Cursul nr 1

Scurt istoric al îngrijirilor de sănătate

Marcată de istorie şi constrânsă de realităţile sociale, culturale şi economice,
profesiunea de asistent medical sau nursă a întâmpinat în de-alungul timpului numeroase
dificultăţi în recunoaşterea ei ca partener responsabil şi indispensabil al sistemului de
sănătate din întreaga lume.
Cunoscută şi practicată chiar din perioada preistorică, arta de a îngriji are un caracter
universal putând fi acceptată chiar ca o lege naturală. Cu toate acestea recunoaşterea ei ca o
profesie utilă şi unică s-a produs abia în a II-a jumătate a sec. XX.
Este foarte greu de găsit o explicaţie de ce a fost nevoie de atât timp pentru a accepta
această profesie să se impună în conştiinţa oamenilor şi să fie unanim acceptată.
Deşi istoria nu ne-a dat încă un răspuns convingător, ea ne aduce argumente ce susţin
ideea că indivizii şi grupele specifice pe acre ei şi le formează evoluează sub influenţa
mediului în care trăiesc şi pe care caută să îl modifice în concordanţă cu nevoile lor.
Chiar dacă, începând de la sfârşitul sec. XIX, putem face o paralelă între evoluţia
societăţii şi evoluţia acestui grup profesional găsim încă din antichitate corelaţii capabile să
fundamenteze problematica pusă în discuţie.
Din aceasctă cauză am împărţit prezentarea istoriografie nursingului în câteva etape
distincte:
I. Relevarea celor mai importante evenimente petrecute din Antichitate până la
începutul erei noastre.
II. Implementarea conceptului de calitate şi de instituţionalizare a îngrijirilor
odată cu apariţia spiritualităţii creştine.
III. Sec. XIX cu progresul social şi ştiinţific care a generat apariţia dreptului la
îngrijiri al individului.
IV. Sec. XX cu succesiunea rapidă a fenomenelor şi şi evenimentelor în toată
complexitatea lor cu ambivalenţa să adânc înrădăcinată privind o comunitate
la nivel planetar.
Mesopotamia
Mesopotamienii căutau în valorile etice o unitate de măsură care să le dea o solidă
baza morala. Lumea lor nu mai este arbitrara, răul şi bolile nu mai sunt considerate simple
întâmplări.La începuturile istoriei lor mesopotamienii au abordat bolile prin prisma
medicinei magico-religioase, iar când acestea dădeau greş se recurgea la serviciile
1
medicului empiric sau la chirurg.
Medicina magică era practicată de preoţi, iar cauza bolilor era pusă pe seama
greşelilor săvârşite fata de zei. Diferiţi demoni, spirite şi duhuri erau asociate unor boli şi
afecţiuni. Ritualul izgonirilor din corpul suferind era practicat de un preot exorcist numit
Asipu. Preoţii se formau în şcolile de medicină hieratică, cea mai vestită fiind situată în
oraşul Bosippa. Patronul medicinei era considerat zeul Ninazu, care avea ca simbol un şarpe
încolăcit pe toiag.
Pentru aflarea unui prognostic sau a unei terapii eficiente într-o anumită boală, preoţii
Asipu foloseau diferite metode de divinaţie, constând în studierea organelor unor animale
sacrificate, a picăturilor într-un vas cu apa, interpretări astrologice sau interpretarea viselor.
Cu timpul asiro-babilonienii dezvolta o nouă ştiinţă, numită catarctica, sau „artă de a
preveni şi vindecă bolile şi suferinţele morale, prin purificarea sufletului şi curăţenie
corporală”, reuşind să-şi dezvolte o medicină empirică pre-ştiinţifică.
Din codul regelui Hammurabi reiese că ştiinţa practicată de medicii empirici se
numeşte ASUTU, iar practicantul ASU. Activitatea medicilor se desfăşura conform unei
stricte etici profesionale, care reglementa atribuţiile şi onorariile ce li se cuveneau.
În oraşul sumerian Nippur s-a găsit o tăbliţă care conţine texte medicale, în special
elemente de farmacopee, majoritatea medicamentelor folosite fiind de origine
vegetală.Civilizaţia asiro-babiloniană a dat culturii medicale o farmacopee bogată, cu un
mare număr de reţete şi tehnici terapeutice, din care însă lipsea un element esenţial:
cantitatea diferitelor produse componente.
Judecând după vechimea textelor descoperite, mesopotamienii au fost probabil,
primii care au reuşit să creeze o medicină empirică – experimental fară suport teoretic.

Egipt
Cele mai cunoscute scrieri medicale egiptene sunt: Papirusul Ebers (descoperit în
1873 la Teba), Papirusul Brugsh (1909 în Memphis), Papirusul Edwin Smith (1862),
Papirusul Hearst şi Papirusul Chester Beatty. Studiul lor releva baza empirica a procedeelor
medicale, amestecate cu magia şi practicile religioase.
Medicii egipteni se formau de regulă în jurul templelor şi erau consideraţi
reprezentanţi ai marelui zeu Toth, patron al ştiinţelor şi al bibliotecarilor. Preocupările
medicale erau în deplină concordanţă cu civilizaţia egipteană şi aveau un caracter mistico-
religios, dezvoltând în paralel şi o medicină empirică, laică, bazată pe unele proceduri
terapeutice ce îşi dovediseră eficacitatea de-a lungul timpului. Deşi cunoşteau arta
îmbălsămării şi practica disecţiei cadavrelor, se pare că aveau puţine cunoştinţe despre
anatomia corpului omenesc.
Aflăm de la istoricul grec Herodot, că medicina egipteană avea un oarecare grad de
specializare: „Tara este plină de medici, unii pentru ochi, alţii pentru dinţi, alţii pentru
abdomen, alţii pentru boli ascunse.”
Înainte de îmbălsămare, organele respective erau scoase din corp, învelite în pânză şi
depuse în recipiente denumite vase canopice, vezi figura, al căror capac avea forma capului
zeului protector. Tuberculoză pulmonară şi osteoarticulaza era o boală des întâlnită la
2
egipteni. Silicoza, o altă maladie pulmonară des întâlnită la egipteni se datora inhalării
cristalelor mici de siliciu în timpul furtunilor din deşert.
Din istoria lui Horus sunt legate foarte multe semnificaţii medicale astfel:
· Hapi, zeul cu cap de om al Sudului, era paznicul ficatului.
· Seth, zeul cu cap de câine al Nordului, era paznicul plămânilor.
· Duamutef, zeul cu cap de şacal al Estului, era paznicul stomacului.
· Qebehsenuef, zeul cu cap de şoim al Vestului, era paznicul intestinelor.

Fig. nr. 1.1.Vase canopice

Igiena era foarte dezvoltată la vechii egipteni. Ei erau foarte preocupaţi atât de
curăţenia corporală cât şi a veşmintelor care erau făcute întotdeauna din pânză. Lepră şi
ciumă aduse, se pare, de navigatorii fenicieni din sud-estul Asiei, au evoluat în teritoriile
Egiptului ca o infecţie acută gravă ce au determinat epidemii.
În 1650 î.H., în Egipt, începe să se formeze o medicină socială şi o medicină a
muncii; astfel soldatul egiptean primea îngrijiri medicale gratuite. Colectivul de oameni,
care participau la construirea piramidelor, erau supravegheaţi şi din punct de vedere
medical; astfel membrele fracturate erau imobilizate în artere. Plăgile sunt tratate cu un
amestec de smirnă şi ulei de eucalipt şi apoi sunt suturate. Trusele chirurgicale din silex au
fost înlocuite cu instrumente din bronz. Totuşi în vechiul Egipt nu s-a găsit nici o urmă a
vreunei instituţii comparabilă cu spitalul.
India
Experienţele medicinii indiene pot fi catalogate pe trei mari perioade trei perioade:
medicina pre ariană (300-1500 ICh..), medicina vedică (700 ICh., – până acum), medicina
ayurvedica (tradiţionala indiana). Conceptele medicale ale civilizaţiei preariene au putut fi
deduse odată cu descoperirea minelor de la Mohenj-Daro şi Harrapa, ai căror locuitori, se
pare că acordau o mare importanţă igienei corporale.
Medicina vedică are la bază o concepţie medicală mitică, bazată pe exorcizare şi
demonologie.Filozofia medicală indiana se bazează pe existenţa unor canale (nandi,
dhamani şi hâra) prin care circulă forţa organică, care va constitui fundamentul pe care se
vor construi, atât medicina ayurvedica cât şi tehnica yoga.
Ayurveda, sau „ştiinţa vieţii”, este o concepţie bio-medicala asupra omului sănătos,
dar şi bolnav. Cel mai vechi text de medicină ayurvedica este cunoscut sub denumirea de
Carakasamita, reprezentând o colecţie de cărţi în proza şi versuri, cuprinzând în mod
separat, cunoştinţe de anatomie, diagnostic, prognostic şi diferite terapii.
În India educaţia medicală se făcea în universităţi, cele mai cunoscute fiind, Nalanda
3
şi Takasila. După 7 ani de învăţătură, „învăţăcelul” îşi desăvârşea cunoştinţele sub
îndrumarea unui maestru. Odată dobadit, dreptul de a practica, medicul se obliga să înlăture
suferinţa şi să lupte pentru fericirea oamenilor. Îngrijirea medicală era acordată, deopotrivă
de către bărbaţi cât şi de femei. Bolile erau diagnosticate prin obsevartie şi examinarea
cilinica, medicul luând în observaţie trei elemente principale: culoarea conjunctivei,
aspectul limbii şi caracteristicile urinei. Din arsenalul terapeutic bazat pe droguri, vegetale
şi produse de origine animală, făceau parte: boraxul, sulfatul de cupru, carbonat de sodiu,
mercurul, rezepina, tiroida, extracte de substanţă nervoasă, etc.
În esenţa medicina ayurvedica poate fi rezumată astfel: este creată de preoţi, filozofi
sau medici, fiind practicată de profesionişti; se bazează pe o literatură medicală temeinică,
ce conţine o semiologie bogată, dar şi un arsenal terapeutic medical şi chirurgical evoluat,
comparabil cu cel european; în ecuaţia sanatate-boala, bolnavul reprezintă factorul pasiv ce
apelează la factorul activ pentru a-l salva.

