‚ frisoane, umezeală, transpirații, precipitări de substanțe, cheaguri, evaporări, transformare
în aer, em-bologii, tromboze etc. După Tales, apa este cel mai important principiu din natură, fiind
baza pă-mântului, a aerului și a focului, prin apariția fulgerelor, prin inflamarea hidrogenului, prin
rolul oxi-dativ al oxigenului în procesele de ardere, de respirație, de nutritie etc.
Pe aceeași linie a elementului primordial a mers și Anaximene (585 - 525 i.e.n.), susținând
că la baza tuturor lucrurilor stă aerul, toate provenind din aer prin dilatarea și condensarea lui.
Organele dilatate din aer fiind plămânii, intestinele, stomacul, etc. Organele condensate din aer ar fi
oasele,

1
cartilagiile, mușchii, inima, membrele, unghiile, părul, etc.
Medicul Alcmeon din Crotona care a trăit la sfârșitul secolului 6 î.e.n. și începutul secolului
5 î.e.n., în urma studiilor efectuate pe animale, prin nenumărate disecții, susținea că la baza vieții
stau semințe, semințele gonadice etc. Era prima privire medicală cu deschidere spre celule, spre
genetică‚ spre embriologie, spre tumori și biologia celulară. Foarte importantă a fost descoperirea lui
Alcmeon privind existența legăturilor strânse între creier și organele de simț , fiind într-adevar o
descoperire cu caracter medical, fără implicări deosebite filozofice, descoperire actuală și în zilele
noastre.
Tot pe linia lui Tales a mers și Anaximandru (610 - 546 î.e.n.), susținand în vestita școală
din Milet că toată lumea a luat ființă din Apeiron (deci din mediul acvatic), fiind incontestabil un
pre- cursor al lui Darwin. Prin școala Miletiana s-a afirmat și Heraclit din Efes (540 -470 î.e.n.),
adevăratul intemeietor al dialecticii, care a susținut și demonstrat prin argumente logice și nu
mistice că totul se supune ordinii universale numite "lagos" și că la baza creației lumii stă focul care
coor-donează activitatea pământului, a apei și a aerului. Focul stă la baza eternelor arderi din marele
labo-rator numit ficat, marele laborator nutritiv, hematologic, imunologic, bactericid, antiviral,
antiparaz-itar, vasculotrop, neurotrop etc.
Ideile lui Pitagora din Samos (Pithagoras 560 -500 î.e.n.) că totul acționeaza în univers, ca și
la indieni, având ca scop final armonia au influențat, de asemenea, concepțiile medicale ale
timpului, imprimând convingerea că totul se petrece după o ordine bine știută (raporturile dintre
umori reflec-tându-se în starea ordonată de echilibru a organismului, iar dizarmonia se manifesta prin
procesele de îmbolnăvire, de îmbatranire, de disoluție, de accidentări etc.
Reamintirea platoniană prin "Anamnezis", chiar dacă se referea la o viață transcedentală, a
reprezentat un exemplu în cercetarea patogeniei prin depistarea anamnestică a antecedentelor perso-
nale și eredo-colaterale ale unui bolnav.
De reținut faptul că însuși Democrit din Abdera (460 i.e.n,), în deosebita sa capacitate de sin-
teză, s-a preocupat și de medicină.
Chirurgia, practicată aproape de toți medicii greci cu instrumentar variat destul de perfecți-
onat, era capabilă să execute: trepanații, amputații, operații pe ficat cu sau fără anestezice. Se trata
curent pioreea alveolară, se puneau coroane dentare, de obicei din fildeș, proteze dentare, punți cu
dinți falși, se operau pterigioame, cataracte și exoftalmii. Școala chirurgicală era completată prin
cursuri și tratate corespunzatoare.
În școala din Knidos din sudul Anatoliei, predomina empirismul, pe observații repetate și
numeroase. Astfel, medicii acestei școli au fost primii care au recunoscut chisturile hidatice pulmo-
nare, guta și deosebirea ei față de artrită, cât și stadiile de evoluție ale scrofulozei tuberculoase. Ei au
practicat cei dintâi auscultația pentru depistarea pleureziei uscate și umede. Școala din Knidos privea
medicina ca pe o știință ce trebuie învătată metodic, printr-o mare capacitate de analiză și o memorie
prodigioasă. Deci medicul trebuia să aibă calități intelectuale superioare. Sistemul de învățământ era
foarte exact și precis alcătuit, dând o predominanță cunoștintelor teoretice. Diagnosticul trebuia să fie
de mare precizie și foarte bine analizat. Toate semnele clinice și fenomenele patogenice trebuiau
descrise foarte atent și cu toate detaliile maladiilor respective. Medicii din Knidos au acumulat de la
predecesorii lor din Mesopotamia, Egipt și India o complexă enciclopedie de date privind etiopato-
genia și tratamentul diferitelor boli. Cu toate acestea, procedeele lor terapeutice erau pur empirice și
rudimentare, în timp ce diagnosticul era de o mare finețe analitică. Totul trebuia tălmăcit prin teoria
elementelor și a umorilor la mare vogă în timpul respectiv. Medicina tindea înspre abstracțiune, în
general vorbind, tratamentul era preponderent local. Din punct de vedere chirurgical, s-au efectuat
frecvente incizii renale și puncții pleurale.
Hippocrate din Cos (n. cca. 460 î.Hr. Arhipelagul insulelor Sporade, d. cca. 370 î.Hr. în loca-
litatea Larissa din Tessalia) a fost cel mai vestit medic al Greciei antice și este considerat părintele
medicinei. Numele lui este legat de Jurământul lui Hippocrate, un adevărat codice moral al unui
medic în exercitarea profesiunii sale, jurământ prestat și în zilele noastre în multe universități de

