CENTRUL DE EXCELENŢĂ ÎN MEDICINĂ ŞI FARMACIE ,,RAISA PACALO’’

CATEDRA DISCIPLINE FUNDAMENTALE

UNITATEA DE CURS ISTORIA MEDICINII

Suport de curs
la unitatea de curs

Istoria medicinei

A. Coşneanu
Chișinău
 Cuprins
1. Introducere. Istoria medicinei ca ştiinţă şi obiect de studiu…………………………….3

2. Medicina în perioda preistorică. Medicina în Mesopotamia antică…………………6

3. Medicina în Antichitate. Medicina în Egiptul antic şi Grecia antică…………………..13

4. Evul mediu — şcoli medicale..........................................................................................25

5. Medicina din epoca Renaşterii-caracteristici şi trăsături generale (ХV-ХVПв.в.)……..33

6. Medicina în secolul al XVII-lea………………………………………………………...36

7. Secolul al XVIII-lea sec.,, Luminilor ’’– trăsături generale ale epocii…………………40

8. Medicina în secolele XIX - XX - caracteristici. Dezvoltarea învăţământului medical....45

9. Ştiinta medicală în România şi etapele ei de dezvoltare…………………………………... 52

10. Istoria medicinei în Republica Moldova………………………………………………..71

11. Medicina viitorului – direcţii de dezvoltare şi perspective…………………………………78

Bibliografie……………………………………………………………………………...80

2
Subiectul: Introducere. Istoria medicinii ca ştiintă şi obiect
de studii
Plan
1. Definiţie Istoria medicinei.
2. Izvoarele medico-istorice.
Istoria medicinei -este disciplina care studiază dezvoltarea doctrinelor medicale, a organizării
ocrotirii sănătăţii şi practicii medicale, în contextul socio-politic si cultural al diverselor
perioade istorice.
Practica medicală a apărut - odată cu apariţia societăţii omeneşti
- ca acţiune instinctivă (empirică) pentru - alinarea durerii de diverse origini
- îngrijirea gravidei, lăuzei, nou-născutului - păstrarea capacităţii de munc
Istoria medicinei se ocupă atât de evoluţia medicinei ca ştiinţă, cât şi de contribuţiile diverselor
personalităţi în acest domeniu. Istoria medicinei este o arie de studiu care îşi îndreaptă atenţia
atât spre evoluţia medicinei ca ştiinţă, cât şi asupra diverselor personalităţi care au contribuit la
dezvoltarea acesteia.
În primul rând, trebuie subliniat faptul că medicina nu a apărut aşa cum o cunoaştem astăzi.
Istoria medicinei moderne este acea parte a istoriei medicinei care începe în secolul al XVII-lea,
când Renaşterea şi Iluminismul eliberează medicina de toate dogmele şi elementele
pseudoştiinţifice, până în epoca modernă, mai exact până în 1945 când se consideră începutul
medicinei contemporane.
De la arta vracilor şi şamanilor care pretindeau că alungă duhurile rele, la medicina sacerdoţilor
care practicau în umbra templelor, până la medicina modernă este o cale lungă.
Dacă medicul medieval şi renascentist era un erudit, bun cunoscător atât al textelor clasice, cât şi
al astrologiei şi alchimiei, medicul modern trebuie să fie atât savant, cât şi cetăţean, care să
aplice ştiinţa actuală în scopul modificării pozitive a condiţiilor de mediu natural şi social.
La începuturile sale, concepţia medicală era una demoniacă, boala fiind văzută ca o stăpânire a
organismului de către un demon. De aceea, procedura de vindecare era realizată de vindecătorii
triburilor primitive, care prin anumite ritualuri magico-religioase reuşeau să elimine demonii
care cauzau boala. De asemenea, etica şi deontologia în practica medicală nu existau la acea
vreme.
Odată cu înaintarea în timp se constată şi o anumită rafinare a procedurilor medicale, care se
apropie astfel de cele din zilele noastre. Astfel, în Egiptul Antic vracii sunt înlocuiţi de medicii
laici, care acum erau specializaţi pe domenii. Fiecare medic se bucura de o faimă recunoscută
peste hotare şi asta deoarece medicii din acea perioadă erau foarte bine pregătiţi, lucru atestat şi
de o impresionantă literatură medicală de la acea vreme. Cu toate acestea, intervenţiile
chirurgicale se limitau doar la deschiderea abceselor şi la circumcizie. Totuşi chirurgii egipteni
antici au fost primii care au suturat rănile.
Medicamentele folosite în Egiptul Antic erau de origine naturală, mierea, uleiul, ceapa sau usturoiul
fiind remedii de bază în tratarea diverselor afecţiuni. De asemenea, se foloseau şi unele remedii
mai puţin cunoscute în ziua de azi, precum organe şi excremente de origine animală.

3
 Chiar dacă în Egiptul Antic s-au făcut progrese semnificative, istoria medicinei este marcată de
medicii din Grecia Antică, care au fost primii care au reuşit o desprindere definitivă de magie şi
supranatural, fiind consideraţi fondatorii medicinei occidentale moderne.
În scrierea istoriei medicinei, un rol important l-a avut Hipocrate, cel mai vestit medic al Greciei
Antice, considerat părintele medicinei. Prin observaţiile făcute asupra manifestărilor bolilor şi
descrierea lor amănunţită, precum şi prin încercările de a explica procesele patologice pe baze
naturale şi raţionale, Hipocrate a contribuit, în limitele posibilităţilor de la vremea aceea, la
eliberarea medicinei de superstiţii şi misticism. Astfel, Hipocrate va clasifica bolile ca acute,
cronice, endemice şi epidemice.
Numele lui Hipocrate este pronunţat şi în zilele noastre, fiind legat de Jurământul lui Hipocrate,
un adevărat angajament etic şi deontologic pe care medici din întreaga ţară îl depun în momentul
absolvirii facultăţii.
Un rol important în evoluţia medicinei îl au şi romanii, prin inventarea a numeroase instrumente
chirurgicale cum ar fi: forcepsul, scalpelul, speculum, acul chirurgical
Izvoarele medico-istorice:
l.Paleopatologia - se ocupă de studierea rămăşiţelor omeneşti (schelete,mumii) pentru a
descoperi urme de boli şi procese de vindecare
2. . Arheologia medico-istorică - cercetează -rămăşiţele dotărilor de igienă ale unei localităţ
-desene rupestre, fresce, inscripţii, sculpturi, monument
-obiecte magice, instrumente medicale diverse etc.
3.Etnoîatria - studiază medicina empirică din cele mai vechi timpuri prin cercetarea
(etnografia şi folclorul medical)
- populaţiilor aflate în prezent în perioada primitivă
- medicinei populare practicate în mediul rural
[±] Odată cu apariţia scrisului (Antichitate) au fost elaborate documente, printre care şi unele cu
conţinut medical, care au constituit o sursă importantă de informaţii pentru iatroistorici (cercetători
ai istoriei medicinei).
[±] în perioada celui de-al 3-lea val al mişcării feministe (începută în anii '80) s-a pus problema
cercetării prezenţei femeilor în istorie în general şi în ştiinţă în special. Sunt de părere că acordarea
atenţiei cuvenite femeilor în istoria medicinei le va permite studentelor sâ-şi găsească un model de
urmat în viitoarea profesie.
Există trei izvoare principale pentru studiul medicinei preistorice:
 paleopatologia: (patologia veche) studiază urme ale proceselor de vindecare şi procese
patologice conservate pe scheletele vechi, preistorice, studiate cu mijloace moderne de
investigare. Principala sursă de informaţie privind această perioadă o constituie analiza oaselor
fosile. Paleopatologia ne arată bolile de care a suferit omul primitiv dintre care cele mai multe
exista şi astăzi.
S-au evidenţiat leziuni de tip reumatismal, de tip osteomielitic, leziuni osoase tuberculoase, luetice,
leziuni de tumori osoase (osteosarcoame), tuberculoză, sifilis, fracturi, dar şi primele forme de
intervenţii chirurgicale cum ar fi trepanarea şi amputarea.
 arheologia medico-istorică: cercetează obiecte ce au legatură cu igiena şi practica medicală,
instrumentarul medical, obiectele magice etc.
 etnoiatria: studiază conceptele şi practicile medicale ale unor populaţii aflate în prezent pe
treptele inferioare ale dezvoltării sociale (triburi din Amazonia, Australia, Polinezia).
4
Astfel, prin metodele specifice etnologiei, studiindu-se anumite grupuri şi populaţii aşa-zis
"primitive", putem deduce informaţii privind practicile medicale preistorice.
De asemenea şi prin studiul folclorului ne putem întoarce la origini.
În cadrul primelor culturi tribale, actul medical, care avea şi valenţe religioase, era practicat de către
vraci şi şamani.În mod empiric, se foloseau plantele ca agent tămăduitor, multe din proprietăţile
acestora erau descoperite întâmplător.
Concepţia medicala era una animistă, demoniacă, boala fiind vazută ca o parazitare a organismului
de către un demon. Tratamentul bolii era realizat de către vindecatorii triburilor primitive, care
reuşeau eliminarea demonilor cauzatori de boală. În peştera Les trois frères este reprezentat
primul medic, efectuând un dans ritual (paleolitic). Terapia era un amestec de elemente magico-
religioase cu elemente de vindecare empirice. Strategiile de vindecare diferă în funcţie de
etiologie: incantaţii, înşelarea spiritului malefic etc. Partea magică era ajutata şi de obiectele
magice: amulete (fragmente de os, dinţi de animal, pietre semipreţioase), figurine (antropomorfe,
zoomorfe) purtate în scop profilactic, talismane (cu anumite semnificaţii), tatuaje, măşti etc.
Omul primitiv era mereu în căutarea hranei, dar o dată cu apariţia surplusului de produse, apare
şi primul medic, un pas catre civilizarea societăţii.
Izvoare istorice
 Scrierile literare ale antichităţii: Odiseea lui Homer
 Papirusurile medicale:
o papirusul Edwin Smith (1600 î.Hr. şi descoperit în 1930): are 5 metri lungime şi descrie mai ales
procedurile chirurgicale ale perioadei. Astfel, sunt menţionate 48 de cazuri de răni ale capului,
gâtului, umerilor, pieptului, fiecare caz fiind însoţit de descrieri amănunţite şi urmat de
prescripţii. De asemenea sunt descrise fracturile, ceea ce dovedeşte o bogată experienţă,
accidentele de muncă fiind numeroase în acea epocă (cum ar fi cele din timpul construcţiei
piramidelor).
o papirusul Ebers (din perioada faraonului Den - prima dinastie, 3000 î.Hr. şi descoperit în 1875):
o rolă gigantică, lată de 30 cm. şi având o lungime de 20 metri. Aici sunt tratate problemele
medicinei interne, precum şi maladii ale ochiului, pielii, extremităţilor şi cazuri de ginecologie şi
chirurgie. Mai apar şi 877 reţete şi 400 de medicamente.
o papirusul de la Kahun (descoperit în 1898),
o papirusul Brugsch sau de la Berlin (1909),
o relatările istoricilor Herodot, Diodor din Sicilia.
Concepţii şi teorii. Se credea că omul se naşte perfect sănatos, iar boala ar apărea datorită unei
cauze externe. Astfel, în cazul rănilor sau al problemelor legate de viermi intestinali, cauza este
vizibilă, deci şi tratamentul era raţional. Dar în cazurile ce interesau microbiologia, având în
vedere nivelul slab al cunoştinţelor de profil, bolile interne erau atribuite unor forţe, obscure,
divine şi deci necesitau mai întâi proceduri magice şi apoi tratament. Cu alte cuvinte, în acea
epocă nu era o delimitare clară între religie şi ceea ce astăzi numim medicină.
Respiraţia era considerată actul vital: suflul vieţii ar pătrunde prin urechea dreaptă, iar suflul morţii
prin cea stângă. Deci medicii egipteni erau pneumatişti. Cu toate acestea, cunoştinţele despre
plămâni erau slabe. Se considera că la respiraţie participă şi inima, iar din aceste două organe,
aerul s-ar răspândi în tot organismul. Ficatul era socotit rezervorul de sânge al organismului.
Deşi practicau îmbălsămarea şi mumifierea cadavrelor, cunoştinţele de anatomie ale medicilor erau
slabe şi aceasta pentru simplul motiv că de cadavre nu se ocupau medicii, ci anumiţi meşteşugari.
5
 De altfel, pentru mumificare nu practicau disecţia. Cu ajutorul unor cârlige, creierul era scos pe
nas. Alţi meşteşugari extrăgeau organele interne din abdomen şi le aruncau în Nil.Autorul
papirusului Smith avea ceva cunoştinţe în domeniul sistemului circulator, deşi nu făcea distincţie
între vase de sânge, tendoane şi nerv

Subiectul: Medicina în perioda preistorică. Medicina în

Mesopotamia.

Plan
1.Civilizatiile mesopotamiene
2.Izvoare principale pentru studiul medicinei preistorice

PREISTORIA
Planetata Pamant şi-a început existenţa cu 4,6 miliarde de ani in urmă.De atunci,ea se învarte în
jurul Soarelui.Pământul este o planetă tânara în comparaţie cu varsta Universului.Mărimea o
situeaza între planetele mici alături de Mercur,Venus,Marte sau Pluto. Fiecare planetă este
unicăîn felul ei.Unicitatea Pământului este dată de prezenţa vieţii. Viaţa,la randul ei a dat altă
faţa Pământului,de la plante la animale,cu răspândirea lor,la apariţia omului care a luat în
stăpânire întreaga planeta.
Paleoliticul reprezintă prima şi cea mai îndelungată perioadă din istoria omenirii. Termenul de
paleolitic provine din grecescul paleos şi lithos, epoca veche a pietrei – caracterizată prin
cioplire, ca metodă de prelucrare a pietrei.
În această îndelungă perioadă, omul a fost obligat să trăiască în condiţii climatice extrem de
diferite, comparativ cu cele de astăzi, astfel a cunoscut perioada glaciară – Pleistocen, cea mai
mare glaciaţiune – şi post-glaciară – Holocen.
Din punct de vedere antropogenetic, evoluţia omului s-a desfăşurat în cea mai mare parte în
perioada glaciară, începând cu glaciaţiunea Biber şi până la stadiul III al glaciaţiunii Würn.
Existenţa unei perioade atât de îndelungate în istoria omenirii se explică prin durata procesului
de antropogeneză şi implicit a evoluţiei tehnicii, extrem de lentă în condiţiile unui mediu extrem
de ostil.
Practic, în această perioadă de timp, omul străbate drumul de la hominid la homo sapience.
În funcţie de caracterul evoluţiei, paleoliticul de pe teritoriul României poate fi împărţit în 5
mari perioade:
1. protopaleolitic;
2. paleolitic inferior;
3. paleolitic mijlociu;
4. paleolitic superior
5. epipaleolitic.
Pe tot acest parcurs omul a fost dependent total de resursele mediului înconjurător, mulţumindu-
se să exploateze flora şi fauna sălbatică. Aşadar, pentru paleolitic vorbim de o economie
prădalnică – omul era vânător şi culegător, nu era producător de hrană.

6
Neoliticul (sau epoca pietrei lustruite) este o perioadă din istoria omenirii. Termenul a fost inventat
în 1865 de istoricul John Lubbock. Neoliticul este penultima epocă a preistoriei şi cea mai scurtă,
ea a urmat după mezolitic şi a precedat epoca metalelor, caracterizată prin folosirea uneltelor de
piatră lustruită şi metalurgiei primitive a cuprului, prin apariţia agriculturii primitive, a creşterii
vitelor şi a olăriei.
În sud-estul Europei societăţile neolitice apar prin 7000 î.Hr. iar în Europa Centrală aproximativ
5500 î.C. Printre cele mai timpurii complexe culturale din acestă regiune se numără cultura
Starčevo-Criş şi cultura ceramicii liniare sau „Linearbandkeramic”. Printr-o combinaţie de
difuziune culturală şi migraţie, tradiţiile neolitice s-au răspândit în întreaga Europă până în
aproximativ 4500 î.Hr.
În America societăţile umane ating acest stadiu de evoluţie (agricultură şi mod de viaţă sedentar)
aproximativ 4500 î.Hr. Se foloseşte termenul de 'Formative' în arheologia americană.
Mezolitic (10 000 - c. 6 000)
În aceasta perioadă se constată în mod sigur un cult al craniilor, deoarece s-au descoperit în mai
multe locuri depozite de cranii omenesti orientate uniform şiînfăsurate cu un strat de ocru roşu.
Din cercetarile făcute a rezultat ca este vorba de trofee, de capete ale duşmanilor taiate pe viu şi
depozitate în chip ritual, cu credinţa, că în felul acesta se pot obţine calitaţile fizice şi morale ale
dusmanului, poate chiar spiritul acestuia, care şi-ar avea sediul în cap.
În mezolitic întalnim cea mai mare parte din riturile funerare existente anterior: înmormântări cu
ocru roşu, în pozitie chircita; podoabe şi unelte puse în mormânt; plăci de piatra sau coarne de
cerb aşezate deasupra gropii;o vatră funerară pe care sunt aduse ofrande; ospeţe funerare
dovedite prin marile cantitaţi de oase calcinate şi cărbuni ce s-au descoperit pe vetre din blocuri
mari de piatrăetc.
Se întalneste în mezolitic şi ritul funerar al "cioparţirii cadavrului", probabil pentru a face
inofensiv spiritul celui decedat. Acest rit a fost observat, de exemplu, la un grup de morminte
descoperite la Schmockwitz, în apropiere de Berlin.
Lepenski Vir este un important sit arheologic Mezolitic din Serbia, în centrul Peninsulei Balcanice.
Este alcătuit dintr-o aşezare principală, având în jur de 10 sate anexate. Cercetările au dovedit
faptul că prima prezenţă umană în aceste locuri datează aproximativ din anul 7000 î.Hr;
civilizaţia din Lepenski Vir şi-a atins apogeul între anii 5300 î.Hr. şi 4800 î.Hr. Sculpturi de
piscină şi o arhitectură ciudată sunt martore ale unei civilizaţii cu o viaţă socială şi religioasă
bogată, al unui nivel cultural foarte ridicat al acestor strămoşi ai europenilor
Există 3 izvoare principale pentru studiul medicinei preistorice:
 paleopatologia: (patologia veche) studiază urme ale proceselor de vindecare şi procese
patologice conservate pe scheletele vechi, preistorice, studiate cu mijloace moderne de
investigare. Principala sursă de informaţie privind această perioadă o constituie analiza oaselor
fosile. Paleopatologia ne arată bolile de care a suferit omul primitiv dintre care cele mai multe
exista şi astăzi.
S-au evidenţiat leziuni de tip reumatismal, de tip osteomielitic, leziuni osoase tuberculoase, luetice,
leziuni de tumori osoase (osteosarcoame), tuberculoză, sifilis, fracturi, dar şi primele forme de
intervenţii chirurgicale cum ar fi trepanarea şi amputarea.
arheologia medico-istorică: cercetează obiecte ce au legatură cu igiena şi practica medicală,
instrumentarul medical, obiectele magice etc.

7
 etnoiatria: studiază conceptele şi practicile medicale ale unor populaţii aflate în prezent pe
treptele inferioare ale dezvoltării sociale (triburi din Amazonia, Australia, Polinezia).
Astfel, prin metodele specifice etnologiei, studiindu-se anumite grupuri şi populaţii aşa-zis
"primitive", putem deduce informaţii privind practicile medicale preistorice.
În această etapă s-a dezvoltat aşa-numita indeletnicire medicală, etichetata azi drept MEDICINA
EMPIRICA. În spiritul ei, individul reacţiona adecvat la condiţiile mediului exterior -
imbrăcăminte de protecţie, adăpostirea de ploi, de sau de căldura excesivă, fuga de foc, de
fulgere, de inundaţii, fuga din calea animalelor carnivore, imobilizarea membrelor luxate sau
fracturate, legarea rănilor, îndepărtarea corpilor străini din soluţiile de continuitate (taieturi,
impunsaturi, zdrobituri etc).
Aceasta medicină instinctivă era înnascutăşi proprie indivizilor, asigurând necesităţile sale de
supravietuire şi dezvoltare a organismului. Ea se baza pe reflexele necondiţionate, formate în
dezvoltarea filogenetică a speciei umane de-alungul mileniilor anterioare, din sfarşitul
paleoliticului superior şi începutul neoliticului.
Prin observarea practicăa mediului înconjurator şi diferenţierea societaţii umane în grupe de
indivizi înrudiţi, fiecare grupăşi-a însuşit anumite simboluri mistice reprezentative pentru familia
sau ginta sa, ca de exemplu: lupi, hiene, vulturi, corbi, floare de lotus etc, ajungându-se la aşa-
numitele totemuri.
Prin totem omul se considera fratele lupului, sora florii de crin, făcea parte din familia vulturilor, a
şerpilor, toate acestea fiind invocate pentru ajutorarea sa în caz de nenorociri,boli sau diverse
eşecuri.
Pe o treapta superioară, şi anume la sfarşitul paleoliticului, apare animismul. În această noua
concepţie, obiectele din natura sunt considerate cu suflet, însufleţire datorată spiritelor pe care le
deţin . Copacul vorbeşte, muntele te sfatuieşte, apa te mângaie, raul te alintă, plopul te scapă de
boli, stejarul te vindecă etc. Omul şi-a creat obiecte cu virtuţi benefice, dar şi malefice. Deşi erau
neinsufleţite, obiectele confecţionate din lut, argila, lemn, fildes, os sau piatra erau considerate
sfinte, înzestrate cu forţe miraculoase
În neolitic apare ideea de spirit , ideea de "supranatural", distincţia între corp şi suflet, ideea de
"viaţa de apoi", dorinţa imperioasa de cult al stramoşilor etc. În aceste condiţii, se impune
MAGIA.
În medicina, dominantă a fost MAGIA ALBA‚ care silea forţele supranaturale săacţioneze în
favoarea bolnavului prin ceremonii rituale, mimică, murmure neinteligibile, formule rostite oral,
acompaniate de percuţii în materiale de rezonanţă, adeseori însoţite de pantomimă, ţipete şi
costumaţii ciudate. Magia albă folosea o seama de descântece(de boală lungă, de friguri, de
călduri, de spaimă, de groază, de dezlegare de blesteme etc).
MAGIA NEAGRA‚ imprima fenomenelor un curs malefic, contrar legilor naturii,
influenţând spiritele spre distrugere, dezmembrare, dislocare, imbolnăvire sau chiar moarte.
Încep să se realizeze chipuri cu imaginea care trebuie distrusă- a sarpelui, a animalului de pradă,
a păsării carnivore, a dusmanilor. Acestea sunt străpunse cu oase de peste, cu aschii de lemn, cu
cristale de pietre, toate aceste masuri având ca scop "uciderea imaginii raufacatoare". Oamenii
din neolitic aveau, în general, o gândire primitiv-magică.
Din mileniile V - IV i.e.n., au apărut construcţii cu caracter sacru, închinate diferitelor zeităţi. Aici,
pe nişte mese dispuse central, se sacrificau oi, capre, vânat, boi, păsări, peşti şi erau aduse

8
 ofrande totemurilor care, treptat, s-au transformat în Zeitaţi. Ofrandele cuprindeau toate
bunătăţile pământului, pornind de la fructe şi legume, până la diferitele cereale.
Se mai ţineau şedinţe publice de exorcism, de alungare a demonilor cauzatori de boli, prin
rugăciuni şi descântece, sau se efectuau ritualuri de incânţatii.Toate aceste acte de cult se
efectuau în prezenţa vrăjitorilor-vindecători, care efectuau gesturi rituale, adesea mişcări ale
animalelor, însotite de bolborosiri magice, fiind imbrăcaţi în haine puternic vopsite în ocru cu
ajutorul argilelor pe care le aveau la dispoziţie.După medicina instinctivă‚ a omului primitiv, în
neolitic s-a dezvoltat, treptat,o medicina bazată pe experientă (EMPERIKOS, PEIRA =
experientă, practică), fără a studia cauzele imbolnării, mecanismul de producere şi modul de
acţiune al diferitelor leacuri. Se practica de exemplu:
deschiderea furunculelor şi a colecţiilor purulente pentru îndepărtarea factorilor nocivi;
îndepărtarea corpilor străini, săgeţi, aşchii de silex, venin de şarpe, viermi etc;
raclarea ţesuturilor mortificate, a falselor membrane, a depozitelor de sfaceluri, cruste sau escare;
rezecţiile extremităţilor compromise (degete, mâna, antebraţ, laba piciorului, gamba etc);
trepanaţiile craniene pentru îndepărtarea corpilor străini, a duhurilor rele;
întrebuintarea purgativelor pentru diverse tulburări gastrice;

CIVILIZATIILE MESOPOTAMIENE

Omul a construit primele aşezări pre-oraşeneşti în valea fluviilor Eufrat şi Tibru.Aici au apărut
primele forme ale scrisului, ceea ce marcheaza de fapt trecerea de la preistorie la istorie.

Din mileniul VI pânăîn mileniul IV spatiul pe care il numim

Mesopotamia(tara dintre rauri) a fost colonizat de popoare nomade
din Iran şi Asia Mica.Climatul acestei regiuni este cald şi secetos.
Populaţiile de aici sunt de rasă albă caucaziană, aparţinând celor
două grupe rasiale: dinarică şi mediteraneană.

Se ştie că noţiunea de Orient Apropiat este încă subiect de controversă

ştiinţifică, ea incluzând Iranul dar excluzând Hellada, care ar putea
face parte de aici, din raţiuni culturale dar şi politice.Varietatea
geografică a Vechiului Orient explică evident şi o
mare varietate culturală. Nu se poate vorbi de
frontiere ale acestei arii. Ea este deschisă
contactelor strânse cu toate regiunile din jur. Căile
de contact sunt dintre cele mai diverse, coloniile
assyriene constituind staţii pe drumul comercial
spre Anatolia.

Se poate spune despre Vechiul Orient – dar în

primul rând despre Mesopotamia – că doar
geografic a constituit o entitate coerentă, aici
existând o seamă întreagă se sisteme economice,
sociale şi politice succesive.

9
Izvoarele privitoare la istoria civilizaţiilor din Mesopotamia sunt variate şi de o mare diversitate în
ceea ce priveşte limba şi scrierile în care au fost redactate. Cum spuneam, aceasta este o trăsătură
specifică mai cu seamă a istoriei Vechiului Orient.
Izvoarele primare sunt alcătuite din liste de regi, care înaintează până la începutul mileniului II.
Sunt apoi Analele al căror uz a fost introdus de către hittiţi în mileniul II, care cuprind ştiri
importante, privind şi istoria Mesopotamiei.
De asemenea, vom găsi informaţii utile şi în Vechiul Testament. De altfel, studierea Vechiului
Testament va fi unul dintre impulsurile care va contribui la dezvoltarea studiilor privitoare la
istoria Mesopotamiei.
Şi în Mesopotamia, palatul este centrul activităţii politice şi al celei economice. Aici se concentrază
veniturile statului. În felul său, palatul constituie un microcosmos în cadrul căruia se regăseşte
întreaga societate.
  Primele state în Mesopotamia antică au fost oraşele-state în Sumer şi în Akkad, încă din mileniul
al III-lea î.Hr. Acestea erau state mărunte, reducându-se la un oraş, împreună cu teritoriul
înconjurător. Aceste oraşe-state erau conduse de regi, numiţi patesi, ajutaţi de către aristocraţi
Aceste popoare s-au aşezat în acest spatiu cu pământ roditor au construit canale,sisteme de
irigaţii,au dezvoltat agricultura şi au făcut posibilă apariţia primelor comunităţi
omeneşti(UR,URUK,LAGASH). Aflate în apropierea drumurilor comerciale maritime şi terestre
,oraşele –stat erau bine aprovizionate cu diverse bunuri. În 2800 iHr oraşele state au intrat în
competiţie pentru dominaţia economică.
    Mai târziu, după lupte îndelungate pentru supremaţie s-a format un stat unificat sumero-akkadian
care cuprindea toate oraşele-state din Sumer şi din Akkad; el n-a durat prea mult timp, fiind
distrus de triburile de păstori, ammoriţii, veniţi în Chaldeea dinspre vest.
    În perioada 3200-2800 î.Hr. sumerienii se aşează în sudul Mesopotamiei („ţara dintre cele doua
fluvii”). Originea lor este necunoscută. Teritoriul e împărţit în oraşe-stat. În centrul oraşelor se
înalţă temple monumentale, construite pe terase din cărămida, zidurile fiind decorate cu plăci din
argilă colorată în chip de mozaic, în mijlocul unui cartier închinat zeului căruia îi aparţinea
oraşul.
Regele (lugal = „omul cel mare”) concentrează puterea politică locală şi funcţia de şef al marilor
preoţi. Templul constituie un centru politic, religios şi economic. În administraţia templului se
utilizează scrierea (cu ideograme, apoi cu simboluri abstracte, zgâriate cu stiluri de ardezie în
tăbliţe de argilă moale = scriere cuneiformă).
Oraşele sumeriene erau conduse de regi care erau şi preoţi de cel mai înalt rang.Oraşul era
construit pe o structură sociala bine ierarhizată.
Se crede ca regele Ghilgames a condus oraşul Uruk în jurul anului 2700iHr iar epopeea sa
prezintă faptele legendare ale acestuia.El a construit un zid de apărare lung de 9 km .
În afara oraşelor summeriene din sudul Mesopotamiei mai existau oraşele state din centru
(Babilonul) şi cele din nord(Asiria). În 1800iHr acestea au început sa se extindă subjugându-şi
vecinii în urma unor campanii militare devastatoare. În 614/612 Babilonul cucereşte Asiria .
Codul lui Hamurabi – este primul text legislativ cunoscut în istorie.Se pare cădateazădin jurul
anului 1700iHr .A fost sculptat într-o coloană de piatrăşi poartă denumirea creatorului său
Hummurabi, rege al Babilonului.Pedepsele pentru diferite infracţiuni erau foarte aspre :biciuirea,
mutilarea, arderea de viu.

10
Marea casă constituie o lume aparte legată de suveran prin legături speciale. În jurul palatului se
află un grup social numeros, foarte divers în ceea ce priveşte compoziţia sa profesională, grup
condus de un intendent. Se aflau lucrători de toate profesiile: scribi, servitori domestici,
negustori, agricultori, păstori, paznici ai depozitelor şi magaziilor.
Palatul şi domeniul regal reprezintă o vastă întreprindere economică, pe care se întemeiază
puterea materială a suveranului. Teoretic, întreaga suprafaţă a statului este la dispoziţia
monarhului. Din domeniul regal, care e de fapt fondul funciar al ţării, se crează apanaje pentru
regină şi prinţ, loturile pentru soldaţii profesionişti şi funcţionari.
Există o confuzie între domeniul regal şi stat. Depozitele sunt comune, primind veniturile
domeniului regal şi ale statului. Dreptul de proprietate privată există, dar este nereglementat,
deosebit de lax, şi nimeni nu poate invoca un drept de proprietate în defavoarea monarhului.
Aristocraţia primeşte domenii, le administrează, le poate lăsa chiar moştenire. Dar, în principiu,
aceste alocaţii sunt făcute cu titlu personal, revocabile oricând.
Templele existau în număr mare, fapt care arată puterea lor în economia ţării. Templul
reprezintă, pe lângă palat, un alt element esenţial al economiei acestor state. Astfel, Lagash avea
în mileniul III î.Hr. aprope 50 de sanctuare. Ca şi palatul, templul este o lume sui-generis în care
sunt reprezentate toate clasele sociale. Există un personal ce ţine strict de serviciul religios, aşa-
zişii iniţiaţi. Între aceştia se găseau numeroşi meşteri, fie pentru diverse lucrări de construcţie,
inclusiv brutarul, care cocea pâinea zeului.
Există şi o lume a neiniţiaţilor. Toţi aceştia trăiesc sub autoritatea marelui preot sau a marii
preotese. Ei trăiesc în serviciul zeului şi din venitul zeului. Mare parte din acest personal are
propriile averi, independent de templu. Uneori, chiar şi meşterii puteau lucra pentru public. Este
interesant că demnităţile sacerdotale, fiind remunerate, sunt considerate ca un beneficiu, iar
regalitatea le acordă pe o durată determinată, uneori chiar pe fracţiuni de zile.
Domeniile templului sunt împărţite în loturi sau arendate. Altele sunt exploatate direct. Templul
are propriile mijloace de mânuire a banilor. Este important de subliniat că, în acelaşi timp, au şi
rol caritabil. Ele acordau împrumuturi cu dobândă mică, împrumutau grâu fără dobândă,
răscumpărau soldaţii captivi, ajutau sclavii să se elibereze, toate acestea întrucât templul
gestionează bunurile zeului conform voinţei acestuia de caritate.
STRUCTURA SOCIETATII MESOPOTAMIENE
Era bine structuratăierarhic şi relativ stabilă pe o durată lungă.
Strctura era una piramidală bazată pe centrarea puterii către vaful piramidei reprezentat de
regele-preot ajutat de un foarte eficient aparat birocratic.
Baza piramidei o forma populaţia productivă -a agricultorilor dependenţi care făceau parte din
personalul productiv al domeniilor regale şi al templelor.
Meşteşugarii deţineau de asemenea un loc important în economia mesopotamiana;ei erau cei care
prelucrau metale şi obţineau bunuri finite care adesea se transformau în bunuri de schimb.
Meşteşugarii erau organizaţi în aşa zise corporaţii,dependente din punct de vedere etnic de palat
sau templul pentru care produceau cele mai multe obiecte.Meseria se transmitea ereditar precum
şi secretele tehnice.
Negustorii reprezintă o clasă bine dezvoltată.Comerţul se practica sub forma de troc.
Sclavii aveau în aceasta structura un rol secundar.Ei apar pomeniţi dar rolul lor este unul
secundar.Proveneau din randul prizonierilor de război, al datornicilor şi al copiilor adoptaţi.Nu se

11
 bucură de drepturi dar dacă un sclav se căsătorea cu un om liber copii rezultati nu mai erau
sclavi.