China
Atât civilizaţia antică chineză cât şi medicină pe care a dezvoltat-o stând de foarte
multă vreme izolate de inflexiunile exterioare va purta o amprentă cosmologică asupra
lumii. De aici ideea că microcosmosul corpului uman nu reprezintă altceva decât o imagine
miniaturizată a macrocosmosului cu care este de altfel într-o deplină comuniune.
Interzicerea practicării disecţiilor datorită respectului faţă de morţi a dus la
dezvoltarea unei anatomii sofiste în care se încerca un paralelism între alcătuirea corpului
omenesc şi astrologie dar soldat de cele mai multe ori cu deducţii aberante. Astfel vasele de
sânge, marvii şi tendoanele erau confundate între ele, iar diferitele organe interioare şi
funcţionarea acestora era făcută eronat.
Ex: inima omului avea 7 orificii în concordanţă cu numărul aştrilor din constelaţia Carul
Mare.
În sec. XIII – III î.H. încep să apară deosebiri între lecuitorul laic şi vrăjitor. În sec.V
î.H. meşteşugul vindecării începe să se desfiinţeze în ranguri:
· Medici de boli – internişti
· Medici de tumori – chirurgi
· Medici de hrană – dieteticieni
· Medici de animale – vererinari
Prima lucrare medicală chineză cunoscută este atribuită împăratului Fu-Shi, 2850 î.H.
şi este intitulată cartea schimbărilor.
Doctrina echilibrului principiilor opuse Yin-Yang constituie un alt element
fundamental al medicinei chineze:
· Yin, reprezintă principiul negativ, asimilat cu întunericul, răceala,
moartea, boala, dar şi cu femeia.
· Yang, principiul pozitiv, reprezintă forţa luminoasă, activă, caldă şi este
considerat protectorul vieţii şi a sănătăţii.
Tehnicile Tai-Xi sau respiraţia embrională care constă în reducerea apneei din ce în
ce mai prelungite şi Yang-Zhong-Shu care reprezintă arta dormitului, au scop final atingerea
4
nemuririi.
În paralel cu medicina cosmologică chineză se dezvoltă şi medicină empiric
pragmatică. Şcolile tradiţionale chineze au început să apară în perioada 800-1000 d.H. Aici
medicii erau învăţaţi să consulte bolnavii cu multă atenţie. Elementul fundamental al
diagnosticului era pulsul, medicii chinezi considerând că fiecare boală are pulsul ei
particular. Au fost clasificate 200 astfel de pulsuri dintre care 26 indicau un prognostic
mortal.
Terapia prin acupunctură, cea mai celebră tehnică terapeutică a reuşit să reziste
timpului peste 1200 ani. Ea se bazează pe redobândirea echilibrelor diferitelor organe ale
corpului prin înţeparea sau masarea punctelor de reprezentare pe piele a organelor interne.
În China Antică meseria de vindecător se transmitea de obicei din tată în fiu, existând
astfel generaţii întregi de medici.

Iudeea
Codul de sănătate cuprins în Vechiul Testament, abordează în primul rând aspecte ale
igienei individului, familiei şi comunităţii, cu scopul de menţinere a sănătăţii şi prelungirea
vieţii. Vechii evrei aveau programe atent planificate de vizitare şi îngrijire a bolnavilor la
domiciliu, pentru curăţenie fizică şi spirituală, atât al celui suferind cât şi a familiei sale.
Preoţii erau aceia care dădeau vedictul, de curat sau spurcat unei persoane, pe baza
cărţilor sfinte şi tot ei decideau izolarea bolnavilor suferinzi de boli contagioase sau
reintegrarea în familie a celor vindecaţi. Medicina laică era practicată de medici (Rofe) şi
moaşe (Hacania)
Grecia antică
Miturile şi legendele vechilor greci se oglindesc şi în preocupările pentru
perfecţionarea artei de vindecare a trupului şi sufletului. Pentru eleni bolile erau rezultatul
pedepaselor pe care zeul Apollo şi sora sa Artemis le aplicau pământenilor intraţi în conflict
cu ei. Apollo era recunoscut în Olimp ca patron al medicinei iar Artemis zeiţa care ocroteşte
câmpurile, animalele, şi vindecă miraculos bolile. De la zeiţa Artemis a deprins virtuţile
plantelor medicinale centaurul Kiron, cel care avea să formeze o întreagă pleiada de medici
practicieni, printre care se va număra şi faimosul medic al antichităţii greceşti, Asklepios.
Folosindu-şi de tânăr arta de a vindeca, acesta este zeificat şi identificat ca zeu al medicinii.
Metodele sale de tratament erau descântecul, elixirul, buruienile de leac, alifiile şi
intervenţiile chirurgicale. Templele închinate zeului vindecător erau de regulă aşezate în
locuri cu clima caldă, înconjurate de multă verdeaţa, unde cei bolnavi erau aduşi pentru a-şi
menţine o igienă riguroasă şi un regim de viaţă foarte chibzuit. De fapt sanctuarele lui
Asklepios erau un fel de sanatorii cu caracter laic iar discipolii lui numiţi asklepiazi, sunt
consideraţi primii medici ai antichităţii.
Începând cu secolul VI ICh. filozofii medici greci renunţând la un empirism fără
orizont, reuşesc să diferenţieze o filozofie laică, punând bazele dezvoltării ştiinţelor
biologice, inclusiv al medicinei. Interpretările materialiste asupra lumii, enunţate de filozofii
greci, deşi nu aveau o bază experimentală, prezintă importanţă datorită gândirii raţionale pe
care caută să o promoveze.
5
 Cel care a reuşit să sintetizeze cunoştinţele medicale ale timpului sau, elaborând o
concepţie medicală unitara bazată pe filozofia materialistă a fost Hippocrate din Kos, care a
reuşit desprinderea medicinii ca ştiinţă din cuprinsul general al filozofiei. Cele aproximativ
67 de cărţi medicinale atribuite lui Hippocrates, cunoscute sub numele de „Corpus
Hippocraticum”, reprezintă concepţia ştiinţifică şi filozofica a „epocii de aur” a culturii
elene. Principiile generale ale doctrinei hipocratice se fundamentează pe următoarele teze
patogenice:
Teoria dezechilibrului celor patru umori prin care sângele produs de inimă, phlegma
produsă de creier, bilă neagră (melancolia) produsă de de splină, şi bila galbenă secretată de
ficat, trebuie să fie în echilibru, apariţia bolii datorându-se dezechilibrului produs între
aceste umori.
Teza temperamentelor, care susţine că oamenii aflându-se sub influenţa factorilor
cosmici şi geografici formează următoarele tipuri tempramentale: sangvinic (vioi),
flegmatic (rece), coleric (impetuos), melancolic (timid, trist).
În ceea ce priveşte etiologia bolilor, Hippocrate susţine în tratatul ”Despre aer,ape şi
lacuri”: „Orice boală are o cauză naturală şi nimic nu se întâmplă fără intervenţia naturii...
Nu exista boli divine datorită intervenţiei zeilor... Natura este primul medic al bolnavilor şi
numai favorizând eforturile sale putem obţine oarecare succes.” Observarea atentă a
bolnavului, descrierea simptomelor bolii pentru un diagnostic cât mai exact, fac din lucrarea
„Despre prognoze”, o carte de referinţă pentru tripla misiune a medicului: „să judece asupra
celor petrecute, să cunoască cele prezente şi să prevadă cele ce vor fi.” Referindu-se la
terapie enunţa un pricipiu universal valabil: „nu există reguli absolute, căci nu exista boli, ci
bolnavi şi organisme diferite ce pot reacţiona în mod diferit la acelaşi remediu.”
De la Hippocrate ne-a rămas şi celebrul jurământ atribuit lui, care cuprinde
îndatoririle morale ale unui medic în exercitarea profesiunii sale. În multe universităţi,
absolvenţii facultăţilor de medicină prestează la sfârşitul studiului jurământul lui
Hippocrate:
"Jur pe Apollo medicul, pe Esculap, pe Higea şi Panacea şi pe toţi zeii şi zeiţele, pe
care îi iau ca martori, ca voi îndeplini acest jurământ şi poruncile lui, pe cât mă ajuta forţele
şi raţiunea:
Ø Să respect pe cel care m-a învăţat această artă la fel ca pe propriii mei părinţi, să
împart cu el cele ce-mi aparţin şi să am grijă de el la nevoie; să-i consider pe
descendenţii lui ca fraţi şi să-i învăţ această artă, dacă ei o doresc, fără obligaţii şi fără
a fi plătit.
Ø Să transmit mai departe învăţăturile acestei arte fiilor mei, fiilor maestrului meu şi
numai acelor discipoli care au jurat după obiceiul medicilor, şi nimănui altuia.
Ø Atât cât mă ajuta forţele şi raţiunea, prescripţiunile mele să fie făcute numai spre
folosul şi bună stare a bolnavilor, să-i feresc de orice daună sau violentă.
Ø Nu voi prescrie niciodată o substanţă cu efecte mortale, chiar dacă mi se cere, şi nici
nu voi da vreun sfat în această privinţă. Tot aşa nu voi da unei femei un remediu
avortiv.
Ø Sacră şi curată îmi voi păstra arta şi îmi voi conduce viaţa.
6
 Ø Nu voi opera piatra din băşică, ci voi lăsa această operaţie celor care fac această
meserie.
Ø În orice casă voi intra, o voi face numai spre folosul şi bunăstarea bolnavilor, mă voi
ţine departe de orice acţiune dăunătoare şi de contacte intime cu femei sau bărbaţi, cu
oameni liberi sau sclavi.
Ø Orice voi vedea sau voi auzi în timpul unui tratament voi păstra în secret, pentru că
aici tăcerea este o datorie.
Ø Dacă voi respecta acest jurământ şi nu îl voi călca, viaţa şi arta mea să se bucure de
renume şi respect din partea tuturor oamenilor; dacă îl voi trăda devenind sperjur,
atunci contrariul."
Roma antică
Romanii au dezvoltat servicii comunitare de sănătate a căror organizare eficientă a
contribuit la perpetuarea funcţionarii acestora, chiar după destrămarea imperiului. În primul
secol al erei noastre, o serie de învăţaţi ai vremii reuşesc să cuprindă în operele lor sinteza
cunoştinţelor acumulate în diverse domenii.
Cele mai remarcabile personalităţi medicale romane sunt consideraţi Aulus Cornelius
Celsus (60 ICh.-20 DCh) autorul lucrării „De arte medica”, cel care a introdus în semiologia
medicală celebrele caracteristici ale inflamaţiei: „rubor et tumor cum color et dolor” şi
celebrul medic antic, Galenus (129-201), născut în Pergam, cosnsiderat ultimul mare
reprezentant al medicinei antice. Datorită disecţiilor şi vivisecţiilor publice, este considerat
primul mare experimentator al medicinei. În tratatul său „De simplicum medicamentorum”,
reuşeşte să descrie şi să clasifice aproximativ 473 de remedii vegetale.

Islam
Îngrijirile medicale practicate de arabi aveau la baza moştenirea medicală
hippocratica, adaptată la principiile islamice. Cea mai reprezentativă figura a medicinei
arabe a fost Abu al Hussein ibn Abdallah ibn Şina (980-1037) mai cunoscut sub numele de
Avicena. În tratatul său „Al Quanun” (Canonul Ştiinţelor Medicale) redă cu rigurozitate
matematică cunoştinţele medicale ale vremii: anatomia, fiziologia, diagnosticul, şi
tratamentul. A făcut primele descrieri clinice ale diabetului zaharat (boala urinilor dulci şi
antraxul (focul persan), a reusit să facă o diferenţiere argumentată intre ulcer, gastrita şi
stenoza pilorică.

