Introducere în anatomia

și fiziologia SN
Ponomari Dorina,
dr., lect. univ.
Subiecte:
• Aspecte generale
• Structura sistemului nervos
• Evoluție filo- și ontogenetică a SN
 1. Aspecte generale
• Aparitia Anatomiei și fiziologiei ca știință, prezintă o ramură a biologiei și este ştiinţa
fundamentală a învăţământului medical. Ea studiază organismul în ontogeneză, în
strânsă legătură cu vârsta, cu modificările mediului ambiant şi ale mediului de trai.
Reprezentând în cadrul biologiei ştiinţa vieţii, anatomia și fiziologia s-a dezvoltat în
strânsă legătură cu zoologia, fiziologia, biochimia, biofizica, botanica, neuropsihologia
şi în prezent cu genetica. In cadrul medicinei ea constituie temelia pe care se sprijină
toate celelalte ştiinţe din învăţământul medical.

• De rând cu alte științe medicale, aduce un aport deosebit în domeniul psihologiei,

psihoneurologiei, psihologiei speciale, psihopedagogie speciale, logopediei.
Funcțiile sistemului nervos
• SN al unui animal (incluzând omul) coordonează activitatea mușchilor, monitorizează
organele, primește și prelucrează informațiile primite prin organele de simț și inițiază
acțiuni, cu alte cuvinte sistemul nervos este responsabil pentru menținerea homeostaziei
(echilibrul intern al corpului).

• SN asigură adaptarea organismului către condițiile mediului;

• Integritatea anatomică și funcțională a SN prezintă prima condiție pentru dezvoltarea

psihică normală/tipică;
• Istoria anatomiei și fiziologiaei, preocupată de studierea structurii corpului omenesc şi a căilor principale în
stabilirea conţinutului său ştiinţific, a fost îndelungată, anevoioasă şi strâns legată de dezvoltarea practicii medicale.
Pot fi evidenţia două perioade mari. Prima începe în antichitate, cu 2500 - 3000 ani î.e.n., iar cea de-a doua este
epoca Renaşterii, considerată ca perioadă a anatomiei modeme.

• In antichitate, în mileniile 4-2 î.e.n., centrul ştiinţei şi culturii îl constituia Egiptul Antic, Vavilonul Antic, Palestina
Antică. în Egiptul Antic au fost obţinute anumite realizări anatomice legate de cultul de îmbălsămare a cadavrelor.
Egiptenii, ce practicau îmbălsămări şi mumi- fieri, au descris unele circumvoluţiuni ale encefalului, membranele lui,
au făcut referiri la nervi şi la paraliziile lor, au prezentat inima ca locul de unde pleacă toate vasele.

• Incepând cu secolul VIII î.e.n., în India Antică, în cărţile sfinte, este descrisă metoda de maceraţie a cadavrelor.
Conform acestor studii, corpul omului este constituit din 7 membrane, 300 oase, 107 articulaţii, 400 vase sangvine,
900 ligamente, 90 vene, 9 organe şi trei umori. Ombilicul era considerat centrul vieţii. Destul de progresivă s-a
dovedit a fi concepţia că embrionul apare la contopirea celulelor sexuale masculine şi feminine, la fel şi studiile
despre organele de simţ şi importanţa lor în perceperea lumii.

• Informaţii despre acordarea unei atenţii deosebite, conştiente studierii structurii corpului omenesc se referă către
secolele V - IV î.e.n. şi sunt legate de filozofia din Grecia Antică. Fondator al anatomiei şi fiziologiei din această
perioadă este Alcmeon din Crotona, autorul unui tratat despre structura corpului animalelor. Bazându-se pe
rezultatele autopsiilor pe animale, autorul pentru prima dată a indicat că la om en- cefalul este organul principal al
perceperii şi gândirii; pentru prima dată a descris unii nervi şi rolul lor în activitatea organelor de simţ.

