Istoria anatomiei

Anatomia, fiind o ramură a biologiei, este ştiinţa fundamentală a învăţământului medical. Ea

studiază organismul în ontogeneză, în strânsă legătură cu vârsta, cu modificările mediului
ambiant şi ale mediului de trai. Reprezentând în cadrul biologiei ştiinţa vieţii, anatomia s-a
dezvoltat în strânsă legătură cu zoologia, fiziologia, biochimia, biofizica, botanica şi în prezent cu
genetica. In cadrul medicinei ea constituie temelia pe care se sprijină toate celelalte ştiinţe din
învăţământul medical.
In studiul medicinei anatomia îndeplineşte şi alte funcţii importante. Misiunea instructivă a
acestei discipline a fost formulată de Tilde- man: “Medicii fără anatomie sunt precum cârtiţele -
sapă în întuneric şi lasă în urmă numai muşuroaie (morminte)”, deoarece mai există multe
domenii care prezintă interes pentru medicină - elementele substratului morfologic al
mecanismelor de integrare, adaptare şi compensare, necesare pentru menţinerea echilibrului
funcţional ce stă la baza sănătăţii în diferite condiţii ale mediului ambiant şi în diferite perioade
ale vieţii: sistemul nervos central, sistemul nervos vegetativ, vasculari - zaţia colaterală, anatomia
vârstelor, sistematizarea şi integrarea cunoştinţelor despre legătura şi influenţa reciprocă a
sistemelor somatice şi viscere.
După W.B. Cannon, “corpul este creat nu după principiul unei economii mascate, ci numai pe
baza unei abundenţe mărinimoase” Deci, în faţa Anatomiei stă o problemă nobilă - de a dobândi
date noi despre structură şi de a stabili limitele acestei excedenţe.
Medicina contemporană nu cere de la anatomie structura şi forma omului abstract, ci date bine
determinate despre morfologia individului real, concret. Se realizează speranţa lui Goethe, care
spunea că anatomia este ştiinţa formelor vii şi a transformărilor şi reorganizărilor corpului
omenesc. Deci, ar fi firesc ca această ştiinţă fundamentală, progresistă, cu perspective, eternă prin
esenţă şi destinată celor vii, să fie numită Morfologia Omului, denumire dată de marele Goethe
(,morfos - forma; logos - ştiinţa).
Anatomia, fiind şi o disciplină descriptivă, a acumulat un volum impresionant de informaţii noi
despre alcătuirea corpului omenesc. Acestea însă rămân şi astăzi neutilizate în medicină, în
sănătatea publică.
Pentru această ştiinţă fundamentală este la fel de important de a nu se limita la cunoştinţe despre
Om, tinzând şi la aplicarea utilă a cunoştinţelor în activitatea Omului. Evaluarea actuală a acestei
ştiinţe va depinde nu de ceea ce am reuşit să evidenţiem cu noile metode de investigaţie, dar de
interpretarea şi aplicarea lor în prevenirea, compensarea şi tratamentul diferitor afecţiuni ale
organismului uman.
Pentru a pătrunde mai esenţial în oricare ştiinţă, inclusiv în anatomie, se cere o cunoaştere a
istoriei, etapelor ei principale de dezvoltare. Istoria anatomiei, ca parte a istoriei medicinei,
reprezintă cronica luptei concepţiilor materialiste despre corpul uman cu idealismul şi
dogmatismul. Tendinţa de a obţine date noi şi precise privind structura corpului uman a avut de
suferit secole de-a rândul persecuţii din partea autorităţilor laice, mai ales ecleziastice.
Istoria anatomiei, preocupată de studierea structurii corpului omenesc şi a căilor principale în
stabilirea conţinutului său ştiinţific, a fost îndelungată, anevoioasă şi strâns legată de dezvoltarea
practicii medicale.
În istoria anatomiei se pot evidenţia două perioade mari. Prima începe în antichitate, cu 2500 -
3000 ani î.e.n., iar cea de-a doua este epoca Renaşterii, considerată ca perioadă a anatomiei
modeme.
In antichitate, în mileniile 4-2 î.e.n., centrul ştiinţei şi culturii îl constituia Egiptul Antic,
Vavilonul Antic, Palestina Antică. în Egiptul Antic au fost obţinute anumite realizări anatomice
legate de cultul de îmbălsămare a cadavrelor. Egiptenii, ce practicau îmbălsămări şi mumi- fieri,
au descris unele circumvoluţiuni ale encefalului, membranele lui, au făcut referiri la nervi şi la
paraliziile lor, au prezentat inima ca locul de unde pleacă toate vasele.