     În perioada 2800-2500 î.Hr. are loc infiltrarea treptată a semiţilor. Mesilim din Kiş este primul
rege. Nippur devine primul centru religios. Se renunţă la „socialismul religios de stat” (unitatea
statului şi templului). Puterea politică (palatul) se separă de cea religioasă (a templului).
Construirea de ziduri în jurul oraşelor (la Uruk de către Ghilgameş). Din templu, ridicat pe terase
suprapuse, ia naştere ziguratul (constând din mai multe etaje, legate prin scări; edificiul din
partea superioară formează „turnul-templu”).
Prima dinastie de la Ur este întemeiată de Mesannepadda după 2500 î.Hr.. Se remarcă prin
faimoasele morminte regale, excavate în 1922: 16 cripte de regi şi prinţese, respectiv preotese, cu
bogate ofrande. În morminte se află şi cei care îi urmau în mod voluntar (prin otrăvire) pe stăpâni
dincolo de moarte. Acest obicei este probabil o consecinţă a „căsătoriei sacre” dintre zeiţa Inanna
şi iubitul ei, Tammuz, zeul infernului.
Accadienii Reprezinta prima sinteza sumero-semita;
Babilonienii Reprezinta a doua sinteza sumero-semita ;
Asirienii Reprezinta ultima sinteza sumero-semita;

Babilonul
 În traducere ,,Poarta Divinitătii” a fost situat pe malul Eufratului, în Mesopotamia centrală.
Templul Esagila-Casa cu acoperişul până la cer-cu Ziguratul Etemenanchi de care se leagă
numele arhitectului Arodahhes Ziguratul este o construcţie cu caracter cultural ,el având rol şi de
observator astronomic.Era aşezat pe un soclu de 33 m , avea şapte etaje divers colorate
cuînălţimi diferite cuprinse între 6-15 metrii. Etajul superior era accesibil doar preoţimii.
Cel de-al şaselea rege la Babilonului, Hammurabi (1728-1686 î.Hr.) vine la ajunge la putere în
momentul în care şase state rivalizează pentru a domina Mesopotamia: Larsa, Eşnunna, Babilon,
Qatna, Aiep şi Asiria. Este un rege foarte activ, care va desfăşura o politică externă agresivă
ducând mai multe campanii militare împotriva duşmanilor din totdeauna ai mesopotamienilor,
elamiţii.
După victorie, Hammurabi îşi învinge ambii parteneri de alianţa, Rimsin din Larsa şi Zimrilim din
Mari. În timpul domniei lui Zimrilim se desăvârșește construcţia renumitului palat de la Mari, în
care s-au descoperit un numar de 20.000 de tăbliţe de lut.
Codul întocmit la cererea lui Hammurabi (1728-1686 î.Hr.) nu fost unul novator, fiindcă
predecesorii săi promulgaseră, deja, legi. Codul  reprezintă o chintesenţă a legislaţiei emisă în
Mesopotamia până la acea dată. Textul este cunoscut de pe o placă din piatră descoperită în 1901
la Susa. Studierea codului permite reconstituirea elementelor esenţiale la vieţii economice, ale
ocupaţiilor şi a raporturilor dintre categoriile sociale din Mesopotamia.
Starea fragmentată în care a fost găsit cuprindea 243 de articole de legi, dar se pare că iniţial ar fi
avut 1282 articole.     
Codul cuprindea trei părţi:
1. Introducerea – se arată intenţia lui Hammurabi de a instaura pacea în ţară;
2. Dispoziţiile – au caracter civil şi penal referindu-se la multe aspecte juridice ale vieţii cotidiene
economice;
12
3. Încheierea – cuprinde ameninţarea lui Hammurabi cu un blestem asupra celor care nu îi respectă
hotărârile.  
Codul împarte societatea mesopotamiană în trei categorii sociale: amelu (oamenii bogaţi),
muşkenum (oamenii liberi)şi ardu (sclavii). Deasupra lor într-o poziţie privilegiată se găseau
preoţii şi nobilii de curte. Sunt legiferate condiţiile de întreţinere a canalelor de irigaţie,
închirierea şi folosirea uneltelor, depozitarea cerealelor în hambare, precum şi protejarea
pădurilor. Textul codului stipulează ce produse sunt importate sau exportate. De asemenea, o
atenţie deosebită este acordată relaţiilor din cadrul familiei.
Codul Lui Hammurabi a funcţionat aproape o mie de ani exercitând o mare influenţă asupra
legislaturii altor popoare din Orient, faţă de care Babilonul era mai avansat în dezvoltării
societăţii.
Cu toate că Codul nu prevedea modul cum se realiză judecata, aceasta a fost dezvăluită în multe
documente care dovedesc existenţa unei jurisprudenţe pentru cele mai mici acte ale vieţii sociale.
S-au identificat diferitele tribunale la care puteau apela ci implicaţi în actul de justiţie, cel mai
înalt for fiind tribunalul Regelui.
INDIENII INCA

Subiectul: Medicina în Antichitate. Medicina în Egiptul antic

şi Grecia antică
Plan

1.Medicina în Antichitate.
2.Medicina în Egiptul antic
3.Grecia antică.
EGIPTUL ANTIC
Unul dintre cei mai autorizaţi cunoscători antici ai Egiptului, celebrul istoric HERODOT (484 -425
i.c.n.), în istoria sa menţiona cu caldură: "Voi povesti mai pe larg despre Tara Egiptului, pentru
că are cele mai multe minunăţii de admirat decat orice altă ţară şi care ne înfăţisează lucruri mai
presus de puterea cuvântului, faţă de orice parte a lumii”
Egiptul prin vechimea şi măreţia sa au starnit intotdeauna un interes deosebit . El nu a fost nicicând
rupt de lume. Pe mări şi prin deserturi, prin drumurile caravanelor pe canale şi pe oceane, el se
oferea cu generozitate lumii din jur.
Remarcăm faptul că atunci când se vorbeste de Egipt, rememorăm cu un sentiment de grandoare:
exisţenta Piramidelor, a Nilului, a dunelor de nisip, a obeliscurilor, a Sfinxului, a credinţei în
nemurire, a imenselor coloane din marmură, a sarcofagelor şi a fastuoaselor temple, chipul lui
Ramses, imaginea Cleopatrei, statuile "coloşilor", realizate din diodorit, cuarţ roşu, alabastru,
onix, lapis-lazuli, turcoaze sau chiar calcar . Tot în acest grup intră obiectele de cult şi palatele
acoperite cu plăci de aur (simbolizând carnea zeilor) sau de argint (numite oasele zeilor); nu
13
 uităm de lemnul pictat, de basoreliefurile expresive, de mumii, de măşti, de chipurile zeilor-şoim,
a zeitelor-vultur, a zeilor-şacali, tauri sau crocodili etc. Se impune, de asemenea, bogătia de
faiantă inventată în această tară acum 4000 de ani; de asemenea, descoperirea geometriei în
mileniul 2 i.e.n. (geos = pământ, metros = măsurătoare).
La rândul ei, inventia PAPIRUSULUI de către egipteni care a revoluţionat în mod deosebit scrisul
şi, în acelaşi timp, răspândirea culturii. Toate aceste realizări au fost obtinute pe o suprafaţa de
pământ locuibil (fără desert) nu mai mare ca întindere decat Belgia
Egiptul este un dar al Nilului. Acesta, părinte al zeilor şi al oamenilor , aducea în aceste nisipuri
sterile apa dătătoare de viaţă. Tot el transportă în fiecare an pe timpul verii, la revărsare un mal
fertil.
Clima mult mai umedă decat în prezent ajută la făurirea unui peisaj mult diferit de cel de astazi: o
vale întinsă şi mlăştinoasă , mărginită de o parte şi de alta de păduri de papiruşi care se spune că
se ridicau până la 6 m înălţime.
Istoria Egiptului începe cu Nermer, cel ce avea sa unească cele două regate :Egiptul de sus şi
Egiptul de jos , aşezându-şi apoi pe crestet cele două coroane.
Dezvoltarea statului unificat egiptean a cunoscut următoarele perioade:
Regatul timpuriu (3000-2 778 i. Hr.), cu capitala la Thinis,;
Regatul vechi (2 778-2 263), cu capitala la Memfis, în care timp se construiesc marile piramide;
perioada "regalităţilor multiple" (2263-2 050);
Regatul mijlociu (2 040-1 730); cu capitala la Teba; anarhia şi invazia hicsoşilor (1730-1562),
hicsoşii  fiind triburi nomade asiatice ;
Conceptul fundamental al regalităţii egiptene este acela că regele generează viaţa. Viaţa sa
privată şi în general educaţia sa sunt toate marcate de această idee a regelui-zeu. El trebuie
să exceleze în toate, el primeşte o educaţie fizică şi militară pentru a fi cel dintâi, dar nu
primeşte educaţia unui general. Între funcţiile sale, un rol fundamental îl are religia. Regele
nu are, ca în alte părţi, calitatea de mare preot şi faptul acesta a dus la dezvoltarea unei
teocraţii, adică constituirea unei caste sacerdotale deosebit de puternice şi influente, care a
pus mulţi faraoni în dificultate, pentru ca Noul Imperiu să ia sfârşit tocmai prin pretenţiile
acestei teocraţii, concretizate prin regiunea marelui preot Herichor în Egiptul de Sus. Alte
funcţii ale regelui erau: războiul, ordinea şi justiţia.
Pentru apărarea sănătăţii sociale legile egiptene s-au inspirat dupălegile sumeriene şi codul lui
Hamurabi.
Violul era aspru pedepsit, la fel şi adulterul feminin; ca rezultat, natalitatea a fost mult mai
crescută decat in ţările vecine. Herodot a rămas surprins de numărul foarte mare de copii.
Existau reale eforturi pentru creşterea natalităţii.
Fetiţele se puteau căsători la 12 ani, iar băieţii la 15 ani.
Femeia, deci mama, era stăpâna casei, era foarte bine tratată.
Căsătoria se făcea la libera alegere.
Există o reală egalitate a sexelor, femeile ajungând deseori regine.
Alăptatul copiilor se făcea până la varsta de 3 ani.
Deosebită grijă pentru mama copiilor a dus la dedicarea celor mai frumoase poezii închinate
femeilor, la grija de a le impodobi cu diademe, cercei, peruci de toate formele, brăţări la maini şi
la glezne;

14
 Din texte, se poate vorbi de existenţa afecţiunii şi a tandreţii dintre soţ şi soţie, ele
conţinând termenii de: ‘iubita mea’, ‘iubitul meu’ sau ‘sora mea’, ‘fratele meu’.
Vechii egipteni practicau poligamia, în măsura în care le-o permitea standardul economic.
În orice caz, în rândurile aristoctaţiei acest lucru este sigur. Se ştie, astfel, că Ramses al II –
lea a avut 160 de copii.
Preotul ocupă un loc eminent în societatea Vechiului Egipt. Cel mai important era marele
preot al zeului Ammon. Preoţii erau organizaţi într-o complicată ierarhie cu mai multe
funcţii, într-un serviciu complex destinat cultului.
Scribul era un personaj esenţial pentru buna funcţionare a administraţiei şi birocraţiei
Vechiului Egipt, poziţia sa fiind elocvent reliefată într-un text: “scribul este cel care
comandă”. Scribul constituia, astfel, coloana vertebrală a administraţiei, el fiind cel care
ţine socotela finanţelor statului.
Religia a jucat un rol important in viata egiptenilor antici, dominând întreaga lor istorie. Privită în
general, religia egipteană constă din adorarea sub diferite forme a naturii şi în special a soarelui.
Este deci o religie a naturii.
Preotii. Singurul preot în întelesul strict al cuvântului era la egipteni regele, în calitatea sa de zeu şi
de fiu al zeilor. Ceilalţi preoţi işi implineau funcţia ca înlocuitori, ca imputerniciţi ai regelui.
Pe lângă privilegiile de care se bucurau, preoţii egipteni trebuiau să se supună unor restrictii. De
pildă : nu aveau voie să mânance altfel de carne decat din cea adusă ca sacrificiu; le era interzisă
consumarea cărnii de porc şi de peşte; întrebuinţau foarte putin untdelemn şi vin; se imbrăcau cu
haine foarte simple şi işi rădeau capul. De asemenea trebuiau să se supună unor lungi şi
complicate purificări.
Locurile de cult. Templul era la egipteni "locuinta zeului". În el se păstra statuia zeului şi era
instalat animalul său sfânt. La început egiptenii făceau locuinţe modeste pentru zei. Acestea nu
erau uneori decat simple colibe impletite din nuiele de răchităşi închise cu un gard de pari. La
intrare,  erau puse insignele tribului şi emblema zeului, sculptată în lemn.
Mai tarziu s-au construit temple din piatră, de forma pătratăşi cu doua uşi, una în fata celeilalte,
servind preotilor pentru a intra pe una şi a ieşi pe cealaltă când purtau idolul în procesiuni. Cel
mai impunător din  monumentele de piatră este celebrul templu imperial al lui Amon-Ra de la
Karnak.
Drumul care ducea la templu era străjuit de o parte şi de alta de sfincşi, iar înaintea intrării erau
doua obeliscuri monolitice, uneori foarte înalte şi acoperite cu inscripţii. Pe pereţii interiori ai
templului erau reprezentate ceremonii în legatură cu cultul zeului, iar pe pereţii exteriori erau
zugrăvite scene din luptele victorioase ale regelui.
TREPTELE PRIN CARE A TRECUT MEDICINA din Egipt au fost, pe rând, influenţate de
concepţiile religioase, toate având proprietăţi vindecative.
ANIMISMUL apela la vindecarea prin acţiunea unor forte oculte induse de ape, duhuri,
TOTEMISMUL - credinta în simbolurile comune unei ginţi sau frăţii; de exemplu, animale
(lup, caine, şacal, şoim, vultur).
FETISISMUL - venerarea unor obiecte, cărora li se atribuiau virtuţi magice, vindecătoare.
TABUISMUL - se baza pe anumite interdicţii cu caracter sacru care, dacă erau încălcate,
atrăgeau imbolnăviri .
MAGIA (invocarea demoniior în procesul de vindecare).

15
 ZOOLATRIA se baza pe solicitarea ajutorului de către vindecător din partea unor animale
divinizate, ca de exemplu: pisici, peşti, crocodili, şerpi, tauri, vaci, berbeci, lei, hipopotami,
şoimi, şacali, ereţti, pasărea Ibis etc. Până acolo se ajunsese, încat unui oras din Egipt i s-a
acordat numele de Crocodilopoiis, iar taurului Apis i s-a construit la Memfis un grajd sacru într-
un templu, fiind un obiect de adoraţie perpetuă.Credinţa în vindecarea zoolatrică a avut un
asemenea aplomb, încat s-au inventat imagini compozite (semi-umane de zei, animale), de
exemplu: om cu cap de crocodil, femeie cu cap de vacă, bărbat cu cap de sacal, de şoim, de
vultur, de caine etc.
Cea mai mare şcoală de medicină ‚ din întreaga antichitate a fost înfiinţată la Memfis şi a pornit de
la principiile că omul este compus din trei părţi constitutive:
1) Corpul material (anatomic)
2) Sufletul imaterial (inzibil);
3) Elementul dublu din om (având forma exactă a corpului material)-
corpul se îngrijeşte medical, pentru ca sufletul să nu-l parăsească. Corpul defunct, de asemenea,
trebuie îngrijit, pentru ca sufletul să aibă loc să se reîntoarcă .
MEDICINA ANTICĂ.Această şcoală de medicină se bucura de o mare recunoaştere în lumea
Mediteraneană, aici s-au format mari somităţi ale medicinei din acele timpuri, ca
HIPOCRATES, GALEN, DIOSCORIDES etc.
În afara şcolii de medicină de la Memfis, existau şi şcoli medicale pe lângă temple. Medicii
absolvenţi ai acestor şcoli medicale erau impărţiţi în:
1) Specialişti în bolile capului;
2) Specialişti în boli ale coloanei vertebrale;
3) Specialişti în boli abdominale;
4) Internişti;
5)Oculişti;
6) Dentişti
7) Chirurgi
Civilizaţia egipteană a fost cea mai strălucitoare creaţie umană din ţările limitrofe Mediteranei,
până în sec. VII î.Hr., când grecii au început să-şi impună marile şimultilateralele lor valori.
Egiptul antic a intrat în istoria universală încă de la începutul celuide al IlI-Iea mileniu, mai exact
către anul 3200 î.Hr.
Surse de informare (3000 î.Hr. - 395 î.Hr.) Informaţiile asupra medicinei egiptene provin din cel
puţin patru surse principale:
a)papirusuri medicale descoperite în minele unor vechi aşezări umane din Egipt;
b) relatări aleunor istorici antici despre viaţa din Egipt;
c) studiul complex, inclusiv radiografie şi cu izotopiradioactivi, al mumiilor şi al unor schelete
dezgropate din acest teritoriu;
d) dezvăluiriartistice.
A. Papirusuri medicale. Este dificil de apreciat data exactă la care au fost scrise diferitele
„papirusuri medicale"
Multe dintre ele sunt copii ale unor scrieri mai vechi. între cele mai cunoscute sunt:
 Papirusul Ebers (nume dat după egiptologul german Georg Ebers, care 1-a găsit în 1873, în
ruinele oraşului Teba) Arc o lungime de 20 m, cuprinde 110 pagini şi a fost scris la 1550 î.Hr.
Tradus în limba germană de H. Joachim, se găseşte la Muzeul din Leipzig. Se pare că
16
 este copia unui papirus mai vechi, de pe vremea primei dinastii (2500 1830 î.Hr.), scris deci de
contemporanii construirii celor trei piramide de lângă Cairo.
 Papirusul veterinar de la Kftittun, descoperit în 1893, este o scriere de medicină veterinară,
compusă la aproximativ 2500 î.Hr. Din păcate este deteriorat. Conţine descrieri de boli şi
numeroase reţete.
 Papirusul ginecologic de la Kalhun, scris prin anii 2000 î.Hr. Conţine sfaturi pentru ajutorul ce
trebuie dat la naştere şi pe perioada de lăuzie.
 Papirusul berlinez (sau Baigsch, de la numele egiptologului german Emil Brugsch, care 1-a
găsit în 1909, într-un vas de pământ din ruinele oraşului Menifis). Aflat actualmente la muzeul
egiptologie din Berlin, acesta este compus din trei părţi. Prima şi a treia sunt mai recente
(aproximativ 1700 î.Hr). Textul de mijloc, mai vechi - scris sub faraonii Sondu, din a doua
dinastie (2052-1800 î.Hr.) - cu părţi redactate chiar spre sfârşitul primei dinastii, sub faraonii
Husafaiti (2800-2700 î.Hr.).
 Papirusurile londoneze. Cel mai vechi dintre acestea este papirusul Hearst - scris în sec.
XVII î.Hr. Urmează papirusul Edwin Smith, descoperit în 1862, scris pe la 1600 î.Hr., dedicat
în special chirurgiei şi arsurilor, apoi papirusul Chester Bcatty, care nu este exclusiv medical,
ci conţine doar capitole despre boli, bolnavi şi medicaţii. Toate papirusurile londoneze se află
la British Museum. S-au găsit şi alte scrieri, datând de pe la anul 1000-800 î.Hr., adevărate
tratate. Este vorba despre Cartea despre vase şi inimă, Secretul medicinei, Cunoaşterea mişcării
inimii ş.a. Scriitorul creştin Clement din Alexandria (sec. 11 d.Hr.) afirmă ca ar fi existat în acest
oraş (în marea bibliotecă sau alte colecţii) 42 de cărţi sacre „inspirate de zeul Thot". Evident nu
toate erau cărţi de medicină, dar o parte din ele, în mod sigur.
Ceea ce ştim este că în timpul înfloririi civilizaţiei greceşti la Alexandria, sub dinastia Ptolemeilor
(sec. II—T î.Hr.), o bună parte din aceste cărţi au fost traduse în greceşte şi incluse într-o colecţie
numită Hermetică. Numele provenea de la zeul Hermes Trismegistus. Astfel, o bună parte din
cunoştinţele medicale ale egiptenilor au intrat în tezaurul medicinei eleniste şi apoi romane. O
copie a papirusului Ebers reprezintă cea de a IV-a carte a colecţiei hermetice.
Relatări ale unor istorici antici.Viaţa în vechiul Egipt a fost comentată în Historiile lui Herodot
(aproximativ 484-420 î.Hr.), în unele din scrierile lui Pliniu cel Bătrân (23-79 d.Hr.) şi în
Biblioteca istorică a lui Diodor din Sicilia (sec. Iî.Hr.).
Patografia mumiilor.Conservarea cadavrelor prin mumificare avea o motivaţie religioasă:
egiptenii credeau în viaţa veşnică. Trupul mortului trebuia să nu se altereze, să nu se
descompună, deoarece urma să-şi continue viaţa în regatul morţilor unde domnea Osiris. Fig. 3-
1. Vase canope, antropomorfe şi zoomorfe; în ultimul erau aşezate viscerele pisicilor sacre -
adorate vii, iar după moarte sub forma unor statuete (Musee de Louvre, Paris).

TIR 3-1

17
Vase canope, antropomorfe şi zoomorfe; in ultimul cran alezate viscerele pisicilor sacre - adorale vn,iar
după moarte sub forma unor statuete (Mnsee deI.ouvre, Paris)

Mumificarea răspundea însă şi unui deziderat practic: evitarea putrezirii cadavrelor, dezgroparea lor de
către animale sălbatice, evitarea difuzării unor boli infecto-contagioase. Dacă la început conservarea era
sumară (uscarea cadavrului îngropat sub un strat subţire de nisip sub soarele torid), mai târziu coachiţii
- preoţi autopsieri-îmbălsămători, au învăţat să scoată creierul prin nări şi prin orbite cu ajutorul unui
cârlig special, să ungă cadavrul cu ulei de palmier parfumat, să scoată organele interne şi să le pună în
arome tari, spirtoase, în vase speciale (canope) închise ermetic (fig. 3-1).
Fig. 3-2. Mumia preotului Amcn (circa 1000 î.Hr.) cu deformări ale
coloanei, caracteristice morbului lui Pott. Se observă (vedere din
faţă) şi un abces în psoasul stâng.
Mumia preotului Anien (circa 1000 Î.Hr.) cu deformări al
coloanei, caracteristice morbului lui Pott. Se obsen-5 (vedere
din faţă) şi un abces în psoasul stâng.
Cadavrul uman era apoi aşezat într-o baie de natron (natronui antic
era o soluţie concentrată de bicarbonat de sodiu). Natronui se
depunea pe cadavru într-o pojghiţă rezistentă. Cadavml era ţinut
acolo 2-3 luni, apoi înfăşurat în fese de bumbac, într-un strat
gros. Mumia era apoi introdusă într-un sarcofag de lemn (adesea pictat cu scene din viaţa
defunctului) al căruicontur sugera silueta umană.
Medicul arheolog englez Armând RufFer, care a studiat sute de mumii din punct de
vedereanatomopatologic, a găsit leziuni de tuberculoză osoasă la mumii datând din epoca
primeidinastii (3000 î.Hr.). Este cazul preotului Amen, cu morbullui Pott, carei-a deformat
coloana vertebrală (fig. 3-2). Au fost descoperite de asemenealeziuni de osteomielită la oasele
lungi şi la sinusuri, ca şi leziuni ale alveolelor dentare caurmare a pioreelor etc.ig. 3-3. Preotul
Ruma (basorelief circa 1500 î.Hr.) cu sechele de poliomielită- „piciorecvin" - paralizie de sciatic
popliteu extern (stânga); caz similar (dreapta), la faraonul Siptah- strănepotul marelui Ramses al
11-lea (radiografie dr. W. Witehouse, 1972).
caz similar (dreapta), la faraonul Siptah -
strănepotul maielui Ramses al ll-lea
(radioRiafic dr. W. Witehouse,
1972).agricole, vânătoare, procesiuni,
primiri de daruri, petreceri etc). Un
basorelief tombal îl arată de pildă pe
preotul Ruma, care aduce un sacrificiu
zeiţei Astarte. Aşa cum este înfăţişat,
infirm, cu un picior în poziţie ccvină,
ainiotrofic, consecinţă a unei paralizii de
sciatic popliteu extern, nu mai încape
îndoială că Ruma a fost atins în copilărie
de poliomielită (fig. 3-3).
Datele de bază ale medicinei egiptene au fost cuprinse în peste 10 papirusuri, dintre care
menţionăm următoarele:
18
 PAPIRUSUL EDWIN SMITH are 5 metri lungime şi a fost scris la începutul mileniului III. In
el sunt cuprinse 48 de observaţii privind intervenţii chirurgicale referindu-se la fracturi, entorse,
răniri, corpi străini, infecţii. În acest papirus s-au găsit şi descrieri privind modul de abordare a
diferitelor tumori şi abcese prin puncte de foc;
PAPIRUSUL EBERS din mileniul II o rolă gigantică, lată de 30 cm. și având o lungime de 20
metri, cuprinde 875 de reţete medicale şi vrăji. Din acestea, peste 100 sunt reţete pentru bolile de
ochi, foarte frecvente în acea perioadă în Africa de Nord şi Orientul Apropiat. Acest papirus se
referăşi la autopsiile făcute pe cadavre şi pe mumii. Conţine prescripţii pentru tot felul de
imbolnăviri clasificate după organele ce urmau a fi tratate.
PAPIRUSUL BRUGSCH (1250 i.c.n.) contine 170 de prescripţii pentru diferite afecţiuni.
PAPIRUSUL HEARST (1250 i.e.n.) ne prezintă 260 de reţete pentru tratamentul muscăturilor,
a durerilor de dinţi şi a căderii părului.
PAPIRUSUL CHESTER BEATTYLE trece în revistăarsurileşi marea varietate a afecţiunilor
oculare, indicând totodată tratamentul corespunzător.
PAPIRUSUL RHIND, pe lângă multiplele reguli de organizare, se referăşi la tratamentul unor
afecţiuni.
O multime de medicamente au fost enunţate în aceste papirusuri, administrate sub formă de
extracte, pulbere sau tincturi, ca de exemplu:
-SCILA MARITIMA cu efect tonic cardiac şi diuretic.
-RICINUL cu acţiune laxativă.
- MACUL cu efect opiaceu.
-LEMNUL DE CEDRU - mineralizant
-SMIRNA - dezinfectant.
-RODIA - dezinfectant.
- MATRAGUNA care, prin conținutul ei în atropină și scopolamină, indeplinește un rol antispastic
și cardioaccelerator. Între intervențiile chirurgicale, erau cunoscute extirparea tumorilor,
aplicarea de atele pentru fracturi, luxații şi entorse, intervenția pentru prolaps uterin, operații de
cataractă și tratamentul retenției de urina.
Pe lângă bolile chirurgicale papirusurile conțin referiri la: boli abdominale diverse, la bronsite,
laringite, pleurezii, pneumonii, dentopatii, afecțiuni ginecologice, ale pleoapelor, a
conjunctivitelor catarale și granuloase, a febrei tifoide, a parazitozelor intestinale, a malariei, a
epilepsiei, erizipelului, a metritelor, a contuziilor, constipațiilor, bilhariozei (schistosomiazei), cu
localizări arterio-venoase, intestinale, insoțite de anemie, ciroza hepatică şi Hematuria de Egipt.
Regimul alimentar în perioada de evoluție a bolii indica: pepeni, dovleci, lăptuca, smochine,
curmale, rodii, fructe. În perioada de convalescență, regimul se putea completa cu: bob, linte,
fasole, mazăre, ceapă, usturoi, nucă de cocos, măsline, țelină, rizomi comestibili, rizomi făinoși
ai lotusului alb și albastru, partea de jos a papirusului, grăunte de în, peste uscat, paine fără sare,
tulpină de bambus, rădăcină și floare de lotus, ulei de susan, prepelițe, păsări mari (rată, gască),
curmale, bere de orez.
În cadrul mitologiei egipteane, putem enumera câțiva reputați vindecători:
Thot: "atotștiutorul", care deținând toate tainele, le cunoștea și pe acelea ale vindecării. Vindeca
în special bolile de ochi. Mai târziu, a devenit Hermes Trismegistul la greci.
Osiris: cel care învinge moartea
Isis: zeiță-vrăjitoare despre care se spunea că învie morții
19
 Amon: nu numai zeul-soare, ci și al fecundității și virilității
Sekhmet: zeiță ocrotitoare a femeilor suferinde
Seth: personaj malefic, răspândea bolile epidemic Marea Piramidă din Gizeh

Aceasta este singura minune a lumii ce nu necesită descrieri ale istoricilor din antichitate sau ale
poeților. Este singura minune a lumii asupra căreia nu se fac speculații referitoare la formă,
mărime și prezentare.

Este cea mai veche și totuși singura care a supraviețuit timpului. Contrar părerii generale, numai
Marea Piramidă a lui Khufu (Cheops), nu toate cele trei Mari Piramide, se află pe lista celor
șapte minuni ale lumii antice.
Marea Piramidă din Gizeh a fost cea mai înaltă construcție din lume mai mult de 43 de secole,
până în secolul al XIX-lea în 1889 când a fost construit Turnul
Eiffel. Avea, la început, 146 m (azi 138 m) înălțime, latura de
227 m și cuprinde 2.521.000 m cubi de piatră. Fețele piramidei
erau placate cu plăci șlefuite din granit. A fost construită de
faraonul Khufu din a IV-a Dinastie, în jurul anului 2.560 î.e.n.
pentru a servi drept mormânt acestuia.
Fiecare bloc de piatră din cele două milioane cântărește mai
mult de 2 tone. S-a sugerat faptul că în cele trei piramide sunt
suficiente blocuri de piatră pentru a construi un zid gros de 30
cm și înalt de 3 m care să înconjoare Franța. Suprafața ocupată
de Marea Piramidă poate înghiți Catedrala Sf. Petru din Roma, catedralele din Florența și Milano
și Catedralele Westminster și Sf. Paul din Londra, toate laolaltă.
Pe fațeta din nord se află intrarea în piramidă. Coridoarele și galeriile duc fie spre camera
mortuară a regelui, fie au avut alte funcții. Camera regelui se află în inima piramidei, putând fi
accesată numai prin Marea Galerie și un coridor ascensional.
Sarcofagul regelui este făcut din granit roșu, ca și pereții interiori ai camerei.
Cea mai impresionantă este piatra cu laturi foarte fin șlefuite de deasupra intrării, lungă de peste
3 m, înaltă de 2,4 m și groasă de 1,3 m.
Toate pietrele din interior se potrivesc așa de bine, încât nu poți strecura nici un card între ele.
Sarcofagul este orientat conform direcțiilor busolei și este cu numai 1 cm mai mic decât intrarea
în cameră. Probabil a fost introdus în timpul construcției.
SFINXUL
Anul constructiei:
Ultimile teorii spun că Sfinxul a fost construit în timpul celei de a IV-a Dinastii de către Khaf-Ra
(Chefren, Kefren), în anul 2500 iHr, după construcția piramidei acestuia.
Dovezi arheologice și geologice arată că eroziunea Sfinxului se datorează în principal apei și mai
puțin nisipului și că ar fi fost construit cu 7.000 - 10.000 de ani în urmă fiind doar restaurat de
Khaf-Ra. Aceste teorii sustin că Sfinxul era deja construit în timpul ultimei ere glaciare din
perioada 13.000 - 8.000 iHr.
Robert Bauval and Graham Hancock au dezvoltat o altă teorie care spune că Sfinx-ul (luând
în considerație asezarea sa în funcție de piramidele invecinate și scrierile vechi egiptene) este o
parte (dacă nu cel mai important element) a unei harți astronomice care are strânsă legătură cu
20
 constelația Orion. Ei au concluzionat că cea mai bună potrivire a hărții ar fi cu poziția pe care au
avut-o stelele în anul 10.500 iHr.
Nu există nici o inscripție sau scriere care să indice clar data construcției.Există doar indicii care
sustin ipoteza că Sfinx-ul ar fi existat înaintea piramidelor.

Locatie:
Sfinx-ul se află în Egipt, pe platoul Gizeh, la aproximativ 10 km vest de Cairo, în partea de
nord-est a Vaii Templului lui Khaf-Ra. Gizeh este un bogat site arheologic care cuprinde cele trei
piramide uriașe (a lui Keops, Kufru şi Menkaura), alte piramide mai mici numite "ale Reginelor"
şi numeroase alte temple şi morminte ale altor familii.
Istorie:
Numele de Sfinx vine de la cuvântul grecesc "shingo" care înseamnă "a ștrangula" și grecii
l-au folosit pentru prima dată numind o creatură fabuloasă care avea capul unei fete, corpul unui
leu și aripi de pasăre care iși strangula victimile.
Sfinx-ul este o construcție obisnuită în Egipt și sunt priviți ca protectori, gardieni la intrarea
templelor.
Sfinx-ii au fie cap de berbec și corp de leu, cap de uliu și corp de leu sau capul unui rege sau zeu
și corp de leu. "Marele Sfinx" de pe platoul de la Gizeh este o creatură care are capul unui rege
(al lui Khaf-Ra, se crede) sau zeu și corp de leu.
Ultima dintre teoriile construirii Sfinx-ului este că acesta a fost construit de către regele
Khaf-Ra (2558 - 2532 iHr), regele celei de a 4-a dinastii. Khaf-Ra a fost unul dintre fii lui Khufu
(Cheops). Sfinxul se aliniază cu piramida lui Khaf-Ra la căpătul drumului pietruit și se crede că
ar fi fost construit pentru a păzi piramida faraonului.
A fost de multe ori îngropat de nisipuri și, se spune că, în jurul anului 1400 iHr regele Thutmose,
pe vremea când era încă prinț, a mers la vânătoare și, obosit, a adormit la umbra Sfinxului.
Dormind, a visat că Sfinxul i-a vorbit și i-a cerut să-l dezgroape de sub nisipuri, ceea ce regele
Thutmose a făcut și a și restaurat această constructie. Sunt zvonuri că la restaurările de la
începutul secolului XX au fost descoperite tuneluri, pasaje și camere secrete. Nu se știe însă dacă
acestea au fost construite o dată cu statuia sau sunt rezultatul jefuitorilor de comori.
Descriere:
Sfinxul are corpul unui leu și capul unui rege sau zeu. Privit din profil, iți dai seama că are
capul mult mai mic în comparație cu corpul. Corpul are o lungime de 73 m și o înăltime de 20 m.
Numai labele au o lungime de 17 m iar partea din spate are 52 m. Capul are 6 m înălțime și 4 m
lățime, iar numai ochii au 2 m înălțime. Nasul și barba lipsesc, doar barba fiind expusă la Muzeul
Britanic. În trecut, statuia a fost pictată: rosu pentru fațăși corp și galben cu dungi albastre pentru
cap. Sfinx-ul a fost construit pe locul unei cariere de piatrăși se pare că a fost sculptat dintr-o
singură bucată de piatră de var. Astăzi, statuia se fărămițează din cauza vântului, umidității și a
poluării din Cairo. Au avut loc cateva restaurări în timp și s-au adăugat noi blocuri de piatră, dar
păstrarea acestei statui este încă o problemă.
MEDICINA GRECIEI ANTICE
Medicina Greciei antice se referă la acea parte a istoriei medicinei din perioada cuprinsă de la
începutul secolului al VIII-lea î.Hr. până la jumătatea seciolului al II-lea d.Hr. pe teritoriul
Greciei antice sau coloniilor grecești.

21
 Medicina greacă antică s-a format sub influența incontestabilă a științei medicale egiptene,
mesopotamiene și indiene, conținutul acesteia fiind în permanență imbogățit de către mai multe
ge-nerații de greci de geniu, întemeietori de școli filozofice sau medicale din mileniul I i.e.n.
Vorbeam de școli filozofice, pe drept cuvânt, deoarece dualismul filozofie-sănătate a fost din
cele mai vechi timpuri în Grecia indisolubil legat de existența, permanentă și devenirea omului.
De la început, medicina din Grecia a avut tendința de a forma școli. Astfel, în primele patru
secole le mileniului I î.e.n. ea a fost dominată de așa-numita:
1. Școala practicienilor care efectuau acte de vindecare fără a avea cunoștințe despre structura
ana-tomică a organismului uman și despre fiziologia acestuia. Largă răspândire aveau în întreg
mileniul I principiile mesopotamiene și indiene privind elementele constitutive ale universului
cosmic: apa, aerul și focul, acestea reproducându-se sub forma ideilor morale în universul uman.
2. Doctrina orfică‚ a lui Orfeu a căutat să lege aceste elemente prin dualismul suflet-corp, atribuind
sufletului păcatul săvârșit direct care duce inevitabil la boală, ca și păcatele indirecte, strămoșești
(ereditare), care de asemenea sunt surse de suferință.
3. Școala pneumatică‚ a găsit ca element de legătură al tuturor acestor urmări, principiul
pneuma, principiu pe care oamenii îl iau din aerul respirat și care unește într-un tot diferitele
elemente cons-titutive ale corpului uman până la moarte.
În acest domeniu, grecii au fost puternic influențați de că-tre indieni.În întreaga epocă
prehipocratiană, pe lângă medicina practicienilor și cea orfo-pneumatică, a existat:
4 Medicina vrăjitorilor,
5 Medicina templelor, a diferitelor ritualuri, a diverselor incantații, precum și cea a
6. Oracolelor (ca de exemplu oracolul de la Delfi din sec. 8 i.e.n.).
Adevăratul patron al medicinei este menționat de către Homer că ar fi trăit în secolul 11-l0 î.e.n.
Este vorba de Asclepios, adoptat de romani sub numele de Esculap și care, pentru meritele
demonstrate, a fost recunoscut ulterior în 321. Imaginea sa sculptată ni-l înfățișează ca pe un
bărbat frumos, în plină forță fizică ce poartă în partea dreapta un toiag pe care se înfășoară un
șarpe. Acest personaj mitic, numit și fiul lui Apollo, după cum am arătat, avea ca emblemă
șarpele, dar și cocsul. Raportate la îndeletnicirea sa medicală, aceste embleme reprezentau în
ordine: cocoșul – vigilența ce trebuie acordată fenomenului morbid, iar șarpele – prudența
actului medical. În templele sale, el a întemeiat o medicină hieratică (hicros în limba greacă
înseamna sfântă) cu numeroși adepți care s-au răspândit și în Sicilia și în Italia meridională, și
chiar în Dacia.