• Reprezentaţi remarcabili ai medicinei acestei perioade au fost Hippocrat, Aristotel, Herofil, Erasistratos ş. a.
• Ilustru cercetător, biolog, medic, anatomist şi fiziolog al Romei Antice a fost  Claudiu Galenus (129 -201
e.n.). Meritele sale deosebite ca anatomist constau în sintetizarea şi sistematizarea realizărilor în anatomie
obţinute în antichitate, expuse în 16 cărţi sub denumirea “Despre anatomie”. Galenus pentru prima dată a
utilizat vivisecţia, a fondat medicina experimentală, în special neurologia. A efectuat multiple experimente cu
secţionarea măduvei spinării la diferite nivele pe porci, a studiat structura encefalului, concluzionând că
anume encefalul prezintă centrul gândirii, al mişcărilor voluntare şi al senzaţiilor.

• Galenus a demonstrat experimental pe animale că secţionarea măduvei spinării la nivelul vertebrei C  3 opreşte
respiraţia. El a clasificat oasele şi articulaţiile, a introdus termenii de diafiză şi epifiză. A descris corpul calos,
ventriculul III, comunicaţiile dintre ventriculii cerebrali, dura mater, pia mater şi corpii cvadrigemeni; a
descris diferite porţiuni ale encefalului, inclusiv vena care îi poartă numele (vena cerebri magna Galeţii).

• Intrucât în Roma Antică religia a interzis autopsiile cadavrelor, multe din informaţiile anatomice obţinute de
Galenus pe animale au fost mecanic transferate la om. Erorile anatomice ale lui Galenus au putut fi observate
numai peste 1400 ani în epoca Renaşterii, când sunt permise disecţiile pe cadavre.
• Urmează o lungă perioadă - corespunzătoare evului mediu - în care disecţia este complet abandonată, ca
urmare a interdicţiilor bisericii asupra cercetărilor din acest domeniu.

• În jumătăţea a două a evului mediu apare “Canonul medicinei practice” scris de Avicena în anii 1020.
Acest tratat, în cinci volume, cuprinde experienţa şi toate datele anatomo-fiziologice şi concepţiile
medicilor greci, romani, indieni şi arabi. El susţine că sediul gândirii este encefalul, preponderent
emisfera stângă. În primul volum prezintă informaţii generale despre structura şi funcţiile corpului
omenesc, despre structura oaselor, muşchilor, ligamentelor, tendoanelor, despre structura craniului,
dinţilor, nervilor cranieni. O deosebită atenţie Avicena acordă tipurilor constituţionale, în funcţie de care
individualiza şi tratamentul bolnavilor.
• În epoca Renaşterii - epocă de înflorire a artelor şi a ştiinţelor - anatomia înregistrează un oarecare
progres prin lucrările lui Leonardo da Vinci şi Andreas Vesalius.

• Leonardo da Vinci (1452 - 1519), remarcabil pictor, savant în diverse domenii ale ştiinţei, interesat şi
de structura corpului omenesc, reia disecţia pe cadavre umane (a disecat 30 cadavre), lăsând moştenire
14 volume de planşe anatomice de o mare valoare ştiinţifică. A studiat proporţiile corpului omenesc, a
prezentat clasificarea muşchilor şi funcţia lor din punct de vedere al legilor mecanicii, a descris
particularităţile organismului copilului şi adolescentului; primul a studiat anatomia funcţională a
aparatului locomotor. Interesându-se de anatomie ca pictor, Leonardo da Vinci nu s-a limitat doar la
studierea reliefului, fiind considerat şi fondator al anatomiei plastice.

• Andreas Vesalius (1514-1565), belgian, numit reformatorul anatomiei. Aplicând pe larg disecţia

cadavrelor, a pus bazele anatomiei ştiinţifice moderne; a legat forma organului de funcţie lui, fiind
considerat fondatorul anatomiei sistemice, care până la el n-a existat. Vesalius a studiat pentru prima
dată sistematic structura corpului omenesc, demascând numeroasele greşeli comise de Galenus.
• Gabrielle Falopio (1525 - 1562) în lucrarea “Obsermliones Anatomicele ” a descris canalul nervului
facial şi nervul auditiv, coarda timpanului, canalele semicirculare, sinusul sfenoidal, tuba uterină,
organele genitale externe, dezvoltarea şi structura oaselor. Ulterior se fac cercetări mai profunde de
anatomie, paralel cu cele de fiziologie, de către Bartolomeo Eustachio (1520 - 1574), el a descris tuba
auditivă, muşchii mimici, sistemul nervos vegetativ, valva venei cave inferioare.