Renaşterea
O perioadă în care arta de a igriji începe să se impună ca o practică diferită faţă de
artă de a vindeca, în paralel cu progresul ştiinţei, tehnicii şi dărâmarea barierelor mistico-
religioase, la care au contribuit numeroşi învăţaţi.
Andre Vesale (1514-1564) în cele 7 părţi ale tratatului sau de anatomie, „De Humani
Corporis Fabrica” (Alcătuirea corpului uman), expune o concepţie nouă, bazată pe
observaţii directe, cercetare şi gândire raţională.
Adevărurile enunţate de Vasale sunt:
Ø maxilarul inferior este mic
7
 Ø femurul şi humerusul sunt oase drepte nu curbate
Ø vena azigos se varsa în vena cavă superioară nu în cea inferioară
Ø osul stern este constituit din 3 părţi şi nu din 7
Ø uterul este format dintr-o singură cavitate
Ø ovarul conţine corpul galben
Ø descrie corect anatomia inimii şi traiectul venelor
Ø susţine posibilitatea afoniei după secţionarea nervului recurent al colapsului pulmonar
secundar, după deschiderea toracelui
Ø atrage atenţia asupra posibilităţilor de stimulare directă a miocardului în timpul opririi
inimii şi a supravieţuirii bolnvului după splenectomie
Miguel Seret (1509-1553) bazându-se pe studii anatomice reale reuşeşte să dea o
descriere exactă a micii circulaţii.
Paracelasus (1493-1541), fiu al unui medic elveţian, este considerat un inovator al
gândirii biomedicale. Folosind metoda experimentală a încercat să fundamenteze următorul
concept biomedical: „procesele care se petrec în corpul uman sunt chimice, iar chimia este
sortită să joace un rol imens în medicină”.
Girolamo Francastoro (1483-1553) în lucrarea sa „De contagione contagionis morbis
et eorum curratione” (Despre contagiune boli contagioase şi tratamentul lor) descrie căile de
transmitere a bolilor infecţioase, realizând totodată o clasificare a lor. Susţinând că infecţia
este produsă de particule mici invizibile poate fi considerat ca pionierul epidemiologiei. A
fost primul care a diferenţiat ciuma de tifosul exantematic.
Ambroise Pare (1509-1590) va introduce în tratamentul plăgilor un antiseptic format
din gălbenuş de ou, soluţie alcoolizată şi terebentina, acoperite de feșe din bumbac. A
imaginat tot felul de proteze mecanice pentru răniţii suferinzi de amputări.
William Harvey (1578-1657), cu studii de medicină la Cambridge şi Padova, publica
lucrarea „Excitaţio anatomică de motu cordiş et sanguinis în animalibus” (Cercetarea
anatomică asupra mişcării inimii şi sângelui la animale). Socotită ca apogeu al
descoperirilor Renaşterii, descrierea circulaţiei sanguine reprezintă o lovitură definitiva data
medicinii dogamatice tradiţionale. El este cel care va pune bazele embriologiei prin
dezvoltarea epigenezei: „Omne vivum ex ovo” (tot ceea ce este viu provine din ou).
Printre pionierii politicilor de sănătate comunitare este şi William Perry, care a emis
ideea că doar controlând bolile transmisibile s-ar putea ameliora mortalitatea materno-
infantila.
Spitalele vremii devin locuri unde pe lângă îngrijirea bolnavilor se studia şi se învaţa
arta medicală. Arta de a îngriji începe să se diferenţieze fata de artă de a vindeca.
Saint Francisc De Sales (1567-1662) înfiinţează o asociaţie voluntară a „vizitatorilor
prieteni”, care mergeau la domiciliul persoanelor bolnave acordând ingriiri. Asociaţia a
reprezentat o formă timpurie de „îngrijiri tip nursing” la domiciliu.
Saint Vincent de Paul (1581-1660) este considerat un alt precursor al dezvoltării
îngrijirilor de sănătate şi al ajutorului social. În 1617 organizează la Paris „Confreria
carităţii”, organizaţie formată din tinere credincioase laice, ce se consacra îngrijirilor la
domiciliu.
8
 Camille de Lelis, militar de carieră, se converteşte la catolicism şi se dedica îngrijirii
bolnavilor, în special a celor atinşi de ciumă. După canonizare a fost ales ca patron al
infirmierelor.Crearea centrelor de primire destinate bolnavilor şi a celor săraci, va
instituţionaliza funcţia de ajutor social şi de îngrijire, creând premisele apariţiei funcţiei de
îngrijitor de sănătate.

Revoluţia industrială
Epidemiile care au bântuit Europa secolelor XVII-XVIII au influenţat radical modul
de gândire, de la concepţia fatalistă la instituirea carantinelor şi intensificarea controlului
sanitar aspra vieţii publice. Dezvoltarea industrială a dus la creşterea populaţiei urbane, la o
rata crescută a mortalităţii infantile, abandonul şi ucideraea sugarilor, condiţii grele de
muncă, creşterea exponenţială a îmbolnăvirilor profesionale şi o creştere a incidenţei bolilor
mintale. Printre cei care au pregătit reforma concepţiilor privind bolnavii mintalise număra
şi scriitorii Fracncoise-Marie Voltaire(1694-1778), Diderot (1713-1784) şi H.G. Mirabeau
(1749-1791). Printre primii reformatori a sistemului psihiatric se număra Vncenzo Chiarugi
(1759-1820), care reueste să introducă în 1788 la Spitalul Sf. Bonifacio din Florenţa, un
sistem în care nurse instruite corespunzător, îngrijeau bolnavii psihici sub directa
supraveghere a medicilor. În lucrarea „De morbis artificum” (Despre bolile meseriaşilor),
Bernardino Ramazzini (1633-1714) descrie peste 50 de profesii expuse noxelor. Eforturile
moderne privind sănătatea publica au apărut în Anglia odată cu Legea Elisabetană pentru
săraci, din 1601, ce garanta asistenta medicală şi îngrijire de nursing pentru săraci, orbi, şi
handicapaţi.
Spre sfârşitul perioadei industriale opinia publică îşi va schimba opinia față de
persoanele care prestau activităţi de nursing. Aceste grupuri constituite în special din
persoane de sex feminin şi sprijinite de cele mai multe ori de ordine religioase, vor fi treptat
înlocuite de femei murdare, beţive, necinstite, numite „drojdia societăţii”. Nursa era
considerată cea mai umila dintre servitori, fiind obligată să desfăşoare o muncă zilnică
oboasitoare şi prost remunerata. Această perioadă a fost denumită de istoriografi „epoca
neagră a nursingului”.
Una dintre cele mai importante descoperiri ale acestei perioade se referă la
imunologia practică şi anume la vaccinarea antivariolică. Inocularea copilului James Phipps
cu vaccin antivariolic, la 14 mai 1796, de către medicul generalist englez Edward Jenner a
deschis cea mai importantă era în lupta cu microbii.

Secolul XIX
Un secol în care oamenii de ştiinţă continua să aducă remarcabile contribuţii în
diferite domenii de activitate, inclusiv în medicină.
Georges Cuvier (1769-1832) întemeietorul anatomiei comparate şi paleontologiei,
Robert Brown (1873-1913) descrie existenta nucleului în celulele animale şi vegetale,
Mathias Schleiden (1804-1881) şi Theodor Schwann (1810-1882) elaborează „teoria
celulară” ca baza de organizare a structurilor animale şi vegetale. Chimistul Louis Pateur
9
(1822-1895) a reuşit câteva descoperiri esenţiale în microbiologie (teoria microbiană a
bolilor infecţioase), chimie (fermentaţii, cristalografia) şi imunologie, realizând vaccinuri
împotriva holerei aviare, antraxului şi turbării. Robert Koch (1843-1905) a dăruit medicinei
importante descoperiri în domeniul mediilor de cultură a bacteriilor, etiologia antraxului,
tuberculozei şi holerei. Romanul Victor Babeş (1854-1926) împreună cu patologul Victor
A. Cornil (1837-1908) publică prima carte de bacteriologie din lume. Tot el a fost
descoperitorul fenomenului imunităţii pasive, perfecţionând tratamentul antirabic prin
asocierea vaccinului cu serul antirabic. În aceeaşi perioadă I.I. Mecinikov (1845-1916) şi
Paul Ehrlich (1854-1915) au descris principalele mecanisme de apărare a organismului în
caz de infactie, punând bazele imunologiei.
Dezvoltarea ştiinţelor va duce la apariţia unor mari clinicieni precum Rene T.
Laennec (1781-1826) care introduce metoda aculatatiei în examinarea clinică. El a fost şi
cel care a inventat şi a construit primele stetoscoape auriculare. Chirurgia va fi puternic
influenţată de 3 mari descoperiri: anestezia atribuita lui W.T. Morton (1819-1868), sistemul
antiseptic introdus de Joseph Lister (1827-1912) şi asepsia pasteuriana în 1893.
Secolul XIX reprezintă o epocă importanta în formarea cadrelor sanitare şi
popularizarea cunoştinţelor medicale inclusiv pe teritoriul României de azi. În 1811 se
înfiinţează la Bucureşti, Spitalul Filantropia, în 1838 este inaugurat Spitalul Brâncovenesc
iar sub conducerea lui Iosif Sporer (1780-1850) se va înfiinţa o şcoală de moaşe. El va
redacta pentru elevele sale manualul „Meşteşugul moşirii pentru învăţătura moaşelor la
Institutul maternităţii din Bucureşti”. Printre promotorii organizării sanitare moderne se
numără şi medicii Carol Davila (1828-1884) şi Nicolae Kretzulescu (1812-1900) iniţiatorul
Şcolii de mica chirurgie de la Spitalul Coltea.
În America prima asociaţie de voluntari pentru sănătate, „Societatea doamnelor
milostive” se constituie în prima jumătate a secolului al XIX-lea în New York şi îşi
propunea intr-ajutorarea bolnavilor şi săracilor.
În 1877, Comitetul de femei al Misiunii din New York o angajează pe Francesca
Root, absolventa primei clase de nursing Bellevue, pentru a acorda bolnavilor săraci,
îngrijiri de sănătate şi asistenta religioasă. În 1866 în Philadelphia ia naştere „Asociaţia
Nurselor Vizitatoare” ce presta îngrijiri la domiciliul bolnavilor.
În jurul anilor 1840 apar primele departamente locale de sănătate iar în 1878 se
înfiinţează Serviciul Spitalelor de Marina, o instituţie care să ofere îngrijiri marinarilor
bolnavi şi infirmi, reuşind în timp să devină un model pentru organizarea serviciilor de
sănătate publica în S.U.A.
Lillian Wald şi Mary Brewster, ambele nurse instruite, au reuşit în 1893, organizarea
unui serviciu pentru vizitarea la domiciliu a bolnavilor săraci. Lillian Wald considerată
prima nursă pentru sănătate din SUA, implicându-se activ în folosirea metodelor
epidemiologice în campaniile de politica socială pentru promovarea sănătăţii, a condus la
înfiinţarea companiilor de asigurări, care să plătească serviciile de nursing şi împreună cu
Lee Fraskel a iniţializat primul program de nursing comunitar pentru muncitori, la
Compania de Asigurare Metropolitană. Serviciul de nursing înfiinţat de Lillian Wald a avut
o contribuţie importantă în organizarea nursingului comunitar, prin îngrijirile acordate la
10
domiciliu plătibile în rate, stabilirea unui sistem de salarizare pentru nurse, folosirea
anunţurilor publicitare în recrutarea de noi nurse, scăderea indicatorilor de morbiditate şi
mortalitate.