Principiile enunțate de diverși autori greci au influențat profund medicina. Astfel, Tales din Milet
(624 - 546 i.e.n.) considera ca element primordial așa-numita "arche"(apa), care se găseste atât în
natură, cât și în organismul viu: uman, animal sau plante; carența ei ducând la secete, uscăciune,
îmbatranire, lipsa de funcțiune a organelor etc. Diferitele ei stări fizice pot fi surse de febră,
răceală‚ frisoane, umezeală, transpirații, precipitări de substanțe, cheaguri, evaporări,
transformare în aer, em-bologii, tromboze etc. După Tales, apa este cel mai important principiu
din natură, fiind baza pă-mântului, a aerului și a focului, prin apariția fulgerelor, prin inflamarea
hidrogenului, prin rolul oxi-dativ al oxigenului în procesele de ardere, de respirație, de nutritie
etc.

22
 Pe aceeași linie a elementului primordial a mers și Anaximene (585 - 525 i.e.n.), susținând că la
baza tuturor lucrurilor stă aerul, toate provenind din aer prin dilatarea și condensarea lui.
Organele dilatate din aer fiind plămânii, intestinele, stomacul, etc. Organele condensate din aer
ar fi oasele, cartilagiile, mușchii, inima, membrele, unghiile, părul, etc.

Tot pe linia lui Tales a mers și Anaximandru (610 - 546 î.e.n.), susținand în vestita școală din
Milet că toată lumea a luat ființă din Apeiron (deci din mediul acvatic), fiind incontestabil un
pre-cursor al lui Darwin. Prin școala Miletiana s-a afirmat și Heraclit din Efes (540 -470 î.e.n.),
adevăratul intemeietor al dialecticii, care a susținut și demonstrat prin argumente logice și nu
mistice că totul se supune ordinii universale numite "lagos" și că la baza creației lumii stă focul
care coor-donează activitatea pământului, a apei și a aerului. Focul stă la baza eternelor arderi
din marele labo-rator numit ficat, marele laborator nutritiv, hematologic, imunologic, bactericid,
antiviral, antiparaz-itar, vasculotrop, neurotrop etc. Reamintirea platoniană prin "Anamnezis",
chiar dacă se referea la o viață transcedentală, a reprezentat un exemplu în cercetarea patogeniei
prin depistarea anamnestică a antecedentelor perso-nale și eredo-colaterale ale unui bolnav.
De reținut faptul că însuși Democrit din Abdera (460 i.e.n,), în deosebita sa capacitate de sin-teză,s-
a preocupat și de medicină.
Chirurgia, practicată aproape de toți medicii greci cu instrumentar variat destul de perfecți-onat, era
capabilă să execute: trepanații, amputații, operații pe ficat cu sau fără anestezice. Se trata curent
pioreea alveolară, se puneau coroane dentare, de obicei din fildeș, proteze dentare, punți cu dinți
falși, se operau pterigioame, cataracte și exoftalmii. Școala chirurgicală era completată prin
cursuri și tratate corespunzatoare.
În școala din Knidos din sudul Anatoliei, predomina empirismul, pe observații repetate și
numeroase. Astfel, medicii acestei școli au fost primii care au recunoscut chisturile hidatice
pulmo-nare, guta și deosebirea ei față de artrită, cât și stadiile de evoluție ale scrofulozei
tuberculoase. Ei au practicat cei dintâi auscultația pentru depistarea pleureziei uscate și umede
. Școala din Knidos privea medicina ca pe o știință ce trebuie învătată metodic, printr-o mare
capacitate de analiză și o memorie prodigioasă. Deci medicul trebuia să aibă calități intelectuale
superioare. Sistemul de învățământ era foarte exact și precis alcătuit, dând o predominanță
cunoștintelor teoretice. Diagnosticul trebuia să fie de mare precizie și foarte bine analizat. Toate
semnele clinice și fenomenele patogenice trebuiau descrise foarte atent și cu toate detaliile
maladiilor respective.
Medicii din Knidos au acumulat de la predecesorii lor din Mesopotamia, Egipt și India o
complexă enciclopedie de date privind etiopato-genia și tratamentul diferitelor boli. Cu toate
acestea, procedeele lor terapeutice erau pur empirice și rudimentare, în timp ce diagnosticul era
de o mare finețe analitică.
Hippocrate din Cos (n. cca. 460 î.Hr.Arhipelagul insulelor Sporade, d. cca. 370 î.Hr. în loca-litatea
Larissa din Tessalia) a fost cel mai vestit medic al Greciei anticeși este considerat părintele
medicinei. Numele lui este legat de Jurământul lui Hippocrate, un adevărat codice moral al unui
medic în exercitarea profesiunii sale, jurământ prestat și în zilele noastre în multe universități de
absolvenții facultăților de medicină.
Hippocarate și elevii săi nu au conceput boala ca pe o simplă entitate straină. Ei vedeau omul
bolnav în întregimea lui, considerând boala ca un fenomen general determinat de "discrazii" --
amestecuri nefavorabile ale celor patru umori (bila neagră, bila galbenă și mucozitățile din căile
23
 respiratorii, digestive, urinare, mucopolizaharidele sinoviale, mucopolizaha-ridele din sânge,
articulare, genitale, teci musculare, nas, gât, urechi, meninge, peritoneu, lichid amniotic, pleura,
pericard etc). Există bolnavi, nu boli; se remarcă efortul depus pentru individuali-zarea fiecărui
caz.

1.reconstituirea evoluției bolii, de la debut până la momentul prezentării

2.descrierea stării prezente după examinări succesive
3.formularea unei ipoteze despre evoluția de viitor a bolii
Restabilirea echilibrului umoral duce în mod implicit la obținerea stării de sănătate, deci de
eucrazie (amestec bun al umorilor)

Hippocrate din Cos - Bust aflat în "Galleria degli Uffizi", Florenţa

A rămas peste timp ca un monument viu al medicinei antice jurământul lui
Hippocrate. Acest jurământ din secolul 5 î.c.n. exprimă un remarcabil
spirit de responsabilitate profesional de deplină solidaritate în lupta cu
procesul morbid și, în acelați timp, este un model de stimulare a spiritului
organizatoric medical, social și general uman. Jurământul era rostit în mod
obligatoriu de viitorul medic. Prin el, acesta se obliga să-și cinstească
maestrul toată viața, săa-i ajute în caz de nevoie și să aibă grijă să
transmită cunoștințele dobândite copiilor acestuia în mod gratuit. Urmează
apoi obliga-țiile față de bolnavi, prin care ăși impune să-i îngrijească "cu
toată știința și putința" lui, tratamentele și, în general, medicamentele pe
care le aplica să nu aibă un scop reprobabil sau criminal. Să se abți-nă de la orice fel de abuzuri
pe care le-ar putea săvârși având protecția profesiunii sale. Pe de altă parte, deoarece bolile pot
leza prestigiul sau imaginea omului, cât și relațiile lui cu familia sau socie-tatea, să păstreze cu
strictețe secretul profesional.
Trecând de la Hippocrate la medicina greacă în general, subliniem faptul că se acordă multă grijă
alimentației bolnavilor, profesiunii, îmbrăcămintei lor, temperaturii mediului de lucru, apei de
consum și regimurilor alimentare, contactului cu parazitoze macroscopice, traumatismelor,
fracturi-lor și luxațiilor, anomaliilor meteorologice.
Organizarea medicilor în corporații îi obligă pe aceștia ca în orașul în care se stabileau tem-porar
(pentru 2-3 ani) să-și amenajeze un local ce avea rol de cabinet de consultații, sală de operații și
de oficiu farmaceutic, în afara medicilor angajați în corporații, existau și medici independenți
care erau, în același timp, și filozofi și oratori.
După ce în anul 335 î.e.n. Alexandru Macedon a reprimat răscoală inițiată de Teba, ocupând
Grecia, centrele medicale, economice și politice s-au refugiat în tarile apropiate. Astfel, la
Alexan-dria, în Egipt, a luat ființă Academia Științifică, cu celebra școală de medicină ce a
reprezentat o culme a medicinei antice, în frunte cu deosebitii medici Herofil (sec. 3-2 î.e.n.), și
Erasistrat (250 î.e.n.).
Medicul Herophilos (sec. 4-3 î.e.n.) s-a impus prin elaborarea unor tratate de largă circulație în
lumea antică intitulată : "anatomia", "despre ochi", "despre puls" în care este studiat cu deosebit
interes: sistemul nervos, sistemul circulator, intestinul și aparatul uro-genital. Înainte de Harwey
William (1578 - 1637) cu aproape 2000 de ani, Herophilos a făcut prima distincție netă între
artere și vene, subliniind că arterele transportă sânge oxigenat. Tot el a recunoscut importanța
24
 celui de al 4-lea ventricol cerebral și a descoperit totodată calamusul scriptorius din regiunea
posterioara a bulbului rahidian, lăsând importante date despre meninge, despre ritmul pulsului și
canalele chiliforme ale vaselor limfatice. S-a preocupat, de asemenea, de obstetrică, ginecologie și
embriologie. A fost cel mai mare anatomist al antichități, descoperind rolul encefalului ca sediu al
gândirii și sensibilității. Totodată precizează și originea nervilor din măduva spinării, diferențiind nervii
senzitivi de cei mo-torii.
Erasistratos (sec. 4-3 i.e.n.), pe de altă parte, a studiat calitățile nervilor cranieni și acțiunea lor, cât și
funcțiile inimii, a ficatului, a căilor respiratorii și a căilor biliare. Prin studiile sale efectuate pe cadavre a
reușit să deosebească circulația arterială‚ de cea venoasă. Concomitent, s-a preocupat și de modificările
morfo-patologige ce apar în pericardită și pleurezii .Ultimul mare medic grec al antichității a fost Galen
(Galenos, Galenus - 130-200 e.n.) care, desi s-a născut în Grecia, a trăit de la vârsta de 30 de ani la Roma, unde s-a
preocupat în afara medi-cinei, de matematică, filozofie și drept. El a pus bazele anatomiei umane.

Subiectul: Evul mediu — şcoli medicale

Plan
1.Medicina bizantina
2.Medicina în califatele arabe medievale
3.Medicina în Europa medievala
Medicina în Evul Mediu

[±] Termenul „Evul Mediu" este o etichetă (didactic necesară) utilizată în mod curent ca o
subdiviziune a istoriei universale. Cultura şi civilizaţia acestei perioade este tributară în primul
rând celei greco-romane, în al doilea rând contribuţiei popoarelor germanice şi influenţei arabe
şi în al treilea rând ideologiei creştine instituţionalizate. Finalul acestei epoci s-a stabilit,
convenţional, în 1453, anul cuceririi Constantinopolului de către turci.
[±] Medicina Evului Mediu timpuriu (sec.lV-X) este, în mare parte, o continuare a celei din
Antichitate, contribuţii (mai mult sau mai puţin semnificative) la dezvoltarea ei aducând medicii
enciclopedişti bizantini şi arabi. Remarcabilă în această perioadă este înfiinţarea primelor
spitale şi a şcolilor medicale, transformate ulterior în facultăţi de medicină (sec.XIII). [Prima
universitate a fost atestată în anul 1119 la Bologna].
[±] Odată cu naşterea creştinismului, s-a schimbat treptat şi identitatea divinităţilor destinate a
veghea la starea de sănătate şi boală. Locul lor a fost preluat de Iisus şi Maica Domnului, de
sfinţi (Cosma şi Damian -„doctorii fără de arginţi"; Pantelimon, Anton, Luca ş.a.) şi sfinte
(Ana, Măria Magdalena, Lucia, Margareta, Varvara ş.a.) vindecătoare. Inflaţia de sfinţi
vindecători (mai ales în Evul Mediu) se explică nu numai prin eficienţa redusă a mijloacelor
terapeutice ale vremii, ci şi printr-o fervoare deosebită a credincioşilor.

1. Medicina bizantina
2. Medicina în califatele arabe medievale
3. Medicina în Europa medievala
4. Medicina în Renastere
25
Medicina bizantina
- în Imperiul Roman de rasarit, cu capitala la Bizant (apoi Constantinopol)
- despre medicina bizantina s-a scris putin
- au dezvoltat o noua organizare medicala.
— Imperiul Bizantin—
— înainte de constituirea Imperiului Bizantin, în anul 325 d.H.. împăratul Constantin cel Mare a
convocat Primul Sinod Ecumenic (adunare episcopală, care constituie forul suprem al Bisericii
- se întruneşte periodic pentru a rezolva probleme de dogmă, de morală şi de administraţie
bisericească) la Niceea. în cadrul acestuia s-a hotărât, printre altele, să se închidă toate templele
zeilor păgâni (chiar şi ale celor vindecători) şi Biserica creştină să preia asistenţa medicală si
socială a populaţiei.
Au fost astfel înfiinţate instituţiile de caritate creştină, situate pe lângă mănăstiri
 (xenodochiu - pentru călători săraci, bolnavi;
 nosocomiu - pentru boli cronice sau infecţiose;
 aerontocomiu - azil pentru bătrâni;
 orfanotrofie - pentru copiii orfani etc).
— Vasile cel Mare (330-379 d.H.) a fost medic, preot şi a urcat în ierarhia ecleziastică până la
rangul de patriarh (ulterior sanctificat) al Constantinopolului. [A reglementat şi viaţa monastică,
regulile lui fiind urmate şi de Benedict din Norcia, fondatorul celebrei mănăstiri Monte Cassino
şi primul legislator al monahismului vest-european]. A înfiinţat primul spital din lume (370
d.H.) în Cesareea (Capadochia) şi a reuşit să împacecredinţa cu ştiinţa, realizând o instituţie
complexă de asistentă medicală si caritate creştină (denumităgeneric "Vasiliada"), care a
reprezentat modelul urmat de toată lumea medievală (europeană şi arabă). "Vasiliada" cuprindea:
- o instituţie de caritate creştină (xenodochiu sa nosocomiu)
-spital (careîndeplinea condiţiile standard):
■ era staţionar pentru boli acute şi cronice
■ medicii erau absolvenţi ai unei şcoli medicale
■ mijloacele de tratament aparţineau medicinei culte –oşcoala medicală
- o societate filantropică (pentru înteţinerea spitalului)
— Alte spitale fondate după modelul Vasiliadei:
- sec. V - Edessa, Gondishapur (aici s-au refugiat şi au activat medicii nestorieni - adepţii
patriarhului Nestor, considerat eretic), situate pe teritoriul viitorului Califat Arab de Răsărit.
- sec. VI - Monte Cassino - primul spital din Europa (Italia), înfiinţat de Sf. Benedict, în apropiere
de mănăstirea cu acelaşi nume
- sec. IX - Hotel Dieu (Paris) - al doilea spital din Europa, situat lângă catedrala Notre Dame.
- sec. VIII - X -în Califatele Arabe la Bagdad, Damasc, Cairo, Cordoba
sec. XII - Pantocrator (Constantinopol) - avea 50 de paturi (în 5 secţii diferite), 3 medici (dintre care
o femeie), câţiva asistenţi şi îngrijitori şi aproximativ 100 de persoane (contabili, controlori) în
aparatul administrativ (de atunci există birocraţie în sistemul sanitar). Primul spital  la 370, în
timpul lui Vasile cel Mare.
[±]Au existat multe alte spitale în Bizanţ, deoarece împărăteasa Elena (mama lui Constantin cel
Mare) şi, după exemplul ei, majoritatea femeilor nobile, au ţinut să fondeze astfel de instituţii
şi/sau biserici şi mănăstiri. După începerea cruciadelor (sec. XI) au fost construite spitale de-a

26
 lungul drumurilor spre Pământul Sfânt, multe dintre acestea cu personal în întregime feminin. în
general, spitalele aveau secţii separate pentru femei, unde exista o femeie-medic (numită
"iatraina"), în plus faţă de restul medicilor (le era subordonată acestora şi primea jumătate din
salariul lor).
— Imperiul Bizantin a avut rolul important de a păstra şi transmite cultura şi civilizaţia greco-
romană (inclusiv cunoştinţele medicale), atât spre est (în Califatele Arabe), cât şi spre vest (în
întreaga Europă medievală).
—Medicii enciclooedisti bizantini (care scriau în limba greacă medievală) sunt cei care au inclus în
tratatele lor informaţiile medicale provenite de la greci si romani, adăugând experienţa clinică
proprie. Printre cei mai importanţi s-au numărat:
- sec. IV —Oribasius (325-403 d.H.) - absolvent al Şcolii din Alexandria, medic la Constantinopol;
Oribazius este autorul unei enciclopedii cu un continut extrem de vast, lucrare în care
conspecteaza si ierarhizeaza toata literatura medicala greco-romana de pâna atunci (sunt aprox.
70 volume) în care face o compilaţie din autorii Antichităţii (transmite operele medicale de la
Hipocrate la Galen, fără a manifesta spirit critic faţă de concepţiile acestora. Oribazius
consemneaza si de unde a lua fragmentele, desi în acele timpuri nu se obisnuia acest lucru. 3
lucrări importante:
A doua lucrare a sa se intituleaza „Synopsis” si este un tratat medical cu scop didactic, structurat
în 3 volume, o sinteza a medicinei antice, completata cu cazuri clinice si sinteze proprii, o carte
de educatie pentru sanatate destinata calatorilor etc.
"Synopsis" (3 volume, 9 părţi) - tratat
" critic - discutarea, ierarhizarea textelor vechi şi completarea cu experienţa clinică proprie
■ sintetic- sistematizarea şi rezumarea cunoştinţelor medicale din epocă
■ didactic - primul manual pentru studenţi (scris pentru fiul său Eustaţiu), folosit în învăţământul
medical până în sec. XVII.
"Euporista" - prima lucrare de popularizare medicală (până atunci se considera că arta
medicală e secretă, adică destinată doar elevilor şcolilor medicale), scrisă pentru oamenii ce
călătoreau în ţinuturi fără medici (echivalentă cu educaţia pentru sănătate, cuprindea informaţii
despre dietetică, terapeutică)
Antilos, contemporan cu Oribazius, este autorul unei lucrari de chirurgie despre tratamentul
anevrismelor arteriale. Antilos - a scris tratate de chirurgie, farmacologie, balneologie
- a descris anevrismele arteriale, cauzele şi tehnica operatorie pentru rezolvarea lor (metoda Antilos,
care a fost folosită până în sec. XIX) - sec. VI
- Actius din Amida a scris un tratat de medicina în 4 volume, în care vorbeste si despre difterie si
unele medicamente noi din India.
- o compilaţie hipocratico-galenică cu elemente de misticism creştin
- original prin - descrierea difteriei şi a unei noi tehnici de traheotomie
- descrierea a 3 tipuri de viermi intestinali şi a tratamentului specific –
Alexandru din Trai (525-605 d.H.) - autor al unui tratat în 12 volume - "Douăsprezece cărţi de
CMdiciMZ, original prin noutăţile medicale prezentate. Alexandru fiind considerat cel mai mare
practician şi teoretician al timpului.
- sec. VII - Pavel din Egina (sec. VII) - cunoscut ca fiind cel mai renumit chirurg al epocii sale, el
a elaborat o "Enciclopedie medicală'' în 7 volume, cel de-al 6-lea fiind dedicat cJiirurgisi'. Pavel
din Egina (sec. VII)
27
- a fost cel mai mare chirurg al Bizantului
- a folosit bisturiul, metode chirurgicale noi
- lucrari despre tumorile maligne, cancerul de sân, hemoroizi varice, fisuri anale, hernie,
polipi nazali etc.
[±] De-a lungul celor mai mult de 1000 de ani de existenţă a Imperiului Bizantin, s-a observat o
atitudine ambivalenţă faţă de femei, aceasta reflectând paradoxul civilizaţiei bizantine, care
simultan denigra femeile ca fiice ale Evei şi ridica în slăvi pe Sf. Măria, ca mamă a lui lisus,
deci instrumentul salvării omenirii. Astfel încât, pe măsură ce perioada medievală progresa,
educaţia medicală a femeilor a suferit un declin, pentru că Biserica propovăduia inferioritatea
lor
In anul 325 la Niceea, la primul sinod, biserica crestina s-a decis sa preia grija îngrijirilor
medicale umane. S-au închis templele dedicate zeilor vindecatori, deschizându-se institutii de
caritate crestina, pe specialitati si tipuri de boli.
— Califatele Arabe —
[±] La începutul sec. VII, în Orientul Apropiat şi Mijlociu, se formează şi se dezvoltă o cultură
bogată şi multilaterală, baza constituind-o civilizaţia antică orientală şi cea greco-romanâ. De-
a lungul unei perioade de circa 150 de ani (750-900 d.H.) s-a desfăşurat acţiunea de cucerire a
vaste teritorii, astfel încât Califatele Arabe au ajuns să se întindă din Afganistan (Orientul
Mijlociu) până în Andaluzia (Spania).
[±] Califatele Arabe au suferit influenţa bizantină chiar de la formare, dacă luăm în considerare
faptul că medicul şi sfetnicul lui Mahomed a fost creştinul nestorian Haret Ibn Caladah, care
profesa la vremea aceea la spitalul din Gondishapur. Ca urmare, elementele medicale din
Coran (elaborat în 610 d.H.) - igienă individuală şi colectivă, dietetică, diverse reguli de
păstrarea sănătăţii de către populaţie - sunt de sorginte bizantină.
[±] Imperiul musulman timpuriu avea o cultură diversă şi tolerantă, astfel încât medicii nu erau
obligaţi să treacă la islamism şi în califate se practica medicina tuturor popoarelor, fără
discriminare. Limba oficială era araba, însă erau acceptate şi lucrările în latină.
—Medicina Califatelor Arabe este veriga de legătură între medicina Antichităţii şi cea bizantină
cu medicina Evului Mediu şi Renaşterii din Europa apuseană
Sursele de inspiraţie dogmatică ale Coranului au fost Vechiul Testament şi Talmudul.
— Istoria Califatelor Arabe (implicit istoria medicinei) se poate împărţi (didactic) în 3 perioade:
1. etapa de asimilare (mijlocul sec. VII - sfârsitul sec. IX)
- este o perioada a traducerilor
- sunt traduse principalele opere din cultura greco-romana si orientala
2. perioada de inflorire (sec. X-XI)
3. perioada de declin (dupa 1100)
În etapa de asimilare, mai ales la Bagdad, dar si la Damasc (initial), apoi la Cairo; se realizeaza o
veritabila scoala de traduceri in limba araba a lui Hipocrate, Oribazius, Galen, Dioscoride.
Traditia bizantina a spitalului (intemeiat de Vasile cel Mare - 370) a fost preluata, cel mai celebru
fiind spitalul din Bagdad. Cei mai multi medici erau crestini, dar numele crestine nu s-au pastrat,
arabii dându-le nume noi. Medicul lui Mahomed a fost un nestorian (Nestor  fost patriarh al
Constantinopolului, declarat eretic si refugiat in Iran, la Edessa. Majoritatea insotitorilor acestuia
erau medici, care apoi au intemeiat spitalele din Harada, Pur).

28
! Arabii au fost primii mari chimisti ai lumii, ducând la aparitia farmacistului; medicul trebuia sa
delege aceasta functie cuiva cu o pregatire specifica, cu responsabilitate morala si intelectuala,
permitând astfel dedicarea unui timp mai mare activitatii medicale propriu-zise.
Din perioada de inflorire, amintim personalitatea lui Razes (Al Razi), din sec. IX-X, autor de carti
medicale, cea mai de seama fiind enciclopedia „Contines” („continentul”).
1- Rhazes (Al-Razi) - (850-932 d.H.) era persan, a scris circa 100 de lucrări medicale, dintre care
3 mai importante:
a. "ContinensRhases" (tradusă în latină şi folosită înuniversităţile europene) - enciclopedie
medicală în 24 de volume, care cuprindea cunoştinţele medicale din acea epocă.
b. Cartea lui Mansur” (numele califului) este o lucrare originala, scrisa cu o atitudine
conservatoare („daca poti, foloseste dieta si nu medicamente sau daca folosesti medicamente,
alege unele simple si nu complicate”); nu se admite decât ceea ce se poate deomonstra la patul
bolnavului. Lucrarea este structurata in 10 volume, dintre care volumul VIII, cel referitor la
medicina interna, este considerat o adevarata capodopera, devenit manual si pentru unele
universitati europene. (Cartea lui Mansur) - rezumat în 10 volume al tratatului anterior, în
carespiritul critic al autorului reiese din abordarea independentă şi creatoare a teoriilor lui
Hipocrat şi Galen; lucrarea conţine şi contribuţiile personale rezultate din experienţa clinică
proprie.
c.Tratat despre variolă - a fost considerat atât de bun, încât a fost tradus în latină şi folosit în
universităţile europene până în sec. XVII.
2. „ Ali Al Bas este autorul unui tratat enciclopedic care se refera la clasici (ierarhizati) si la
experienta clinica proprie. AH Abbas (d. cea 980-990 d.H.) a scris un tratat ("Cartea completă a
artei medicale") în 20 de volume (10 de teorie şi 10 de practică medicală), în care îşi exprima
propriile păreri, criticându-l pe Galen. Pentru prima dată a descris neuroanatomia,
neurofiziologia creierului şi a discutat despre boli mentale.
Cel mai important ramâne insa Avicena, din ale carui lucrari amintim „Canonul medicinei” (ultima
mare sinteza a intregului câmp al medicinei, realizata de o singura persoana; cea mai limpede si
clara dintre sintezele Evului Mediu), „Poemul medicinei” - o colectie de 5 carti, dupa cum
urmeaza:
1. se refera la „problemele generale”:
 anatomia, fiziologia
 igiena si organizarea activitatii medicale
 etica si deontologia
 istoria medicinei
2. medicamentele simple
3. medicina interna
4. chirurgie (inclusiv bolile infectioase eruptive)
5. medicamentele compuse
Avicena (980-1037) era tadjic (un popor nordic), a fost un mare poet, filozof, teolog; primul mare
geograf si geolog, muzician.
În ceea ce priveste Califatul de Apus, cu capitala la Cordoba, o interpretare diferita a Coranului a
permis o mai mare libertate de gândire, astfel ca de multe ori au procedat contrar parerilor lui
Avicena. Îi remarcam pe Averoes, filozof si autor al unui tratat de patologie generala si pe Albu
Cazi, contemporan cu Averoes, care a descris otitele si parazitul ce produce râia.
29
Avicena (Abu Aii Al-Hussein Ibn Şina) (980-1037 d.H.) era tadjic şi a fost supranumit "prinţul
medicinei" (a început să profeseze la 17 ani) şi "Leonardo da Vinci", (deoarece era un savant
enciclopedic).
— s-a ocupat de poezie, muzică, matematică şi a scris lucrări cu subiecte de teologie, astronomie,
geografie, geologie, logică, metafizică ş.a..
— a elaborat peste 100 de lucrări de medicină, dintre care cele mai importante (de sinteză) sunt:
a. "Canonul medicinei" (sau Canonul ştiinţei medicale) - cea mai limpede sinteză medicală a
propriei experienţe clinice, cuprinzând 5 părţi:
I. Probleme generale - anatomie, fiziologie, dietetică, igienă, etică
II. Medicamente simple - peste 700 de remedii (vegetale, minerale, animale), clasificate în funcţie
de acţiune
III. Boli interne - prezentate în ordine topografică (cap - picioare), specificând simptomele,
semnele clinice, cauzele şi modul de producere a bolii, leziunile anatomo-patologice,
diagnosticul,
prognosticul şi tratamentul
IV. Boli externe - boli chirurgicale, febre şi boli eruptive (descrise toate în ordine topografică)
V. Medicamente compuse - reţete numeroase, grupate în funcţie de boli, folosite până în sec.
XVIII
b. "Poemul medicinei" (o parte teoretică şi alta practică) - reprezintă sinteza "Canonului" în
versuri (1300) pentru o mai uşoară învăţare a cunoştinţelor medicale.
— Contribuţiile lui Avicena la dezvoltarea medicinei:
- "Canonul medicinei" a fost tradus în latină şi a fost folosit ca tratat de baza în învăţământul
medical vest-european până în sec. XVIII
- A descris corect din punct de vedere clinic unele boli, printre care: ulcerul gastric, stenoza
pilorică; boli infecţioase (rujeolă, varicelă, ciumă); boli parazitare (4 tipuri de viermi şi terapia
specifică); pleurezia; diabetul zaharat; tuberculoza (descrie 3 stadii ale leziunilor specifice -
preînflamaţia, ulceraţia, caverna) etc.
- A făcut diagnosticul diferenţial între paralizia facială centrală şi periferică; între elefantiazis şi
lepră; ciumă şi holeră; meningită-meningism etc.
- Ca profilaxie (prevenire) a bolilor contagioase recomanda fierberea apei şi a intuit acţiunea
antiseptică a alcoolului (sfatul lui era ca rănile să fie spălate cu vin)
A. Medicina în Califatele Arabe în perioada de ascensiune
[±] în Bagdad a luat fiinţă "Casa înţelepciunii" (patronată de califi), care era asemănătoare cu
"Museion"-ul din Alexandria, adică servea drept instituţie de artă şi cultură.
—în ceea ce priveşte medicina, această perioadă se caracterizează prin asimilarea cunoştinţelor
medicale greco-romane şi bizantine, realizată cu ajutorul traducerilor în limba arabă
- din Hipocrate, Galen, Dioscoride, Oribasius, Pavel din Egina
- de către medicii Al Kindi, loan Damaschinul, lohanitius
- la Spitalul din Bagdad
—Spitalul din Bagdad (fondat în prima parte a sec. VIII) funcţiona atât ca unitate de îngrijire a
bolnavilor, cât şi ca centru ştiinţific:
- în afară de faptul că se lucra la traducerile amintite, acestea erau discutate (dezbătute) din punctul
de vedere al experienţei clinice a traducătorilor.
- aici a activat renumitul alchimist Geber (cea 721-cca 815), al cărui nume real era Jăbir Ibn
30
 Hayyăn. De profesie medic (orice medic cunoştea astrologie şi alchimie), el a reuşit să introducă
în practica de laborator instrumente (aparatură) şi procese tehnologice noi (distilarea, calcinarea
etc). în plus, preparatele chimice obţinute (oxid de Fe, compuşi de sulf etc.) şi cele tradiţionale
(tincturi şi elixiruri din plante) au început să fie folosite constant în terapia bolnavilor.
-în cadrul spitalului s-a înfiinţat prima farmacie din lume (754 d.H.), unde farmaciştii preparau
singuri medicamentele (până atunci erau preparate de medici sau sub îndrumarea lor) conform
unei tehnici ce se afla inclusă în Antidotarium (precursorul farmacopeiei = manual cu caracter
normativ, conţinând descrierea şi indicaţiile pentru formulele farmaceutice, cu scopul de a
îndruma prepararea, conservarea şi întrebuinţarea medicamentelor).
[±] în general, cel mai important motiv pentru musulmani de a fi interesaţi de ştiinţă îl reprezenta
religia, datorită îndemnului din Coran de a observa semnele divine în fenomenele naturii şi în
noi înşine şi de a învăţa din ele: "căutarea cunoaşterii e o datorie religioasă pentru fiecare
musulman, bărbat şi femeie". Astfel se explică de ce femeile "erau primite la şcoala medicală din
Bagdad, putând ulterior să se angajeze într-un spital, unde îngrijeau în special femei şi copii
= Califatul de Apus = — Printre reprezentanţii de seamă ai medicinei s-au numărat:
1. AbulcasisfAbu al-Qasim Khalaf ibn al-Abbas Al-Zahrawi) (936-1013) - considerat cel mai mare
chirurg medieval (a practicat la Cordoba) din lumea islamică, numit de unii "părintele chirurgiei
moderne"
- a scris o enciclopedie de 30 de volume, care conţine atât cunoştinţe medicale, cât şi chirurgicale
- partea chirurgicală a enciclopediei este cea mai valoroasă, deoarece reprezintă prima lucrare
ilustrată de chirurgie (desene a peste 200 instrumente chirurgicale, precum şi ale organelor
operate)
- a contribuit la dezvoltarea chruraiei prin:
• descrierea pentru prima dată a sarcinii extrauterine
• a inventat numeroase instrumente chirurgicale
• a realizat şi a folosit pentru prima dată forcepsul în scopul extragerii fătului mort din uter
• a utilizat prima dată catgutul în sutura chirurgicală, procedeu existent şi azi în unele ţări
• a descris tehnici operatorii noi în operaţiile de tiroidă, cancer de sân şi altele 2.
• Avenzoar (Ibn-Zahr) - (cea 1070-1162, Sevilla)
-a scris o enciclopedie ("Restabilirea sănătăţii prin dietă şi terapie") în care se ocupă atât de
medicină, cât şi de chirurgie
-a descris corect diverse boli - otită medie, abces mediastinal, pleurezie, pericardită, scabie şi
parazitul răspunzător de apariţia ei.
3. Averroes (Ibn Rushd) - (1126-1198, Cordoba) - savant enciclopedic (filosofie, teologie, logică,
psihologie, muzică, matematică, astronomie, fizică, geografie)
- a elaborat o enciclopedie medicală {"Generalităţi") în 7 volume, în care a sistematizat toate
cunoştinţele medicale din epocă.
[±] în perioada Imperiului Abbasid (sec. VIII-XII) existau, în toate oraşele importante, spitale cu
servicii oferite tuturor. Situate în zone alese cu grijă şi dotate foarte bine, acestea asigurau
tratament gratuit. Saloanele erau separate pentru bărbaţi şi femei, la fel şi medicii. Aceştia
făceau practică în spital încă din studenţie, fiind remuneraţi, apoi se specializau după ce
promovau examenele oficiale. Specialiştii, bărbaţi şi femei deopotrivă, colaborau deseori pentru
rezolvarea problemelor medicale.