Incepând cu secolul VIII î.e.n., în India Antică, în cărţile sfinte, este descrisă metoda de maceraţie
a cadavrelor. Conform acestor studii, corpul omului este constituit din 7 membrane, 300 oase,
107 articulaţii, 400 vase sangvine, 900 ligamente, 90 vene, 9 organe şi trei umori. Ombilicul era
considerat centrul vieţii. Destul de progresivă s-a dovedit a fi concepţia că embrionul apare la
contopirea celulelor sexuale masculine şi feminine, la fel şi studiile despre organele de simţ şi
importanţa lor în perceperea lumii.
Informaţii despre acordarea unei atenţii deosebite, conştiente studierii structurii corpului omenesc
se referă către secolele V - IV î.e.n. şi sunt legate de filozofia din Grecia Antică. Fondator al
anatomiei şi fiziologiei din această perioadă este Alcmeon din Crotona, autorul unui tratat despre
structura corpului animalelor. Bazându-se pe rezultatele autopsiilor pe animale, autorul pentru
prima dată a indicat că la om en- cefalul este organul principal al perceperii şi gândirii; pentru
prima dată a descris unii nervi şi rolul lor în activitatea organelor de simţ.
Hippocrat (460 - 377 î.e.n.) , părintele medicinei, cel mai ilustru medic al antichităţii, în lucrările
sale descrie unele oase ale craniului, formarea alantoisului, structura inimii, structura ochiului.
Trebuie menţionate şi unele concepţii greşite ale autorului despre circulaţia sângelui şi importanţa
corpului vitros al globului ocular. El considera că aerul inspirat serveşte la răcorirea inimii şi
aceasta n-are nici început şi nici sfârşit. Hippocrat susţinea că în structura organismului rolul
central îl joacă patru sucuri: sângele, flegma, bila (chole) şi bila neagră (melan- chole). Prevalenţa
unuia din aceste sucuri determină particularităţile de temperament ale omului: sanguinic,
flegmatic, coleric şi melancolic.
Aristotel (384 - 322 î.e.n.) . în tratatul său “Istoria animalelor”, a făcut o încercare de a compara
corpul animalelor şi de a studia embrionul, fiind considerat fondatorul anatomiei comparative şi a
embriologiei. A descris detaliat nervii cranieni, vasele placentei.
Herofil (304 î.e.n.) fiind în căutarea sufletului, primul în Grecia Antică a făcut în public peste
600 necropsii, a descris encefalul, cerebelul, meningele şi sinusurile venoase, ventriculul al IV-
lea; a dat denumirea glandei epifize, duodenului, prostatei, veziculelor seminale, a diferenţiat
arterele de vene, a determinat rolul diafragmei în respiraţie, a descris glandele salivare, ficatul şi
pancreasul, a studiat vasele limfatice ale peritoneului şi jejunului.
Lucrarea lui Herofil “Anatomica” a prezentat un stimul în fondarea unei ştiinţe la baza denumirii
căreia a fost pusă metoda de investigaţie anatemno - ce înseamnă a diseca.
Erasistratos (350 - 300 î.e.n.) a împărţit, pentru prima dată, nervii în senzitivi şi motori, a
dovedit că rădăcinile anterioare ale nervilor spinali sunt motoare şi poartă răspundere de
activitatea muşchilor, iar cele posterioare - senzitive. în domeniul sistemului vascular a descris
valvele inimii, aorta, vena cavă, arterele şi venele mari; a studiat funcţiile organelor sistemului
digestiv, a descris cerebelul şi circum- voluţiunile emisferelor encefalului. Erasistratos a acordat
o mai mare importanţă funcţiei, fapt pentru care a fost numit mai târziu părintele fiziologiei.
In secolul I al erei noastre, Rufii primul a descris încrucişarea parţială a nervilor optici şi a
determinat că funcţia nervilor este dependentă de funcţia creierului. In această perioadă (an. 100 a
e.n.), Marin a scris 20 lucrări anatomice în care a descris detaliat muşchii, şapte perechi de nervi
cranieni şi glandele tubului digestiv. Se presupune că lucrările lui Galenus au la bază materialele
obţinute de Marin.
Ilustru cercetător, biolog, medic, anatomist şi fiziolog al Romei Antice a fost Claudiu Galenus
(129 -201 e.n.). Meritele sale deosebite ca anatomist constau în sintetizarea şi sistematizarea
realizărilor în anatomie obţinute în antichitate, expuse în 16 cărţi sub denumirea “Despre
anatomie”. Galenus pentru prima dată a utilizat vivisecţia, a fondat medicina experimentală, în
special neurologia. A efectuat multiple experimente cu secţionarea măduvei spinării la diferite
nivele pe porci, a studiat structura encefalului, concluzionând că anume encefalul prezintă centrul
gândirii, al mişcărilor voluntare şi al senzaţiilor.