Secolul XX
Secolul XX aduce cu sine accelerarea dezvoltării fără precedent, în toate sectoarele
de activitate, inclusiv în medicină şi arta îngrijirilor de sănătate.
La o lună de zile după ce W.C. Roentgen (1845-1923) descoperă razele X, Henry
Bequerel (1852-1908) pune în evidenţă fenomenul radioactivităţii naturale. Marie Curie
(1864-1934) împreună cu soţul ei Pierre Curie (1859-1906), studiind fenomenul
radioactivităţii, vor descoperi radiumul. Atât radiologia cât şi izotopii radioactivi, reprezintă
progrese fără precedent, care vor revoluţiona metodele de diagnostic şi tratament, ducând la
dezvoltarea unor noi ramuri medicale precum ftiziologia, traumatologia, urologia,
angiocardiografia, radioterapia, etc. Legea segregării genetice, postulata de botanistul W.J.
Johannsen (1857-1917), va revoluţiona biologia celulară iar postularea transmiterii eredităţii
la nivelul celular, de către T.H. Morgan (1866-1945) şi echipa sa, genetica moleculară va
evolua considerabil. Descrierea în anul 1900 a grupelor sanguine şi a factorului Rhesus (Rh)
de către K. Landsteiner şi a reacţiei de fixare a complementului de către Jules Bordet (1870-
1960) şi P.O. Gengnon (1875-1957), vor duce la dezvoltarea unor sectoare medicale precum
imunologia, hematologia, genetică, antropologia, medicina judiciară.
Dezvoltarea unor noi ramuri ale biologiei precum imunochimia, imunogenetica,
imunopatologia, vor atrage după sine una dintre cele mai spectaculoase realizări ale
secolului XX: transplantul de organe. Profesorul Cristian Barnard reuşeşte în 1967
efectuarea primelor grefe cardiace, ulterior chirurgia transplantului extinzându-se şi la alte
organe interne ca rinichi, ficat, grefe intestinale, şi de membre, etc. Descoperirea culturilor
de ţesuturi pusă la punct de Alexiss Cărel (1873-1955) va deschide calea cercetării în
inframicrobiologie. Datorită tehnicilor culturilor de celule, s-a reuşit obţinerea vaccinului
antipoliomielitic. După descoperirea sulfamidelor în anul 1938 de către Gerhard Domagk
(1895-1964), în 1944 o echipa a Universităţii Oxford, condusă de Sir Alexander Fleming
(1881-1955), va reuşi să izoleze şi să stabilizeze primul antibiotic operant, penicilina, ce vă
atrage după sine sinteza unui număr important de alte antibiotice, revoluţionând terapia
bolilor infecţioase.
În paralel cu importantele descoperiri din domeniul medicinei în secolul XX vor
începe să se dezvolte în toate ţările europene şcoli pentru formarea asistentelor medicale.
Fondatorii acestor scoli alături de puterea publică, vor căuta să-şi finalizeze iniţiativele de
formare a cadrelor medicale şi recunoaşterea profesiei de asistent medical.
După Primul Război Mondial ţările beligerante se vor confrunta cu multe şi complexe
probleme de sănătate a populaţiei lor. Deşi timide şi sporadice la început, semnalele trimise
de către lumea medicală guvernelor cu privire la starea precară de sănătate a populaţiei din
majoritatea ţărilor europene, încep să sensibilizeze opinia publică. Vor lua naştere asociaţii
naţionale de luptă împotriva diferitelor maladii, ce aveau nevoie de profesionişti, capabili să
dezvolte strategii şi să intervină prompt în teren. Se va face apel la sistentele medicale, ale
11
căror cunoştinţe profesionale vor căuta să fie completate cu noi discipline precum
fiziopatologia, epidemiologia, educaţia sanitară, etc. În acest context câmpul de activitate al
asistentelor medicale începe să se lărgească şi în afara mediului spitalicesc, dând naştere la
profesia de asistenţă medicală. Necesitatea existenţei unei astfel de specialităţi va determina
şcolile să-şi diversifice oferta, formând şi acest gen de profesionişti.
După cel de-al II-lea Război Mondial s-au produs schimbări majore în educaţia de
nursing, fiiind înfiinţate şi extinse programele de nursing practic.
Virginia Henderson (1897-1996) descrisă ca fiind prima doamnă a nursingului,
scripter, cercetător avid, vizionar, este considerată de mulţi cea mai importantă figură a
nursingului secolului XX. A descris rolul asistenţei medicale că fiind substitutiv (înlocuind
persoana), suplimentar (ajutând individul), şi complementar (lucrând cu individul). Toate
acestea cu scopul de a ajuta individul/pacientul să se descurce, pe cât posibil singur.
Începând din 1960 Virginia Henderson a dat nursingului o varietate de definiţii în
cadrul cărora funcţia principală o are asistenta. Una dintre acestea, clasica, este: “ asistenta
face pentru alţii, ceea ce ar face aceştia, dacă ar avea puterea, dorinţa şi cunostiintele
necesare”; asistenta trebuie să-l facă pe pacient să devină independent de ea cât de repede
posibil.
În ultimele decenii nursingul va evolua ca o profesie ştiinţifică, caracterizându-se prin
sporirea cercetărilor în rândul profesioniştilor şi alcătuirea unei baze conceptuale de
practici.

12
Cursul nr 2
Începutul structurării profesionale marcând afirmarea principiilor fundamentale care
stau la baza organizării actuale de asistent medical.
Identificarea acestei profesiuni ca o entitate distinctă reprezintă finalul unei evoluţii
lente accelerată doar în ultima vreme sub infulenţa evenimentelor ştiinţifice şi a reformelor
sociale din întreaga lume. Istoria nursingului se constituie într-o disciplină nouă apărută din
necesitatea individualizării profesiunii de asistent medical/nurser.
Nursingul, aşa cum este perceput astăzi, ca o disciplină de sine stătătoare, capabilă să
devină un catalizator al schimbării are o istorie a cărei evoluţie se confundă uneori cu
medicina clasică.

Practica Yoga
Este o practică mileniară datând din epoca preariană. În aspiraţia lor teologică spre
liniştea infinită, înţelepţii induşi au intuit că alternanţa dintre acţiune şi repaos, încordare şi
destindere pot constitui fenomene fundamentale ale vieţii.
Procedeul yoga sau relaxarea ezoterică este codificat de Potanjali, în sec. II î.H., ca
un procedeu autohipnotic.

Vechi demuniri ale îngrijitorilor de bolnavi şi primele regulamente spitaliceşti

O perioadă îndelungată, sec. XII – XIX, înafară de bărbiari, denumiţi şi gerarhi
tirulici, după locul lor de baştină, între cei care practicau îngrijirile bolnavilor sunt cunoscuţi
tămăduitorii populari, vracii, iar mai târziu spiţierii şi ucenicii lor pentru domeniul
farmaceutic.
Până la sfârşitul sec. XIX, în spitalele noastre nu găsim personal de îngrijire a
bolnavilor care să fi fost pregătit în vreo şcoala anume în acest scop. Numeroşii autori
apreciază că în primelel spitale din ţara noastră, îngrijirea bolnavilor era lăsată în seama
unor oameni fără niic un fel de pregătire.
În actul de fundaţie al spitalului Colţea se precizează că, pentru cele 24 de paturi, vor
fi câte 4 bărbaţi slujitori şi îngrijitori pentru bolnavi; în spitalul de bărbaţi să fie bărbaţi iar
în cel de femeiesc, femei.
În manuscrisul din 1732 se spune că spitalul Colţea e bine îngrijit, are argaţi,
îngrijitare de bolnavi şi bărbieri. Aceste documente atestă faptul că denumirea celor ce se
ocupau de bolnavi erau de îngrijitoare de bolnavi şi săraci şi că înafară de acestea mai exista
o categorie de personal, bărbierii, ce cunoşteau practica micii chirurgii şi le venea şi sarcina
îngrijirii bolnavilor operaţi.
13
 După 1832, odată cu trecerea spitalului Colţea în administrarea eforiei spitalelor
când, aşa cum rezultă din regulamentul de funcţionare al acestei unitate de paturi, erau
urmaţi să fie îndrumaţi suferinţii cu boli din cele mai iuţi, adică cu caracter de urgenţă; cei
care îngrijeau bolnavii nu erau numai din categoria de linde cu tehnici(oameni de serviciu)
de pe vremea lui Morizzi ca săracele bolnave să aibă primirea, căutarea, odihna şi
mângâierea lor.

Sora, asistenta medicală sau nursa

Titulatura de soră o reprezintă în țara noastră momentul afirmării profesiei şi a
progreselor în asistenţă medicală. În 1839 din dispoziţia lui Mihai Ghica, a luat fiinţă prima
şcoala sanitară sub denumirea de Şcoala de învăţătură a meşteşugului moşiei, după care
eforia spitalelor civile a înfiinţat şcoli de mai lungă sau mai scurtă durată destinate formării
de falce, subchirirgi, moaşe. Cu toate acestea în spitalele care începuseră să capete amploare
spre sfârşitul sec. XIX, mai ales cu privilegiul Războiului de Independenţă, se simţea lipsa
unui personal medical mediu pregătit pentru îngrijirea bolnavilor. În 1873 din iniţiativa
Prof. Dr. Severeanu a luat fiinţă Institutul Surorilor de Caritate care avea să înscrie o
îndelungată şi frumoasă tradiţie în pregătirea cadrelor sanitare, medici.
Dintre absolventele acestei şcoli, spitalele din Bucureşti, în special spitalul
Brâncovenesc, şi-au recrutat multă vreme supraveghetoarele(surori-şefe) şi cadrele de
îngrijire a bolnavilor.
Într-un regulament al spitalului Brâncovenesc din 1892 se precizează că
postluşitoarele trebuiau să fie supuse la ordinele surorilor de caritate. Este un moment
istoric la profesiei, de reală afirmare, sub denumirea care a onorat-o de-alungul timpului.
În cei 100 de ani care au trecut de la înfiinţarea primei şcoli de surori, indiferent de
sistemul de pregătire, personalul sanitar în timp de pace său război, s-a numit soră.
În ultimii ani s-a făcut înlocuirea termenului cu asistentă medicală, iar mai apoi cu
nursă. Cuvântul nursă provenit din limba latină, adică nutriment, hrană, a cunoscut de-
alungul timpului numeroase semnificaţii; astfel în limba franceză, în sec. al X-lea cuvântul
nourir, din latinescul nutrire(= a hrăni).
În sec. trecut cuvântul nourice este asimilat în limba engleză cu acela de nurser.
Asociaţia Asistentelor Medicale din USA defineşte nursa ca o persoană educată şi licenţiată
în practica nursingului, adică a diagnosticului şi tratamentului răspunsurilor umane la
problemele actuale şi potenţiale. Nursingul şi nursa sunt termeni care par să ţină de orientări
legate de prefaceri şi reforme pe toate planurile vieţii noastre social-economice şi de
mentalitate

Spitalul. Cadru de referinţă pentru activitatea cadrelor medicale de la bolniţă la

spitalul modern
Începând cu a doua jumătate a sec. XIV sunt cunoscute unele lăcaşuri tămăduitoare
denumite bolniţe la Bistriţa, Tismana, în Ţara Româneasca, la Neamţ. Ospiciile înfiinţate de
Radu Basarab în 1372 pe moşia lui de la Măţăuli lângă Câmpulung era pentru adăpostirea
unor infirmi, orbi, ologi. Se mai cunoaşte bolniţa de la Simidreni datând din 1542 ce forma,
14
împreună cu un adăpost pentru călători din preajma mănăstirii clădită de Neagoe Basarab,
locaşuri destinate călugărilor bătrâni, bolnavi sau infirmi, aceste lăcaşuri neavând şi funcţie
de spital pentru laici.
Din cercetările întreprinse până în prezent în ţara noastră rezultă că între primele
înjghebări spitaliceşti atestate documentat, se cunosc cele din Transilvania, findate de
diferite ordine călugăreşti ca cel din Sibiu, întemeiat de cavalerii cruciferi în 1292, deşi se
pare că spitalul din Oradea, fondat de Ioan Niţi era mai vechi. Se mai cunosc spitalul azil
din Bistriţa, care a luat fiinţa în acelaşi an cu spitalul din Sibiu cât şi micile spitale
medievale cunoscute în secolul următor la Feldioara, Râşnov, Codlea.
Deşi majoritatea istoricilor sunt de acord că spitalele medievale nu au provenit din
bolniţe, se pare că, totuşi, unele din acestea au construit nucleul spitalelor de mai târziu, ca
Sfântul Spiridon din Iaşi, din bolniţa de pe uliţa Hagioaiei, fondat în 1752 sau spitalul din
Roman, înfiinţat în 1798, în locul bolniţei de pe lângă mănăstirea Precista.