31
[±] Au fost consemnate două femei-medic faimoase, care au activat în sec. XII în Andaluzia,
îngrijindu-l şi pe conducătorul Abu-Yusuf Yacub al-Mansur. Ele erau descendente ale
renumitului medic Avenzoar.
C. Medicina în Califatele Arabe în perioada de decădere
— Cei mai importanţi medici din această perioadă au fost:
1- Ibn Al IMafis (sec. XIII) - în lucrarea "Comentarii la anatomia lui Avicena" descrie mica
circulaţie (specifica despre sânge că face un ocol prin plămâni)
2. Maimonide (Moses) - evreu din Cordoba, a comentat operele clasicilor (Hipocrate, Galen,
Razes, Avicena) şi a elaborat, printre altele, o lucrare de etică medicală, cunoscută sub
denumirea de "Rugăciunea lui Maimonide" - elementele noi faţă de "Jurământul lui Hipocrate"
sunt următoarele:
- obligativitatea perfecţionării continue în profesia medicală
- prin observaţii proprii şi experimente, medicii trebuie să contribuie la dezvoltarea teoriei şi
practicii medicale
- acordarea asistenţei medicale fără nicio discriminare (de rasă, religie, sex, clasă socială)
- cultivarea relaţiilor de frăţie şi colegialitate între medici
[±] în sec. XV au fost atestate şi femei-chirurgi, despre care aflăm din lucrarea "Chirurgia
Imperială", scrisă de Şeraffedin Sabuncuoglu
Europa Occidentală—
[±] Cultura şi civilizaţia Evului Mediu European sunt rezultatul îmbinării influenţelor celtice,
germanice, bizantine, arabe, cu fondul latin (care asimilase elementele elenistice), modelate
ulterior de ideologia şi instituţiile creştinismului. Europa vestică, ca zonă geografică şi unitate
politico-culturală, începe să se definească din epoca medievală timpurie, avându-şi de fapt
originea în perioada de declin a Imperiului Roman de Apus.
[±] începutul Evului Mediu vest-european este caracterizat printr-o profundă criză politică,
socială, economică, culturală şi spirituală. Dacă i se dă numele de "barbar", nu e numai din
cauza invaziei/migraţiei popoarelor nomade, ci mai ales pentru că s-a produs o detaşare
definitivă de valorile culturii şi civilizaţiei antice. De altfel, popoarele considerate barbare
aveau o cultură şi o civilizaţie aproape la fel de vechi ca şi grecii şi romanii.
— Spre sfârşitul sec. III d.H. au luat fiinţă primele mănăstiri creştine din lume -în Egipt, fiind
urmate de cele din Bizanţ, Europa de Est şi de Vest. La vremea aceea, mănăstirile erau prevăzute
cu infirmerii, destinate călugărilor ce slujeau acolo sau bolnavilor laici. S-au înfiinţat de
asemenea şcoli mănăstireşti, care au luat amploare în sec. VIII (în timpul domniei lui Carol cel
Mare), primind şi fete pentru a fi educate în spirit creştin. Aici învăţau să-i îngrijească pe cei
suferinzi, unele fiind angajate ulterior în spitale ca infirmiere. învăţământul medical monastic se
baza în principal pe teoria umorală a lui Hipocrate şi opera lui Galen. Cele mai multe mănăstiri
şi-au făcut grădini de plante medicinale, inspirându-se şi din medicina populară, după cum şi
aceasta cuprinde elemente de medicină cultă (de exemplu teoria umorală).
Europa Occidentala
Primele elemente de medicina apar in mânastiri. Odata cu crestinarea popoarelor germanice, ei
adopta punctul de vedere crestin al medicinei. Au existat calugari specializati la nivelul
medicinei populare.
Prima scoala de medicina propriu-zisa laica din Europa Occidetala este Scoala medicala din
Salermo (port in Italia, in apropierea mânastirii Monte Casino - unde calugarul Benedict a
32
 intemeiat primul spital din Occident si un ordin calugaresc pentru asistenta bolnavilor, spre
sfârsitul sec. VIII, inceputul sec. IX).
- au fost primii care au acceptat si femei (Trotula a fost medic ginecolog)
- volumul „Regimul de la Salermo” a fost tradus si in româna („Floarea sanatatii”). Traducerile ce
se faceau la Salermo erau din araba
Igiena precara a oraselor a permis producerea marilor epidemii al Evului Mediu (lepra, ciuma,
variola, sifilis  cu ipoteza originii americane a acestuia). Au existat insa si asa-numitele
„epidemii psihice”, isterii colective (coreo-mania, când ieseau si tremurau la marginea satului
pâna la epuizare, flagelatii colective).
Are loc o decadere a chirurgiei, nu erau permise manevre sângerânde, pentru ca medicii erau si
preoti. Existau 2 categorii de chirurgi:
 chirurgii de roba lunga (propriu-zisi), care invatau doar anatomie si tehnici chirurgicale
 chirurgii de roba scurta (chirurgi barbieri), care transmiteau deprinderile din tata in fiu
Primele orase cu facultate de medicina au fost Montpellier (1220), apoi Padova, pentru statul
Venetian; si Salermo (adevarata facultate de medicina).

Subiectul: Medicina în perioda Renașterii

Plan

1.Medicina Renasterii
2.Renasterea anatomiei
3.Reprezentanți ai anatomiei si descoperirile lor.

±] Cronologic, perioada Renaşterii acoperă sec. XV-XVI. Fenomenul istoric-cultural renascentist

nu este însă unitar. Renaşterea a fost o epocă determinantă a istoriei, civilizaţiei şi culturii
europene, ale cărei trăsături caracteristice s-au definit pentru prima dată în Italia, de unde au
iradiat - la date, în proporţii şi în domenii diferite - în alte ţări europene. [±] în sfera noţiunii de
Renaştere se înscriu 3 mari evenimente:
- Mişcarea intelectuală a umanismului - revenirea la valorile clasice greco-romane, cu deosebirea
că omul este considerat demiurg, adică poate perfecţiona valoarea divină a lui şi a lumii
înconjurătoare:
• libertatea creatoare a omului a fost subliniată de eruditul Pico della Mirandola în lucrarea
"Despre demnitatea omului"fl4861(omul se află în centrul Universului), considerată un
adevărat "manifest renascentist"
• cunoaşterea lumii înconjurătoare s-a situat în prim-plan - s-au făcut numeroase descoperiri
ştiinţifice (în astronomie, fizică, biologie ş.a.) - unele editate, fiindcă se inventase
tiparul[Gutenberg-1448 ] - şi au fost explorate teritorii îndepărtate (s-a descoperit America)
- Reforma religioasă - iniţiată de Martin Luther (1483-1546) în Germania, cerea reinstaurarea
învăţăturilor biblice în locul dogmelor religioase şi reevaluarea rolului Bisericii în societate.
Mişcarea protestantă a cuprins teritorii vaste din Europa apuseană şi a produs o adevărată

33
 revoluţie în cadrul Bisericii catolice, având implicaţii importante în toate domeniile vieţii
cotidiene şi impact social pe termen lung.
- Impresionanta mişcare artistică a condus la crearea unor opere de artă nemuritoare, în special
în domeniul picturii şi al sculpturii.
[±] în Renaştere s-au prefigurat elementele revoluţiei ştiinţifice şi a apărut prima protofeministă -
Christine de Pizan (c. 1364-C.1434), care a fost prima scriitoare profesionistă din Europa, în
opera sa ea criticând misoginismul epocii.
Medicina Renaşterii reprezintă, pe de o parte, continuarea celei din Evul Mediu, iar pe de altă parte,
progresele realizate au deschis calea spre etapa ştiinţifică a artei medicale. în această perioadă s-
au dezvoltat în mod special anatomia, patologia, terapeutica, chirurgiaşi fiziologia.
—1. Anatomia- disecţiile pe cadavre umane (permise doar prin edict papal, începând cu 1302) se
realizau în condiţii restrictive - la facultăţile de medicină, în scop didactic l/an sau în cazurile
medico-legale. La naşterea anatomiei moderneau contribuit:
a. Andreas Vesal (1514-1564) - fiul unui farmacist din Bruxelles, a urmat studii medicale la
Leyda, Paris şi Padova, unde a fost numit profesor de anatomie la doar 23 de ani; în urma
numeroaselor disecţii (sute) realizate, a reuşit să creeze o anatomie reală, dar şi-a atras mânia
Inchiziţiei, care l-a condamnat la ardere pe rug; datorită intervenţiei regelui Spaniei, pedeapsa i-a
fost comutată, astfel încât a fost trimis în pelerinaj la Ierusalim - la întoarcere a murit pe insula
Zante.
- lucrările de anatomie rezultate în urma a 5 ani de studiu pe cadavre:
• "Tabulae anatomicae sex" ("$ase planşe anatomice") - primul atlas de anatomie- a apărut în
1538 la Veneţia, fiind ilustrat de pictorul Ştefan Calcar
• "De humanae corporis fabrica" ("Despre structura corpului uman" ) - a apărut înjL543 la
BaseJL-format din LvfilyLCDJgr tratatul conţine 660 de pagini şi 300 de gravuri şi desene (o
adevărată capodoperă tipograficăşi artistică); cele 7 volume sunt
-1. Oase şi cartilage
- II. Ligamente şi muşchi -III. Vasele
- IV. Nervii
- V. Organele digestiei şi urogenitale
- VI. Cordul şi organele respiratorii -VII. Creierul şi organele de simţ
—- Contribuţiile lui A. Vesal la crearea anatomiei moderne.
— Andreas Vesal a îndrăznit să-l contrazică pe Galen în ediţia a ll-a a tratatului "Despre structura
corpului uman" (apărută la Basel în 1555), afirmând că nu există nici un orificiu în septul
interventricular (Galen explica mişcarea de flux-reflux a sângelui prin orificiul
• a perfecţionat tehnica şi instrumentarul de disecţie
• diseca 2-3 cadavre concomitent pentru a stabili structurile constante şi variantele anatomice
• utiliza o metodologie precisă de predare a anatomiei -folosea un schelet preparat de el şi planşele
anatomice (oamenii înfăţişaţi în poziţii active)
• corela întodeauna structurile anatomice cu funcţiile îndeplinite de acestea în organism (anatomie
funcţională)
•a disecat animale (porc, maimuţă, câine) pentru a compara anatomia lor cu cea a omului (anatomie
comparată) şi a reuşit astfel săînlăture peste 200 din greşelile făcute de Galen
-plante alimentare - cartof, porumb, tomate etc.
-Qciejrt- camfor, cuişoare,scorţişoarăş.a.
34
 - Au fost introduse prima dată medicamentele chimice de către
•Paracelsus (Philippus Theophrastus Bombast von Hohenheim) (1493-1541) - elveţian de origine
germană, a obţinut titlul de doctor în medicină la Ferrara, apoi a călătorit în Europa Occidentalăşi
Centrală (a ajuns şi în Transilvania) pentru a-şi îmbogăţi experienţa clinică; a fost un an (1527)
profesor la Universitatea din Basel; a practicat şi chirurgia de război(în Italia, Ţările de Jos,
Danemarca); a luptat împotriva tradiţiilor medicale învechite, preconizând cercetarea şi
experimentarea
- a pus bazele iatrochimiei(formă modernizată a umoralismului hipocratic) care defineşte
sănătateaşi boalaca fiind echilibrul, respectiv dezechilibrul substanţelor chimice din organism
(adică structura chimică optimăşi reacţiile chimice adecvate între substanţe).
- conform principiilor iatrochimiei, bolile pot fi tratate cu medicamente chimice- a folosit
preparate (tincturi, elixiruri) de sulf, fier, antimoniu, cupru, plumb, arsenic (elementele principale
ale organismului erau considerate sarea, sulful şi mercurul), care sunt menite a restabili echilibrul
chimic.
- a fost primul care a atras atenţia asupra toxicităţii medicamenteloratunci când nu se respectă
doza optimăşi modul de administrare
- avea o experienţă clinică vastă(era adeptul medicinei spagirice - contopirea alchimiei cu
astrologia şi a observaţiei atente la patul bolnavului), dobândităîn numeroasele călătorii, astfel
încât a reuşit să contureze tabloul clinic a noua boli profesionale(mineri, pictori), printre care
astmul minerilor (pneumoconioza), intoxicaţia cu arsen, plumb (saturnism), mercur
(hidrargirismul)
- a studiat din punct de vedere chimic apele minerale şi Ie-a recomandat ştiinţific în terapie, punând
astfel bazele balneoterapiei moderne.
—4. Chirurgia - nu se deosebea prea mult de cea din Evul Mediu, chirurgii având statut inferior
faţă de medici. Cel care a revoluţionat teoria şi practica chirurgicală a fost un bărbier-chirurg cu
personalitate creatoare:
•Ambroise Pare- (1510-1590) - a învăţat meseria de bărbier-chirurg în familie, apoi a activat la
Spitalul Hotel-Dieu din Paris (între 1530-1533); din 1536 a activat ca maestru bărbier - chirurg
în armata franceză, însoţind-o în numeroasele campanii din acea perioadă; în 1554 a urmat
Colegiul Sf. Cosma din Paris şi a devenit chirurg de robă - lungă (primul chirurg al regelui Carol
al IX-lea, în 1564).
Contribuţiile lui
- a inventat pansamentul simplu al plăgilor de război (în timpul campaniilor militare folosea, în
loc de ulei fierbinte de soc, un pansament îmbibat cu amestec din ulei de trandafir, ou,
terebentină) - a scris un tratat cu acest subiect în 1545
- a redescoperit (tot în armată) lieatura vasculară ca metodă de hemostază (se folosea la Şcoala
din Alexandria) şi a descris procedeul într-o lucrare din 1552
- considerat primul obstetrician modern (bun teoretician şi practician), a elaborat un tratat
despre arta moşitului în 1550
- s-a ocupat cu succes şi de ortopedie, confecţionând când era cazul şi proteze (funcţionale)
- a inventat instrumente chirurgicale, a perfecţionat unele tehnici operatorii şi a propus noi metode
chirurgicale
- întemeietorul - balisticii (ramură a medicinei legale) pentru că a explicat cum se extrage glonţul
dintr-o rană împuşcată
35
- memorialisticii medicale (a scris o carte despre viaţa lui de chirurg militar)
- a scris prima lucrare europeană de medicină legală (tratat despre îmbălsămare) în 1575
—S.Fiziologia - s-a dezvoltat datorită încercării de a generaliza metoda experimentală pentru a
cerceta toate fenomenele naturii, implicit funcţiile organismului. [între cei care au promovat
metoda experimentala s-au numărat Galileo Galilei, filosoful meterialist englez Francis Bacon
şi savantul şi filosoful francez Rene Descartes (concepţie materialist-mecanicistâ, din care a
rezultat teoria reflexelor). Medicul Jean Femei a folosit prima dată termenul de fiziologie
în ..Tratatul despre medicina", apărut în 1544].
— Cercetările s-au axat pe explicarea circulaţiei sângelui:
— Miguel Şervet (1509-1553) a urmat studii de filosofie, teologie, medicină (nu Ie-a finalizat) la
Paris şi în lucrările sale (teologice) a încercat să combată dogma creştină (1531 - "Erorile
trinităţii") şi să reformeze religia catolică. în lucrarea "Reconstituirea creştinismului" (apărută la
Viena în 1553) a reuşit să descrie mica circulaţie (p. 169-171) cu scopul de a demonstra de fapt
ideea panteismului (Dumnezeu se află peste tot, iar în corpul omenesc se percepe sub forma unui
fluid, sângele, care circulă în întregul organism). Declarat eretic atât de catolici cât şi de
protestanţi, a fost ars pe rug (Geneva - 1553) împreună cu cărţile sale, astfel încât teoria lui
(corectă) despre circulaţia sângelui nu a fost cunoscută de contemporani.

Subiectul: Medicina în secolul al XVII-lea.

Plan

1. Secolul Al XVII-lea - "secolul circulaţiei"

[±] Supranumit "secolul circulaţiei" sau "englez" (Wiiliam Harvey era englez), sec. XVII s-a
caracterizat printr-o deosebită efervescenţă ştiinţifică în Europa de Vest, care era în plină
dezvoltare economică. încă din Renaşteres-au separat şi s-au format ca discipline de sine
stătătoare (erau incluse în ştiinţe ale naturii) - mecanica, optica, matematica, astronomia, fizica,
chimia, botanica, zoologia. Odată cu generalizarea metodei experimentale în cercetare, s-au
realizat descoperiri ştinţifice care au îmbogăţit medicina cu elemente noi. [±] în sec. XVII,
medicina a devenit un corp coerent de date şi de explicaţii naturale, un sistem de cunoştinţe
deschis achiziţiilor întemeiate pe observaţie şi experiment, opunându-se tuturor curentelor
fanteziste, mistice sau fundamentate metafizic. Dintre ramurile medicinei, au beneficiat cel mai
mult de cuceririle ştiinţei fiziologia şi anatomia, iar clinica medicală a folosit cu success teoriile
iatrochimiei şi iatromecanicii.

1- Fiziologia- descoperirea modului de circulaţie a sângelui si explicarea ştiinţifică a acestuia îi

aparţin lui

• William Harvev (1578-1657) - a urmat studii medicale în Anglia şi Italia (Padova), iar în 1615 a
devenit profesor de anatomie şi chirurgie la Colegiul Regal al Chirurgilor din Londra (activa şi la
Spitalul Sf. Bartolomeu)

36
— aici le preda studenţilor încă din 1619 teoria lui cu privire la circulaţia sângelui. Ca student
(Padova) al luid'Aquapendente (între 1600-1602) a aflat teoria acestuia şi, fiind nemulţumit, a
întreprins numeroaseexperienţe (disecţii, vivisecţii pe animale, ligaturi vasculare) şi a reuşit să
explice circulaţia sângelui, folosindmetode ştiinţifice - metoda modelării- a cercetat curgerea
lichidelor prin vase elastice (prima dată când s-astudiat in vitro un fenomen vital)

- metoda cantitativă -a realizat numeroase măsurători, calculând, printre altele, debitul sanguin
(circulator)
- metoda aplicării legilor mecanicii(descoperite de G. Galilei) în studiul fenomenelor biologice
(implicit a fiziologiei umane)
- metoda deductivă (aristotelică) a fost înlocuită cu metoda inductivă(a lui F. Bacon), care judecă
fenomenele de la particular la general şi de la fapte la teorie
—Rezultatul cercetărilor sale l-a publicat în lucrarea "Cercetare anatomică despre mişcarea inimii
şi a sângelui la animale"(72 de pagini), apărută în 1628 la Frankfurt am Mein. în cartea sa,
considera inima o pompă musculară, descria corect mica şi marea circulaţie, interpreta
corespunzător rolul vaivulelor venoase, dar afirma că legătura între artere şi vene se realizează
prin anastomoze fine (pori).

— Prin aplicarea legilor mecanicii şi hidrodinamicii în studiul fenomenelor vitale, a pus bazele
iatromecanicii (forma modernizată a solidismului din Antichitate)
— S-a ocupat şi de embriologie, punând capăt doctrinei preformiste şi afirmând că "totul provine
dintr-un ou" ("ex ovo omnia") în lucrarea "Despre generarea (naşterea) animalelor" (1651). A
fundamentat astfel doctrina epigenetică.
La descoperirea circulaţiei limfatice au contribuit:
-Gaspar Azelius - a descris vasele limfatice ale peritoneului în 1622
-Jean Pecquet - a descris marele vas limfatic (cisterna) care-l poartă numele şi a explicat întreaga
circulaţie limfatică în 1647
• Circulaţia capilară a fost descoperită de Marcello Malpighi în 1661, când a descris capilarele si
globuleleroşii şi albecare circulă prin acestea; Malpighi a pus bazele anatomiei
microscopice{histologiadescriptivă şicomparată) prin studiile efectuate cu ajutorul microscopului
pentru a explica dezvoltarea plantelor şianimalelor (concluzia lui a fost că toate plantele se nasc
din sămânţă şi toate animalele din ou); a descrisstructura pielii, a rinichiului, a ficatului, a splinei,
alveolelor pulmonare.
[Microscopul a fost creat iniţial de opticianul Jansen în 1590, apoi Galilei a realizat un instrument
de mărit imaginile privite printr-o lentilă (1614), dar cel care a perfecţionat acest instrument
optic (mărea de 200 de ori) a fost şlefuitorul de lentile Anton van Leeuwenhoek, olandez, care a
fost ajutat de profesorul de Graaf sâ-şi omologheze invenţia pe la jumătatea sec. XVII).

2. Anatomia- clinicienii care s-au ocupat cu studii anatomice au contribuit la dezvoltarea acestei
discipline,prin descrierea glandelor cu secreţie externă şi a altor structuri:

- Warton a descris glanda submaxilară şi canalul excretor

- Stenon - parotida şi canalul excretor
- Wirsung- canalul excretor al pancreasului
- Glisson a descris capsula fibroasă a ficatului

37
- Willis a descris circulaţia cerebrală (din punct de vedere anatomic)
3. Clinica medicală - în general, şcolile medicale aveau orientare hipocratică. marii clinicieni ai
epocii, Th.Sydenham şi H. Boerhave, urmărind aceeaşi linie în activitatea curentă.Doctorii
credeau încă în teoriaumorală, conform căreia existau patru tipuri de bolnavi, ca temperament şi
constituţie. Metodele terapeutice aplicate în spitale (venesecţii, purgative, vomitive, cataplasme,
tincturi etc.) nu difereau prea mult de cele din medicina populară, însă lipseau cu desăvârşire
superstiţia şi magia.

• Thomas Sydenham (1624-1689) - supranumit "noul Hipocrate" pentru că era un clinician de

excepţie, şi-aadus aportul atât la cunoaşterea şi tratarea bolilor, cât şi în probleme de
epidemiologie.

— A descris si a individualizat numeroase boli (unele necunoscute până la el - coreea, scarlatina),

insistând asupra tabloului clinic al fiecăreia - guta,boli convulsivante (epilepsia, astmul, tuşea
convulsivă), boli psihice (isteria, mania, sindromul apatic- "şpleen")
— încrezător în terapeutica hipocratică, afirma că remediul, ca şi cauza bolilor, se află în natură -
recomanda exerciţiile fizice în tratamentul tuberculozeişi a extins folosirea opiului în
clinică,precizând clar efectele acestuia - folosea tinctura de opiu (Paracelsus utilizase tinctura de
opiu ca analgezic) într-o soluţie care-i purta numele: "Laudanum liguidum Svdenhamr
— în domeniul epidemioloeiei şi-a adus aportul prin descrierea exactă a unor boli infecto-
contagioase -febrele eruptive ale copilăriei(printre care şi rujeola) şi prin indicaţia de a dispersa
populaţia pe câmp laapariţia ciumei.

• Herman Boerhave (1668-1738) - cel mai mare clinician si profesor din Europa în acea perioadă
(era şi filosof, chimist, botanist). Activa la Scoală Medicală din Levda (Leiden, Ţările de Jos)
unde se dezvoltase iatrochimia.însă el încerca să realizeze o sinteză între concepţia umoralistă si
solidistă(iatrochimie şi iatromecanică), fără a se lăsa totuşi influenţat de speculaţiile teoretice.

— Folosea achiziţiile practice ale iatrochimiei(analiza chimică a sputei, a urinei) şi

iatromecanicii(termometrul, măsurarea pulsului ş.a.), dar insista asupra observaţiei atente a
bolnavului.

— A contribuit la îmbogăţirea cunoştinţelor clinice prin descrierea edemelor, a ulceraţiilor

tuberculoase,aleziunilor luetice laringiene, prin explicaţii originale, raţionale privind originea
inflamaţiei si a febrei(în bolilefebrile a sesizat importanţa urmăririi evoluţiei pulsului).

[Unii dintre elevii lui au devenit renumiţi - G. van Swieten, care a fost fondatorul primei şcoli
medicale vieneze şi a marelui spital din Viena, A. van Haller - fiziolog remarcabil (a studiat
respiraţia, digestia, circulaţia sângelui), s-a ocupat şi de istoria medicinei (botanică, anatomie,
chirurgie) şi a ajuns profesor de clinică medicală la Facultatea de Medicină din Gottingen].

4. Iatrochimia -întemeiată de Paracelsus. a luat amploare în Ţările de Jos şi în Germania

meridională — Şcoala Medicală din Levda(Leinden - Ţările de Jos)

- inaugurată în 1575, a atins dezvoltarea maximă în sec. XVII

- s-au înregistrat progrese în domeniul anatomiei, fiziologiei, clinicii medicale şi iatrochimiei, în
cadrul căreia apare o teorie nouă: sănătatearezultă în urma echilibrului (raport optim) dintre acizi
38
 şi baze în organism, iar boalapoate fi de 2 tipuri - prin exces alcalin (bazic) sau prin exces acid
(în structurile organismului), ca atare se foloseau medicamente care combăteau aceste excese.
— Alţi clinicieni de marcă din Leyda(în afară de Boerhave):

• Svlvius (1614-1672) - profesor de anatomie, a contribuit la cunoaşterea anatomiei cerebrale

-a introdus sistematic lecţiile clinice (practica la patul bolnavului); a studiat salivabila, sucul
pancreatic (din punct de vedere chimic)

-a recomandat controlul diagnosticului prin autopsie, descoperind astfel "tuberculii" ca leziuni

elementare ale ftiziei(a identificat şi natura tuberculoasă a scrofulozei = tuberculoză ganglionară)

- a explicat apariţia bolilor prin prisma iatrochimiei. astfel încât folosea medicamente alcaline sau
acide (tincturi, extracte, săruri volatile sau uleioase, antimoniu) în funcţie de dezechilibrul acido-
Jâazic constatat.

• R. de Graaf - profesor de anatomie, a studiat aparatul genital feminin - a descris ovulaţia, funcţiile
trompei uterine, uterul şi foliculul ovarian, fiind de accord cu Harvey că tot ce e viu provine din
ou. [în cadrul clinicii medicale se foloseau termometrizarea zilnică, precum şi alte metode
paraclinicej.

Ş.latromecanica- întemeiată de W. Harvev{influenţat de filosofia materialist-mecanicistă a lui R.

Descartes), a fost dezvoltată de medicii italieni:

• Santorio Santorio (1561-1636) - profesor la Padova, a făcut cercetări cantitative sistematice (40
de ani), folosind un cântar pentru a măsura (precis, matematic) şi a controla schimburile organice
(a stat aproape tot timpul pe cântar). A descoperit astfel perspiratia respiratorieşi importanţa
menţinerii greutăţii uniforme pentru asigurarea sănătăţii.
- în urma studiului întreprins a scris "Despre statica animalelor"(1614), în care se vorbeşte pentru
prima dată despre bilanţul energetic al organismului
- A propus ca instrumente de cercetare paraclinică: termometrul(inventat împreună cu G.
Galilei) pentru utilizarea zilnică şi pulsilopiul(inventat de el), care măsura pulsul.
• Alfonso Borelli (1608-1679) (se ocupa şi cu matematica, a fost elevul lui Galilei)
-Considera funcţiile organismului (respiraţia, circulaţia, mişcarea) determinate de legi pur mecanice
- Anatomia şi fiziologia muşchilor se explica prin mişcarea pârghiilor (oasele), care acţionau
asupra
funiilor (muşchii).
-A elaborat un adevărat tratat de biomecanica: "Despre mişcarea la animale".în care, pe lângă
planşe, se găseau calcule matematice pentru determinarea forţei musculare.
[±J Johann Baptist van Helmont a fost un naturalist, adept atât al iatrochimiei (explica procesele
funcţionale prin reacţii chimice, dirijate de fermenţi, iar pulsul şi respiraţia repartizau căldura
provenită din fermentaţie; a descoperit acidul clorhidric în sucul gastric), cât şi al
iatromecanicii (aplica principiile biologiei cantitative în studiile sale, astfel încât a măsurat
pentru prima dată densitatea urinii).
[±] în sec. XVII, oamenii de ştiinţă (bărbaţi şi femei) proveneau din rândurile aristocraţiei şi
burgheziei în formare. Apariţia femeilor de ştiinţă (savantelor), care erau încurajate să studieze

39
 botanica, entomologia,astronomia (se inventaseră microscopul şi telescopul), a coincis cu
începutul controversei despre educaţia tinerelor, care a continuat timp de aproape 200 de ani.
[±J Femeile, excluse din învăţământul medical superior, se ocupau de practica vindecătoare, fie că
aveau licenţă sau nu, dar numărul lor era mai mic în comparaţie cu cel al bărbaţilor. Deşi
moaşele deţineau un statut aparte (se organizau în corporaţii proprii sau făceau parte din
breasla chirurgilor), spre sfârşitul sec. XVII au fost aproape înlocuite de medici bărbaţi, mai
ales în mediul urban.
[±] Medicina casnică era larg răspândită în toată Europa, mai ales că în urma reformei
protestante s-au desfiinţat schiturile de maici şi femeile nu mai aveau nicio posibilitate de acces
la medicina cultă (marea majoritate a manuscriselor din mănăstiri a fost trimisă
universităţilor). Cunoştinţele medicale căpătate în familie le-au folosit tinerelor şi după ce unele
dintre ele au emigrat în America sau Canada.
[±] Dacă în America şcolile medicale şi spitalele s-au înfiinţat de-abia în sec. XVIII, în Canada
primele spitale sunt semnalate încă din sec. XVII. Iniţial, aceste aşezăminte aveau scopuri
multiple: caritabile, religioase, fiind în general fondate de călugăriţele aparţinând diverselor
ordine religioase. Pe lângă îngrijirea săracilor şi bolnavilor, se practica intens prozelitismul
printre indigeni.
[±] în mare parte, nici spitalele din Europa nu erau cu mult mai evaluate. E adevărat că aveau
medici şi chirurgi cu studii superioare şi moaşe absolvente ale şcolilor de specialitate, dar
îngrijirea bolnavilor revenea surorilor din diverse ordine religioase, căci Biserica se ocupa în
continuare de organizarea sistemului medical. în capitalele importante se construiseră spitale
mari (Paris, Viena ş.a.), care încă mai aveau infirmerii destinate adăpostirii năpăstuiţilor sorţii.

40
 Subiectul: Secolul al XVIII-lea sec.,, Luminilor ’’– trăsături
generale ale epocii
Plan
1. Secolul al XVIII-lea sec.,, Luminilor
Sec. XVIII, al "luminilor", "raţional", s-a evidenţiat printr-un avânt ştiinţific deosebit, influenţat în
mod vădit defilosofia iluministă (J.J. Rousseau, Voltaire ş.a.) şi materialistă, religia nemaiavând niciun
cuvânt de spus în acest domeniu. Societatea s-a modernizat (şi datorita debutului revoluţiei industriale în
Europa vestica), iar burghezia şi-a întărit poziţiile, datorită creşterii puterii economice.
— Medicina sec. XVIII a beneficiat de descoperirile ştiinţifice (electricitatea, magnetismul), reuşind astfel
să demonstreze excitabilitatea musculară şi sensibilitatea nervoasă. Deoarece iatrochimia şi iatromecanica nu
mai erau suficiente pentru a explica modul de apariţie şi de manifestare al bolilor, s-au folosit ca puncte de
plecare noile descoperiri pentru fundamentarea unor teorii medicale (speculaţii teoretice, neverificate prin
experimentare) sau sisteme medicale speculative, apărute în prima jumătate a secolului:
1. Sistemul dinamismului organic - fundamentat de Friederich Hoffman (profesor la Facultatea de
Medicină din Halle), care a pornit de la teoria iritabilităţii fibrelor (a lui Francis Glisson) şi a concluzionat că
starea de sănătate rezultă dintr-un tonus muscular optim, iar boala apare prin hipotonie sau hipertonie.
- ca urmare a acestei teorii, el folosea substanţe medicamentoase active, care scădeau sau creşteau
tonusul muscular (de exemplu - amestec de alcool şi eter, cunoscut sub numele de licoarea Hoffman)
- era de părere că hipotonia/atonia si hipertonia sau spasmul sunt provocate de factori externi (miasme,
substanţe toxice, factori meteorologici) care acţionează asupra organismului prin intermediul sistemului
nervos (care, la rândul lui, determină tonusul muscular)
- a cercetat compoziţia chimică a apelor minerale şi Ie-a recomandat ştiinţific în medicină
2.Teoria animistă - aparţine lui 6. Stahl. care afirma că sufletul senzitiv (imaterial, "anima") dirijează
toate funcţiile organismului, în primul rând prin intermediul sistemului vascular; sănătatea e asigurată de
unitatea (echilibrul) funcţională a organismului, pe când boala reprezintă activitatea sufletului ("animei"),
care tinde să restabilească echilibrul prin mecanisme proprii (febra, accelerarea pulsului, hemoragii spontane) -
se recomanda o atitudine expectativă a medicului (ca pe vremea lui Hipocrate), considerându-se că nu
trebuie combătute astfel de simptome şi semne.
3.Teoria nervistă - promovată de medicii englezi W. Cullen şi J. Brown. care se bazează tot pe teoria
iritabilităţii (ca şi Hoffman), insistând asupra importantei sistemului nervos în geneza bolilor; sănătatea
înseamnă o excitabilitate medie a sistemului nervos. în condiţiile unor stimuli adecvaţi (externi şi interni);
afectarea sistemului nervos prin stimuli prea slabi sau prea puternici determină apariţia bolilor atonice sau
spasmodice.
[±]W. Cullen a fost considerat "părintele neuropatoloaiei", pentru că "forţa nervoasă" era considerată
principiul de bază al vieţii, astfel încât sistemul nervos coordonează toate fenomenele fiziologice şi susţine

41
"tonusul" normal al părţilor solide ale organismului.
4.Teoria vitalistă - a apărut la facultatea de Medicină din Montepellier şi a ajuns să fie susţinută de
majoritatea clinicienilor din zonă, influenţându-i şi pe cei din Paris. Vitalismul, statuat de medicul P.J.
Barthez, afirma că în organism există o "forţa vitală" (diferită de suflet şi care nu respectă legile fizico-
chimice) ce constituie esenţa vieţii, fiind prezentă în toate organele, atât prin funcţii specifice (ciclul
menstrual), cât şi nespecifice (sensibilitatea, excitabilitatea şi contractibilitatea). Deci forţa vitală asigură
sănătatea. dezechilibrul ei determinând boala.
[Organismul e privit ca un întreg, iar corelaţia ("simpatia") dintre diferite organe ajută forţa vitală
în menţinerea sănătăţii si combaterea bolii].
5.Materialismul mecanicist - se bazează pe filosofia materialist-mecanicistă, conform căreia
organismul uman se comportă ca o maşină dotată cu simţuri; în sprijinul acestei teorii, filosoful La
Mettrie a elaborat în 1747 lucrarea "Omul maşină". Primatul materiei si caracterul derivat al gândirii
(considerată o secreţie a creierului) au fost susţinute şi de P. Cabanis. care a scris o lucrare cu acest
subiect. [±] Sistemele (teoriile) medicale amintite au continuat disputa între umoralişti şi solidişti, între
adepţii forţei vindecătoare a naturii ("physis"-ul hipocratic) şi "intervenţionişti" (care combăteau
prompt simptomele şi semnele bolii).
— Spre sfârşitul sec. XVIII, ca o reacţie faţă de materialism şi raţionalism, s-au constituit doctrinele
si curentele medicale heterodoxe (paralele faţă de medicina ştiinţifică; astăzi se numesc
complementare). în afară de homeopatie şi mesmerism. care se folosesc într-o formă sau alta şi în
perioada contemporană, celelalte teorii (frenologia, fiziognomia ş.a.) n-au supravieţuit decât în istoria
medicinei.
—Homeopatia modernă (terapia bazată pe principiul similitudinii a fost folosită şi de Hipocrate,
Paracelsus) a fost fondată de către medical german Samuel Hahnemann (1755-1843). Acesta a realizat
numeroase experienţe (autoexperimente cu substanţe în diferite diluţii) şi a acumulat cunoştinţe
medicale în călătoriile prin Europa ( a ajuns şi la Sibiu, ca medic al contelui Bruckenthal, luând contact
şi cu medicina noastră populară). Rezultatul cercetărilor complexe Ie-a publicat în tratatul "Organon"
(1789-1796), în care sunt enunţate şi principiile homeopatiei:
- similitudinea ("Similia similibus curantur") - remediile homeopatice se administează în cazul
simptomelor pe care le-ar provoca la omul sănătos dacă n-ar fi diluate (în medicina noastră populară se
zice: "cui pe cui se scoate")
- dilutiile infinitezimale - diluarea substanţei de administrat (iniţial se obţine un extras în alcool -
tinctură
care se diluează cu apă) atât de mult încât rămân doze extreme de mici în produsul final
dinamizarea soluţiilor homeopate - se obţine prin agitarea soluţiilor preparate (înainte de a fi
impregnate pe mici globule de lactoză) pentru a le transmite energie şi pentru a se imprima amprenta
(informaţia) substanţei pe moleculele de apă (aceasta are capacitatea de a-şi orienta structura stereo-
chimic, în funcţie de substanţa dizolvată)
- individualizarea tratamentului - fiecare pacient este unic (Hipocrate spunea: "Nu există boli, ci
bolnavi"), pentru că simptomele şi semnele unei boli nu sunt aceleaşi la bolnavi diferiţi, ca urmare
remediile se administrează în funcţie de tabloul clinic evidenţiat (se consideră organismul un întreg
integrat în mediul înconjurător).— Mesmerismul şi-a luat numele de la fondatorul său, F.A. Mesmer.
care în 1778 a enunţat teoria "magnetismului animal". Acesta este un fluid specific lumii vii, care
generează influxuri armonizatoare saudizarmonice, influenţând organismul prin intermediul sistemului
nervos. Mesmer afirma că poate emite prinpase energie vitală, cu ajutorul căreia vindecă bolnavul.
Pentru că unii pacienţi "răspundeau" la un astfel de"tratament", s-a considerat că Mesmer este
precursoru psihoterapiei moderne
— Nu putem spună însă despre medicina sec. XVIII că a fost dominată de speculaţii teoretice şi
doctrine heterodoxe, ci de un spirit ştiinţific raţional. Pasul hotărâtor în ieşirea medicinei din impasul
în care au condus-o secole întregi de teorii neştiinţifice a fost făcut de medicul italian Giovanni Battista
Moreaeni (1682-1771), părintele anatomo-patoloeiei moderne şi întemeietorul metodei anatomo-
42
clinice în practica medicală.
— G.B. Moreaeni. profesor de anatomie şi clinică medicală la Padova, a publicat în 1761
lucrarea "Despre sediul si cauza bolilor descoperite pe cale anatomică", în care pentru prima dată
corelează observaţia clinică cu disecţia anatomică (până atunci se înţelegea prin anatomo-patologie
studierea anomaliilor congenitale) demonstrează regularitatea relaţiei cauzale dintre leziunea anatomică
(găsită la necropsie) si simptomele si semnele unei boli
- fundamentează ştiinţific principiul specificităţii (formulat anterior de Th. Sydenham), care
afirmă că fiecărei boli îi corespunde la nivel de organ o modificare anatomică bine definită,
-structurează materialul lucrării după localizarea (zonală, regională) bolilor, apartenenţa la boli
chirurgicale sau boli ale întregului organism (sistemice)
- a descris corect din punct de vedere anatomic urechea medie şi internă, laringele, structura
plămânilor, muşchii esogafului, căile biliare, ţesutul adipos. Printre leziunile anatomo-patoloeice ale
sistemului nervos, menţionate în tratat, s-au numărat meningita tuberculoasă, abcesul cerebral,
hemoragia şi arterioscleroza cerebrală.