2
absolvenții facultăților de medicină. Hippocarate și elevii săi nu au conceput boala ca pe o simplă
entitate straină. Ei vedeau omul bolnav în întregimea lui, considerând boala ca un fenomen general
determinat de "discrazii" --amestecuri nefavorabile ale celor patru umori (bila neagră, bila galbenă și
mucozitățile din căile respiratorii, digestive, urinare, mucopolizaharidele sinoviale, mucopolizaha-
ridele din sânge, articulare, genitale, teci musculare, nas, gât, urechi, meninge, peritoneu, lichid
amniotic, pleura, pericard etc). Există bolnavi, nu boli; se remarcă efortul depus pentru individuali-
zarea fiecărui caz.
1.reconstituirea evoluției bolii, de la debut până la momentul prezentării
2.descrierea stării prezente după examinări succesive
3.formularea unei ipoteze despre evoluția de viitor a bolii
Restabilirea echilibrului umoral duce în mod implicit la obținerea stării de sănătate, deci de
eucrazie (amestec bun al umorilor).

Hippocrate din Cos - Bust aflat în "Galleria degli Uffizi", Florenţa

A rămas peste timp ca un monument viu al medicinei antice jurământul lui Hippocrate.
Acest jurământ din secolul 5 î.c.n. exprimă un remarcabil spirit de responsabilitate profesional de
deplină solidaritate în lupta cu procesul morbid și, în acelați timp, este un model de stimulare a
spiritului organizatoric medical, social și general uman. Jurământul era rostit în mod obligatoriu de
viitorul medic. Prin el, acesta se obliga să-și cinstească maestrul toată viața, săa-i ajute în caz de
nevoie și să aibă grijă să transmită cunoștințele dobândite copiilor acestuia în mod gratuit. Urmează
apoi obliga- țiile față de bolnavi, prin care ăși impune să-i îngrijească "cu toată știința și putința"
lui, tratamentele și, în general, medicamentele pe care le aplica să nu aibă un scop reprobabil sau
criminal. Să se abți-nă de la orice fel de abuzuri pe care le-ar putea săvârși având protecția
profesiunii sale. Pe de altă parte, deoarece bolile pot leza prestigiul sau imaginea omului, cât și
relațiile lui cu familia sau socie-tatea, să păstreze cu strictețe secretul profesional.
Trecând de la Hippocrate la medicina greacă în general, subliniem faptul că se acordă multă
grijă alimentației bolnavilor, profesiunii, îmbrăcămintei lor, temperaturii mediului de lucru, apei de
consum și regimurilor alimentare, contactului cu parazitoze macroscopice, traumatismelor,
fracturi- lor și luxațiilor, anomaliilor meteorologice.
Organizarea medicilor în corporații îi obligă pe aceștia ca în orașul în care se stabileau tem-
porar (pentru 2-3 ani) să-și amenajeze un local ce avea rol de cabinet de consultații, sală de operații

3
și de oficiu farmaceutic, în afara medicilor angajați în corporații, existau și medici independenți care
erau, în același timp, și filozofi și oratori.
După ce în anul 335 î.e.n. Alexandru Macedon a reprimat răscoală inițiată de Teba, ocupând
Grecia, centrele medicale, economice și politice s-au refugiat în tarile apropiate. Astfel, la Alexan-
dria, în Egipt, a luat ființă Academia Științifică, cu celebra școală de medicină ce a reprezentat o
culme a medicinei antice, în frunte cu deosebitii medici Herofil (sec. 3-2 î.e.n.), și Erasistrat (250
î.e.n.).
Medicul Herophilos (sec. 4-3 î.e.n.) s-a impus prin elaborarea unor tratate de largă circulație
în lumea antică intitulată : "anatomia", "despre ochi", "despre puls" în care este studiat cu deosebit
interes: sistemul nervos, sistemul circulator, intestinul și aparatul uro-genital. Înainte de Harwey
William (1578 - 1637) cu aproape 2000 de ani, Herophilos a făcut prima distincție netă între artere
și vene, subliniind că arterele transportă sânge oxigenat. Tot el a recunoscut importanța celui de al
4- lea ventricol cerebral și a descoperit totodată calamusul scriptorius din regiunea posterioara a
bulbului rahidian, lăsând importante date despre meninge, despre ritmul pulsului și canalele
chiliforme ale vaselor limfatice. S-a preocupat, de asemenea, de obstetrică, ginecologie și
embriologie. A fost cel mai mare anatomist al antichități, descoperind rolul encefalului ca sediu al
gândirii și sensibilității. Totodată precizează și originea nervilor din măduva spinării, diferențiind
nervii senzitivi de cei mo-torii.
Erasistratos (sec. 4-3 i.e.n.), pe de altă parte, a studiat calitățile nervilor cranieni și acțiunea
lor, cât și funcțiile inimii, a ficatului, a căilor respiratorii și a căilor biliare. Prin studiile sale
efectuate pe cadavre a reușit să deosebească circulația arterială‚ de cea venoasă. Concomitent, s-a
preocupat și de modificările morfo-patologige ce apar în pericardită și pleurezii.
Ultimul mare medic grec al antichității a fost Galen (Galenos, Galenus - 130-200 e.n.) care,
desi s-a născut în Grecia, a trăit de la vârsta de 30 de ani la Roma, unde s-a preocupat în afara medi-
cinei, de matematică, filozofie și drept. El a pus bazele anatomiei umane.

Bibliografie : http://ro.wikipedia.org/wiki/Hippocrate
http://www.medicultau.com/boli-si-tratamente/istoria-medicinei-universale/medicina-
antica-in-grecia.php