15
Cursul nr 3

Etape şi personalităţi în dezvoltarea nursingului

După milenii de existenţă umană medicina modernă îşi consideră punctul de cotitură
în cunoaşterea asepsiei şi antisepsiei a lui Joseph Lister(1827-1912).
· Asepsia – a sepsis – fără microbi
· Antisepsia – împotriva microbilor
Descoperirea microbilor de către Louise Pasteur (1822-1912), a fost momentul ce a
determinat noi orientări şi concepţii în formarea cadrelor sanitare, în organizarea asistenţei
medicale şi implicit, în actul de îngrijire a omului suferind. Este perioada în care se plasează
naşterea nursingului modern legat de numele lui Florence Nightingale(1820-1910), cea care
a fundamentat convingerea că, fără armata personalului sanitar de îngrijire a bolnavului,
fiind formată şi organizată lupta pentru sănătate pe timp de pace său război, poate fi
câştigată. De la Florence Nightingale asistăm la tendinţe şi eforturi de profesionalizare, de
găsire a unui loc stabil în iererhia slujitorilor sănătăţii, de definire a rolului care să fie
acordat cu titluri şi cadru juridic respectiv.

Fig.nr.3.1. Florence Nightingale

Statutul socio-profesional al asistenţei medicale se bazează tot mai mult pe existenţa
unei structuri bine definite, cu un loc bine stabilit în statutele de funcţiuni care emană dintr-
o pregătire bazată pe programe corespunzătoare orientate de principii deontologice clar
definite. Există o fundaţie care îi poartă numele, o insignă şi o statue în centrul Londrei.
S-a născul la Florenţa, numele fiindui dat după numele acestei localităţi, la data de 18
Mai 1820. Era frumoasă, cultivată, deşteaptă, construită şi bogată şi nu a cedat tentaţiilor şi

16
succeselor vieţii moderne.
La 30 de ani îşi afirmă convingerea că sensul vieţii ei era să facă ceva folositor pentru
oamenii care au nevoie de ajutor. Acest altruism neînţeles şi neacceptat de societatea şi
familia din care făcea parte şi care socotea o aberaţie sau dramă faptul că o fată ca ea să
muncească a trebuit apărat.
În călătoriile sale, Florence Nightingale va culege informaţii despre problemele
sănătăţii publice şi a celor din spitale. În 1851 ea va studia, timp de 3 luni, la şcoala de la
Kaiserwerth a păstorului Cliedern. Anul 1853 o găseşte pe tânăra Florence lucrând într-un
comitet ce conducea instituţia pentru îngrijirea femeilor nobile în perioada îmbolnăvirii. În
cele din urmă, ea va fi numită şefa acestei organizaţii. Pe măsură ce cunoştinţele sale despre
reforma nursingului şi a spitalelor sporeau, Florence a fost cunoscută ca o autoritate în
materie.

Când a izbucnit Războiul Crimeei, în 1854, corespondenţii de pe front descriau

maniera în care erau îngrijiţi soldaţii răniţi şi bolnavi de către armata britanică. Florence
Nightingale venind în întâmpinarea guvernului britanic va propune prietenului ei, Sir
Sidney Harbert, care îndeplinea funcţia de secretar de război, să fie trimis în Crimeea cu un
grup de nurseri. Dând dovadă de reale calităţi organizatorice şi profesionale, ea se va
distinge prin organizarea în prima linie a frontului, a unui spital de campanie modern.
Alintată femeia cu lampa, Florence Nightingale a devenit o figură legendară printre
soldaţi.
În 1856 se reîntoarce în Anglia cu sănătatea serios afectată. În următorii 40 de ani îşi
va conduce afacerile din apartamentul său izolat. Îşi va petrece restul vieţii scriind despre
spitale, salubritate, statistici de sănătate şi în special despre nursing şi educaţie în nursing.
În 1860 ea reuşeşte să inaugureze prima şcoală laică de nursing în cadrul spitalului
Sfântul Tomas din Londra. În acelaşi an, la Boston, Maria Zakrzewski şi Elisabeth
Blackwell vor înfiinţa prima şcoală de asistente medicale.
Principiile de bază pe care Florence Nightingale şi-a creat şcoala au fost următoarele:
1. Nursele trebuie să fie educate în spitale clinice, organizate în acest scop şi o
asociate cu şcoli medicale.
2. Nursele vor fi selecţionate cu atenţie şi vor locui în cămine special amenajate
pentru a le forma caracterul şi a le impune o disciplină.
3. Intendenta şefă a şcolii va avea cuvânt hotărâtor asupra programei, asupra
modului de administrare şi asupra celorlalte probleme ale şcolii.
4. Programa şcolară va cuprinde atât material teoretic cât şi practic.
17
 5. Frecvenţa studenţilor la cursuri va fi obligatorie existând o epidenţă în acest
sens.
6. Cunoştinţele dobândite de studenţi vor fi apreciate prin teste scrise şi examene
orale.
Respectând trediţiile şcolii engleze tinerii absolvenţi erau trimişi în toate colţurile
Imperiului Britanic pentru a implementa îngrijirile de sănătate aşa cum au fost învăţaţi.
Modelul şcolii Saint Thomas va constitui un nivel de învăţământ şi funcţii pentru multe
şcoli din Anglia.
Florence Nightingale este incontestabil fondatoarea nursingului modern. Ea reuşeşte
să convingă opinia publică că îngrijirile de sănătate reprezintă o artă ce trebuie ridicată la
rangul de profesie disciplinară. Ea apreciază că e mai util ca nursele să-şi petreacă timpul
îngrijind pacienţii fără să facă curăţenie îndeletnicire rezervată personalului îndemnat pe
această activitate.
Profesia de nurser va fi aleasă de persoane inteligente, ce vor căuta să-şi
îmbogăţească cunoştinţele, pe care le vor folosi pentru ameliorarea condiţiilor pacienţilor pe
care îi au în îngrijire.
Pentru ca această profesie să fie respectată ea consideră că liderii de nursing trebuie
să aibă un statut social.
Contrar la ceea ce se observă astăzi, Florence gândea că această profesie e rezervată
exclusiv femeilor dar pe de altă parte remarcă faptul că nursingul, pentru a putea fi practicat
cu ştiinţă şi conştiinţă, nu e obligatoriu să fie legat de domeniul religios. Pentru a reuşi în
apărarea profesiei a intuit munca în echipă şi combaterea individualismului.
Spre sfârşitul vieţii sale, susţinând atât eforturile înaintaşilor cât şi pe cele a
succesorilor ei, ea va contribui la înfiinţarea Consiliului Naţional al Nurselor(ICN) în 1890.
Florence Nightingale moare în somn la vârsta de 90 de ani, ziua de 12 Mai, data
naştrii sale, a fost consacrată drept Ziua Internaţională a Nursingului, fiind sărbătorită de
către nurse în toată lumea.
Dezvoltând principiile unui învăţământ corespunzător în acordarea îngrijirilor
medicale adaptate, Florence e fondatoarea unei reforme a căror beneficiari suntem noi.
Esenţialul mesajului său e următorul: prioritatea îngrijirilor acordate de nursă e
ajutorul pe care aceasta îl garantează unei persoane văzută în toată complexitatea sa pentru
ai menţine şi recupera sănătatea atunci când aceasta nu poate să o facă singură.
Inspirându-se din jurământul lui Hipocrate, Florence Nightingale îşi caracterizează
concepţia profesională prin textul proproului jurământ pe care îl propune tuturor asistentelor
medicale că să îl cunoască şi să îl rostească la începutul carierei lor:
Mă angajez, solemn, în faţa lui Dumnezeu şi în prezenţa acestei adunări să duc o
viaţa integră şi să-mi îndeplinesc cu credinţă îndatoririle profesiei mele. Nu voi lua şi nu voi
administra nici un remediu periculos. Voi face totul pentru creşterea nivelului profesiunii
mele şi voi păstra cu o totală discreţie lucrurile private care îmi vor fi încredinţate. Voi ajuta
din toate puterile mele şi în mod cinstit medicul în munca sa şi mă voi dedica bunăstării
celor ce sunt lăsaţi în grija mea.

18
Virginia Henderson
S-a născut la 30 Noiembrie 1897 la Kansass City, în Virginia, UŞA. A stusiat
nursingul fiind eleva unei asistente medicale care se pregătise la rândul ei cu Goodrich, o
renumită profesionistă americană. S-a impus printr-o activitate de înaltă competenţă dar mai
ales prin scriierile sale care stabilesc cu claritate concepţiile privind activitatea asistenţei
medicale în îngrijirile specifice acordate bolnavului şi familiei sale. În 1948 a început să
scrie principiile fundamentale ale îngrijirii bolnavului

Fig.3.2. Virginia Henderson

Crucea Roşie – organism internaţional de solidaritate umană

De-alungul secolelor, în timpul războaielor au existat permanent unele principii
umanitare care au inspirat comportamentul faţă de răniţi. Adeseori îngrijirea răniţilor era
asigurată în măsura posibilităţilor de populaţia din teritoriul unde avuseră loc luptele. În
1743, în timpul războilului de succesiune la tronul Austriei, au format un serviciu medical
de campanie şi în care s-a stabilit ca răniţii să fie consideraţi neutri iar spitalele militare să
fie protejate.

O altă iniţiativă remarcabilă este cunoscută în timpul Războiului din Crimeea(1853-

1856) prin 2 unităţi de surori: una în Rusia, 300 de femei conduse de ducesa rusă, Charlote,
iar celălalt format din 37 de femei, având în frunte pe Florence Nightingale.
Conceperea şi organizarea unui organism internaţional care să reglementeze protecţia
răniţilor şi bolnavilor a aparţinut unui filantrop elveţian, Hanrz Dunant, care a elaborat
prima carte umanitară numită Convenţia de la Genova, din 22 August 1864.
În 1862, omul de afaceri Henry Durant publica cartea „O amintire de la Solferino”,
cu această ocazie propunând înfiinţarea în fiecare ţară a unor societăţi de ajutorare a
militarilor răniţi în confrutarile armate. La 17 februarie 1863 la Geneva, împreună cu
bancherul Gustave Moynier, generalul G.H. Dufour, medicii Louis Appia şi Theodore
19
Maunoir formează un comitet cu scopul de a pregăti o Conferinţă internaţională, în vederea
discutării unor aspecte legate de sprijinirea serviciilor sanitare şi la acordarea de ajutor
tuturor militarilor răniţi.
În 1863, la 28 Octombrie, are loc Congresul Internaţional de la Geneva când se pun
bazele Comitetului Internaţional, iar în 1864 convenţia şi statutul sunt aprobate de 12
guverne. Se adoptă simbolul “Crucea Roşie”, identic cu drapelul Elveţiei, dar cu culorile
inversate.
În luna octombrie 1863 reuşesc organizarea acestei conferinţe, ocazie cu care
„Comitetul celor 5” se transforma în Comitetul Internaţional al Crucii Roşii, având ca
deviză: „pregătirea în timp de pace, pentru a fi de ajutor în timp de război”. La 8 august
1864 reuşesc să convoace, cu ajutorul guvernului elveţian, o Conferinţă diplomatică, la care
au luat parte 11 ţări europene şi SUA. Textul pregătit de Comitetul Internaţional, cunoscut
sub numele de „Convenţia pentru ameliorarea soartei militarilor răniţi din armatele în
campanie”, marchează o dată importanta în istoria umanităţii. Convenţia stipula:
„Ambulanţele, spitalele militare, personalul sanitar vor fi recunoscute ca neutre şi ca atare
vor fi protejate şi respectate de către beligeranţi. Militarii răniţi sau bolnavi vor fi luaţi în
îngrijire de către naţiunea cărei îi aparţin.” Totodată s-a adoptat şi semnul distinctiv, o cruce
roşie pe fond alb, reprezentând culorile inversate ale steagului federaţiei elveţiene, ca un
omagiu adus neutralităţii Elveţiei.
Prima ţară ce a adoptat denumirea de Crucea Roşie a fost Olanda, urmată apoi de
celelalte. Ca urmare, în 1880, centrul din Geneva capătă denumirea de Comitetul
Internaţional al Crucii Roşii.
În timpul razboiului ruso-turc din anul 1876, guvernul turc va înlocui crucea cu o
semilună roşie, fiind apoi urmată de majoritatea ţărilor musulmane.
În următorul deceniu 22 de state vor adera la această convenţie, fiecare dintre ele
înfiinţându-şi Societăţi Naţionale de Cruce Rosie.
În aprilie 1919, cu prilejul Conferinţei medicale internaţionale de la Cannes se va
adopta propunerea ca activitatea Crucii Roşii să se desfăşoare inclusiv pe timp de pace.
Astfel la iniţiativa lui H.P. Davison, va lua naştere la Paris în data de 5 mai 1919, Liga
Societăţilor de Cruce Rosie şi Semiluna Rosie, ca federaţie a Societăţilor Naţionale, având
ca deviză: „Per Humanitatem ad Pacem” (Prin umanitate spre pace).