— Descoperirea percuţiei toracelui, ca mijloc de investigaţie clinică, îi aparţine medicului

austriac
Auenbrugger (1722-1809), care a publicat lucrarea (82 pagini) despre percuţie în 1761, la Viena.
Metoda propusă de el, prin care se puteau diagnostica bolile pulmonare (se decela sonoritatea sau
matitatea sun[±]

Revoluţia din Franţa (1789) a avut ca urmare, printre altele, reforma învăţământului medical şi
începerea modernizării spitalelor. Aşa a luat naştere marea şcoală clinică franceză, ai cărei
reprezentanţi au continuat şi în secolul următor (alături de şcoala germană) să influenţeze teoria şi
practica medicală europeană. în 1791, Convenţia Revoluţiei a dat un decret prin care medicul şi
chirurgul beneficiau de acelaşi statut social şi profesional, urmând aceeaşi şcoală medicală -
Facultatea de Medicină şi Chirurgie - şi aveau acelaşi titlu: doctor în medicină şi chirurgie, lucrând în
aceleaşi spitale.
[±]în Rusia, de la înfiinţarea primei şcoli medicale (1707), într-un spital militar din Moscova,
studenţii se pregăteau pentru medicină şi chirurgie deopotrivă. în 1798, în afară de Facultatea de
Medicină de la Universitatea din Moscova, au luat fiinţă încă două instituţii de învăţământ medical
(academii medico-chirurgicale) în Moscova şi Petersburg.
— Marea scoală clinică franceză - a avut meritul de a introduce în practica zilnică toate noile
metode de investigaţie a pacienţilor şi, datorită gândirii ştiinţifice, moderne, reprezentanţii ei au reuşit să
aducă la lumină cunoştinţe esenţiale despre clinica şi terapeutica unor boli.
• J.N. Corvisart (1755-1821) - profesor de clinică medicală ( a fost primul medic al lui Napoleon în
1802), a descoperit, a tradus si a comentat (pe larg, în 250 pagini) lucrarea lui Auenbrueeer despre
percuţie, publicând-o în 1808. Deja în 1806 îi apăruse "Tratat asupra bolilor de inimă", în care expunea
pentru prima dată principiile metodei anatomo-clinice. Recomanda folosirea în clinică a examenului
obiectiv al bolnavului, în care includea percuţia şi utiliza pe larg metoda anatomo-clinică.
• M.F. Xavier Bichat (1771-1802) - a pus bazele histologiei moderne prin clasificarea si
descrierea ţesuturilor organismului
- a descris - 3 categorii de membrane - mucoase, seroase, fibroase
- 21 de ţesuturi care formează sisteme tisulare (concept anatomo-funcţional)
- a clasificat - ţesuturile, organele, aparatele - pe principiul unităţii funcţionale
- a explicat - apariţia bolilor de sistem prin ubicuitatea ţesuturilor în diverse organe (ţesuturi de
acelaşi fel în organe diferite)
- a publicat in -1800 - "Tratat despre membrane"
-1801 - "Anatomia generală aplicată la fiziologie si medicină"
43
 - a demonstrat că boala se localizează la nivelul ţesuturilor (a făcut legătura între procesele
morfopatologice şi starea de boală), prefigurând astfel descoperirile epocale datorate discipolului său
• T.H. Laennec (1781-1826) - întemeietorul anatomo-patoloeiei microscopice (la nivel de ţesut,
spre deosebire de anatomo-patologia lui Morgagni, care descria aspectul macroscopic al organelor).
- elev al renumiţilor X. Bichat şi J.N. Corvisart, a deschis cursul oficial de anatomo-patologie la
Paris. în 1803 e pe lângă percuţie şi metoda anatomo-clinică, pe care le folosea in practica zilnica, a
inventat şi metoda auscultatiei mediate cu ajutorul stetoscopului (confecţionat de el în 1816, iniţial din
hârtie, apoi din lemn). A publicat în 1819 (la Paris) - "Tratat asupra auscultatiei mediate", considerat de
iatroistorici actul de naştere al medicinei moderne.
- rezultatul cercetărilor anatomo-patologice, desfăşurate într-o perioadă de peste 10 ani, s-a
concretizat în 1816, anul apariţiei "Tratatului de anatomo-oatoloaie"
- a creat clinica şi patologia modernă a bolilor pulmonare (cadrul nosologic), devenite clasice cu
timpul.
Astfel - a descris corect clinic si anatomo-patoloeic bronsiectazia, pneumotoraxul, gangrena
pulmonară, emfizemul, pleureziile. astmul, pneumoniile -a pus bazele ftizioloeiei moderne, prin crearea
unităţii nosologice a diverselor forme lezionale s\ localizări ale tuberculozei (a specificat cum se obţine
diagnosticul precoce al bolii prin percuţie şi auscultaţie) - a descris ciroza atrofică a ficatului (se
numeşte Laennec) descoperită în timp ce studia un caz de pleurezie. [±] Denis Diderot şi Jean Le Rond
d'Alambert au publicat "Enciclopedia artelor, ştiinţelor şi meseriilor" (a doua jumătate a sec. XVIII), în
care au realizat o sinteză a întregii ştiinţe contemporane, medicina fiind bine reprezentată (anatomia
patologică constituia un capitol distinct).
— în sec. XVIII a avut loc procesul de scindare pe ramuri a medicinei şi au apărut discipline noi -
embriologia, pediatria, psihiatria ş.a.. Fondatorul embriologiei ştiinţifice a fost Friederich Wolff. care
a elaborate teoria epigenezei - conform acestei teorii, organele fătului se dezvoltă din foiţe
germinative.

[±] Problema bolilor infecto-contagioase persista în Europa sec. XVIII - s-au semnalat epidemii de
febră tifoidă, tifos exantematic, difterie, holeră, malarie, ciumă şi variolă. Doar pentru aceasta din
urmă se cunoştea metoda de combatere specifică, adică variolizarea. Deşi se folosea din Antichitate,
variolizarea se păstrase doar în unele zone şi se realiza de către persoane fără pregătire medicală. Din
Orientul Apropiat, metoda empirică s-a propagat în Europa la începutul secolului, adusă de medici
(unul dintre ei a fost lacob Pilarino) sau de persoane particulare (Lady Mary Montagu). Aceştia au
încercat să extindă variolizarea la majoritatea populaţiei, dar având în vedere numeroasele accidente
apărute, s-a renunţat treptat la folosirea ei.
— în 1798 medicul englez Edward Jenner (1749-1823) a anunţat descoperirea vaccinului
antivariolic (pentru prima dată se folosea un procedeu ştiinţific de combatere a bolilor infecto-
contagioase).
— Deşi medicina făcuse progrese mari în Europa Iluminismului, igiena publică şi urbanismul încă
lăsau de dorit. în ţările puternic industrializate, au început să se ia măsuri de protecţia muncii şi de
igienă publică.
Medicul german J.P. Frank (1745-1821) a fost considerat întemeietorul igienei ca specialitate
medicală şi al medicinei sociale. A publicat în 1780 tratatul "Sistemul unei politii sanitare complete",
care cuprinde toate domeniile igienei şi toate aspectele medico-sociale ale omului din întreaga viaţă.
Autorul accentua importanta profilaxiei medicale (adică măsurile luate de către medic) şi a celei "de
stat" (măsurile luate de autorităţi).
[±] Conform cercetătorilor contemporani, mişcarea feministă a debutat în sec. XVIII, primul val
(etapă) fiind perioada în care femeile au luptat pentru drepturi legale (educaţie, vot), încercând în
general să schimbe percepţia şi atitudinea societăţii faţă de inferioritatea "sexului "slab".
[±] Societăţile ştiinţifice s-au înfiinţat în Europa vestică începând cu sec. XVIII. Pentru că femeile
nu erau acceptate, olandezele s-au hotărât, în 1785, să fondeze Societatea Ştiinţifică pentru Femei
44
(prima de acest fel din lume), la Middleburg.
[±] Dacă în Anglia şi Franţa emanciparea femeilor era vizibilă în saloanele înaltei societăţi, unde
femeile mai mult sau mai puţin avizate discutau subiecte filosofice, culturale, ştiinţifice la ordinea zilei,
în alte ţâri europene femeile chiar se implicau în ştiinţă, făcând descoperiri importante sau practicând
medicina.
— Prima femeie care a obţinut un doctorat în medicină (1754) de la o universitate germană (Halle) a
fost Dorothea Christiane Leporin-Erxleben (1715-1762). Ea n-a fost o excepţie, având în vedere că în
Italia se păstrase tradiţia educaţiei universitare a femeilor. Astfel, la Bologna au absolvit medicina
Măria Dalie Donne, în 1799, Anna Morandi Manzolini şi Laura Măria Caterina Bassi.
Laura Bassi a fost profesoară de anatomie doi ani, apoi de filosofie şi timp de 28 de ani a predat (la
domiciliu) cursuri de fizică newtoniană. în 1745 a devenit prima femeie membru al Academiei
Benedictine.
A doua femeie membru al renumitei academii a fost Măria Dalie Donne (în 1829, când era
profesoară de obstetrică la Bologna). Anna Manzolini a ocupat catedra de anatomie (de la universitatea
absolvită) ca lector, apoi ca profesor (din 1755). S-a remarcat în toată Europa datorită modelelor
anatomice de ceară, confecţionate cu atâta acurateţe, încât au constituit arhetipuri pentru studiile
anatomice până în zilele noastre.

Subiectul: Medicina în secolele XIX - XX - caracteristici.

Dezvoltarea învăţământului medical

Plan

1. Medicina în secolele XIX - XX - caracteristici.

2. Dezvoltarea învăţământului medical în secolele XIX – XX.

Secolul XIX este o perioadă din istoria omenirii caracterizată prin importante fenomene politice,
ideologice şi culturale. În timp ce portughezii, spaniolii şi Sfantul Imperiu Roman se prăbuşeau,
Imperiul Britanic, cel German şi America au cunoscut o dezvoltare repidă. Conflictele militare
au răvaşit Europa, dar au şi încurajat cercetarea ştiinţifică şi explorarea.
După războaiele napoleoniene, Marea Britanie a devenit cea mai importantă putere mondială,
controland un sfert din populaţia globului şi o treime din suprafaţa teritoriilor de pe uscat. “Pax
Britanica” a condus la un comerţ mai eficient şi a diminuat pirateria. Secolul al 19-lea a fost o
perioadă a inovaţiei şi a descoperirilor, cu rezultate notabile in matematică, fizică, chimie,
biologieelectricitate şi metalurgie, ce au constituit baza evolutiei tehnologice din secolul XX. De

45
 asemenea a început Revolutia TehnologicaînEuropa şi Era Victoriana, ce a fost cunoscută pentru
angajarea copiilor în fabrici şi mine.
Avansul în medicină, mai buna înţelegere a anatomiei umane, dar şi a bolilor au fost parţial
responsabile pentru creşterea rapidă a populaţiei în lumea vestică. Populaţia Europei s-a dublat în
secolul al XIX-lea, de la 200 de milioane pană la aproape 400. Introducerea cailor ferate a fost o
schimbare majorăîn modul în care oameni trăiau şi obţineau bunuri, alimentand mişcări de
urbanizare majore în diferite locuri de pe glob. Londra a devenit cel mai populat oraş din lume
mărinudu-şi populaţia de la 1 milion, în 1800, pana la 6.7 milioane, un secol mai tarziu. Ultimele
teritorii din centrul AfriciişiAsiei au fost descoperite, iar cu excepţia zonelor extreme – artice şi
antartice, au fost realizate cartografieri detaliate şi exacte ale globului. În acelaşi timp,
liberalismul a devenit principala mişcare de reformăîn Europa.
Sclavia a fost redusă considerabil pe glob: Urmand o revoltăîncheiată cu succes a sclavilor din
Haiti, Marea Britanie a obligat piratii conduşi de Barbarossa să oprească răpirile şi transformarea
europenilor în sclavi, punand astfel capăt comerţului global cu oameni. Marea Britanie a abolit
sclavia în 1843, cel de-al 13 lea amendament al Americii ce a urmat după razboiului civil a pus
capăt sclaviei în 1865 şi înBrazilia sclavia a fost abolităîn 1888. Similar, iobagia a luat sfarşit
înRusia.
Secolul XIX a fost remarcabil prin larga răspandire şi formarea a noi fundaţii de aşezări care în
particular au fost creeate înAmerica de NordşiAustralia. În această perioadă 70 de milioane de
europeni au părăsit continentul. În acelaşi timp şi organizaţiile sportive au cunoscut o perioadă
înfloritoare în Anglia şi America: Comitetul Olimpic Central şi federatiile de fotbal, basket,
rugby, baseballşi volei au fost fondate. Imperialismulşi “la Belle Époque” sunt şi ele importante
pentru bătranul continent.
Personalităţi notabile ale secolului au fost Abraham Lincoln, cel de-al 16-lea preşedinte al Statelor
Unite ale Americii, filantropul şi omul de afaceri John D. Rockefeller, Geronimo, liderul
apaşilor, dar şi infamul Jack Spintecătorul
În arta, realismulşi romantismul de la începutul secolului au lăsat mai apoi loc impresionismuluişi
post-impresionismuluiîn a doua jumătate a secolului, cu Paris fiind capitala mondială a artei.
ÎnAmerica,şcoala de pe raul Hudson era proeminentă. Nume importante din pictura secolului al
19-lea include: Paul Cezanne(Franta, post-impresionism), Eugène Delacroix(Franta, romantism),
Paul Gauguin(Franta, post-impresionism, pictor),Vincent van Gogh(Olanda, post-impresionism),
Claude Monet(Franta, realism, impresionism), Renoir(Franta,impresionism), Rodin (Franta,
modernism, sculptor).
Secolul al XIX-lea a dat naştere ştiinţei ca profesie; Termenul om de ştiinţă a fost inventat în 1833
de către William Whewell. Printre ideile cel mai influente din acest secol au fost cele ale Charles
Darwin, care în 1859 a publicat cartea Originea speciilor, ce a introdus ideea de evoluţie prin
selecţie naturală. Louis Pasteur a conceput primul vaccin împotriva rabiei, şi a făcut, de
asemenea, multe descoperiri în domeniul chimiei, inclusiv asimetria de cristale. Thomas Alva
Edison a dat lumii un bec practic ce putea fi folosit în viata de zi cu zi. Karl Weierstrass
impreună cu alti matematicieni au aritmetizat analiza. Dar cel mai important pas în ştiinţă,pentru
acest moment, a fost ideile formulate de către Michael Faraday şi de James Clerk Maxwell.
Munca lor a schimbat fata fizici şi a făcut posibil ca noua tehnologie să devină realitate.

46
Se pot adăuga, ca trăsături principale ale acestui secol şi perfecţionarea învăţământului; eforturile
pentru reducerea analfabetismului; constituirea de asociaţii culturale, academii naţionale,
manifestările expoziţionale şi preocuparea pentru urbanism ce a permis avântul arhitecturii
Astfel, secolul XIX reprezintă unul de mare insemnătate pentru cultură şi lasă o moştenire bogată
secolelor ce-i vor urma.
Medicina în secolul al XIX-lea
Numeroase descoperiri au condus la progrese importante în diagnosticul şi tratamentul bolilor
precum şi în dezvoltarea intervenţiilor chirurgicale.
În jurul anului 1819, în Franta, Rene Laennec (1781 - 1826) introduce stetoscopul, pană astazi
cel mai utilizat instrument in examinarea medicală.
Lucrările lui Marie Bichat (1771 - 1804), în Franţa, asupra ţesuturilor pun bazele histologiei, în
timp ce germanul Rudolf Virchow (1821 - 1902), în Berlin (Germania)studiază substraturile
anatomo-patologice ale bolilor şi emite cunoscuta teorie a patologiei celulare.
Descoperirile fundamentale în lumea microorganismelor ale lui Louis Pasteur (1822 - 1895) şi
ale lui Robert Koch (1843 - 1910) contribuie la dezvoltarea Microbiologiei, ale lui Emil von
Behring (1854 - 1917) şi Ilia Mecinicov (1845 - 1926) pun bazele Imunologiei. Pornind de la
aceste descoperiri, obstetricianul maghiar Ignaz Semmelweis (1819 - 1865) introduce Asepsia iar
Joseph Lister (1827 - 1912), în Anglia foloseste pentru prima dată fenolul ca substantă
antiseptică.
Pe tăramul fiziologiei sunt de remarcat lucrările francezului Claude Bernard (1813 - 1878)
asupra ţunctionării glandei tiroide, ficatului şi asupra sistemului nervos vegetativ şi ale lui Ivan
Petrovici Pavlov (1849 - 1936), în Rusia, cu privire la reflexele condiţionate.
Spaniolul Santiago Ramon y Cajal (1852 - 1934) a contribuit la cunoaşterea structurii sistemului
nervos.
Wilhelm Rontgen, în Germania, (1845 - 1923) descoperăîn 1895 razele X şi le aplica în
investigarea organelor interne.
Introducerea narcozei cu eter în America de către americanul William Thomas Morton în 1846,
a anesteziei locale cu cocainăîn 1884 de austriacul Christian Koller şi rachianesteziei în 1898 de
către August Bier în Germania contribuie la dezvoltarea furtunoasă a chirurgiei.
Medicina in sec XX şi în prezent
Secolul XIX este o perioadă din istoria omenirii caracterizată prin importante fenomene politice,
ideologice şi culturale.
Numeroase descoperiri au condus la progrese importante în diagnosticul şi tratamentul bolilor
precum şi în dezvoltarea intervenţiilor chirurgicale. În jurul anului 1819, în Franta, Rene
Laennec (1781 - 1826) introduce stetoscopul, pană astazi cel mai utilizat instrument in
examinarea medicală.
Lucrările lui Marie Bichat (1771 - 1804), în Franţa, asupra ţesuturilor pun bazele histologiei, în
timp ce germanul Rudolf Virchow (1821 - 1902), în Berlin (Germania)studiază substraturile
anatomo-patologice ale bolilor şi emite cunoscuta teorie a patologiei celulare.
Descoperirile fundamentale în lumea microorganismelor ale lui Louis Pasteur (1822 - 1895) şi
ale lui Robert Koch (1843 - 1910) contribuie la dezvoltarea Microbiologiei, ale lui Emil von
Behring (1854 - 1917) şi Ilia Mecinicov (1845 - 1926) pun bazele Imunologiei. Pornind de la
aceste descoperiri, obstetricianul maghiar Ignaz Semmelweis (1819 - 1865) introduce Asepsia iar

47
 Joseph Lister (1827 - 1912), în Anglia foloseste pentru prima dată fenolul ca substantă
antiseptică.
Pe tăramul fiziologiei sunt de remarcat lucrările francezului Claude Bernard (1813 - 1878)
asupra ţunctionării glandei tiroide, ficatului şi asupra sistemului nervos vegetativ şi ale lui Ivan
Petrovici Pavlov (1849 - 1936), în Rusia, cu privire la reflexele condiţionate.
Spaniolul Santiago Ramon y Cajal (1852 - 1934) a contribuit la cunoaşterea structurii sistemului
nervos.
Wilhelm Rontgen, în Germania, (1845 - 1923) descoperăîn 1895 razele X şi le aplica în
investigarea organelor interne.
Introducerea narcozei cu eter în America de către americanul William Thomas Morton în 1846,
a anesteziei locale cu cocainăîn 1884 de austriacul Christian Koller şi rachianesteziei în 1898 de
către August Bier în Germania contribuie la dezvoltarea furtunoasă a chirurgiei.
Invenţii, descoperiri
 1901: T. Jokichi izolează primul hormon: adrenalina
 1913: C. Osbome descoperă prima vitamină
 1921: Calmette şu Guerin descoperă vaccinul împotriva tuberculozei
 1959: Păpuşa Barbie: Ruth Handler
Caracteristică este combaterea efectivă a bolilor infecţioase prin vaccinari în masă, introducerea
antibioticelor, prin măsuri sanitare şi îmbunătăţirea condiţiilor de viaţă.
 Tratamentul medicamentos specific cu substante chimice al bolilor infecţioase a început în
Germania cu lucrările lui Paul Erlich (1854 - 1915). În 1932 Gerhard Domagk (1895 - 1964)
descoperă sulfamidele iar în 1928 în Anglia Alexander Fleming (1881 - 1955) constată acţiunea
bacteriostatică a ciupercii Penicillium, din care biochimistul Howard Florey (1898 - 1968)
extrage Penicillina în forma pură, iniţiindu-se astfel era antibioticelor.
Progrese importante au fost făcute în domeniul geneticii, descoperindu-se modul de transmitere
al caracterelor, structura cromozomilor şi rolul genelor precum şi structura chimica a acidului
dezoxiribonucleic (ADN), suportul fizic al informaţiei genetice.
După ce se cunosteau deja anticorpii serici ca factori esenţiali în mecanismele de apărare ale
organismului, în a doua jumatate a secolului al XX-lea se pune în evidenţă rolul diverselor
limfocite în imunitatea celularăşi producerea de anticorpi.
La începutul secolului XX, Clemens von Pirquet introduce în medicină termenul de alergie.
Studiul ştiinţific al bolilor alergice, început de Pirquet, va continua în decursul secolului XX,
odată cu creşterea prevalenţei bolilor alergice în populaţie, ducand la dezvoltarea unui nou
domeniu al medicinii, numit astazi Alergologie şi imunologie clinică.
Ca metode de investigaţie sunt de menţionat introducerea Tomografiei computerizate, a
Tomografiei de Rezonantă Magnetică Nuclearăşi a examenelor cu Ultrasunete.
În domeniul chirurgiei, transplantele de organe (în 1967 chirurgul sud-african Christian Barnard
efectuează primul transplant de inimă) dau sperante de supravieţuire multor bolnavi altfel
incurabili.
Dupa ce Charles Sherrington (1857 - 1952) efectuase studii fundamentale asupra funcţionării
sistemului nervos, canadianul Wilder Penfield (1891 - 1976) cercetează funcţiile scoarţei
cerebrale prin stimulări directe ale suprafeţei creierului în timpul unor intervenţii chirurgicale.
Dezvoltarea Neurochirurgiei se datoreazăîn special americanilor Harvey Cushing (1869 - 1939)
şi Walter Dandy (1886 - 1946).
48
 Cardiologia a facut progrese diagnostice prin aplicarea unor metode ca angiografia, cateterismul
cardiac iar pe plan terapeutic prin implantarea de pace-maker, operaţiile by-pass în obstrucţiile
coronariene, operaţii în afecţiuni valvulare, medicamentele beta-blocante, dar şi prin cunoaşterea
şi adoptarea măsurilor de combatere a factorilor de risc (fumatul, obezitatea, sedentarismul,
hipertensiunea arterială, nivelul ridicat de colesterol). Cancerul rămane mai departe o problemă
dificilă, dar citostaticele s-au dovedit eficiente în unele forme, ca leucemia şi altele. 
   Mai jos sunt 15 mari descoperiri şi cateva cuvinte despre fiecare.
Anestezia. Un stomatolog din Boston a utilizat pentru prima dată eterul în 1846 pentru a curma
suferinţa pacientului său. De atunci, anestezia a devenit obisnuităîn toate operaţiile.
Antibioticele. Alexander Fleming, un bacteriolog englez, a descoperit penicilina în 1928
întamplător în laboratorul său. În 1945 Fleming a primit Premiul Nobel pentru această
descoperire.
Clorpromazina. Descoperităîn 1952, această substanţă a fost primul medicament antipsihotic. A
fost folosit pentru tratarea bolilor psihice ca halucinaţiile, ostilitatea sau deziluziile. Dezvoltarea
acestui medicament a adus o nouăînţelegere a bolilor psihice.
Computerele. De la înregistrările medicale şi pană la asigurări, computerele au fost folosite în
medicină de la începutul anilor 1960. Medicii pot accesa informaţii despre medicamente noi,
despre noi studii, pot ţine evidenţa pacienţilor.
Structura ADN-ului. Oamenii de ştiinta James Watson şi Francis Crick au prezentat spirala
AND-ului, molecula care păstrează informatia genetică, în 1953, iar în 1962 au castigat pentru
această descoperire Premiul Nobel.
Medicina bazata pe dovezi. Aşa cum sugereazăşi numele, medicina bazată pe dovezi implică
utilizarea datelor deja existente pentru a lua decizii în ceea ce priveşte noile cazuri medicale.
Termenul şi conceptul au fost introduse în anii '90.
Teoria germenilor. Spre sfarşitul anilor 1800, Louis Pasteur a fost primul care a sugerat ca
bolile pot fi provocate de microorganisme.
Imunologia. Istoria imunologiei a început în 1798, cand Edward Jenner a descoperit că oamenii
pot căpăta imunitate impotriva vărsatului de vant. Au urmat numeroase alte descoperiri care au
ajutat şi la înţelegerea alergiilor şi anticorpilor.
Imaginile medicale. Razele X au fost descoperite tot accidental, în 1895. De atunci, domeniul s-
a extins, ajungandu-se la tomografia computerizată, emisia positronică, rezonanţa magnetică,
ultrasunetele
Pilula contraceptiva. De cand a ajuns în farmaciile din Statele Unite, pilula contraceptivă a fost
privită ca o minune. Corect administrată, aceasta are efectele scontate în proporţie de 99%.
Terapia de rehidratare orala. Aşa cum spune şi numele, aceasta terapie înseamnă
administrarea fluidelor pe cale orală pentru a compensa pierderile de apă din organism. Aceasta a
fost raportată pentru prima datăîn 1964. Acum ocupă un loc de bazăîn tratarea pacienţilor cu
holeră, diaree acută sau alte boli din această categorie.
Riscurile fumatului. Primul raport despre legatura dintre fumat şi cancerul la plămani a fost
publicat chiar în British Medical Journal în 1950. De atunci, se estimează că tutunul omoară
440.000 de americani în fiecare an.
Salubritatea. Importanţa apei curate pentru băut a fost susţinutăîncă din anii 1800, cand s-a
făcut legatura între diverse boli şi apa impură. Totuşi, şi azi, milioane de oameni nu au acces la
apă potabilă.
49
 Proba de cultura. Tinerea unei culturi de ţesuturi în laborator şi creşterea acesteia a fost
descoperităîn 1907, dar a durat panăîn anii 1950 ca să devină un instrument important pentru
investigarea clinică.
Vaccinurile. Vaccinurile ajută la prevenirea unei largi varieţati de boli, de la poliomielită pană la
pojar. Primul vaccin a fost cel descoperit de Edward Jenner contra variolei în 1796.
Descoperirile anului 2007 în medicină
O descoperire care poate să distrugă „superbacteriile”
Cercetătorii de la Chapel Hil, Universitatea Carolina de Nord (SUA) au descoperit o noua armă de
luptă impotriva unei ameninţări din ce în ce mai mari: bacteriile rezistente la medicamente.
Aceasta armă se află deja la îndemana medicilor. Este vorba despre medicamentele din clasa
bifosfonaţi, cunoscute pentru efectele lor benefice în tratamentul osteoporozei.
Se redămobilitatea gatului prin operatie chirurgicală
Persoanele cu o afecţiune gravă care se numeste boală degenerativă a discului vertebral cervical,
adică o afectare a cartilajului dintre vertebrele de la nivelul gatului, işi pot mişca normal gatul
dacă li se implantează un nou disc artificial flexibil.Actualmente, pentru aceste persoane,
chirurgul intervine prin scoaterea cartilajului (discului) afectat şi blocarea celor doua vertebre.
Astfel, mişcările gatului sunt drastic reduse. Prin implantul noului disc, aprobat în SUA în anul
trecut, mişcările permise sunt mai variate, durerea resimţită este mai mica şi, important,
reîntoarcerea în activitate, la munca, este redusă cu peste două săptămani.
Bacteriile necesare
Probioticele - asa-numitele “bacterii bune” care existăîn organismul nostru - sunt cunoscute deja
pentru efectele lor benefice în prevenirea şi chiar în tratamentul unor boli ale aparatului digestiv
cum sunt diareea sau constipaţia şi aşa-numitele “colite de fermentaţie”, sau ale aparatului
genital feminin cum este vaginoza bacteriană. Vaginoza bacteriană este cea mai frecventă
infecţie vaginală la femeile aflate la varste active sexual şi este caracterizată prin afectarea florei
bacteriene vaginale normale.
Ucigasul tăcut vorbeşte
Cancerul ovarian, cunoscut şi sub numele de “ucigaşul tăcut”, care ucide anual 15.000 de femei,
poate să nu fie chiar atat de “tăcut” pană la urmă. Cercetări recente arată că, din stadii precoce,
această boală se poate face simţită prin simptome foarte discrete cu aproximativ un an înaintea
diagnosticului tipic. Actualmente, Societatea Americană de Cancer (American Cancer Society -
ACS) spune că atunci cand acest cancer este detectat cat este limitat numai la ovar şi nu a afectat
încă alte organe, pacienta are 90% şanse să fie vindecată. Sansele însă scad cu 20% dacă este
descoperit în stadii avansate, aşa cum se întamplă cel mai adesea.
Supravietuire la... rece
“Dacă nu eşti resuscitat în primele cinci minute după un atac de cord, eşti ca si mort” spun
americanii. Dar cercetătorii ştiu acum că timpul de supravieţuire poate fi crescut de trei ori dacă
trupul este “răcit” cu cateva grade la scurt timp după ce inima se opreşte. În unele spitale din
SUA medicii deja folosesc învelirea trupului pacientului în pături “racitoare” cu gheaţă. Această
practică scade mult afectarea creierului şi resusciteaza persoane “moarte temporar”, la care inima
a fost oprită pană la 15 minute - spun cercetatorii de la Centrul pentru Studiul Resuscitarii de la
Universitatea din Pennsylvania.
Pacientele scutite de teama de biopsia de san

50
    O nouă metodă de investigaţie de tip ecografie - numită
elastografie - poate să determine cu mare precizie, de
aproape 100%, dacă tumorile de san sunt canceroase sau
sunt inofensive, adică benigne, fară să mai fie nevoie de
scoaterea şi analizarea unei părţi de ţesut - metoda
cunoscută sub numele de puncţie-biopsie.         
Minunile secolului XX 
Sfanta Familie din Barcelona Sagrada
"Familia" este cea mai ciudată catedrală a lumii catolice. Construcţia
sa, începutăîn 1884 de catre celebrul arhitect spaniol Antonio
Gaudi, nu a fost terminată nici panăîn ziua de astăzi. Comandat de
un burghez spaniol, proiectul iniţial al Sagradei prevedea un templu cu
înă lţimea de 85 de metri şi cu trei turnuri. Pană la moartea sa, în 1926, Gaudi a schimbat
însă , an de an, înfă ţişarea catedralei: asemenea unei fiinţe vii, aceasta a crescut în lungime,
în lă ţime şi în splendoare.
Astazi, Sagrada are trei faţade, fiecare dintre ele cu turnuri gigantice (cel mai mare masoară
112 metri) şi este un conglomerat de simboluri şi motive atipice constructiilor catolice. Se
pare ca abia în 2015 constructia va fi, în sfarşit, finalizată . 
Libertate, libertate, libertate
Statuia Libertăţii a fost construităîn anul 1884 la Paris, de catre sculptorul Frederic
Auguste Bartholdi, din 91 tone de folii de cupru. Doi ani mai tarziu, conform dorinţei
creatorului şi a statului francez, statuia a fost dă ruită americanilor: descompusă în 350 de
bucă ti, ea a fost reasamblată în New Jersey, New York, pe un schelet din fier, realizat
deAlexandre Gustave Eiffel, arhitectul celebrului turn parizian.
Notorietatea de care s-a bucurat, începand cu sfarşitul secolului al XIX-lea, a transformat
Statuia Libertă ţii într-un simbol mondial al libertă ţii şi al democraţiei. Din 15 octombrie
1924, Statuia a devenit monument naţional al Americii.

Cladirea imperiala din New York

40 de milioane de USD investiţi în 331.122 tone de piatră , otel şi aluminiu, 448 de metri
înă lţime, 102 etaje, 1.860 de trepte, 6.500 de ferestre,
5.633 km de cablu telefonic, 75 de lifturi – în trei
cuvinte: Empire State Building. Operă a arhitecţilor
Lamb şi Harmon Shreve, inaugurată după 410 zile
de construcţie, la 15 mai 1931, a fost vreme de 40
de ani, pană la apariţia gemenilor World Trade
Center, cea mai înaltă cladire din lume. În zilele
senine, de la ultimul sau etaj, poţi vedea pană la 120
de km depă rtare.