• Meyer în 1779 scrie primul trat de anatomie și fiziologia creierului și încearcă să atribuie diferite funcții
psihice structurilor neuronale ale creierului (memoria, imaginația, judecata presupune că sunt localizate pe
scoarța cerebrală);

• Gall (1822) realizează cercetări ample asupra scoarței cerebrale și expune propriile viziuni asupra
aspectelor funcționale a acesteia;

• Broca (1861) și Wernicke (1874) ducând observații asupra bolnavilor care prezentau tulburări de limbaj
dobândite în urma traumatismelor sau incidentelor cerebro-vasculare au descoperit formațiunile cu funcții
specifice în realizarea limbajului;
• Luigi Rolando în 1829, descrie șanțul central cerebral (Sulcus centralis cerebri), sau scizura centrală,
scizura Rolando este o fisură relativ profundă, în formă de dublu S, care se extinde oblic în sus și înapoi pe
fața laterală a fiecărei emisfere cerebrale, între girusul precentral și girusul postcentral, separând lobul
frontal de lobul parietal. Șanțul central se îndreaptă oblic în jos și înainte și acestă oblicitate este cu atât
mai mult pronunțată cu cât lobul frontal este mai dezvoltat.
• Costanzo Varolio anatomistului italian (1543–1575), descrie protuberanța inelară, reprezintă de o
formațiune nervoasă care anatomic se află plasată în completarea bulbului rahidian, aici închizându-se
numeroase circuite reflexe cu însemnătate dominant defensive. Ca formă, puntea are un aspect cuboid și
poartă denumirea Puntea lui Varolio (latină: pons Varolii).
• Moruzzi și Magoun, în 1958 au descoperit formațiunea reticulară, este un set de interconectate nuclee
care sunt situate pe întreg trunchiul cerebral. Nu este anatomic bine definit, deoarece include neuroni
localizați în diferite părți ale creierului. Neuronii formațiunii reticulare alcătuiesc un set complex de rețele
în miezul trunchiului cerebral care se extind de la partea superioară a creierului mediu până la partea
inferioară a medularei oblongate. Formația reticulară include căi ascendente către cortex în sistemul
activator reticular ascendent (ARAS) și căi descendente către măduva spinării prin tractul reticulospinal.
Neuronii formației reticulare, în special cei ai sistemului de activare a reticulelor ascendente, joacă un rol
crucial în menținerea excitării comportamentale și a conștiinței.
• Progrese mari în anatomie, şi concomitent în chirurgie, a înregistrat şcoala rusă în frunte cu N. Pirogov,
P. Lesgaft, V. Behterev ş.a.
• N.I. Pirogov (1810 - 1881), elaborând şi utilizând o metodă originală de explorare a corpului uman pe
secţiunile consecutive prin cadavre congelate, a scris lucrările “Curs complet de anatomie aplicată a
corpului uman” (1844) şi “Anatomia topografică pe secţiuni efectuate prin cadavre congelate în
trei sensuri” (1859). In 1837 a apărut lucrarea “Anatomie chirurgicală a trunchiurilor arteriale şi a
fasciilor” aceste lucrări sunt considerate primele manuale de anatomie topografică.
• V.M. Behterev (1857 - 1927), anatomist, neuropatolog şi psihiatru, a contribuit mult la dezvoltarea
anatomiei encefalului, a descoperit numeroşi centri şi conductori cerebrali, care îi poartă numele. A
scris lucrările “Căile conductoare ale encefalului şi măduvei spinării” (1894), “Studiu despre funcţiile
encefalului”, “Reflexologia”.
• Şcoala ucraineană este cunoscută prin V.A. Beţ, V.P. Vorobiov, R.D. Sinelnikov.