Crucea Roşie în România

Aron Florian, participant al revoluţiei de la 1848, a întocmit un proiect de stătut
pentru înfiinţarea unei asociaţii a femeilor al cărei scop era ajutorarea tinerelor fete românce
rămase orfane după moartea părinţilor în revoluţia din 1848. În 1850 proiectul este aprobat
şi apare Asociaţia Femeilor Românce din Braşov.
În 1876, Comitetul Provizoriu format din Dimitrie Ghica, Dimitrie Sturză, Grigore
Cantacuzino şi medicii Carol Davila şi Ponoit Iacropol, i-au în discuţie statutul şi stabilesc
denumirea de Societatea Crucii Roşii a României.
În 1887 Societatea de Cruce Roşie îşi propune să se preocupe de formarea surorilor
de caritate pentru care alocă o aprte din fonduri.
20
 În 1906 ia fiinţă Socetatea de Cruce Roşie a Doamnelor din România în spiritul
Conferinţei de la Geneva, cu 54 de filiale şi 1200 de membri.
În 1913 cele 2 organizaţii se unifică sub denumirea de Comitetul Unirii Crucii Roşii.
În perioada următoare Societatea de Cruce Roşie organizează trenuri-spitale şi caravane
medicale dotate cu laborator de analize, medicamente, cu echipe medicale formate din
medici şi surori, care participă la combaterea unor epidemii de holeră şi tifos.

Organizarea internaţională şi influenţa lor asupra evoluţiei nursingului

Organizarea Naţiunilor Unite(ONU) - În 1945 în San Francisco-USA, Anglia, China

şi URSS hotărăsc înfiinţarea ONU. Doi ani mai târziu ONU crează Fondul Internaţional de
Ajutoare a copiilor victime de război.
Declaraţia Universală a Drepturilor Omului - Art.25 din acest document prevede că
oricare persoană are dreptul la un nivel de viaţă corespunzător asigurării sănătăţii sale,
bunăstării proprii sau a familiei, cuprinzând hrana, locuinţa, îngrijirea medicală şi serviciile
sociale necesare; mama şi copilui au dreptul la ajutor şi ocrotire socială.
Consiliul Naţional al Asistenţilor Medicali(ICN) - A luat fiinţă în 1899 şi are sediul la
Londra. Obiectivul său de bază este să ajute la menţinerea îngrijirilor de sănătate la cel mai
înalt nivel, în toate ţările lumii membre ale consiliului.

Asistenţa medicală ca activitate profesională

Asistenţa medicală vizează:
· Menţinerea sau refacerea sănătăţii
· Educaţia schematică pentru sănătate
· Menţinerea independenţei persoanei îngrijite cât mai mult timp în ideea
respectării valorilor individului, familiei, societăţii
· Întărirea capacităţii de muncă
· Creşterea duratei de viaţă activă
· Prevenireo îmbolnăvirilor
· Alinarea suferinţelor
· Vindecarea omului bolnav
· Reintegrarea rapidă, socio-profesională a celor suferinzi.

Rolul asistenţei medicale, conform Conferinţei de la Viena de la 1899:

· Nevioa de a dezvolta servicii inovatoare pentru asistenţe medicale care să pună
accent pe sănătate şi nu pe boală, ceea ce impune o revizuire a normelor profesionale
· Restructurarea, reorganizarea şi revizuirea programelor de formare a
asistentelor medicale pentru a prodice la bază un cadri capabil să lucreze în spital sau
comunitate
· Nevoia de a fundamenta activitatea medicală pe nevoi de sănătate, pe
participarea populaţie în funcţie de caracterul epidemiologic, de valorile culturale, de
consideraţiile etnice ale populaţiei respective
21
Cursul nr 4

Teorii de îngrijire

În 1990, la Copenhaga, întânlire OMS şi UNICEF au stabilit că nursingului este

partea integrantă a sistemului de asistenţă socială care cuprinde ocrotirea sănătăţii,
prevenirea bolilor şi înfrijirea bolnavilor fizic, psihic etc. în toate formele de asistenţă
socială şi aşezări comunitare.
Nursingul este o parte importantă a sistemului de îngrijire ce cuprinde promovarea
sănătăţii, prevenirea bolii, îngrijirea persoanelor bolnave fizic, mental, psihic, îngrijirea
handicapaţilor de toate vârstele în toate unităţile medicale, aşezările comunitare şi sub toate
foemele de asistenţă medicală.
(OMS)
Nursingul – să ajuţi individul bolnav sau sănătos să-şi afle calea spre sănătate sau
recuperare, să ajuţi individul bolbav sau sănătos să-şi folosească fiecare funcţie pentru a
promova sănătatea sau recuperarea cu condiţia ca aceştia să aibă tăria, voinţa sau
cunoaşterea necesară pentru a o faceşi să acţionezi în aşa fel încât aceştia să-şi poarte de
grijă singuri cât mai curând posibil.
(Virginia Henderson)
Nursingul este o artă care necesită devotament exclusiv, pregătire temeinică ca orice
pictor sau sculptor.
(Florence Nightingale)
Nursingul este arta şi ştiinţa care îl împiedică pe pacient în întregul său corp, intelect,
afect şi care promovează sănătatea sa fizică, mentală şi spirituală punând aceent pe educaţia
sănătăţii, pe menţinerea sănătăţii şi pe ajutarea bolnavului.
(Olivia Gowen)
Nursingul este disciplina care se concentrează asupra servirii directe a indivizilor şi o
grupă de oamnei, având ca scop facilitarea şi menţinerea sănătăţii optime folosind îngrijirea
prin procesul de nursing.
(Dorothy Johnson)
Nursingul este un proces interpersonal semnificativ terapeutic ce funcţionează în
cooperare cu alte procese umane făcând posibilă existenţa sănătăţii.
(Hildergard Peplau)
Nursingul este o profesie care funcţionează autonom fiind preocupată de nevoia de
ajutor reală sau potenţială a individului.
22
 (Orlando)
Nursingul este ştiinţa şi arta care caută să studieze natura şi direcţia de dezvoltare a
unei persone unitare în interacţiune cu mediul.
(Martha Rogers)
Nursingul este un serviciu solicitat când cerinţele terapeutice ale autoîngrijirii
depăşesc resursele proprii.
(Dorothy Orem)
Dorothy propune trei reguli:
Ø Contactul vizual cu pacientul cu grijă faţă de sănătatea nevoilor
Ø Contactul continuu pentru a dezvolta acţiuni de îngrijire
Ø Etape de pregătire a pacientului pentru a dezvolta acţiunea de asistentă
medicală independentă şi de supraveghere medicală

Ea diferenţiază trei tipuri de cerinţe:

Ø Cerinţe universale
· A inspira aer suficient
· A ingera suficient lichid
· A consuma alimente suficiente
Ø Cerinţele determinate de dezvoltare se află în strânsă corelaţie cu
procesul de dezvoltare al omului, cu evenimentele apărute în difrite
stadii de viaţă sau cu întâmplări care pot fi dăunătoare dezvoltării.
Ø Cerinţe determinate de starea de sănătate. Acestea derivă din starea de
boală, traumă, care au legătură cu îngrijirea medicală prescrisă de medic.
Nursingul este o profesiune unică acre abordează variabilele care afectează persoană
ca întreg.
(Booty Newman)
Teoria este influenţată de concetul de stres şi propune 2 instrumente pentru studiul
îngrijirii medicale:
· Gândirea inductivă, Abordarea deductivă
Botty concepe individul ca un ansamblu de factori ce funcţionează precum un sistem
deschis iarscopul îngrijirilor este de a ajuta individul, familia, grupul de indivizi să atingă
starea de bine şi să o menţină la un nivel optim.
Nursingul este cerut atunci când o persoană cheltuieşte mai multă energie în
depăşirea situaţiilor actuale rămânându-i mai puţină energie pentru satisfacerea nevoilor de
creştere, suprevieţuire, reproducere şi perfecţionare.
(Calisto Roy)
Conform teoriei sale, îngrijirile trebuie să fie centrate pe individ şi pe sistemul său
adaptiv.
Propune 6 etape în procesul de îngrijire:
· Aprecierea comportamentului bolnavului
· Influenţa factorilor
· Identificarea problemei
23
 · Stabilirea obiectivelor
· Intervenţii
· Evaluare
Totodată pledează şi pentru utilizarea termenului de diagnostic de nursing.
Nency Roper a fondat teoria asistenţei medicale care se bazează pe activităţi de viaţă.
Teoria se bazează pe 2 modele concepute:
I. Modelul de viaţă – în care sunt luate în consideraţie dimensiuni diferite:
durata de viaţă, dependenţă, independenţă şi activităţi de viaţă.
II. Modelul de asistenţă medicală – se bazează pe modelul de viaţă şi serveşte
pentru a oferi aistenţei medicale o structură atât conceptuală cât şi practică
pentru a furniza îngrijirea medicală la persoane fizice.
Virginia Henderson consideră omul ca fiind o unitate psiho-socială. Sănătatea omului
este corelată cu nevoile fundamentale umane pe care se bazează activitatea de îngrijire. În
principiile de bază, o îngrijire medicală diferenţiază 14 nevoi de viaţă. Tot în teoria ei, bolile
sau stările patologice, pot influenţa modul de satisfacere a neviolor de bază.
Asistenta medicală este un membru recunoscut în cadrul echipei de îngrijire, cu rol în
asigurarea nevoilor de bază a pacientului. Ştiinţa îngrijirii de bază a bolnavului este
aplicabilă la orice pacient, în orice mediu şi este dirijată atât spre promovarea stării de
sănătate cât şi spre activitatea medicală preventivă şi cutativă. Gradul de independenţă al
pacientului constituie un criteriu important de evaluare.