51
Mantuitorul vegheaza la Rio. Construită de inginerul Heitor da Silva Costaşi inaugurat la
12 octombrie 1931, pentru a celebra 100 de ani de independenţa a Braziliei, statuia lui
Hristos Mantuitorul veghează asupra orasului Rio de Janeiro de pe varful muntelui
Corcovada – 710 metri deasupra nivelului mă rii. Intregul monument, construit din steatit
şi beton, masoară 38 de metri inalţime. Drept piedestal are o capelă in care incap 150 de
oameni.
Piramida din San Francisco. Din 1972, cea mai inaltă cladire din San Francisco este
sediul general al corporatiei Transamerica:
 48 de etaje, dispuse pe o ină lţime de 260 de metri. Construcţia piramidei Transamerica a
inceput in 1968, pe baza unei schiţe a arhitectului William Pereira. Pană la terminarea
edificiului, Pereira s-a confruntat cu nenumarate critici care vizau neconcordanţa dintre
clă dire şi restul oraşului. Dupa finalizarea proiectului insă , piramida a devenit cea mai
populară construcţie din San Francisco şi unul dintre simbolurile-cult ale Americi
 Luxul lui Luxor. Hotelul Luxor a devenit, incepand cu anul
1993, cea mai faimoasăşi mai scumpă cladire din Las
Vegas: construirea sa a costat 229 de milioane de dolari.
Masoară 107 metri ină lţime, are 4.400 de camere, o
arena de 1.100 de locuri, un cazinou enorm, o piscină
olimpică , o clonă a Sfinxului şi o imitaţie a fluviului Nil.
Farul din varful clă dirii, aţintit spre cer,
 este atat de puternic, incat se vede din
Cosmos.

Stadionul Olimpic din Sydney

510 milioane USD, 110.000 de locuri, panouri
electronice şi ecrane video gigantice – Stadionul
Olimpic din Sydney este cel mai mare stadion
olimpic construit vreodată. A fost terminat in
anul 1999 şi a gă zduit Jocurile Olimpice din 2000.
Astă zi, capacitatea sa a fost redusă la 60.000 de
locuri
Subiectul: Ştiinta medicală în
România şi etapele ei de dezvoltare.
Plan
1. Ştiinta medicală în România
2. Etapele de dezvoltare medicinii în România
Medicina-reprezentanti
Carol Davila - prenumele sale adevarăte erau Carlos Antonio Francesco -
este unul dintre cazurile rare, speciale şi ciudate, in care tatăl este aproape
sigur cunoscut, în persoana celebrului şi romanticului Franz Liszt, dar mama
nu se ştie cu certitudine cine a fost, după cum reiese din lucrarea “Călătoriile
52
 lui Carol Davila”, de Marin Banu Badescu, publicată în 1985, cu ocazia centenarului morţii
generalulului. După datele adunate, “bănuiala” maternităţii se indreapta spre contesa Marie
d’Agoult, cunoscută în literatură franceză sub pseudonimul Daniel Stern. La 14 ani, pe Carol
Davila l-a întalnit rectorul Academiei din Limoges. Mergea pe jos spre Spania, ştia numai limba
germană şi ascundea sub haină bijuterii ciudate şi alte lucruri de preţ.
Urmează Facultatea de Medicină din Paris, pe care o absolvă în februarie 1853. Înainte de a ajunge
în România şi a pune în aplicare cunostintele solide în medicina, acesta trece prin mai multe
etape. Prin urmare, Carol Davila lucreaza, o perioada de timp, ca practicant-farmacist la Nantes
şi Agers (Franta). Dupa propriile afirmatii: "Daca am dobândit oarecare experinta în manipularile
chimice, este pentru ca am debutat prin a învata a spala sticlele" descoperim caracterul puternic,
vointa şi setea de cunoastere ale acestuia. Soseşte în România la 13 martie 1853, la nici 25 de
ani, după ce şi-a dat doctoratul la Paris şi după ce a ajutat la stingerea epidemiei de holeră din
1849, în Champigne şi Cherre.
Ar fi trebuit să stea în Valahia doar 3 ani dar stă până la sfârşitul vieţii. Modelează viaţa medicală
sub patru domni, dintre care trei îi devin prieteni. În Bucureşti, la sosire, impresionează pe Vodă
Barbu Ştirbei când se prezintă după trei zile cu rezultatele unei prime inspecţii sanitare şi cu
proiecte de reformă. Al doilea domn pe care îl câştigă Davila de partea lui este Alexandru Ioan
Cuza. Azilului său de orfane, întemeiat la Bucureşti, îi dă numele Elena Doamna, după soţia lui
Cuza. Al treilea domn este Carol, sub a cărui protecţie îşi desăvârşeşte în cea mai mare măsură
opera.
Viaţa de familie. Prima soţie, Maria, fiică de medic francez şi de boieroaică româncă a trăit doar un
an după căsătorie. La 30 aprilie 1861 s-a căsătorit cu Ana Racoviţă, nepoata Goleştilor, o
frumuseţe brunetă, suplă, cu trăsături nobile. În februarie 1862 se naşte primul copil, Alexandru.
Vor urma două fete, Elena şi Zoe şi încă un băiat, Pia.
Sănătate
Are, încă de la sosire, mari probleme de sănătate. Din cauza primei lui locuinţe întunecoase şi
umede, de pe cheiul gârlei, Dâmboviţa, tânărul face reumatism şi, cu timpul, acesta duce la
pareza unui braţ pe care-l va ţine adesea îndoit la spate. În 1865, după ce inspectează închisoarea
de la Telega şi consultă deopotrivă soldaţi şi puşcăriaşi, face tifos. În timpul Războiului de
Independenţă din 1877 face un antrax infecţios în regiunea cefii, care trebuie operat de urgenţă,
are o furunculoză generală şi crize de sciatică care-l fac să umble în baston.
Reforme, activitate
Construieşte, din aproape în aproape, un sistem medical care funcţionează şi organizează
serviciul sanitar militar şi civil.
În 1855 înfiinţează o şcoală de felceri şi viziteaza aşezările Călimanesti, Căciulata şi Cozia,
rămânând uimit de frumusetea privelistilor, dar mai ales de bogatia izvoarelor minerale.
Prin urmare, împreuna cu o echipa de specialisti, Davila a început studiul apelor curative din
zona, recomandându-le împaratului Napoleon al III-lea, care suferea de rinichi iar în 1856
infiinţează o şcoală secundară de chirurgie cu program şcolar teoretic-liceal şi sanitar-militar.
Când adversarii filoruşi fac demersuri pentru închiderea şcolii, Davila se adresează guvernului
francez, care se obligă să o menţină pe cheltuiala lui. Abia atunci caimacamul Alexandru

53
 Dimitrie Ghica dă un opis domnesc pentru menţinerea tinerei instituţii, pe care Davila o
transformă curând în "Şcoala naţională de medicină şi farmacie".
După 10 ani, în 1869 înfiinţează Facultatea de Medicină şi pe lângă facultate tot din iniţiativa dr.
Davila e înfiinţată şi Grădina Botanică din Bucureşti. Intentiile crearii acestei gradini aveau scop
atât didactic - instruirea elevilor Scolii Nationale de Medicina şi Farmacie - cât şi economic -
aprovizionarea cu plante proaspete a farmaciilor.
Între timp Davila întemeiază învăţământul farmaceutic şi pe cel veterinar, fondează numeroase
societăţi şi reviste de specialitate (între care Asociaţia medicilor români, Monitorul medical,
Gazeta spitalelor), organizează conferinţe medicale şi ţine prelegeri cu demonstraţii
experimentale la Sfântu Sava, introduce concursurile medicale şi stagiile obligatorii în spitale.
În 1861 creează primul azil de orfane, în care strânge 40 de fetiţe din mahalale, iar la puţin timp
înfiinţează şi un orfelinat de băieţi. Cât timp a trăit Davila a funcţionat şi o şcoală de surdo-muţi,
cu atelier de tâmplărie şi sculptură. Împreună cu farmacistul Hepites, pune bazele farmaciei
române.
Tot ideea lui este introducerea consultaţiilor gratuite în spitale, pentru bolnavii săraci.
Stinge în diferite regiuni ale ţării epidemii grave, călătoresşe şi inspectează spitale, participă la
Expoziţia universală de la Viena din 1873 cu un compartiment medical al României, are grijă de
copiii orfani.
Pe cheltuiala lui se editează culegerea de poezii populare a lui Alecsandri, pe care Davila, mare
iubitor de folclor, o dă premiu elevilor şi elevelor din şcoliile sale.
La 4 iunie 1864, se face un prim pas în recunoaşterea oficială a patriotismului "străinului" faţă de
noua lui ţară şi, la Camera Deputaţilor, se propune acordarea cetăţeniei române. Totuşi, faptul se
împlineşte abia după venirea lui Carol printr-un decret-lege semnat chiar de el, la 31 mai 1868.
Datorită lui, serviciul ambulanţelor militare şi al trenurilor sanitare este pregătit din timp şi sute
de vieţi sunt salvate, iar 13.000 de bolnavi şi răniţi primesc îngrijiri.
Primeşte decoraţii şi de la români şi de la turci.
Principele Carol îi telegrafiaza Elisabetei : Davila e pretutindeni unde ai nevoie de el. Colegii îl
invidiază şi, spune dr. Zaharia Petrescu, fost elev al Şcolii de Medicină, îi iartă cu greu "extrema
distincţie, eleganţa şi naturalul manierelor, farmecul conversaţiei, felul spiritual, vesel şi plin de
duh în care istorisea, ca şi bogăţia instrucţiei".
În 1870, în timpul războiului franco-prusac este în Franţa cu un proiect nobil de a organiza o
ambulanţă cu concursul elevilor români din Paris şi de a se consacra în ajutorul victimelor
războiului.
Sfârşitul
La 13 ianuarie 1874, soţia sa moare după ce un confrate de-al soţului său îi dă sticnină în
loc de chinină. Rămas văduv, cu patru copii, Davila continuă să muncească cu şi mai multă
îndârjire, până la moarte, adică până la 24 august 1884. Face parte din caracterele mari ale
secolului şi încercă să formeze caracter şi la elevii lui. Elevii săi sunt trimişi la marile facultăţi
din Europa : Paris, Roma, Berlin şi Viena şi se întorc doctori în medicină. Devin profesori la
facultatea înfiinţată la Bucureşti. "Ne recomanda să fim cinstiţi şi să nu ne lăsăm mituiţi."
spuneau foştii săi elevi.

54
 Pe cartea sa de vizită nu e scris decât un singur cuvânt : DAVILA. Este
suficient pentru toată lumea.

VICTOR BABES
Fondatorul scolii romanesti de Microbiologie, Victor Babes, s-a nascut la 4
(28) iulie 1854, la Viena, din tata cu origini in Banat şi mama austriaca.
Renuntă la o cariera muzicală, de care se simtea atras, studiind medicina la
Budapesta şi Viena. Şi-a inceput cariera ca asistent in laboratorul de
Anatomie Patologica de la Budapesta (1874-1881). Intre anii 1881-1887
devine doctor-docent ( profesor asociat) şi profesor de histopatologie la
Facultatea de Medicina din Budapesta.
A efectuat stagii de specializare la Munchen, Heidelberg, Strassbourg, Paris şi Berlin.
Un an de zile (1885-1886) a lucrat la Berlin in laboratoarele lui Rudolf Virchow şi Robert Koch.
A fost distins de trei ori cu premii academice, de catre Academia de Stiinte din Paris, cu premiul
Montyon, in 1886 şi 1924, şi cu premiul Breant in 1913. Cu primul dintre premii a fost distins
pentru lucrarea “Les bactéries et leur rôle dans l’anatomie et l’histologie pathologiques des
maladies infectieuses”, primul tratat din lume, complet şi sistematic, de bacteriologie, publicat in
1885 impreuna cu André-Victor Cornil.
In 1887 Victor Babes este chemat in tara ca profesor la catedra de Anatomie Patologica şi
Bacteriologie a Facultatii de Medicina din Bucuresti. In acelaşi an, pe 28 aprilie, fondeaza
Institutul de Patologie şi Bacteriologie din Bucuresti, cel mai vechi institut stiintific medical din
Romania, care astazi ii poarta numele.
Tot Victor Babes punele bazele publicatiilor “Analele Institutului de Patologie şi Bacteriologie”
(1889), “Romania medicala” (1893) şi “Archives des sciences médicales” (1895).
Fiind considerat unul dintre fondatorii microbiologiei moderne, Victor Babes a adus contributii
deosebit de importante, de renume mondial, la studiul turbarii, leprei, difteriei, tuberculozei.
De asemenea el este primul care a demonstrat prezenta bacililor tuberculozei in urina persoanelor
bolnave şi a descoperit peste 50 de microorganisme patogene noi (pseudobacilul rapciungii,
germenii din grupul paratific). De o deosebita importanta este descoperirea unei clase de paraziti-
sporozoari intracelulari nepigmentati- care cauzeaza febra de Texas la pisici şi alte imbolnaviri la
animalele vertebrate. La Congresul International de Zoologie din Londra (1900) acesti paraziti
sunt clasificati in genul Babesia (bolile provocate sunt denumite babesioze- piroplasmoze-
babesia bovis şi babesia ovis) in memoria descoperitorului lor.
Victor Babes a pus in evidenta şi corpusculii virotici din celulele creierului animalelor turbate-
corpusculii Babes-Negri. Alte eponime asociate numelui sau sunt reprezentate de Corpusculii
Babes-Ernst: incluzii metacromatice in protoplasma unor bacterii gram pozitive (de exemplu
bacilul difteric).
Responsabil de introducerea vaccinarii antirabice in tara noastra, marele savant a descoperit şi
valoarea serului imun, capabil sa inactiveze microbii, a enuntat principiul imunizarii pasive şi a
inventat o metoda originala de imunizare antirabica (tratament asociat: vacin şi ser antirabic),
cunoscuta in lume ca “Metoda romana de tratament antirabic” (1888).
Victor Babes a fost promotorul conceptiei morfopatologice despre procesul infectios, orientare
medicala bazata pe sinteza dintre bacteriologie şi anatomia patologica, savantului roman i s-a

55
 atribuit şi meritul de a fi inventat primul model rationalizat de termostat, al unor metode de
colorare a bacteriilor şi a ciupercilor din preparate histologice şi din culturi.
El a studiat, al doilea dupa Louis Pasteur, “concurenta vitala” dintre speciile bacteriene şi a
introdus, pentru prima oara in lume, tehnica antibiogramei, preluată imediat de elvetianul Karl
Garse care a folosit-o in cercetari similare de antagonism bacterian, şi in 1887, de catre biologul
german Iulius Richard Petri, cu care savantul roman a realizat placa de diagnostic Babes-Petri,
folosităşi astazi in toate laboratoarele de microbiologie.
Victor Babes a enuntat şi principiul teoretic al antibiozei, care explica antagonismul dintre
microorganisme, pe baza secretării de către acestea a unor substante cu actiune reciproc
inhibitorie. Constatand ca aceste substante pot opri chiar dezvoltarea speciei care le-a indus, el a
fost primul care a emis ideea ce sta la baza principiului autoantibiozei.
In 1892 savantul roman a publicat impreuna cu Gheorghe Marinescu un Atlas de Histologie
patologică a Sistemului Nervos. Din 1893 Babes a fost ales membru titular al Academiei
Romane, el fiind deja membru al Academiei de Medicina din Paris şi al Comitetului
International pentru combaterea leprei.
S-a preocupat indeaproape de problemele medicinei profilactice ( alimentarea cu apa a oraselor
şi satelor, organizarea stiintifica a luptei antiepidemice, etc.). Ca director al Institutului care ii
poarta numele, Babes a abordat unele din problemele medico-sociale ale acelor vremuri, cum ar
fi problema pelagrei, şi a formulat solutii realiste privind organizarea medicala a tarii,
preconizand oraganizarea unui Minister al Sanatatii.
In 1900 a infiintat la Bucuresti Societatea Anatomica care a dat un puternic impuls studiilor
anatomo-clinice din tara noastra. In 1913 a contribuit la combaterea epidemiei de holera din
Bulgaria, preparand un vaccin antiholeric. In 1919 a fost numit profesor la Universitatea din
Cluj, nou infiintata.
Strans legat de popor, Victor Babes a luptat pentru aplicarea cuceririlor stiintei in scopul
imbunatatirii vietii oamenilor. A studiat cauzele bolilor cu extindere in masa (pelagra,
tuberculoza), atragand atentia asupra radacinilor sociale ale acestora. In intreaga activitate
stiintifica şi sociala, un rol important l-a avut conceptia sa filozofica materialista, expusa in
special in lucrarile: “Consideratiuni asupra raportului stiintelor naturale catre filozofie” (1879) şi
“Credinta şi stiinta” (1924).
Vorbind despre importanta epocii asupra careia şi-a pus incontestabil amprenta, Victor Babes
spunea intr-o comunicare facuta la Academia Romana (14 februarie 1903) :
“Descoperirle epocale asupra microbilor au modificat in mod radical anatomia patologica, care se
ocupa pana atunci aproape exclusiv cu descrierea şi morfologia leziunilor pricinuite de boala
Anatomia Patologica a contribuit mai mult ca oricare alta doctrina la crearea erei bacteriologice”
La 19 octombrie 1926, la Bucuresti, s-a stins unul dintre cei mai mari savanti
romani, Victor Babes. Descoperirile sale au oferit insa noi perspective şi au
deschis noi porti urmaşilor sai.
MINA MINOVICI

Cunoscut ca medic legist şi farmacist roman, Mina Minovici s-a nascut la Braila
la 30 aprilie 1858, in familia Minovicilor, familie de vlahi macedoneni
(aromani), originari din orasul Tetovo din Macedonia sarbeasca. In Braila a
urmat cursurile scolii primare şi cursul inferior al gimnaziului. Situatia precara
56
 a familiei l-a determinat, insa, sa intrerupa gimnaziul şi sa se inscrie la Scoala superioara de
Farmacie, infiintata de doctorul Carol Davila in anul 1855. Aici a urmat trei ani de practica
farmaceutica, ca bursier intern, apoi un stagiu de doi ani de practica la farmacia Petuzalis din
Braila.
In 1878 a obtinut certificatul de asistent in farmacie, care ii dadea dreptul sa urmeze cursurile
academice de doi ani pentru a obtine licenta in farmacie.
Ca student, in 1879, a fost numit de doctorul Davila preparator al cursului de chimie, iar in iunie
acelasi an, prin concurs, a obtinut postul de farmacist extern al Eforiei Spitalelor Civile, "fiind
clasificat al saptelea". Curand, Mina Minovici s-a inscris şi la Facultatea de Medicina, terminand
cursurile acesteia in anul 1885.
In 1883, la recomandarea lui Carol Davila, a inceput sa lucreze ca diurnist auxiliar in laboratorul
Scolii Nationale de Medicina şi Farmacie. Beneficiind de o bursa şi un concediu de trei ani
pentru studii, în 1885 a plecat la Paris pentru a obtine doctoratul in medicina şi pentru a se
specializa în toxicologie. Aici a urmat şi cursurile de medicina legala, intrand in contact cu
profesori de renume precum Paul Brourdel, A. Dastre, A. Lacassagne.
Ceea ce l-a introdus in lumea stiintifica pariziana a fost succesul primului examen de doctorat in
medicina, in 1886, Mina Minovici obtinand astfel un „Certificat de Scolarité".
Mina Minovici şi-a sustinut teza de doctorat in Medicina la 7 iunie 1888 cu lucrarea Étude medico-
legale sur la mort subite à la suite de coups sur l’abdomen et le larynx („Studiu medico-legal
despre moartea subita in urma loviturilor primite in abdomen şi în laringe"). In acelaşi an a fost
ales membru al Societatii de Medicina Legala din Franta.
Alte lucrari ale sale sunt: Etude médico-légale sur les alcaloides cadavériques – 1888, De
l’influence des ptomaines dans la recherche toxicologique des alcaloides végétaux – 1891,
Quelques considérations medico-légales sur les maladies mentales simulées – 1899, Putrefactia
din punct de vedere medico-legal şi igienic – 1899, Sur la criminalité féminine en Roumanie, in
"Archives d’anthropologie criminelle" – 1907, Tratat complet de medicina legala – 1928-1930 (2
volume).
Intors in tara, a inaugurat in 1892, cu mari eforturi, un instituit medico-legal care ulterior i-a purtat
numele. In anii de reconstructie socialista a Romaniei institutul a fost daramat fara sa se tina
seama de originalitatea arhitecturii, de faptul ca a fost primul din lume, copiat de americani şi de
egipteni.
Incepand din 1896, Mina Minovici a fost autorizat sa tina un curs liber de medicina legala la
Facultatea de drept din Bucuresti. Un an mai tarziu a fost numit suplinitor al catedrei de
medicina legala, iar in 1899 a fost definitivat pe acest post. In 1890 a devenit membru fondator al
Societatii de stiinte fizice, iar in 1909 a fost numit membru in Consiliul Sanitar Superior; din
1912 a indeplinit functia de director general al Serviciului Sanitar.
In timpul primului razboi mondial a primit ordin sa ramana in Bucuresti, pe langa Crucea Roşie şi
Institutul Medico-Legal. Pe 15 iunie 1919 a fost ales decan al Facultatii de Medicina din
Bucuresti, demnitate pe care o va onora inca de trei ori (1923; 1925 şi 1930).
Ca una dintre cele mai proeminente personalitati din acest domeniu al Europei timpurilor sale, Mina
Minovici şi-a castigat acest renume cu greu, luptandu-se cativa ani sa iasa din situatia materiala
precara pe care o avea. Dintr-o scrisoare trimisa doctorului C. I. Istrati ne putem imagina ceea ce
Mina Minovici a trait in acel timp: „ ceea ce am nu-mi este suficient […] am fost fortat, ca sa pot
plati, sa renunt a manca de doua ori pe zi, astfel ca mananc numai seara, iar diminetile iau o
57
 ceasca cu lapte care trebuie sa-mi tina pana seara. Şi, dupa cum vad, aceasta o sa fiu fortat a o
face din trei in trei luni. Pana in acest moment nu am avut nevoie de imbracaminte şi tot nu-mi
ajunge ce am. Frigul m-a zbarcit de tot. Toate acestea nu le simt in timpul zilei, nici chiar
foamea, caci sunt ocupat cu lucrul, insa cand intru seara in casa ma demoralizez. In conditiile in
care traiesc nu stiu cum o s-o duc."
La numai un an dupa pensionare, in ziua de 25 aprilie 1935, Mina Minovici a incetat din viata.
Ultima sa dorinta a fost citata in aceeaşi zi in fata familiei şi a fostilor colaboratori:
„Oriunde voi muri, corpul meu sa fie adus la Institutul Medico-Legal, unde voi fi depus in capela.
Serviciul religios se va face de un singur preot. Nu se va face nici un doliu. Nici un discurs. Nici
o floare. Nici o parada. Voi fi transportat la cavoul meu din cimitirul Bellu cu dricul automobil.
Sotia mea, care dispune de corpul meu, este rugata sa nu-mi calce ultima dorinta. Mina Minovici,
30 aprilie 1932".
ION CANTACUZINO

Ioan Cantacuzino, savant roman, medic şi bacteriolog, prin calitatile sale de

cercetator, organizator şi animator, a realizat in tara o opera foarte
importanta in domeniul bacteriologiei, imunologiei, epidemiologiei şi
igienei sociale, contribuind, in acelaşi timp, la afirmarea stiintei romanesti
pe plan international.
Aplecat asupra studiului filosofiei, fiziologiei şi stiintelor naturale, mai tarziu,
se va dedica studiului medicinei. Face parte din cea de-a treia generatie de biologi materialisti,
alaturi de E. Racovita, D. Voinov şi P. Bujor, patrioti convinşi, animati de marile idealuri de
dreptate sociala ale epocii.
A fost profesor la Facultatea de Medicina din Bucuresti, membru al Academiei Romane,
intemeietor al Institutului care-i poarta numele şi fondator al Scolii romane moderne de
microbiologie şi medicina experimentala.
Fiind comunicativ şi simpatic, profesorul I. Cantacuzino umplea amfiteatrul de la Institut de o
ambianta placuta şi prieteneasca. "Egoismul nu poate fi creator; unde lipseste dragostea, de
acolo, fuge tineretul" sunt cuvintele profesorului adresate tineretului pe care l-a iubit, l-a inteles
şi l-a ajutat. Nemuritoare raman prelegerile sale despre cancerul plantelor, de felul de a intelege
fortele cosmice in declansarea epidemiilor, interpretarea fluxului şi refluxului in legatura cu
atractia lunei.
Profesorul Cantacuzino este intemeitorul medicinei experimentale la noi in tara. Sustinand
colaborarea clinicii cu laboratorul a infiintat, in afara de Institutul de medicina experimentala, un
serviciu spitalicesc.
Cantacuzino continua cercetarile fostului sau profesor, I. I. Mecinikov, in problema fagocitozei, a
imunitatii la nevertebrate şi, in general, a mecanismului de aparare a organismului impotriva
agentilor patogeni. Implicandu-se in studiul holerei, tifosului exantematic, tuberculozei aduce
contributii remarcante.A creat notiunea de imunitate prin contact. In campania din 1913 a initiat
masurile de combatere a epidemiei de holera, iar in primul razboi mondial, in calitate de
conducator al serviciilor sanitare militare şi civile, a luat masurile de combatere a marii epidemii
de tifos exantematic.
Ca director general al Serviciului Sanitar (1908-1910) lupta impotriva tuberculozei, organizeaza
servicii sanitare model in opt judete şi laboratoare de bacterilogie in principalele orase ale tarii.
58
 Sintetizeaza ideile moderne de medicina curativa şi preventiva pe care le raporteaza la nevoile şi
posibilitatile tarii din acea perioada in legea sanitara din 1910 (legea "Cantacuzino").
Creeaza o serie de lucrari ca: descoperirea imunitatii celulare şi umorale, sensibilitatea şi lipsa de
imunitate a organismului fata de scarlatina, studii cu renume mondial asupra holerei şi
vaccinoterapiei. Introduce vaccinul lui Calmette iar in 1912 creeaza vaccinul antitific.

THOMA IONESCU

Thoma Ionescu (13 septembrie 1860, Ploiesti - 28 martie 1926, Bucuresti) a

fost un medic chirurg şi anatomist român, profesor universitar, initiator al
unor tehnici chirurgicale noi, întemeietorul scolii românesti de chirurgie
şi de anatomie topografica, membru de onoare al Academiei Române.
Thoma Ionescu se inscrie la Facultatea de Medicina din Paris in 1879, dupa
terminarea liceului „Sf.Sava". Paralel cu activitatea sa in spital, ca extern
şi intern, in anul 1887 obtine locul de prosector asociat de anatomie şi mai
apoi prosector definitiv de anatomie al Facultatii de Medicina din Paris,
titluri dobandite prin concurs, la care s-a clasat primul . În anii 1882-1885
lucreaza ca extern, apoi în 1885-1890 ca intern al spitalelor din Paris.
Işi sustine teza de doctorat in 1892, cu lucrarea „L’evolution intrauterine du colon pelvien" obtinand
titlul de laureat al spitalelor din Paris, dupa ce in 1890 obtine titlul de laureat al Academiei de
chirurgie din Franta pentru lucrarea „Les hernies intraperitoneales". In anul 1892, in urma unui
concurs la care e clasificat primul, Thoma Ionesu obtine titlul de profesor agregat. In aceasta
calitate, el a colaborat cu profesorii Poirier şi Charpy la cel mai mare tratat de anatomie al
vremii.
Astfel, in 1894, scrie capitolul „L’anatomie de tube digestiv" in care descrie pentru prima
data in literatura de specialitate, fosetele duodeno-jejunale, fosetele sigmoidiene, teaca rectului şi
aripioarele rectale.În perioada 1892-1895 lucreaza ca profesor de anatomie la Facultatea de
Medicina din Paris.
În 1895, prin decret de lege se infiinteaza la Facultatea de Medicina din Bucuresti catedra de
anatomie topografica şi clinica chirurgicala la care e chemat ca profesor Dr.Thoma Ionescu.
Luand conducerea Institutului de anatomie topografica şi chirurgie operatorie, institut pe care de
fapt l-a şi creat in 1893, Thoma Ionescu a imprimat conceptia anatomica stiintifica şi a contribuit
la dezvoltarea invatamantului. Institutul de Antomie Topografica şi chirurgie operatorie
cuprindea 3 sectii ( anatomie patologica, anatomie comparativa şi chirurgie experimentala), un
muzeu , o sala de operatii experimentale şi o biblioteca. Prin activitatea prodigioasa a acestui
institut şi prin antrenarea in munca de cercetare a tinerilor medici, marele medic a reuşit sa
creeze o adevarata scoala de anatomie patologica şi chirurgie.
Imprimand statutului de anatomie topografica legatura stransa cu anatomia comparativa şi cu
chirurgia experimentala, el a pus bazele invatamantului chirurgical complex.
In 1897, Thoma Ionescu, director al Institutului de Anatomie Topografica la Facultatea de
Medicina din Bucuresti şi Profesor de chirurgie la Spitalul Coltea, impreuna cu colaboratorii sai
fondeaza revista "Chirurgia", periodic al Societatii Române de Chirurgie.
Primul numar al revistei a aparut în luna aprilie 1897, având ca Director pe Th.Ionescu şi ca secretar
de redactie pe Ernest Juvara, asistent al profesorului. Din Comitetul de redactie faceau parte
59
 personalitati marcante ale chirurgiei românesti, din acea perioada, precum Constantin Angelescu,
Gheorghe Assaky, Nicolae Bardescu, Ion Balacescu, I.Botez (Iaşi), Dimitrie Gerota, Nicolae
Leonte, Nicolae Manolescu, Constantin Patrascu, Constantin Dumitrescu-Severeanu, dar şi alti
chirurgi din spitalele din Bucuresti sau din tara precum: P.L.Bothezat (Bârlad), N.Duma
(Bucuresti), I.Goilav, G.Iovitz (Braila), A.Kolinski (Galati), Stefan Possa (Iaşi), I.Potârca
(Bucuresti) şi Nicolae Racoviceanu-Pitesti.În anul 1919 îi apare lucrarea "La rachianesthésie
générale" ("Rahianestezia generala"), prin care face cunoscut publicului medical noua metoda de
rahianestezie la nivel cervical.
În timpul unor vizite în Anglia şi America, în anii 1909-1910, a lansat "rachianestezia
înalta", utilizabila şi la interventii chirurgicale efectuate pe toracele superior şi la gât, şi a facut
demonstratii operatorii în clinici de renume.
Thoma Ionescu a publicat numeroase articole despre rezectia şimpaticului cervical în tratamentul
anginei pectorale (1897), asupra gastrectomiei totale în cancerul de stomac, a imaginat şi
dezvoltat tehnici operatorii originale de trepanatie, de nefropexie, splenectomie şi în cura
radicala a herniilor
A fost membru al Academiei de Medicina din Paris, al Societatii Internationale de Chirurgie şi
membru de onoare (1925) al Academiei Române.
Eponime asociate
"Acul Ionescu": ac pentru sutura totala cu fir de metal.
Cura Ionescu": procedeu de tratament chirurgical al anginei pectorale prin rezectia totala a
simpaticului cervical
"Departatorul Ionescu": departator autostatic abdominal de care se pot fixa valve de diferite
marimi.
"Operatia Ionescu": histerectomie totala largita cu extirparea grupelor ganglionare limfatice,
practicata in terapia chirurgicala a cancerului de col uterin.
"Rahianestezia înalta Thoma Ionescu": rahianestezie în care substanta anestezica este introdusa
intrarahidian în regiunea cervicala înalta sau suboccipital.
In anul 1916, doi chirurgi români aduceau patrimoniului stiintei romanesti o premiera mondiala,
efectuand cea dintai operatie din lume in angina pectorala (angina de piept), prin extirparea
(îndeprtarea) lantului nervos simpatic de la gît.
Acestia erau Thoma Ionescu şi Victor Gomoiu,
Thoma Ionescu a fost întemeietorul scolii moderne românesti de chirurgie
DIMITRIE BAGDAZAR

Dimitrie Bagdasar s-a nascut pe 17 decembrie 1893 la Rosiesti, judetul Vaslui şi a fost cel care a
pus bazele scolii romanesti de Neurochirurgie din Romania.
A facut studiile secundare la Barlad. Intre anii 1913-1919, a studiat, la Bucuresti, medicina,
unde obţine în 1922 titlul de Doctor în Medicină cu teza "Contribuţiuni la studiul sindromului
parkinsonian postencefalitic".
În anii 1922-1926 se specializează în Neurologie sub conducerea lui
Gheorghe Marinescu şi Ion Noica şi în Chirurgie sub îndrumarea lui
Dumitru Butoianu.