Galenus a demonstrat experimental pe animale că secţionarea măduvei spinării la nivelul
vertebrei C 3 opreşte respiraţia. El a clasificat oasele şi articulaţiile, a introdus termenii de diafiză
şi epifiză. A descris corpul calos, ventriculul III, comunicaţiile dintre ventriculii cerebrali, dura
mater, pia mater şi corpii cvadrigemeni; a descris diferite porţiuni ale encefalului, inclusiv vena
care îi poartă numele (vena cerebri magna Galeţii).
Intrucât în Roma Antică religia a interzis autopsiile cadavrelor, multe din informaţiile anatomice
obţinute de Galenus pe animale au fost mecanic transferate la om. Erorile anatomice ale lui
Galenus au putut fi observate numai peste 1400 ani în epoca Renaşterii, când sunt permise
disecţiile pe cadavre.
Urmează o lungă perioadă - corespunzătoare evului mediu - în care disecţia este complet
abandonată, ca urmare a interdicţiilor bisericii asupra cercetărilor din acest domeniu.
În jumătatea a doua a evului mediu apare “Canonul medi cinei practice” scris de Avicena în anii
1020. Acest tratat, în cinci volume, cuprinde experienţa şi toate datele anatomo-fiziologice şi
concepţiile medicilor greci, romani, indieni şi arabi. El susţine că sediul gândirii este encefalul,
preponderent emisfera stângă. în primul volum prezintă informaţii generale despre structura şi
funcţiile corpului omenesc, despre structura oaselor, muşchilor, ligamentelor, tendoanelor, despre
structura craniului, dinţilor, nervilor cranieni. O deosebită atenţie Avicena acordă tipurilor
constituţionale, în funcţie de care individualiza şi tratamentul bolnavilor.
Ibn-an-Nafis din Damasc (sec. XV) pentru prima dată a descoperit circulaţia sangvină
pulmonară.
În epoca Renaşterii - epocă de înflorire a artelor şi a ştiinţelor - anatomia înregistrează un
oarecare progres prin lucrările lui Leonardo da Vinci şi Andreas Vesalius.
Leonardo da Vinci (1452 - 1519), remarcabil pictor, savant în diverse domenii ale ştiinţei,
interesat şi de structura corpului omenesc, reia disecţia pe cadavre umane ( a disecat 30 cadavre),
lăsând moştenire 14 volume de planşe anatomice de o mare valoare ştiinţifică. A studiat
proporţiile corpului omenesc, a prezentat clasificarea muşchilor şi funcţia lor din punct de vedere
al legilor mecanicii, a descris particularităţile organismului copilului şi adolescentului; primul
a studiat anatomia funcţională a aparatului locomotor. Interesându-se de anatomie ca pictor,
Leonardo da Vinci nu s-a limitat doar la studierea reliefului, fiind considerat şi fondator al
anatomiei plastice.
Ambroise Paré este unul dintre părinţii chirurgiei moderne şi patologiei medico-legale. A lucrat
ca medic personal pentru patru regi francezi şi se remarcase prin priceperea cu care mânuia
tehnicile chirurgicale, fiind unul dintre marii experţi în tratarea rănilor dobândite pe câmpul de
luptă. Unele instrumente şi le-a inventat el însuşi, la fel şi leacuri diverse ca alternative la
cauterizare, cum ar fi terebentina şi gălbenuşul. Totodată, a readus în prim-plan vechea metodă a
grecilor de a realiza ligatura arterelor în timpul amputărilor, ceea ce mărea şansele de
supravieţuire. Tot el a constatat că fenomenul membrului-fantomă trebuie să fie legat de
activitatea cerebrală, nu de vreun mister al membrului amputat.
În ciuda acestor progrese, suferinţele s-au înmulţit şi în renaştere, mai ales că diagnosticarea nu
diferea mult de ce se petrecea în evul mediu. În plus, medicii nu avea nici cea mai vagă idee
despre tratarea bolilor infecţioase, rămânând blocaţi în stadiul de superstiţii şi ritualuri magice.
Abia în secolul al XVIII-lea, medicul englez Edward Jenner, supranumit părintele imunologiei, a
reuşit să producă un vaccin, pe cel împotriva varicelei, prin injectarea cu o doză mică din virusul
similar dar mult mai blând întâlnit la bovine.

Bibliografie
A progresat sau nu medicina în Renaştere? (historia.ro)
Istoria anatomiei (conspecte.com)