Cele 14 Nevoi Fundamentale ale Virginiei Handerson

1. Nevoia de a respira
2. Nevoia de a se alimenta şi hidrata
3. Nevoia de a elimina
4. Nevoia de a se mişca şi a păstra o bună postură
5. Nevoia de a dormi şi a se odihni
6. Nevoia de a se îmbrăca şi a se dezbrăca
7. Nevoia de a-şi menţine temperatura corpului în limite normale
8. Nevoia de a fi curat a-şi proteja tegumentele
9. Nevoia de a evita pericolele
10. Nevoia de a comunica
11. Nevoia de a acţiona după credinţele şi valorile sale
12. Nevoia de a se realiza
13. Nevoia de a recreea
14. Nevoia de a învăţa

Funcţiile nursei
1. Funcţia de natură independentă – asistenta asistă pacientul din propria iniţiativă,
temporar sau definitiv în:
a. Îngrijiri de comfort atunci când el nu-şi poate îndeplini independent
anumite funcţii; ajutorul asistentei e în funţie de vârstă, de natura bolii, de alte
24
 dificultăţi fizice, psihice, sociale.
b. Stabileşte relaţie de încredere cu persoana îngrijită şi cu rudele acesteia
c. Este alături de indivizi şi de colectivitate în vederea promovării unor
condiţii mai bune de viaţă şi sănătate.
2. Funcţia de natură dependentă – la invitaţia medicului, aplică metodele de observaţie,
de tratament, observă la pacient modificările provocate de boală sau tratament şi le
transmite medicului.
3. Funcţia de natură interdependentă – asistenta colaborează cu alţi profesionişti din
dimeniul sanitar, social, educativ, administrativ şi participă la activităţi
interdisciplinare.
Alte funcţii
- Profesional este vorba de rolul cel mai important al asistentei, acela de a se ocupa de
pacient.
- Educativ asistenta tebuie să aibă calităţi psihologice şi aptitudini pedagogice, de a şti
să comunice şi să fie convingătoare.
- Economic asistenta trebuie să fie o bună gestionară.
Domenii de activitate
· Servicii de sănătate în staţionar şi ambulator
· Învăţământ
· Cultură
· Cercetare
· Educaţie
· Administraţie
· Igienă
Locul de muncă a asistentului
1. În comunitate şi ambulator, adică în dispensar urban sau rural, policlinică, şcoli,
grădiniţe, creşe, leagăne, cămine de bătrâni.
2. În staţionari, adică în secţii de chirurgie, pediatrie etc.
3. În sectoarele de poliţie sanitară.

Îngrijiri primare de sănătate(IPS)

Definiţie: Prin IPS înţelegem îngrijiri esenţiale de sănătate accesibile tuturor
persoanelor şi familiilor din comunitate prin mijloace ce le sunt acceptabile cu participarea
lor plenară şi la un preţ de cost abordabil comunităţii şi ţării.
IPS se sprijină pe comunitate.
Comunitatea – ansamblul unei populaţii de pe un teritoriu geografic determinat de
care este legat prin interese şi valori comune, având o formă de gestiune administrativă iar
membrii săi au inter-relaţii cu grupuri sociale şi instituţii.
IPS-ul acoperă 3 niveluri de intervenţii:
1. Îngrijiri de prevenire primară
· prin prevenirea primară înţelegem menţinerea şi promovarea sănătăţii
precum şi prevenirea îmbolnăvirii lor
25
 · intervenţia asistentei urmăreşte:
o edicaţia sanitară
o prevenirea specifică
2. Îngrijiri de prevenire secundară
· Urmăreşte intervenţii curative pentru tratamenrul bolnavilor şi
prevenirea agravării sau a complicaţiilor
· Rolul asistentei este să descopere problema la timp.
3. Îngrijirea de prevenire terţiară
· Urmăreşte recuperarea
· Rolul asistentei este să susţină persoana îngrijită pentru a readopta la
diferitele dificultăţi cauzate de problemele de sănătate.
Cadrul conceptual al îngrijirilor
1. Conceptul de om – este o fiinţă unică având nevio biologice, sociale şi culturale, o
fiinţă în continuă schimbare şi în interacţiune cu meduil său înconjurător, o fiinţă
responsabilă liberă şi capabilă de a se adapta. Virginia Henderson spune că individul este o
entitate bio-psiho-socială, formând un tot indevizibil, are calităţi fundamentale cu
manifestări specifice pe care şi le statisface singur dacă se simte bine. El tinde spre
autonomie, spre satisfacerea nevoilor sale.
2. Conceptul privind sănătatea – defiiţia OMS-ului despre sănătate:
“Sănătatea este o stare de bine fizic, mental şi social şi nu constă numai în absenţa
bolii sau infirmităţii”.
Virginia Handerson spune că sănătatea este o stare în care necesităţile sunt satisfăcute
în mod autonom, nu se limitează la absenţa bolii.
3. Concepţia despre boală – este ruperea echilibrului, armoniei, un semnal de alarmă
tradus prin suferinţă fizică, psihică, o dificultate sau o inadaptare la o situaţie nouă,
provizorie sau definitivă.

26
Cursul nr 5

Concepte nursing

Trăim într-o lume în continuă schimbare, iar pentru societatea de astăzi, multe din
problemele individului tind să devină din ce în ce mai mult, probleme ale societăţii. Efectele
extinse ale transformărilor care au loc în dinamica socială determină această schimbare de
atitudine. În acelaşi timp, problemele majore ale societăţii se înscriu ca factori modelatori ai
personalităţii individului. Respectarea individualităţii se conturează tot mai mult ca şi regulă
esenţială a unei societăţi civilizate.
În acest context, procesul de nursing, se defineşte ca un proces dinamic, adaptabil la
cerinţele individului şi trebuinţele societăţii, menţinându-şi nealterat obiectivul principal,
obţinerea unei mai bune stări de sănătate pentru individ, familie, comunitate.
Astăzi procesul de nursing a căpătat valenţe noi, rolul asistentului medical a devenit
mai complex, în sensul lărgirii sferei de activitate, una dintre îndatoriri fiind aceea "de a
diagnostica şi stabili atitudinea terapeutică adecvată pentru răspunsul individului faţă de o
problemă de sănătate actuală sau potenţială”.
În centrul îngrijirilor de sănătate se află pacientul, dar el nu mai este perceput simplist
doar ca un individ ce suferă de o anumită boală, ci este apreciat holistic ca o persoană cu
necesităţi fizice, emoţionale, psihologice, intelectuale, sociale şi spirituale. Aceste necesităţi
inter-relaţionează, sunt interdependente, de egală importanţă şi reprezintă fundamentul
intervenţiilor asistentului medical ce va trebui să se adapteze la o infinitate de reacţii,
manifestări, trăiri, relaţii interpersonale, generate de unicitatea profilului psihic al
protagoniştilor implicaţi şi de specificul situaţiei concrete în care îşi desfăşoară activitatea.
Este important că asistentul medical să fie familiarizat cu aspectul complex al naturii
psihice umane, să înţeleagă că indivizi diferiţi au reacţii diferite faţă de aceeaşi problemă
urmare a structurii lor unice de personalitate. Există mai multe accepţiuni ale conceptului de
personalitate, dar cea mai folosită este aceea ce defineşte personalitatea ca fiind
"organizarea mai mult sau mai puţin durabilă a caracterului, temperamentului, inteligenţei şi
fizicului unei persoane; organizare ce determină adaptarea să unică la mediu” , (Eysenck).
Vom putea aprecia pe deplin un individ doar dacă îi vom cunoaşte mediul de viaţă şi
activitate.Suntem ceea ce suntem şi devenim ceea ce devenim, în mare parte, datorită
contextului social în care existăm şi ne desfăşurăm activitatea. Socializarea se realizează în
interiorul diverselor grupuri umane (familie, şcoală, prieteni, colectiv de muncă). Grupul
intermediază individului relaţia cu societatea şi cu sine.
27
 Individul dezvoltă concomitent şi continuu relaţii informaţionale cu lumea externă şi
cu propria fiinţă, întreţinând la nivelul normalului, un echilibru între cunoaşterea de sine şi
cunoaşterea realităţii. Fiecare ne naştem cu un potenţial uman care se valorifică şi se
dezvoltă treptat pnn . socializare, asimilarea valorilor şi comportamentelor sub forma unei
învăţări continue.
Conceptul holistic de apreciere a individului poate fi rezumat în câteva idei principale
ce stau la baza susţinerii ştiinţifice a desfăşurării procesului de nursing:
• individul este un tot unitar caracterizat prin integritate şi el reprezintă mai mult decât
suma părţilor sale componente;
• individul este în permanentă interacţiune cu mediul înconjurător, schimbând materie şi
energie cu acesta;
• evoluţia fiziologică a individului este ireversibilă şi unidirecţională în timp şi spaţiu;
• individul uman se caracterizează prin capacitate de abstracţie, imaginaţie, senzaţii,
emoţii.
Toate aceste aprecieri subliniază evoluţia conceptului "îngrijirilor de sănătate" de-
a lungul timpului şi adaptarea acestuia la principiile de organizare actuală a sistemului
sanitar, urmărind în principal rolul asistentului medical:
• asistentul medical reprezintă un element important al echipei medicale;
• asistentul medical desfăşoară o activitate autonomă, cu competenţe bine stabilite;
• activitatea medicală nu vizează doar tratarea eficientă a îmbolnăvirilor, în prezent accentul
se pune pe prevenirea bolilor şi promovarea stării de sănătate;
• rolul asistentului medical intervine atât în îngrijirea individului cât şi a comunităţii
(promovarea sănătăţii, educaţia pentru sănătate).

Organizarea datelor culese în vederea întocmirii planului de îngrijire se poate face

conform unui model conceptual. Conceptele sunt necesare în nursing pentru a lega teoria de
practică, iar pentru a fi complete trebuie să conţină elemente critice severe precum procesul
de nursing, un scop anume, un raţionament, o specificare a rolului profesional, o descriere a
clientului şi a aşezării clinice.

Cursul 5.
28
 Concepte de nursing- continuare

MODELE, CONCEPTE, TEORII ÎN NURSING

Pentru a putea înþelege îngrijirile de bazã, trebuie cunoscuþi termeni ca : modele, concepte sau
teorie. Conceptul se utilizeazã în cazul descrierii unor obiecte concrete, vizibile, sau , a unor idei cu rol
fundamental în viaþa umanã.
În nursing, specific este faptul cã aceste concepte sunt abstracte ºi cele mai des folosite sunt :
sãnãtate, boalã, societate ºi individ.
Teoria, derivã din grecescul „theoria”- ºi înseamnã imagine, viziune sau adevãr. În nursing, teoria
este bazatã pe experimentãri rigur oase.
Modelul este o reprezentare conceptualã a realitãþii, o formã abstractã a realitãþii.
Pentru profesia de nursã, un model reprezintã imaginea mentalã a profesiei, o concepþie a ceea ce ar
trebui sau ar putea sã fie.
Scopul modelelor este de a simplifica o situaþie complexã ºi de a capacita asistentele sã-ºi orienteze
atenþia asupra aspectelor majore de îngrijire.
Primul model nursing a fost conceput de Florence Nightingale, în 1840, în lucrarea „ Note asupra
nursingului ”. În lucrare au fost definite unele concepte pe care autoarea le-a considerat importante pentru
pregãtirea formativã a îngrijirii bolnavilor.
De-a lungul timpului modelul conceptual s-a dezvoltat ºi a influenþat pozitiv pregãtirea nurselor,
cercetarea dar ºi practica în nursing.
Un model nursing trebuie sã aibã urmãtoarele caracteristici :
- scopul profesiei;
- definiþia pacientului;
- rolul îngrijirilor de bazã;
- sursa de dificultate pentru pacient;
- obiectivul intervenþiei nursing;
- modul de intervenþie;
- rezultatul scontat;
Pe baza teoriei nevoilor lui MASLOW ( 1954), ROPER ( 1985) ºi HENDERSON ( 1972) au descris
cele mai importante modele conceptuale.
Avantajele folosirii modelelor în practicã sunt:
- ajutã asistentul medical în stabilirea prioritãþilor de îngrijire;
- clarificã gândirea asistentului medical în anumite situaþii practic e;
- este un instrument care leagã teoria de practicã;
Modelul conceptual identificã ºi defineºte factorii sau fenomenele care se desfãºoarã în cadrul unei
situaþii de îngrijire ºi descrie relaþia dintre ei.