60
 Pana aici totul reflecta o biografie tipica pentru o mare personalitate, care la prima vedere nu
transmite ceea ce e esential :personalitatea acestuia. Poate cel mai bine reuseste sa capteze viata
tatalui ei, fiica acestuia, Alexandra Bellow, in marturiile publicate intr-un articol intitulat
‘Asclepios versus Hades In Romania’ (Alexandra Bellow) şi de aceea aceste marturii le voi
adauga pe parcurs, concomitent cu firul unei biografii tipice.
Formaţia de neurochirurg, Dimitrie Bagdasar, o obţine în America, la Boston, în clinica lui
Harvey Cushing, în anii 1927-1929.
Profesorul Cushing - o adevarata legenda inca in timpul vietii sale - a fost pionierul mondial al
neurochirurgiei şi maestrul universal recunoscut in domeniu. Clinica sa era Mecca chirurgilor,
care veneau aici din intreaga lume sa-l urmareasca pe dr. Cushing operand pe creier. Ceea ce
simtea Cushing pentru D. Bagdasar poate fi inteles din urmatorul episod: Primul Congres
International de Neurologie a avut loc la Berna, in Elvetia, in august-septembrie 1931. Cushing
era oaspete de onoare al congresului. D. Bagdasar s-a dus şi el in Elvetia la acest congres. Din
cauza bugetului restrans, nu şi-a putut permite s-o ia sotia sa cu el, dar pe 1 septembrie 1931 i-a
scris de acolo, cu deosebita emotie . In seara aceea, Cushing oferise un dineu privat fostilor lui
studenti şi colegi, cei mai buni din lume, vreo 26 la numar. Cushing era asezat in capul mesei. El
l-a poftit pe renumitul neurochirurg francez Thierry de Martel la dreapta sa, iar pe D. Bagdasar,
la stanga.
La intoarcerea in tara a lucrat, ca medic neuropsihiatru, la Serviciul Neurologic din
Jimbolia (1929-1931) şi Cernauti (1931-1933). In acea perioada a publicat şi primele comunicari
de neurochirurgie, din Romania.
Intorşi acasa, dupa indrazneata lor aventura americana - clinica lui Cushing şi Harvard-
ul – sotii Bagdasar nu au reuşit sa gaseasca posturi in Capitala, in schimb au fost trimişi in orase
la periferia tarii. Acesta a fost purgatoriul de la Jimbolia şi Cernauti, care a durat patru ani.
Cat de primitive erau conditiile de lucru la Spitalul din Jimbolia reiese din scrisorile sale
din acea perioada : Spitalul, intr-adevar frumos pe din-afara, era dotat cu multa mobila inutila şi
cu instrumente chirurgicale printre care se numarau multe "vechituri de prin evul mediu, a caror
intrebuintare nici nu se cunoaste". Dupa doi ani la Jimbolia au fost transferati la Cernauti.
Din anul 1934, revine la Bucuresti, la inceput, la Spitalul de Urgenta şi, din 1935, la Spitalul
Militar Central. Cu sprijinul profesorilor Ion Iacobovici, Nicolae Minovici şi Ion T. Niculescu,
obţine în 1935 înfiinţarea unui mic serviciu de neurochirurgie, cu opt paturi şi o şingură sală
operatorie, în "Spitalul Central de Boli Nervoase şi Mintale" din Bucureşti, care a devenit
nucleul viitoarei Clinici de Neurochirurgie a Facultăţii de Medicină şi de unde se va dezvolta
şcoala românească de neurochirurgie.
Dr.Maria Niculescu evoca "operatiile frumoase, efectuate insa pe o masa de lemn
improvizata, cu aspiratorul din casa adaptat pentru interventie şi instrumentar in mare parte
cumparat sau confectionat dupa indicatiile lui Bagdasar, urmand astfel exemplul lui Cushing, dar
fara resurse materiale comparabile".
Prima clinica de neurochirurgie din Romania, şi de fapt din Sud-Estul Europei, a fost
deschisa in 1935, intr-un pavilion al Spitalului Central (cum se numea atunci) din Bucuresti. Era
o clinica foarte modesta: 10 paturi şi, in sala de operatii, "faimoasa" masa de lemn.
A reuşit sa recruteze o echipa profesionala de neurochirurgie de prima mana: mai intai (1936) dr.
Constantin Arseni, apoi (1942) dr. Ionel Ionescu şi (1943) dr. Sofia Ogrezeanu, remarcabila
femeie care a devenit prima femeie neurochirurg din Romania.
61
In perioada cea mai dificila, 1942-1946, "programul incepea la 5 dimineata, cand dr. D. Bagdasar
vizita pavilionul ranitilor, dupa care urmau operatiile, pana la 2 p.m.", işi aminteste dr. Sofia
Ionescu, membra din "echipa de aur" "A imprimat echipei sale de lucru un ideal de ordine,
constiinciozitate şi munca intensa (10-12 ore pe zi in spital), de la sef pana la intern, care a dus la
salvarea multor vieti".
A inventat tehnici operatorii, a perfectionat instrumentarul chirugical şi metodele de investigare a
simptopatologiei neurologice. Rezultatele cercetarilor sale, in domeniul traumatismelor cranio-
cerebrale, al abceselor intracraniene şi al investigatiilor histopatologice şi clinice asupra
tumorilor cerebrale, au fost publicate in tratate de referinta, dintre care "Tuberculoamele
cerebrale" (1940),"Traumatismele cranio-cerebrale" (1943), "Boala lui Lindau" (1944). In anul
1941, a publicat o metoda originala de tratament neurochirurgical al oxicefaleei.
Întreaga sa activitate operatorie şi de cercetare şi-a găsit sinteza în volumul redactat în franceză
împreună cu Constantin Arseni, "Traité de Neurochirurgie", apărut postum în 1951 în Editura
Academiei Române. În anul 1945 este numit profesor de Neurochirurgie la Facultatea de
Medicină din Bucureşti şi, în acelaşi an, primeşte însărcinarea de Ministru al Sănătăţii.
Colaborarea lui D. Bagdasar cu C. Arseni a culminat cu monumentalul Traité de neurochirurgie
(600 de pagini, tradus in franceza de dr. Maria Niculescu şi publicat de Academia Republicii
Populare Romane) care a reprezentat o sinteza a vastei experiente şi documentari
neurochirurgicale a lui D. Bagdasar şi a cercetarilor facute impreuna cu C. Arseni. Din pacate,
acest tratat a vazut lumina tiparului prea tarziu, dupa moartea sa.
GEORGE PALADE
Nascut la Iaşi în 1912, tatal sau era profesor de filozofie iar mama profesoara de
liceu, mediul familiar l-a încurajat în formatia sa intelectuala. În 1930 este
admis ca student la Facultatea de Medicina a Universitatii din Bucuresti, pe
care o absolva în 1946, obtinând titlul de Doctor în Medicina cu o teza
referitoare la probleme de structura istologica. În 1946 pleaca în Statele Unite
ale Americii, ca cercetator la New York University. Acolo l-a întâlnit pe Albert
Claude, omul de stiinta care i-a devenit mentor. Doctorul Claude lucra în
Institutul Rockefeller şi l-a invitat pe Palade sa lucreze împreuna cu el în Departamentul de
Patologie celulara.
George Palade a realizat importanta exceptionala a microscopiei electronice şi a biochimiei în
studiile de citologie. Cum nu era biochimist, a initiat o colaborare cu Philip Siekevitz. Împreuna
au combinat metodele de fractionare a celulei cu microscopie electronica, producând componenti
celulari care erau omogeni morfologic. Analiza biochimica a fractiunilor mitocondriale izolate a
stabilit definitiv rolul acestor organule subcelulare ca un component major producator de
energie. Cel mai important element al cercetarilor lui Palade a fost explicatia mecanismului
celular al productiei de proteine.El a pus în evidenta particole intracitoplasmatice bogate în
RNA, la nivelul carora se realizeaza biosinteza proteinelor, numite ribosomi sau granulele lui
Palade.
În 1961 G. E. Palade a fost ales membru în National Academy of Science. Împreuna cu Keith
Porter, a editat revista "The Journal of Cell Biology", cea mai importanta publicatie stiintifica în
domeniul biologiei celulare. În 1973 paraseste Institutul Rockefeller, mutându-se la Yale
University, iar din 1990 lucreaza la Universitatea din San Diego (California). În anul 1974
62
 primeste Premiul Nobel pentru Fiziologie şi Medicina, pe care l-a împartit cu Albert Claude şi
Christian Duve. A fost ales membru de onoare al Academiei Române. La 12 martie 1986,
Presedintele Ronald Reagan i-a decernat Medalia Nationala pentru merite deosebite în domeniul
stiintei.  

Ana Aslan este renumita pentru contributia sa esentiala in cadrul cercetarii

gereontologice şi pentru patentarea unora dintre cele mai bune medicamente
utilizate in geriatrie. Ana Aslan a urmat cursurile Facultatii de Medicina din
Bucuresti (1915-1922). A fost profesor titular de clinica medicala, la Timisoara
(1945-1949), sef de sectie la Institutul de Endocrinologie, din Bucuresti (1949-
1958), iar din 1958, director al Institutului National de Geriatrie şi Gerontologie,
din Bucuresti.

Ana Aslan a fost şi membru al Academiei de Stiinte, din New York, al Uniunii
Mondiale de Medicina profilactica şi igiena sociala, membru de onoare al Centrului European de
Cercetari Medicale Aplicative, membru in Consiliul de Conducere al Asociatiei Internationale de
Gerontologie, membru al Societatii Nationale de Gerontologie din Chile, presedinta a Societatii
Romane de Gerontologie etc.
In 1952, prepara vitamina H3 (Gerovital), produs farmaceutic cu actiune in tratamentul fenomenului
de imbatranire, precum şi in bolile batranetii, in ateroscleroza, vitiligo, sclerodermie etc.Produsul
se bazeaza pe descoperirea proprietatii regeneratoare a troficitatii procainei aplicate in tratament
cronic. In 1958, incepe prepararea produsului pe scara larga şi introducerea sa in circuitul
farmaceutic. Ea a evidentiat importanta novocainei in ameliorarea tulburarilor distrofice, legate
de varsta. Gerovital-ul a fost brevetat in peste 30 de tari, fiind considerat, initial, un medicament
miraculos; are o actiune de echilibrare a sistemului nervos vegetativ, cu vizibile efecte de
ameliorare a diverselor afectiuni psihice.
Sub conducerea Anei Aslan, se infiinteaza, in 1952, Institutul de Geriatrie din Bucuresti, primul de
acest fel din lume, al carui mod de organizare a fost recomandat de Organizatia Mondiala a
Sanatatii (OMS) pentru toate institutele similare. Ana Aslan primeste in 1952, la palatul ONU
din Geneva, premiul international şi medalia "Leon Bernard", prestigioasa distinctie acordata de
OMS, pentru contributia adusa la dezvoltarea gerontologiei şi geriatriei. A inventat (impreuna cu
I. Polovrageanu) noul produs geriatric Aslavital, brevetat şi introdus in productie industriala, in
1980.
IULIU HATIEGANU
(n. 14 aprilie1885, Dârja, Cluj - d. 4 septembrie1959, Cluj) medic internist român recunoscut în
mod special pentru cercetările făcute în domeniul tuberculozei. A format la Cluj o valoroasă
școală de medicină internă. Astăzi Universitatea de Medicină și Farmacie din Cluj îi poartă
numele. A fost membru al Academiei Româneși fratele politicianului Emil Hațieganu.
Iuliu Hațieganu s-a născut în familia unui preot greco-catolic de pe Valea Someșului, având
alți 4 frați (Emil Hațieganu, Eugen Hațieganu, Simion Hațieganu, Ioan Hațieganu). A absolvit
gimnaziul superior greco-catolic din Blaj, unde a fost coleg de clasă cu viitorul cardinal Iuliu
Hossu, ambii fiind cunoscuți ca elevi excepționali la învățătură. A urmat Facultatea de medicină
a Universității din Cluj. În 1910 își încheie studiile, cu un strălucit doctorat. Hațieganu a dat
adovada unui medic extraordinar încă de la început, fiind considerat unul dintre cei mai buni
63
 mediciniști, un "primus inter pares", stimat de toți colegii săi și susținut de marele său maestru,
profesorul Zsigmond Puryesz
S-a făcut cunoscut încă din 1914 în literatura de specialitate printr-un studiu asupra galactozuriei
alimentare, publicat în "Jurnalul Medical" din Budapesta. A fost unul din delegații tineretului
universitar la Adunarea Națională de la Alba Iuliași a susținut în fața Consiliul Dirigent al
Transilvaniei înființarea Universității din Cluj. Ulterior va prezida și primul Congres al
Medicilor, unde prietenul său, medicul militar Iuliu Moldovan, numit de Consiliul Dirigent în
funcția de secretar cu problemele sănătății publice, va prezenta un raport asupra stării sănătății
populației din Transilvania, subliniind necesitatea reluării activității la Facultatea de Medicină
din Cluj.
La 34 de ani a ținut prima prelegere universitară în limba româna din Ardeal, “Problema icterului
cataral“ prin care a pus bazele învățământului superior medical clujean. În perioada interbelică
medicina clujeană a avut cea mai frumoasă și plină de rezultate perioadă.
Alături de Ioan Goia, Iuliu Hațieganu a adunat la catedre specialiști excepționali ca Victor Papilian,
Titu Vasiliu, Iacob Iacobovici, Constantin Ureche, Victor Babeș, Constantin Levaditi sau Emil
Racoviță. În urma Dictatului de la Viena, clinicile clujene s-au mutat la Sibiu.
Profesorul Hațieganu, al cărui nume îl poartă astăzi Universitatea de Medicină și Farmacie, a fost
un exemplu rar. Marele merit al lui Hațieganu, însă, este acela că a reușit să formeze un corp
didactic excepțional care a dus mai departe până astăzi valoarea medicinii românești.
Personalitate puternică, a coagulat repede o echipă, care s-a trasformat într-un colectiv
profesional de elită, atât la catedre cât și în clinici. Din fonduri proprii, colectă publică și bani de
la ASTRA, Hațieganu a înființat între 1930-1932 la Cluj-Napoca un parc destinat mișcării
sportive a tinerilor. Parcul sportiv Iuliu Hațieganu, aflat pe malul Someșului și cu o suprafață de
25 ha, profesorul l-a dedicat unicului său copil, mort la numai 8 ani și este și astăzi, după 70 de
ani, unul din cele mai frumoase spații recreative din Cluj.
În perioada 1940-1945 s-a implicat de multe ori în salvarea vieții unor evrei sau români [1], alături de
alți români, ca Raoul Șorban sau Theodor Criveanu.

SOFIA IONESCU

Toată viaţa am fost numai pe fugă, nu ştiu să merg aşa...”- astfel

debuta fiecare autocaracterizare a doamnei doctor SofiaIonescu,
prima femeie neurochirurg din lume, una din cele mai ilustre
doamne ale medicinei autohtone. Alături de Constantin Arseni şi
de Ionel Ionescu, se recomanda drept cel mai important discipol
al legendarului Dimitrie Bagdasar, făcând parte din „echipa de
aur” a neurochirurgiei româneşti din perioada de pionierat. „O timidă în lume” care, „numai cu
bisturiul în mână era vitează”, a realizat nenumărate intervenţii chirurgicale pe creier şi pe
coloană, pe parcursul unei jumătăţi de secol alergând între paturile bolnavilor, între sala de
operaţie şi biroul unde şi-a redactat lucrările ştiinţifice, între policlinica cu plată şi propria casă,
unde o aşteptau cei doi copii ai săi.    
Povestea ei de viaţă începe pe 25 aprilie 1920 la Fălticeni, judeţul Suceava. A venit pe lume cu o
greutate impresionantă – aproape 5 kilograme – şi cu nişte mâini cu degete foarte lungi. Tatăl,

64
 Constantin Ogrezeanu, era casier BNR, iar mama Maria, casnică. Încă din perioada copilăriei, şi-
a însuşit coordonatele care au ghidat-o întreaga viaţă: modestia, corectitudinea şi respectul faţă
de om. Clasele primare le-a urmat la Fălticeni (Şcoala nr. 1), cu cea mai bună învăţătoare la acea
dată, în oraş. Apoi a urmat 6 clase de liceu la Gimnaziul de Fete Fălticeni (1931-1937). Auzind
de renumita Şcoală de Fete „Marica Brâncoveanu” s-a hotărât să se mute la Bucureşti, pentru
ultimele clase de liceu (1937-1939), cu dorinţa de a urma Facultatea de Medicină din Capitala
ţării. A absolvit liceul printre primele eleve, obţinând nota 10 cu distincţie la purtare.
S-a hotărât să urmeze profesia de medic încă de la 16 ani. Avea medici în familie şi tatăl celei mai
bune prietene era un doctor devotat, însă tatăl i-a replicat cu dragoste părintească dar şi cu
hotărâre: „Menirea fetelor este să fie bune gospodine, să facă o şcoală de menaj, să înveţe un
instrument muzical, să înveţe limbi străine, să-şi facă o cultură generală solidă”. Voinţa
nestrămutată  a fetei a convins, însă, ambii părinţi care i-au susţinut dorinţa. Facultatea de
Medicină din Bucureşti a urmat-o între 1939-1945, printre dascălii săi numărându-se Francisc
Rainer la anatomie, ca profesor iar ca asistent pe George Emil Palade, viitorul Laureat al
premiului Nobel, profesorul Alfred Rusescu la pediatrie, prof. Zolta la parazitologie, profesorul
dr. Ionescu Sineşti la neurologie şi prof. dr. I.T. Niculescu.
Studenţia a coincis cu anii celui de-al doilea Război Mondial, fiind nevoită în vacanţele de vară să
ajute la îngrijirea răniţilor repartizaţi în cele trei spitale din Fălticeni. Tot într-o vacanţă de vară,
în perioada iunie-octombrie 1943, înaintea anului V de studii, a fost trimisă de Ministerul
Sănătăţii în comuna Baia, judeţul Suceava ca medic de dispensar rural. Susţinerea concursului de
externat din februarie 1943 a fost succedată de numirea în post de intern la serviciul de
neurochirurgie, unde se lucra non-stop, datorită răniţilor de război. A ales stagiul de
neurochirurgie, la spitalul numărul 9, întrucât în anul V studia neurologia şi voia să fie bine
pregătită în acest domeniu. De fapt, momentul este punctual crucial al vieţii ei profesionale.
Decisivă a fost aici întâlnirea cu profesorul Dimitrie Bagdasar, în alegerea neurochirurgiei, ca
specialitate, pentru tot restul vieţii, rămânând în acest serviciu 47 de ani (1943-1990), cu tot
programul zilnic sever, între orele 5 dimineaţa, până târziu în noapte, în deosebi în îngrijirea
răniţilor de război, în pavilionul special amenajat. Devotamentul, profesionalitatea şi calităţile
sale umane, au fost în anul 1948, răsplătite prin Medalia Specială a Crucii Roşii. Prof. dr. D.
Bagdasar, de formaţie neurolog, având doi secundari, ulterior iluştri,dr. Constantin Arseni şi dr.
I. Ionescu. El i-a propus Sofiei Ionescu, urmărindu-i atent şi scrupulos activitatea, onoarea de a
face parte din această echipă, efectuând astfel promovarea primei femei – medic neurochirurg
din România.
Prima operaţie pe creier avea să o realizeze in 1944. O supuraţie la deget îl împiedica pe doctorul
Bagdasar să opereze un băieţel adus în comă la spital. Sofia Ionescu, singura care ar fi putut să
opereze în acel moment, a acceptat provocarea de a face prima sa intervenţie chirurgicală (o
trepanaţie) pe creier. Reuşita operaţiei s-a datorat calmului şi preciziei. "– Dumneata ai
aptitudini. Rămâi la neurochirurgie", i-a spus profesorul Bagdasar după operaţie, convins că are
harul să opereze. Intervenţia de succes  venea să confirme ceea ce Dimitrie Bagdasar credea, şi
anume că, datorită delicateţei, femeile sunt mult mai capabile să opereze pe substanţa nervoasă.
La absolvirea facultăţii, în anul 1945 s-a căsătorit cu medicul secundar dr. I. Ionescu, şi-a susţinut
doctoratul în ianuarie 1946, iar în februarie a aceluiaşi an, secundariatul în neurochirurgie.
Tânărul cuplu a locuit, timp de 7 ani în spital, asigurând gardă permanentă, iar 15 ani nu au avut
concediu de odihnă.
65
În ceea ce o priveşte, Sofia Ionescu, pentru cei 2 copii, nu a avut nicio zi de concediu prenatal şi
doar o lună postnatal, mărturisind : „Copiii mei n-au avut mamă. Eu eram mereu obosită,
munceam la policlinica cu plata de două ori pe săptămână, ca să-mi suplimentez veniturile.”
Cu toate acestea, a găsit timp pentru instruirea tinerilor medici cărora le-a descifrat tainele dificilei
sale specialităţi ca şi tehnica explorărilor cranio-cerebrale, şi-a luat primariatul în 1954 (atestată
de Ministerul Sănătăţii în 1958), redactarea lucrărilor ştiinţifice realizând-o între orele 2-4
noaptea, efectuând în îndelungata-i activitate ca singur autor sau în colaborare, peste 120
articole, publicate în revistele de specialitate în ţară şi străinătate cu o medie de 2-3 pe an.
Regreta totuşi că nu şi-a scris memoriile : „Îmi pare rău că nu mi-am găsit timp să-mi scriu
memoriile. Aş fi putut să spun tinerilor neurochirurgi cum am făcut meseria asta. Aş fi putut să
descriu tehnici inedite, folosite ad-hoc in situaţii imprevizibile şi nenumărate întămplări cu
rezultate fericite. Pentru că munca mea din aceşti 47 de ani ar fi incăput foarte bine în două
vieţi. Aş fi avut ce să le spun!".
În 1970, Sofia Ionescu îşi însoţeşte pacienta, membru al Ambasadei franceze, la Paris şi Lyon.
Medicilor francezi nu le-a venit să creadă că în faţa lor se afla o femeie neurochirurg. Ca un test,
au rugat-o să le arate mâinile, pentru a vedea dacă are bătătura pe inelar, specifică
neurochirurgilor ca urmare a folosirii "pensei gouge", instrument cu ajutorul căruia se rupe osul
când se efectuează operaţii pe creier sau pe coloană. Bătătura era mai mare decât orice aşteptare,
ea constituind mărturia celor 25 de ani de operat la secţia de tumori cerebrale şi a celor  22 de ani
la sectia de compresiuni vertebro-medulare Pentru francezi, a fost o dovadă de competenţă şi de
recunoaştere.
După îndelungate cercetări iatro-istorice de peste 30 de ani, la 17 septembrie 2005 la Congresul
Mondial de Neurochirurgie din Maroc(Maraketsh) a fost atestat faptul că doamna doctor Sofia
Ionescu este prima femeie neurochirurg din lume.
ELENA DENSUŞIANU PUSCARIU
Medic, prima femeie profesor universitar în domeniul medical din România, prima femeie
profesor la o clinică de oftalmologie din lume(n. 3 martie1875, Făgăraş – d. 1966).
Fiica lingvistului Aron Densuşianu şi a scriitoarei Elena Circa, sora lui Ovid Densuşianu, a urmat
cursurile secundare la liceul „Principatele Unite” din Iaşi şi pe cele universitare la Facultatea de
Medicină din acelaşi oraş, unde şi-a susţinut şi teza de doctorat în 1899, devenind astfel prima
femeie doctor în medicină din România. Specializare la Paris, unde a lucrat alături de importante
personalităţi medicale, profesorul André Victor Cornil, Émille Roux şi Ilia Ilici Mecinikov.
Întoarsă în ţară, ocupă pe rând funcţiile de preparator la Laboratorul de Anatomie Patologică al
Facultăţii de Medicină din Bucureşti, medic secundar al Eforiei, medic secundar al Spitalului
„Sf. Spiridon” din Iaşi, medic secundar al Serviciului de „Boale de Ochi”, docent în oftalmologie
al Facultăţilor de Medicină din Iaşi şi Bucureşti, asistent al „Clinicei Oftalmologice” din
Bucureşti, apoi şef de clinică, pentru ca, în 1920, să devină şef al Clinicii de Oftalmologie din
Iaşi. „Este meritul Facultăţii ieşene că a trecut pentru prima oară peste prejudecăţile ce frânau
emanciparea femeilor, încredinţând conducerea unei clinici, respectiv a unei catedre, uneia dintre
fostele sale eleve. Elena Densuşianu-Puşcariu a fost prima profesoară la facultăţile noastre de
medicină şi una din primele în întreaga Europă” (Carolina Lazăr-Szini).

66
A publicat peste 100 de lucrări de specialitate ca unic autor sau în colaborare cu personalităţi din
lumea medicinii, cum ar fi Victor Babeş, Gheorghe Marinescu sau G. Socor, în ţară sau în
străinătate.
În 1913 îi apare la Bucureşti broşura Instrucţiuni populare pentru prevenirea orbirei, distribuită în
şcolile, gările şi primăriile din toată ţara. Cele două cursuri apărute în 1927 cuprind expuneri
clinico-experimentale, terapeutice, date despre istoria medicinii, hărţi, fotografii şi desene color
realizate de ea pe baza cazurilor din clinică.
În lucrările publicate descrie pe larg trei noi metode în chirurgia oftalmologică, abordează problema
traumatismelor oculare datorate războiului şi prezintă numeroase procedee de chirurgie plastică.
În 1925 propune un tratament al cataractei la diabetici, iar în 1931 publică rezultatele a 68
intervenţii cu „metoda Stănculeanu” bazată pe extragerea intracapsulară a cristalinului.
Membră a Societăţii de Oftalmologie din Anglia, a Societăţii de Oftalmologie din Franţa şi a
Societăţii de Oftalmologie din Italia. În paralel cu preocupările medicale, Elena Densuşianu-
Puşcariu a fost şi scriitoare, artist plastic şi traducătoare. Şi-a continuat activitatea clinică şi
literară şi după pensionare, publicând în diverse reviste de specialitate din ţară şi străinătate.
SISTEMUL MEDICAL
La sfarşitul celui de-al Doilea Război Mondial a avut loc o schimbare semnificativă a structurii şi
orientării societăţilor europene.Deşi moştenirea războiului a fost identică pentru toată Europa,
drumul ales sau impus pentru schimbarea ţărilor occidentale, respectiv estice este diferit.
„Cortina de fier” căzută pe continent, izoland capitale vechi ca Varşovia, Berlin, Praga,
Budapesta, Bucureşti şi Sofia, marchează zonele de influenţă, sfera sovietică cuprinzand o mare
parte din teritoriul Europei Centrale şi de Est. Drumul spre rezolvarea conflictelor exterioare şi
interioare va fi lung şi anevoios şi in multe cazuri nu va adduce catarsisul aşteptat, intrebările
rămanand deschise.
Societatea europeană occidentală şi bioetica
Ori de partea victorioşilor, ori de partea infranţilor, ţările Europei au ieşit grav afectate din cel de-al
Doilea Război Mondial. Divizat şi sărăcit, vechiul continent caută răspunsuri la ororile
războiului,la teroare, lagăre de concentrare, Holocaust. Societatea postbelică se schimbă
inevitabil. Oraşe in ruine, infrastructura distrusă, restricţii economice şi alimentare,
caracterizează ţările proaspat ieşite din război. Reconstrucţia este grea şi lungă, dar in condiţiile
ajutorului american se produc „miracole economice” in Europa Occidentală.
Dezvoltarea economică insă nu rezolvă problemele morale ale societăţii. Europeanul anului 1945
este individul „nou, existentialist” (Sartre). Omul postbelic rămane singur, fără scuze,
„condamnat lalibertate”. Libertatea existentialistă ca formă nouă a umanismului va fi atractivă
pentru generaţianouă: frustrată, singuratică, deziluzionată, austeră, agresivă, căutand răspunsuri
la intrebari deschise sau ascunse ale trecutului.
In acest context are loc procesul de la Nurnberg, primul proces modern internaţional.
Rolulmedicilor nazişti in Holocaust va fi discutat in Procesul Medicilor inceput la 9 decembrie
1946. Conştiinţa societăţilor europene nu va fi impăcată, nu toţi vinovaţii vor fi invinuiţi in
proces, dar crimele „sunt aşa de oribile, incat nu le putem ignora, pentru că repetarea lor ar duce
la desfiinţarea civilizatiei noastre” (Robert H. Jackson, procurorul procesului). Pe baza
materialului Procesului Medicilor apare Codul de la Nurnberg cu cele zece puncte privind

67
 experimentele umane, care desfiintează experimentul fără consimţămantul voluntar al
participanţilor.
Căutand răspunsuri la problemele etice, la atitudinea fals-ştiintifică a medicilor din
timpulrăzboiului, se conturează o nouă ştiinţă: bioetica.
In acest sens adoptarea Declaraţiei Univerale a Drepturilor Omului (ONU, decembrie 1948) este un
prim pas. Declaraţia de la Geneva adoptată in acelaşi an de Asociaţia Medicală Mondiala
(WMA) subliniază rolul nediscriminării in relaţia medic - pacient, respectiv obigativitatea
depunerii unui jurămant medical inaintea inceperii activităţii medicale.
Medicul din a doua jumătate a secolului XX răspunde greu provocărilor societăţii in schimbare:
dezvoltare tehnologică, specializare accentuată, apariţia mai multor intrebări de etică medicală
(problema eutanasiei, a cercetării pe subiecţi umani, transplant de organe). Problemele complexe
ştiinţifice necesită cunoştinţe ale ştiinţelor naturii, dar şi insuşirea ştiinţelor umaniste: istorice,
etice, filozofice şi juridice.
In activitatea sa medicul va fi ajutat de legi şi coduri de conduită. Istoria codurilor de etică
medicală continuă şi după 1948:
-Declaraţia de la Helsinki, adoptată la a 18-a Adunare generală a Asociaţiei Medicale Mondiale, in
iunie 1964, cu amendamentele ulterioare; vizează cercetarea pe subiecţi umani
-Declaraţia de la Tokio, 1975; directive şi norme pentru inlăturarea torturii şi alte tratamente
inumane şi degradante
-Declaraţia de la Oslo, 1970, despre avortul terapeutic
-Declaraţia de la Singapore, 1984, privind maltratarea şi abandonul minorilor.
Procesul spre unificare a ţărilor occidentale va aduce schimbări şi in viziunea lor asupra sănătăţii
publice şi a comunităţii. După numai 9 ani de la Tratatul de la Roma se nasc documentele
cooperării sanitare medicale europene privind informarea şi controlul serviciilor medicale şi
farmaceutice intre statele membre.
De la regimul totalitar nazist la regimul totalitar communist
Dacă in Europa Occidentală dezvoltarea naturală şi confruntarea cu trecutul vor duce la valori bine
definite, in Europa de Est schimbările sunt mult mai lente, trecand printr-o perioadă totalitară
nouă. Societatea est-europeană postbelică este şi ea puternic afectată. Structura societăţii a suferit
mai mari schimbări decat cea occidentală: o mare parte din intelectualitate (nu prea numeroasă
nici inaintea războiului) căzand victimă Holocaustului.
Populaţia săracă, cu o educaţie precară, neavand o structură socială bine organizată, devine
receptive la ideile propagandistice comuniste. Colectivizarea forţată, preponderenţa industriei
grele in dauna industriei uşoare producătoare de bunuri de consum, transformă societatea
tradiţională rurală. Guvernul comunist incearcă să distrugă diferenţele intre locuitorii satului şi
oraşului, prin aceasta „realizand” egalitatea şi dreptatea promisă de fondatorii comunismului.
Sistematizarea şi reorganizarea teritorială transformă habitatul rural, dar şi cel urban. Se
formează astfel aceea „societate fără clase” (Arendt), in
care masele şi nu clasele vor fi guvernate şi de la care se cere loialitate totală şi necondiţionată.
Democraţia populară, ca parte a ideologiei comuniste, prevede asistenţa medicală gratuită pentru
toţi locuitorii ţării. In vederea realizării acestui obiectiv, statul comunist avea nevoie de mai mulţi
medici şi mai multe instituţii medicale corespunzătoare. Astfel numărul studenţilor medicinişti
acrescut semnificativ, formarea, educarea, dar şi admiterea lor in facultăţi este supravegheată de
Partidul Comunist. Membrii vechii burghezii, a partidelor politice istorice, chiar şi a ţăranimii
68
 bogate sunt excluşi. Propaganda politică devine disciplină universitară mai ales in epoca
stalinistă.
Spitalele, maternităţile, policlinicile sunt naţionalizate prin Decretul Marii Adunări Naţionale
(3noiembrie 1948). Cabinetele medicale private sunt suprimate, mai tarziu eliminate.
In februarie 1953 se incepe organizarea circumscripţiilor sanitare rurale care asigurau asistenţă
medicală gratuită populaţiei arondate. A termina o facultate de medicină şi a primi o diplomă de
medic a insemnat a primi direct un loc sigur in aceste circumscripţii, deseori izolate, cu populaţie
săracă şi slab educată. Organizarea circumscripţiilor medicale şi acordarea asistenţei medicale
gratuite a reprezentat un mare pas pentru o populaţie care nu a avut niciodată acces la asistenţa
sanitară corespunzătoare, insă pentru medici preţul va fi prea ridicat.
După discursul lui Hrusciov din 25 februarie 1956 la Moscova, elementele cultului personalităţii
dispar, dar propaganda rămane. Repartizarea medicilor continuă, deseori la sute de kilometri de
domiciliu, procesul fiind organizat de medici-funcŢionari Şi supravegheat de Partid.
Ascensiunea politică şi dictatura lui Nicolae Ceauşescu este sinonimă cu dispariţia totală a
relaţiei normale medic-pacient. Controalele administrative permanente, politica de demografie
forţată (Decretul 770/1966), izolarea progresivă a medicului, caracterizează o asistenţă medicală
precară.
Programul impus obligator, asistenţa medicală permanentă de 24 ore, ocupă tot timpul liber al
medicului, lipseşte contactul cu alţi medici şi cu lumea medicală ştiinţifică occidentală.
”Mişcările totalitare sunt organizaţii de masă ale unor indivizi atomizaţi şi izolaţi” (Hannah
Arendt).
Penuria dictaturii anilor 80 inseamnă cabinete şi spitale insalubre, aparate medicale inadecvate. Nu
se poate vorbi de etică medicală cand drepturile medicilor şi ale pacienţilor sunt ingrădite şi
incălcate şi cand principiul lui Hippocrate „primum non nocere” nu poate fi aplicat.
Etica medicală în perioada comunistă?... în câteva cuvinte
Lipsa increderii reciproce in relaţia medic-pacient; izolare şi lipsa confraternităţii; incapacitate de a
lucra profesional prin restricţii administrative şi economice; nerespectarea drepturilor şi a vieţii
private a medicului, dar şi a pacientului; incapacitatea respectării principiului de a face bine şi de
a promova binele; alterarea imaginii şi integrităţii medicului; nerespectarea secretului profesional
prin obligarea medicului de a dezvălui date cu caracter personal ale pacientului. In concluzie:
implicarea regimului şi a statului totalitar in relaţia medic-pacient.
Calea spre adevăratele valori europene este lungă şi dificilă după 1989. Trăirea şi perpetuarea
vechilor mentalităţi, necunoaşterea modelelor europene sau adaptarea lor spontană şi prea rapidă
la realităţi locale, ingreunează construirea unui nou sistem.
Cunoaşterea istoriei medicinei din această perioadă ne ajută să regandim toate schimbările majore
dintr-o perspectivă obiectivă şi critică.
Confruntarea cu trecutul este o datorie morală a societăţii medicale contemporane.
Înfiinţarea şi primii ani de activitate ai Comitetului Internaţional al Crucii Roşii (1863-1914)
Pe 24 iunie 1859, în timpul războiului italian de unificare, trupele franco-sardiniene s-au ciocnit cu
cele austriece lângă micul oraş Solferino, în nordul Italiei. În acea zi, un cetăţean al Genevei,
Henry Dunant, călătorea în acea regiune pentru a-l întâlni pe Napoleon al III- lea, din motive
personale. În seara bătăliei, Dunant a ajuns în oraşul Castiglione, unde se adăpostiseră mai mult
de 9000 de răniţi. În cea mai mare biserică, Chiessa Maggiore, unde mii de oameni zăceau fără

69
 îngrijire, Dunant împreună cu femei din acea zonă s-au străduit timp de câteva zile şi nopţi să le
dea apă, să le spele şi să le îngrijească rănile şi să le ofere tutun, ceai şi fructe.
Dunant a rămas la Castiglione până pe 27 iunie şi apoi a pornit din nou la drum, întorcându-se la
Geneva pe 11 iulie. Era hărţuit de dificultăţi financiare, dar nu a putut uita ceea ce văzuse şi , în
1862, a publicat o lucrare intitulată "O amintire de la Solferino". În aceasta, a descris bătălia şi
răniţii din Chiessa Maggiore, încheind cu o întrebare "Nu ar fi oare posibil ca, în timp de linişte
şi pace, să se înfiinţeze societăţi de ajutorare cu scopul de a se oferi îngrijire răniţilor în timp de
război de către voluntari zeloşi, devotaţi şi cu adevărat calificaţi?"
Această întrebare este cea care a condus la înfiinţarea Crucii Roşii. În plus, Dunant a întrebat
autorităţile militare ale diverselor state dacă nu ar putea să formuleze "(…) câteva principii
internaţionale, consfinţite într-o convenţie şi având un caracter inviolabil care, odată ce s-a căzut
de acord asupra lor şi au fost ratificate, să poată constitui bazele societăţilor de ajutorare a
răniţilor înfiinţate în diferite ţări europene?"
A doua întrebare a pus bazele Convenţiilor de la Geneva. Cartea lui Dunant a constituit un mare
succes; a fost tradusă în aproape toate limbile europene şi a fost citită de cele mai importante
personalităţi ale epocii. Printre acestea s-au numărat şi Gustave Moynier, cetăţean al Genevei,
jurist şi preşedinte al unei organizaţii locale de caritate (Societatea Geneveză de Bunăstare
Publică). Pe 9 februarie 1863, el a prezentat societăţii sale concluziile lucrării lui Dunant, iar
aceasta a înfiinţat un comitet compus din cinci membri pentru a studia propunerile autorului.
Acest comitet, care îi includea pe Moynier, Dunant, generalul Guillaume-Henri Dufour, doctorul
Louis Appia şi doctorul Theodore Mounoir, s-a numit iniţial Comitetul de Ajutorare a Răniţilor.
Totuşi, curând avea să devină cunoscut sub denumirea de Comitetul Internaţional al Crucii Roşii
(CICR). Pentru prima dată, s-a reunit pe 17 februarie 1863. încă de la înfiinţarea sa, CICR şi-a
dat seama că voluntarii avuţi în vedere de Dunant ar fi putut acţiona efectiv, fără să rişte a fi
respinşi de către ofiţeri şi soldaţi, doar dacă ar fi putut fi individualizaţi faţă de civilii de rând
prin intermediul unei embleme distinctive şi dacă ar fi putut fi protejaţi de luptele efective. Astfel
a apărut ideea statutului neutru al serviciilor medicale şi al surorilor voluntare.
Pe 25 august 1863, Comitetul Internaţional a decis convocarea unei conferinţe internaţionale la
Geneva, sub auspiciile sale, cu scopul de a studia modalitatea de a depăşi lipsurile serviciilor
medicale ale armatei. Au fost invitate toate guvernele europene şi numeroase personalităţi de
referinţă. Conferinţa a fost deschisă de către Generalul Dufour, pe data de 26 octombrie 1863.
Au fost 36 de participanţi, incluzând 14 delegaţii guvernamentale, şase delegaţii ale unor diferite
organizaţii şi şapte persoane particulare.
Această dublă abordare, atât politică, cât şi privată, se continuă în cadrul Conferinţelor
Internaţionale ale Crucii Roşii/Semilunii Roşii unde participă în prezent atât delegaţii ale
Societăţilor Naţionale de Cruce Roşie şi Semilună Roşie, ale statelor părţi la Convenţii, cât şi
observatori (mai ales din partea organizaţiilor ne-guvernamentale. Conferinţa din 1863 a luat ca
bază a discuţiilor un proiect de Convenţie pregătit de Comitetul Internaţional. Ea s-a încheiat
prin adoptarea a zece rezoluţii care au servit la înfiinţarea societăţilor de ajutorare a soldaţilor
răniţi ("comitete") - viitoarele Societăţi de Cruce Roşie şi, mai târziu, şi de Semilună Roşie.
Rezoluţia 10 încredinţează Comitetului Internaţional schimbul de informaţii între societăţile de
ajutorare ale diferitelor ţări.
Primele societăţi de ajutorare - cele din Wurttemburg, Marele Ducat de Oldenburg, Belgia şi Prusia
- au fost înfiinţate în următoarele câteva luni. Alte societăţi au urmat în Danemarca, Franţa,
70
 Italia, Mecklenburg-Schwerin, Spania, Hamburg şi Hesse. În acest timp, Comitetul Internaţional
se pregătea pentru o nouă etapă, o conferinţă diplomatică.
Scopul era de a transforma rezoluţiile adoptate în 1863 în reguli conţinute într-un tratat, care ar fi
avut autoritatea de lege pentru părţile contractante (respectiv, statele). Pe 1 februarie 1864,
trupele Austriei şi cele ale Prusiei au invadat Danemarca, începând ceea ce avea să fie numit
războiul germano-danez. Comitetul Internaţional a decis să trimită doi delegaţi pe teren pentru a
avea grijă de răniţi şi pentru a studia posibilitatea de a pune în practică unele dintre concluziile
conferinţei din octombrie 1863.
Pe 6 iunie 1864, guvernul elveţian (care acceptase să organizeze conferinţa diplomatică) a trimis
scrisori de invitaţie tuturor guvernelor europene şi celor ale Statelor Unite ale Americii, Braziliei
şi Mexicului. Conferinţa, la care au participat delegaţi din 16 state, a avut loc în perioada 2-28
august 1864. Luând ca bază pentru discuţii un proiect de convenţie pregătit de Comitetul
Internaţional, pe 22 august 1864, a fost semnată Convenţia de la Geneva pentru ameliorarea
soartei răniţilor din forţele armate în campanie. Aşa a luat naştere dreptul internaţional umanitar
modern.
Până la sfârşitul anului, Convenţia a fost ratificată de către Franţa, Elveţia, Belgia, Olanda, Italia,
Spania, Suedia, Norvegia, Danemarca şi Marele Ducat de Baden. Cu toate acestea, un eveniment
avea să treacă această Convenţie prin botezul focului.
Acesta a fost războiul austro-prusac din 1866. Bismarck a crezut că trebuie să zdrobească Franţa
pentru a putea realiza unificarea Germaniei. Aceasta a condus la războiul franco-prusac, care a
izbucnit cu patru ani mai târziu, în iulie 1870. În timpul acestui conflict, Comitetul Internaţional
a înfiinţat prima Agenţie de Informaţii pentru familiile răniţilor sau ale soldaţilor capturaţi.
O serie de conflicte, cunoscute sub denumirea de criza Estului (1875-1878), a făcut ca delegaţii
Comitetului să ajungă până în Balcani. Ei s-au întors aici în timpul războiului sârbo-bulgar
(1855-1886) şi, din nou, în timpul războaielor balcanice (1912-1913).
În timpul acestei perioade, CICR a rămas principala forţă care a determinat dezvoltarea dreptului
internaţional umanitar. A putut face acest lucru mai ales datorită experienţei delegaţilor săi.
Comitetul Internaţional al Crucii Roşii
Işi are sediul la Geneva, este o instituţie umanitară independentă care a pus bazele Mişcării de
Crucii Roşii, în anul 1863.

În prezent (2000), el dispune de o prezenţă permanentă în 61 de ţări şi desfăşoară operaţiuni în

80 de ţări. Are, în întreaga lume, mai mult de 10 000 de angajaţi.

Misiunea declarată: "CICR acţionează pentru a ajuta victimele războiului şi ale violenţei interne,
încercând să asigure punerea în practică a normelor umanitare care restrâng violenţa armată."

El conduce şi coordonează activităţile internaţionale de asistenţă desfăşurate de către Mişcare în

situaţii de conflict. Totodată, el depune eforturi pentru prevenirea suferinţei prin promovarea şi
consolidarea dreptului umanitar şi a principiilor umanitare universale.

CICR este o organizaţie privată elveţiană. Mandatul său îi permite să ia în discuţie anumite
probleme cu statele şi cu părţile la conflict, prin deschiderea de delegaţii şi prin trimiterea de

71
 delegaţi. Dimensiunea internaţională a CICR este confirmată de acordurile la vârf pe care le-a
încheiat cu mai mult de 50 de state.

Aceste acorduri, care sunt supuse regulilor dreptului internaţional, prevăd condiţia juridică pe
care o are CICR pe teritoriul statelor unde îşi desfăşoară activităţile umanitare şi recunosc
acestuia calitatea de persoană juridică internaţională, garantându-i privilegii şi imunităţi de care
se bucură, în mod normal, organizaţiile internaţionale.

Subiectul: Istoria medicinei in Republica Moldova

Plan
I.Caracteristica perioadelor de stabilire și dezvoltare a serviciului medical in Moldova
II. Prezentul medicinei in Moldova
III. Ştiinta medicală în Republica Moldova şi etapele ei de dezvoltare.

Conform datelor studiate, pînă la anul 1400, pe teritoriul ținutului moldav funcționau tradițiile
medicinei empirice, practicată, în majoritatea cazurilor, de cître bărbieri, vrăjitoare, descînătoare,
babe doftoroaie sau de alte personae anonime.
În anul 1431, la Școala slavonă din Suceava, înființată de Alexandru cel Bun , un oare care dascăl
Hermann , este menționat ca primul medic cu titlul universitar bacalaurio in medicina în
Moldova.
În 1480 Ștefan cel Mare fondează «Corporația săracilor», azil pentru bătrîni, ceea ce a prezentat
începutul asistenței medicale.
În 1562 domnitorul Moldovei, Ioan Despot Vodă, înființează Colegiul de la Cotnari, județul Iași. Pe
timpul lui Alexandru Ipsilanti (1775) s-a fondat Casa Socială, unde medicii erau obligați să
supravegheze starea sanitară în teritorii.
ÎnȚara Moldovei și înalte state europeane, pe parcursul istoriei, erau cunoscute diferite forme de
organizare a asistenței medicale, dintre care mai principiale fiind:
 cea populară,
 bisericească și
 laică.
Învățămîntul medical superior în Basarabia, în timpul regimului țarist, nu exista, iar cel medical
mediu s-a înființat cu mult mai tîrziu decît în alte regiunii ale imperiului. Doar în 1872
administrația Zemsvei basarabene deschide la Chișinău prima Școală de Felceri și Moașe,
amplasată în cadrul Spitalului orășenesc. Cu mult mai tîrziu s-au fondat școli similare în Bălți
(1945), Soroca, Orhei și Cahul (1946).După «eliberarea» Basarabiei așchitate, schilodite, la
Chișinău s-a deschis, în 1945, prima instituție de învățămînt medical superior – actuala USMF
“NicolaeTestemițeanu”, ceea ce a favorizate sențial pregătirea cadrelor medicale autohtone
pentru necesitățile populației din regiune și fondarea școlilor științi fi ce proporii.
Aportul vraciului în probleme judiciare inițial apare în Psaltirea Șcheiană (1482), Pravila de la
Leud (1500) și Catehismul lui Coresi (1560)

72
Se descrie că Dimitrie Cantemir avea o erudiție enciclopedică în mai multe domenii (istorie,
geografie, filozofie, muzică, matematică etc.), inclusiv medicină, pe care a studiat-o la Academia
Patriarhiei Ortodoxe din Constantinopol, urmînd apoi cursurile susținute de Alexandru
Mavrocordat.
Mai tîrziu, și-a perfecționat cunoștințele în domeniul anatomiei la Prima Școala de Medicină din
Moscova. Curios este și faptul că Dimitrie Cantemir, în lucraea sa Descriptio Moldoviae (1727),
analizează unele prevederi din Pravilele lui Vasile Lupu, specificînd că această legiuire
reprezintă o traducere a textului grecesc al lui Eustratie, text care, la rîndul său, era copiat din
textul în limba latină al juristului Prosper Farinaci și tipărit la Venezia între anii 1609 și 1614.
Totodată, D.Cantemir subliniază că Vasile Lupu a adăugat la legea tradusă elemente din
obiceiurile pămîntului nostru. Se mai cunoaște că Dimitrie Cantemir deseori participă la distacția
cadavrelor la Școala de medicină din Moscova.
În Basarabia primei jumătăți a sec. Al 19-lea exista un singur spital, cel orășenesc din Chișinău,
destinat populației întregii regiuni, și doar cîteva “centre” sanitare ( cu cîte 4-5 paturi) în județele
Hotin, Bender și Ackerman.
Perioadele de stabilire și dezvoltare a serviciului medical in Moldova pot fi clasificate după cum
urmează:
1.Perioada aflării Basarabiei în componența Imperiului Rus 1812-1917;
2. Proclamarea Republicii Democratice Moldovenești 1917-1918;
3. Unirea cu România și perioada interbelică 1918-1940;
4. Fondarea Republicii Sovietice Socialiste Moldovenești 1940;
5. Perioada Războiului al II-lea Mondial 1941-1944;
6. RSSM 1944-1990
7. Independența Republicii Moldova. 1991- prezent
Perioada anilor 1812-1917 a fost caracterizată de evenimente care au inf influențat eforturile
statului în dezvoltarea serviciilor medicale:
În contextul Fondării Sistemului de sănătate al orașului Chișinău, la indicaţiile guvernatorului
civil al Basarabiei, Scarlat Sturdza, la 20 ianuarie 1813, pe lângă Guvernul Basarabiei se
formează „Uprava Medicală“ („Врачебная Управа“) din orașul Chișinău. Primul director al
Upravei Medicale a fost medicul Iosif Volifingher, cel care a pus bazele medicinei legale în
Chișinău.
Un eveniament important pentru populația Basarabiei l-a constituit deschiderea, în decembrie 1817,
a Spitalului orășenesc din Chișinău. În perioada inițială el includea un bloc cu 1,5 etaje și o
biserică, cu fațadă orientată spre strada Moscova de atunci, actualmente Spitalul de Ortopedie și
Traumatologie.
Primul Spital pentru copii din orașul Chișinău a fost fondat de către Societatea Crucea roșie din
Basarabia în anii 1883-1884.
În 1842, în curtea Soitalului orășenesc din Chișinău se ai construiesc două clădiri cu 2 niveluri,
pentru bărbați și femei. În 1870, el obține statut de Spital Gubernial de zemstvă, cu o capacitate
de 100 de paturi, 13 medici și peste 40 de alți lucrători medicali (felceri, moașe, infirmiere). Cu
timpul, spitalul devine un centru medical specializat. Cabinetele pentru analize de laborator,
microscopie, morfopatologie și secția de experiențe pe animale sunt deschise doar în 1886.
Situația epidemiologică dificilă în regiune
- ciuma în anii 1812-1814, 1819, 1825, 1828;
73
- ciumă şi holeră în 1829, holeră în 1830-1832;
- ciumă în 1837, holeră în 1848
- holeră şi scorbut în 1849 şi holeră în 1855 -1856.
Uprava medicală a funcționat pînă în anul 1871 asigurînd activitățile de organizare a luptei cu
bolile infecţioase cu implicarea în medicilor din Chișinău în componența diverselor comitete
pentru combaterea maladiilor infecțioase. confirmare a certificatelor de deces la cererea
judecătorilor de judeţe, realizare a expertizelor medicale, monitorizare și coordonare a
activității spitalelor, inclusiv și aprovizionare spitalelor fondate în perioada respectivă cu
medicamente și produse alimentare.
Ulterior, de la 1 ianuarie 1871, funcțiile Upravei medicale au fost preluate Zemstva gubernială,
care în afară de gestionarea spitalelor din Chișinău, întreţinea școala de felceri și moașe,
finanţa congresele medicilor de zemstvă, organiza lupta cu epidemiile și consulta activitatea
medicală a zemstvelor judeţene.
Structura sistemului municipal de sănătate în anii 1813-1870 era compusă din următoarele
instituții:
Primul spital orășenesc, inaugurat la 20 decembrie 1817. 
Între anii 1817—1870, instituţia a funcţionat ca spital orășenesc al Chișinăului, iar în perioada
1870—1907, după reforma administrativă, ca spital al Zemstvei guberniale. În anul 1843 acesta
înregistra 1.113 bolnavi. Prima clădire a spitalului prezenta un bloc cu 1,5 etaje, în care
funcţionau 5 saloane cu 36 de paturi pentru bolnavi cu patologii terapeutice, chirurgicale şi
ginecologice.
Personalul acorda de asemenea asistenţă ambulatorie.
 În anul 1842, pentru necesităţile crescînde ale spitalului, a fost construită o clădire nouă, ceea ce a
permis extinderea activităţii lui, urmînd să fie organizate secţii specializate de terapie, chirurgie,
oftalmologie şi venerologie. Tratamentul se oferea contra plată. În cadrul spitalului funcționa şi o
farmacie.
În anul 1873, pe lângă spitalul regional din Chișinău activa Școala de felceri și moașe. De
asemenea, avea un ospiciu pentru pacienţii cu boli psihice, precum şi o secţia aparte destinată
bolnavilor în stare de arest. Pe lângă spital funcţiona o farmacie și un azil de bătrâni, care, la
rîndul său, dispunea de o secție pentru 28 de persoane în etate și o secţie pentru 30 de copii
orfani.   În anul 1876 au fost organizate cabinete speciale de analize pentru microscopie,
morfopatologie şi o secţie de experimente asupra animalelor și primul punct de vaccinare contra
variolei.
 Pe parcursul dezvoltării sale, „Spitalului Gubernial de Zemstvă” s-a afirmat ca Centru de instruire
şi perfecţionare a medicilor din oraşele şi judeţele Basarabiei. La moment edificiul este folosit de
Spitalul Clinic de Traumatologie și Ortopedie.
Spitalul militar Primul spital militar a fost instituit în anul 1827 și al doilea în anii 1877—
1878. Acestea au fost organizate pentru acordarea asistenței medicale persoanelor rănite pe
frontul ruso-turc.
Spitalul de copii Nr. 1 Spitalul de copii nr. 1 a fost înfiinţat în anul 1884, cu susținerea secţiei din
Basarabia a Societăţii Crucea Roșie din Rusia și Societății Filantropice Basarabene.
Iniţial, instituţia curativă avea 15 paturi, iar în anul 1893 — peste 40 paturi pentru copii din diverse
pături sociale și confesiuni religioase.Clădirea spitalului și-a menţinut aspectul iniţial, păstrându-
și specificul.
74
La începutul anilor 80’ a sec. XIX a fost construit Spitalul de psihiatrie de la Costiujeni. 
În anul 1909, spitalul era considerat cel mai bun spital de profil din Rusia, care includea 11
pavilioane pentru bolnavi și o clădire pentru personalul medical. În cadrul procesului curativ era
utilizată terapia ocupațională, hidro- și electroterapia, teatrul.
Spitalul clinic evreiesc A fost deschis în anul 1843 şi ridicat pe banii societăţii evreieşti.
 Complexul medical era compus din mai multe clădiri şi avea o secţie de boli interne, chirurgie
septică şi chirurgie de urgenţă. Instituţia este cunoscută astăzi drept Spitalul Clinic Municipal
Nr. 4 din strada Columna
Spitalul de boli infecțioase    În anul 1887 au venit la Chişinău mai mulţi medici basarabeni şcoliţi
la Kiev.Ca problemă actuală a timpurilor erau bolile infecţioase, nu doar în rândul populaţiei, ci
şi în armată. Renumitul Toma Ciorbă a făcut rost de bani din donaţii de la biserici, persoane
fizice, cluburi aristocratice și în anul 1891 a deschis un spital de boli infecţioase cu 150 de paturi
unde activau 18 medici.
Spitalul Pneumologic „Vasile Calmuţchi" A fost fondat în anul 1887 pe strada Mihail
Kogălniceanu.
Clădirea spitalului, cu o suprafaţă de 300 de metri pătraţi, era iniţial încălzită cu cinci sobe
olandeze, iluminarea era asigurată de 16 lămpi cu gaz, iar la intrarea în instituţie funcţionau două
felinare. Pacienţii acestui spital erau trataţi gratuit.
În anul 1906 la Chișinău a fost înregistrată comunitatea caritabilă Gherbovetskaya, apoi redenumită
în Societatea de Cruce Roşie. Activitățile filantropice au început cu colectarea de haine si donaţii
pentru familiile soldaților și războinici răniți, apoi câțiva ani mai târziu doamnele au fost capabili
să organizeze sistemul medical prezent. La început spitalul dispunea de 10 paturi.
Primirea de pacienţi se efectua în mod constant, circa două sute de pacienţi care erau diagnosticaţi
și asigurați cu medicamente fabricate în farmacia spitalului. După câțiva ani de existență a
comunității Gherbovetskaya au fost construite clădirile pentru o secție de boli infecțioase
și cămine pentru asistente medicale
Unirea cu România și perioada interbelică 1918-1940 Unirea Basarabiei cu România, la 27
martie 1918, a schimbat radical situaţia medicilor și a agenţilor sanitari din Chișinău.
 În anul 1918, a fost instituit Serviciul Medical din Chișinău, în care au activat peste 20 de medici
și agenţi sanitari.
Unirea cu România și perioada interbelică 1918-1940. Obiectivele serviciului medical din
Chisinau constau în organizarea activităților de combatere a maladiilor infecțioase, organizarea
procesului de examinare medicală și pregătirea tineretului premilitar, autorizarea și
supravegherea sanitară a instituțiilor hoteliere și de alimentație.  
La 27 martie 1918, Serviciul Medical din Chișinău a adoptat o decizie specială pentru
organizarea serviciului sanitar de Salvare și serviciul sanitaro-medical de noapte. Era o iniţiativă
benevolă, gratuită, până la data când urma să se deschidă centrele de „Salvare“. Anual, Serviciul
Sanitar al Municipiului Chișinău organiza examinarea stării sănătăţii elevilor din Chișinău
Structura sistemului de sănătate din Chișinău în perioada interbelică  
Spitalele de stat și private acordau asistență medicală în funcție de profil: terapeutic, chirurgical,
ftiziatric, oftalmologic, venerologic și infecțios. Asistența medicală pediatrică era prestată de
Spitalul de copii, o Consultație pediatrică și Casa copilului.
Asistența medicală spitalicească era prestată contra plată și era divizată în 3 nivele de tarife, în
funcție de condițiile hoteliere ale salonului. Necesitatea populației în servicii medicale în condiții
75
 de ambulatoriu era satisfăcută de circa 200 de cabinete private.  La fel private erau cabinetele ce
acordau asistență medicală stomatologică, de Rgh diagnostic și farmaciile.
Serviciul medical în perioada de pînă la al doilea război mondial La Chișinău a fost format
Comitetul executiv al deputaţilor poporului, având Direcţii speciale, inclusiv Direcţia ocrotirii
sănătăţii.
La 23 august 1940 a fost confirmat în calitate de șef al Direcţiei Sănătăţii orașului Chișinău,
Emanuil Petru Boiko.
La 28 octombrie 1940, în urma unui control asupra activităţii Direcţiei Sănătăţii, ministrul ocrotirii
sănătăţii din RSSM a prezentat un raport la ședinţa CC al PC(b)M „Cu privire la bolile
infecţioase în RSSM“.
În baza acestui raport, biroul CC al PC(b)M a dispus să fie elaborat un plan pentru lichidarea bolilor
infecţioase în orașul Chișinău .
Structura sistemului de sănătate din Chișinău în perioada interbelică  
Spitalele de stat și private acordau asistență medicală în funcție de profil: terapeutic, chirurgical,
ftiziatric, oftalmologic, venerologic și infecțios. Asistența medicală pediatrică era prestată de
Spitalul de copii, o Consultație pediatrică și Casa copilului.
Asistența medicală spitalicească era prestată contra plată și era divizată în 3 nivele de tarife, în
funcție de condițiile hoteliere ale salonului. Necesitatea populației în servicii medicale în condiții
de ambulatoriu era satisfăcută de circa 200 de cabinete private.
 La fel private erau cabinetele ce acordau asistență medicală stomatologică, de Rgh diagnostic și
farmaciile.
Serviciul medical în perioada de pînă la al doilea război mondial La Chișinău a fost format
Comitetul executiv al deputaţilor poporului, având Direcţii speciale, inclusiv Direcţia ocrotirii
sănătăţii. La 23 august 1940 a fost confirmat în calitate de șef al Direcţiei Sănătăţii orașului
Chișinău, Emanuil Petru Boiko.
La 28 octombrie 1940, în urma unui control asupra activităţii Direcţiei Sănătăţii, ministrul ocrotirii
sănătăţii din RSSM a prezentat un raport la ședinţa CC al PC(b)M „Cu privire la bolile
infecţioase în RSSM“.
În baza acestui raport, biroul CC al PC(b)M a dispus să fie elaborat un plan pentru lichidarea bolilor
infecţioase în orașul Chișinău .
În august-septembrie 1940, în orașele Basarabiei, inclusiv în Chișinău, s-au deschis 27 de
ambulatorii și policlinici, 7 dispensare pentru tratarea bolnavilor de tuberculoză, 8 dispensare de
boli venerice, 11 săli de consultaţii pentru copii și femei, 8 staţii malarice, 2 policlinici pentru
copii.
În august 1940, în Chișinău a fost deschisă o școală de felceri și moașe pentru 120 de studenţi.
De asemenea, la Chișinău a fost organizată o staţie sanitară cu un laborator bacteriologic.
Perioada celui de-al doilea război mondial La 31 iulie 1941, Guvernământul Basarabiei a adoptat
o serie de măsuri pentru organizarea serviciului medical din Chișină
Perioada celui de-al doilea război mondial
La 31 iulie 1941, Guvernământul Basarabiei a adoptat o serie de măsuri pentru organizarea
serviciului medical din Chișinău.
Medicii au fost obligaţi să-i servească pe cei suferinzi și să-i aducă la tratament.
Nicolae Trăistaru scria în 1943: cunosc foarte mulţi medici care, de când ne af lăm în stare de
război, nu mai știu ce este odihna. Ei erau obligaţi să-i înlocuiască pe acei medici care plecaseră
76
 pe front. Fiecare în parte și toţi la un loc trebuie să ne facem instrumentul propriei noastre
salvgardări, prin care primejdia de a cădea pradă bolilor și a nenărui sănătatea trebuie s-o
depășim“ uÎn urma războiului, sistemul medical din Chișinău a suferit pierderi materiale
colosale. În martie-august 1944, în Basarabia activau 25 medici, 74 unităţi de personal medical
mediu, inclusiv în Chișinău — 3 medici.
Cu referire la instituțiile medicale în anii 1944—1945, au fost întocmite circa 427 acte privind
starea tehnică a spitalelor care au concluzionat că 84 la sută din acestea, au fost avariate sau
distruse. La 20 iulie 1944 a fost fondată Direcţia Sănătăţii a
Comitetului executiv orășenesc Chișinău, care se ocupa nemijlocit de controlul, supravegherea
și realizarea în practică a deciziilor Comitetului executiv orășenesc Chișinău și ale organelor
superioare ale RSSM, de restabilirea și formarea unui sistem al sănătăţii
populaţiei, inclusiv reabilitarea instituțiilor medicale existente.
Din primele zile ale lunilor august-septembrie 1944 s-au deschis spitale, policlinici și
grădiniţe de copii. Au fost inaugurate: spitalele I, II, III și IV și policlinicile orășenești nr. I, II,
III și IV.
 Începând cu 4 septembrie 1944 și-a început activitatea primul serviciu de urgenţă
din Chișinău, a început să funcţioneze serviciul de consultaţie pentru copii,
primul Laborator bacteriologic-sanitar din Chișinău.
. Instituții medicale specializate
 Dispensarul ftiziologic pentru maturi și copii;
• Dispensarul dermato-venerologic orășenesc;
• Policlinica stomatologică pentru maturi;
• Policlinica stomatologică pentru copii;
• Spitalul de boli infecţioase pentru copii;
• Policlinica fizioterapeutică orășenească;
• Maternitatea nr. 2;
• Maternitatea „Gh. Marcu”;
• Staţia de dezinfecţie centralizată
Putem afirma că în această perioadă, Sistemul sănătăţii a înregistrat indici pozitivi la mai multe
capitole:
• s-au făcut investiţii capitale în reţeaua sanitară,
• s-au construit spitale și policlinici orășenești;
• s-au dotat instituţiile cu utilaj medical;
• s-a ameliorat aprovizionarea spitalelor cu medicamente, dezinfectante;
• s-a stabilit structura serviciului sanitaro-epidemiologic;
• s-a dezvoltat reţeaua farmaceutică;
• s-au întreprins măsuri în asigurarea instituțiilor medicale cu cadre și pregătirea lor profesională;
• s-a deschis staţia orășenească de sterilizare a instrumentarului medical.
După declararea independenţei Republicii Moldova din 1991, procesul de democratizare și de
instituţionalizare a libertăţii s-a axat pe implementarea a noi forme de organizare politico-statală,
de apărare a drepturilor cetăţenești, de autoorganizare în instituţii civice etc. Un proces similar
are loc și în sfera ocrotirii sănătăţii.
Anul 1991 a fost, incontestabil, anul schimbării pentru spaţiul sovietic, deoarece transformările
demarate în anii ’80 s-au încheiat odată cu dizolvarea U.R.S.S. și apariţia unor noi state
77
 independente. sănătăţii și demografi ei populaţiei, criza în activitatea instituţiilor medicale au
impus desfășurarea activităţii de reorganizare și reformare a activităţii sistemului sănătăţii, axată
pe dezvoltarea sectorului primar de asistenţă medicală, elaborarea programelor de profi laxie, de
combatere a maladiilor medico– sociale, revizuirea și reducerea structurii paturilor spitalicești,
optimizarea cheltuielilor, crearea surselor suplimentare de venit pentru instituţiile medicale. Punerea
în aplicare a reformei a avut drept scop facilitarea ei, prin introducerea unei noi legislaţii,
inclusiv a Legii ocrotirii sănătăţii nr. 411-XIII, din 28 martie 1995.
Primăria municipiului Chișinău și Consiliul municipal Chișinău au delegat Direcţiei respective
atribuţiile de promovare a politicii statului în domeniul asigurării populaţiei cu asistenţă
medicală, elaborarea și planifi carea politicii de sănătate în medicină, dezvoltarea asistenţei
medicale primare și optimizarea asistenţei medicale spitalicești și specializate. Pe parcursul
anilor, șefi ai Direcţiei Sănătăţii au fost:, Vasile Earschi, Victor Savin , Iurie
Bucunschi, ,Luminiţa Suveică, Mihai Moldovanu.
Contribuind plenar la perfecţionarea ocrotirii sănătăţii în municipiul Chișinău, sub conducerea lor s-
au întreprins măsuri reformiste care au inclus:
 Consolidarea asistenței medicale primare în condiții urbane cu separarea ei de la serviciile
spitalicești , și apoi formarea asociațiilor medicale teritoriale;
 Implementarea medicinei de familie;
 Optimizarea instituțiilor spitalicești din municipiu și reducerea considerabilă a fondului de paturi;
 Implementarea Asigurărilor de sănătate și reorganizarea instituțiilor medicale din subordine în
IMSP;
 Dezvoltarea medicinii private.
În prezent, în subordinea Direcţiei Sănătăţii Chișinău sunt 30 IMSP: 5 AMT, 9 spitale municipale,
Dispensarul municipal Dermatovenerologic, Centrul Stomatologic municipal pentru Copii, 14
Centre de sănătate autonome în satele, comunele și orașele din municipiu; întreprinderea
municipală Centrul Stomatologic municipal Chișinău; 6 instituţii medicale private care prestează
asistenţă medicală primară.
În Republica Moldova în ultimii ani se desfăşoară o activitate fructuoasă în domeniul reformării întregului
sistem de ocrotire a sănătăţii. Sunt puse în aplicare sisteme şi metode noi de tratament, sunt stabilite
principia noi de organizare a asisitenţei medicale primare şi secundare, se extinde şi se dezvoltă medicina
privată, medicina de familie, etc. Au fost preluate cu succes de la vecinii noştri europeni şi protocoalele
medicale implementate în sistemul de sănătate autohton recent, protocoale care permit medicilor să aplice
un tratament efectiv. Toate acestea ilustrează faptul, că în domeniul ocrotirii sănătăţii se înregistrează
progress.

Perspective de viitor
Prioritizarea Asistenței Medicale Primare,
Consolidarea sistemului de sănătate specializat,
Managementul resurselor umane,
Diversificarea surselor de finanțare cu scopul suplimentării veniturilor necesare activității IMSP
Modernizarea continuă a bazei tehnico-materiale a IMSP,
Fortificarea managementului calității activității medicale.

78
Subiectul: Medicina viitorului – direcţii de dezvoltare şi
perspective
Plan
1.Epoca contemporana - trasaturi caracteristice .

Epoca contemporana (sec. XX)

Trasaturi caracteristice :
 propulsata de aplicarea metodei experimentale-initiata in secolul trecut de C. Bernard,
fiziologia sec. al XX-lea prezinta o ametitoare complexitate
 se dezvolta fara precedent ramurile mai vechi ale medicinei si apar o serie de ramuri noi
 se intensifica osmoza dintre stiintele medicale si alte discipline stiintifice: evolutionism, chimia
si fizica la nivel molecular, ethologia umana si animala ( stiinta comportamentului)
 apar si se dezvolta “stiintele de frontiera”: biofizica, cibernetica, statistica medicala,
informatica medicala
 cercetarea stiintifica cunoaste un avant care depaseste toate secolele anterioare
 echipele uni-disciplinare din secolul al XIX-lea sunt inlocuite cu cele multidisciplinare
 caracterietica este si graba cu care imbatranesc scrierile stiintifice : pana in pragul secolului al
XVIII-lea, operele clasicilor medicinii antice si medievale, precum Hipocrate, Galen si Avicena
erau de uz curent, reprezentau carti de capatai, putini savanti indrazneau sa sustina
superioritatea productiilor comtemporane ; pana si in prima parte a secolului al XX-lea, nu
rareori se intampla ca un tratatt de medicina sa fie retiparit decenii de-a randul, doar cu
sumare remanieir sau completari. La sfarsitul aceluiasi secol acest lucru este de neconceput.
Cunostintele sunt depasite in ritm rapid.
 informatia stiintifica circula extrem de rapid, se tin sute de congrese, apar mii de carti
 fiecare descoperire isi gaseste imediat aplicabiliatea in diagnostic ori terapie

Din considerente teoretice, epoca contemporana se imparte in :

79
      1920-1950 Etapa cercetarii fiziologice clasice
      1950-1980 Etapa descoperirilor biochimice : AND, enzyme, receptori, hormoni etc
      1980- prezent Etapa biologiei celulare si moleculare
- fiziologia are ambitia sa discearna cele mai intime secrete ale miscarii biologice ce se
desfasoara in organism.
- cercetarea functiilor nu se mai limiteaza doar la organism ci coboara la nivel celular si chiar
molecular si atomic ( exemple : Studiul producerii si secretiei proteinelor la nivel ribozomal,
transportul proteinelor de la ribozomi la complexul Golgi )
- „pentru descoperirile lor referitoare la organizarea functionala a celulei”
Albert Claude (Begia- Univ. Louvain), Christian de Duve (Belgia- Univ Rockerfeller, NY) si
Geroge E. Palade (Romania –Yale Univ. New Haven USA- nascut in Iasi in 1912) au Primit
Premiul Nobel in Fiziologie si Medicina 1974
      1990- prezent Transgenetica, clonare, knock-outs, xenotransplant, nanomedicina
Knock-out = conectarea punctelelor de pe o harta moleculara cu punctele de pe o harta genetica
pentru a localiza secventa cromozomiana mutanta cu scopul de a o elimina (knock-out strategy)
Xenotransplant = transplantul celulelor, tesuturilor sau organelor de la o specie la alta (porc-> om)
; astfel de celule, Tesuturi, organe = xenograft-uri
Epoca post moderna (sec XXI)
 inseamna cel putin pana in prezent : Informatica, Tehnologie, Comunicare
 in experimentele sale, fiziologia face apel la electronica medicala si biocibernetica
 se realizeaza programe de prelucrare automata cu ajutorul calculatorului a datelor provenite
din masuratorile fiziologice
 se realizeaza nu doar studii experimentale ci si prin modelare computerizata
 in diseminarea cunostintelor de fiziologie, si nu numai,se utilizeaza gigantica tehnologie de
comunicare numita Internet

80
BIBLIOGRAFIE

RESURSELE DIDACTICE RECOMANDATE ELEVILOR

Nr. Denumirea resursei Locul în care poate fi consultată/

c accesată/ procurată resursa
r
t
.
Bologa V.L. - Istoria medicinii. Bibliotecă USMF„ N. Testemiţanu
1 Editura medicală, Bucureşti, 2003, 266 ”
pag.
Bologa V.L. - Istoria medicinii universale, Bibliotecă USMF„ N. Testemiţanu
2 Editura medicală, Bucureşti, 1970, 802 ”
pag.
Iftimovici Radu. - Istoria medicinii. Bibliotecă USMF„ N. Testemiţanu
3 Editura ALL, Bucureşti, 1995, 371 pag. ”

Ionescu C. - Istoria medicinei, Ed. PIM, Bibliotecă USMF„ N. Testemiţanu

4 Iaşi, 2002 ”

Istoria medicinei universale - Ed. Bibliotecă USMF„ N. Testemiţanu

5 Medicala, Bucureşti, 1970 ”

Istoria medicinei românesti Bucureşti, Bibliotecă USMF„ N. Testemiţanu

6 Ed. Medicala ,200 ”

Tratat de Istoria ştiintei în România - Bibliotecă USMF„ N. Testemiţanu

7 Medicina Ed. Academiei 1980 ”

81
82