Cel mai utilizat este modelul conceptual al Virginiei Henderson, conform cãruia :
- asistentul medical îndeplineºte funcþii proprii;
- asistentul medical oferã un serviciu unic societãþii, acela de acordare de îngrijiri de bazã;
- când asistentul medical preia o parte din responsabilitãþile medicului în procesul de îngrijire,
atunci o parte din funcþiile sale sunt preluate de un personal necalificat.
În accepþiunea Virginiei Henderson:
- individul este vãzut ca un tot unitar prezentând cele 14 nevoi fundamentale pe care trebuie sã ºi le
îndeplineascã;
- scopul îngrijirilor este acela de a ajuta pacientul sã-ºi menþinã sau sã-ºi restabileascã independenþa
ºi de a obþine pentru pacient vindecarea ;
- obiectivul îngrijirii este persoana sau grupul de persoane cãrora le este destinatã activitatea;
- rolul asistentului medical este de suplinire a dependenþei persoanei, dificultate cauzatã de lipsa de
29
forþã, de voinþã sau de cunoºtinþe.

TEORIA LUI ABRAHAM MASLOW

Necesitãþile fiinþei umane se pot ierarhiza într-o piramidã. Ele sunt împãrþite în cinci niveluri:
Nivelul I – care este situat la baza piramidei, motiv pentru care va fi primul aspect vizat de cãtre
nursã în activitatea ei de îngrijire. Acest nivel cuprinde urmãtoarele funcþii: a respira, a avea o bunã
circulaþie, a mânca, a bea, a elimina, a menþine temperatura corpului normalã, a dormi, a se odihni, a
comunica, a se recreea. A tunci când acest nivel este satisfãcut se trece la nivelul urmãtor.
Nivelul II – cuprinde nevoia de siguranþã. Instabilitatea lui apare în prezenþa unor agresiuni
externe,
cum ar fi: pierderea adãpostului, schimbarea mediului, apariþia unor catastrofe sau evenimente sociale.
Orice perturbare a acestui nivel face imposibilã atingerea urmãtoarelor nivele ce au drept urmare
producerea dezechilibrului individului.
Nivelul III – cuprinde nevoia de apartenenþã. Omul este o fiinþã socialã, prin urmare el nu poate
trãi
singur. Celula societãþii omeneºti este familia. Izolarea bolnavului prin spitalizãri de duratã, poate duce la
apariþia unor tulburãri importante, care pot influenþa negativ însãnãtoºirea individului.
În acest nivel rolul primordial îl are asistenta prin intervenþia sa majorã în procesul de îngrijire.
Nivelul IV – este nivelul recunoaºterii individului. Este cunoscut faptul cã individul are un rol în
societate, corespunzãtor dorinþei sale, pregãtirii profesionale ºi capacitãþii sale intelectuale.
Nivelul V – reprezintã realizarea personalitãþii, dorinþa de autodepãºire ºi creativitate a individului.
Dacã nivelele inferioare le gãsim ºi la regnul animal, nivelul V este specific exclusiv speciei umane.
Echilibrul celor trei nivele superioare, asigurã homeostazia psihologicã a individului.

Virginia Henderson identificã 14 necesitãþi fundamentale, cu componenþe bio-psiho-sociale,

culturale ºi spirituale ale individului.
Aºezarea lor de la 1 la 14, se suprapune piramidei Maslow, cu menþiunea cã, pe primele poziþii
sunt
aºezate nevoile fiziologice vitale :
1.- a respira – este funcþia organismului prin care se primeºte oxigen atmosferic ºi se eliminã bioxid
de carbon. Se adaugã ºi nevoia de a avea ºi o bunã circulaþie. Se ºtie cã sistemul circulator este cel care
asigurã integrarea funcþiilor organismului, sângele fiind transportorul pentru gazele sanguine;
2 – a menþine temperatura corpului constantã. Funcþia de termoreglare este asiguratã de cãtre
hipotalamus ºi este variabilã în funcþie de vârstã, climã, activitatea individului ºi de prezenþa bolii;
3 – a se alimenta ºi a se hidrata. Alimentele constituie sursa de energie ºi substratul biologic pentru
celulele organismului. Fãrã apã, viaþa nu este posibilã;
4 – a elimina, funcþie care poate fi fiziologicã, ca: eliminarea renalã ( urinã), eliminarea intestinalã (
fecale), eliminarea prin sebum, transpir aþie, menstruaþie.
Pe lângã eliminãrile fiziologice, mai sunt ºi cele patologice, un exemplu fiind vãrsãtura.
5 – a se miºca, a avea o bunã posturã. Aceastã funcþie asigurã independenþa bolnavului în
deplasare, în vederea realizãrii necesitãþilor.
6 – a dormi, a se odihni. Este dovedit faptul cã somnul ºi odihna sunt indispensabile pentru
integrarea funcþiilor organismului.
7 – a se îmbrãca ºi dezbrãca. Din punct de vedere biologic, aceastã necesitate oferã echilibrul termic
organismului. Prin îmbrãcãminte se evitã pierderea cãldurii ºi a umiditãþii, contaminarea tegumentelor cu
praf ºi substanþe iritante ºi expunerea la radiaþiile solare.
8 – nevoia de igienã – care rezidã din nevoia de a-ºi proteja corpul împotriva agresiunilor externe.
Vor fi astfel protejate: tegumentele, fanerele ( pãrul ºi unghiile), cavitãþile ºi orificiile ( nas, urechi, gurã,
tubul digestiv, organe genitale).
30
 9 – a evita pericolele – care pot afecta organismul direct ( agresiuni biologice) sau indirect
(agresiuni psihologice ºi sociale).
10 – a comunica cu semenii. Omul are urmãtoarea caracteristicã: comunicarea . Ea poate fi de tip
verbal, auditiv sau vizual. Tot aici întâlnim ºi sexualitatea, prin ea realizându-se schimburi interumane, sau
se creeazã sentimente, idei, emoþii, trãiri.
11 – nevoia de a-ºi practica religia – asistenta medicalã va îngriji pacientul þinând cont de opþiunea
religioasã a pacientului ºi nu va încerca sã modifice convingerile pacientului.
12 – nevoia de a fi ocupat pentru a fi util – este nevoia care se referã la realizarea individului prin
studiu ºi prin muncã.
13 – nevoia de a învãþa – este nevoia prin care fiecare individ tinde la realizare ºi autodepãºire.
14 – nevoia de a se recreea – este o funcþie fundamentalã comunã fiinþelor umane. Ea intervine
favorabil în echilibrul biologic.

Aceastã nevoie se deruleazã în concordanþã cu realizarea celorlalte nevoi, fiind dependentã de

gradul cultural al individului, de posibilitãþile socio-economice ºi de gradul de emotivitate.
Nerealizarea acestei nevoi are repercursiuni asupra tuturor celorlalte nevoi.
Cele 14 nevoi identificate de Virginia Henderson, aºezate , se suprapun piramidei Maslow.

III. MODELUL CONCEPTUAL HILDEGARD PEPLAU

Hildegard Peplau, nursă de psihiatrie, a prezentat în 1952 modelul teoretic „Relaţiile interpersonale
în nursing”, unde nursingul este un „proces terapeutic interpersonal important…Nursingul este un
instrument educativ, o forţă matură care ţinteşte să promoveze mai departe mişcarea personalităţii în
direcţia curativă, constructivă, productivă, personală, şi existenţa comunităţii”.
Peplau foloseşte termenul de “nursing psihodinamic”, descriind şi cele patru faze ale acestei relaţii:
◦ orientarea - pacientul şi nursa identifică problema de boală
◦ identificarea – pacientul cunoaşte nursa şi apoi acceptă ajutorul
◦ exploatarea – pacientul se foloseşte de ajutorul nursei
◦ rezoluţia – pacientul acceptă noile obiective în mod voluntar

IV. MODELUL CONCEPTUAL DOROTHEA OREM

Dorothea Orem se bazează pe 3 concepte: autoîngrijirea, deficitul de auto îngrijire şi sistemul
nursing.
Modelul se centrează pe abilitatea fiecărui individ de a realiza autoîngrijirea. În acord cu acest model există
3 categorii de cerinţe pentru autoîngrijire:
◦ Cerinţe universale – asociate cu procesul vieţii şi menţinerea integrităţii structurale şi funcţionale
◦ Cerinţe de dezvoltare - asociate cu procesul de creştere şi dezvoltare în diverse stadii ale ciclului vieţii
◦ Cerinţe determinate de starea de sănătate – deviaţii de la sănătate, de la deviaţii structural funcţionale sau
constituţionale/defecte genetice.
În modelul Dorothea Orem scopul nursingului este să ajute oamenii să-şi satisfacă propriile cerinţe de auto
îngrijire. D. Orem a identificat 3 tipuri ale sistemului nursing:
◦ Sistemul complet compensator – compensarea în totalitate a incapacităţii pacientului de a îndeplini
activităţile de autoîngrijire, sprijin şi protecţie.
◦ Sistemul parţial compansator – compensarea parţială pentru pacienţii care sunt incapabili de a îndeplini
activităţile de autoîngrijire.
◦ Sistemul de sprijin şi educaţie – nursa ajută pacienţii care sunt capabili şi pot învăţa activităţi de
autoîngrijire, îi asistă pe ei în luarea deciziilor şi-i ajută să dobândească îndemânări şi cunoştinţe.

V. MODELUL CONCEPTUAL BETTY NEUMAN

În 1972 Betty Newman enunţă aşa numitul „Model al sistemelor în îngrijirile de sănătate”, este
31
concetrat pe persoană ca un sistem complet, cu subpărţi ce reprezintă un sistem deschis, compus din 5
variabile care interacţionează între ele: fiziologică, psihică, socio-culturală, de dezvoltare şi spirituală,
având o reprezentare grafică sub forma unor cercuri concentrice. Interacţiunea acestor variabile determină
cantitatea de rezistenţă a unui individ, care poate creşte împotriva factorilor de stress.
În centrul protecţiei persoanei este prima linie de apărare împotriva stressorilor, care este o linie linie
flexibilă de rezistenţă, reprezentată de factorii interni care ajută să se apere împotriva stressorilor.
Următoarea barieră de protecţie este linia normală de apărare, ce include factori ca: stilul persoanei de
a face faţă, etapa de dezvoltare.
Frâna finală împotriva stressorilor este o linie flexibilă de apărare compusă din factori dinamici care
pot varia în răspunsul la diferite circumstanţe.
În Modelul Neuman persoana menţine echilibrul şi armonia între mediile interne şi externe, prin
adaptare la stress şi prin apărarea împotriva tensiunii producătoare de stimuli. Primul scop al nursingului
este să ajute la atingerea şi menţinerea stabilităţii clientului.

VI. MODELUL DE ADAPTARE CALISTRA ROY

În viziunea lui Callista Roy, fiinţele umane sunt sisteme adaptative bio-psiho-social, care au
capacitatea de a face faţă la schimbarea mediului, prin procesul de adaptare. Conform Modelului Roz în
sistemele umane există 4 subsisteme: nevoi fiziologice, conceptul de sine, rolul funcţional şi
interdependenţa.
Aceste subsisteme constituie moduri adaptative care furnizează mecanisme pentru a face faţă stimulilor
de mediu şi schimbării. Modelul de adaptare legat de nevoile fiziologice este interesat de nevoia pentru
integritate fiziologică. Modelul adaptativ al conceptului de sine se adresează nevoii de integritate psihică.
Modurile de adaptare ale rolului funcţional şi interdependenţa se concentrează pe nevoia de integritate
socială.
Scopul nursingului în acord cu acest model este să promoveze adaptarea individului în cele patru
moduri, pe durata sănătăţii şi a bolii. Nursingul de altfel reglează stimulii care afectează adaptarea.
Intervenţiile nursing, în general, dau forma creşterii şi descreşterii, modificării, retragerii sau menţinerii
stimulilor interni şi externi care afectează adaptarea.

32