• V.A. Beţ (1834 - 1894) a studiat structura substanţei medulare a glandelor suprarenale şi a scoarţei
emisferelor mari, descoperind cel de al cincilea strat al scoarţei cerebrale - celulele piramidale gigante,
care îi poartă numele (celule Beţ).

• V.P. Vorobiov (1876 - 1937), proeminent reprezentant al şcolii anatomiştilor din Harkov, academician, a
elaborat metoda macro-mi- croscopică de explorare a structurii organelor la frontiera dintre câmpul
vizual macroscopic şi cel microscopic, astfel punând baza anatomiei macro-microscopice. Este autorul
manualului de anatomie pentru stomatologi “Anatomia, histologia şi embriologia cavităţii bucale şi a
dinţilor ” (1936) şi a editat pantatomicul “Atlas anatomia omului” (1938 - 1946). Şi-a adus contribuţia
la studierea sistemului nervos periferic, îndeosebi a celui vegetativ, a acreditat ideea despre comunicaţia
dintre sistemul limfatic şi cel venos. V.P. Vorobiov a elaborat o metodă specială de îmbălsămare a
cadavrelor şi organelor.

• R.D. Sinelnikov (1896 - 1981), succesorul lui Vorobiov, a contribuit la dezvoltarea de mai departe a
anatomiei macro-microscopice a aparatului locomotor, sistemului endocrin, vascular şi a sistemului
nervos vegetativ. A elaborat “Atlas anatomia omului” în patru volume.
• La dezvoltarea anatomiei au contribuit şi savanții sovietici (ruşi):

• I.P.Pavlov (1849-1936). Fiziolog rus, creator al doctrinei materialiste a activității nervoase superioare,
cea mai mare școală fiziologică. Folosind metoda reflexelor condiționate pe care le-a dezvoltat, el a
stabilit că procesele fiziologice care au loc în cortexul cerebral stau la baza activității mentale. Studiile
lui Pavlov asupra fiziologiei activității nervoase superioare (al doilea sistem de semnal, tipuri de sistem
nervos, localizarea funcțiilor, munca sistematică a emisferelor cerebrale etc.) au influențat foarte mult
dezvoltarea fiziologiei, medicinii, psihologiei și pedagogiei.

• V.N. Tonkov (1872 - 1954), creatorul anatomiei experimentale, care împreună cu discipolii săi a elaborat
teoria despre circulaţia sangvină colaterală; printre primii a utilizat la studierea scheletului razele
Roentgen, fondând o nouă ramură a anatomiei, numită anatomie radiologică.

• L.S.Vâgotski și A.R.luria

• P.C.Anohin (1898 - 1974) a descris sistemul funcțional al SNC, a introdus conceptul de sistem
funcțional, demonstrând că funcția psihică include un sistem de operații și verigi, legate între ele prin
prisma efectului adaptativ, manifestate în urma relațiilor individului cu mediul.

• N.A.Bernștein (1896 - 1966) — psihofiziolog și fiziolog, pedagog a fondat un nou curent în domeniul
științific – fiziologia activității.
 2. Structura sistemului nervos
Topografic SN se împarte:
• Sistem nervos central (SNC)

- măduva spinării;

- encefalul;
• Sistem nervos periferic (SNP)
- nervii cranieni (12 perechi);

- nervii spinali (31 perechi );

- ganglionii spinali.
Funcţional SN se împarte:
• Sistem nervos somatic, SNS inervează ţesutul muscular striat
(muşchii scheletici);
• Sistem nervos vegetativ, SNV inervează:
- ţesutul muscular neted;

- ţesutul glandular;
- vasele sangvine.
 3. Evoluție filo- și ontogenetică a SNC
• Din perspectivă filogenetică, SNC apare ca formă superioară conducerii neuroide
existentă la bureţi şi sistemului nervos simpatic existent la viermi şi artropode. Gradul
de complexitate şi organizare structurală creşte filogenetic astfel că la vertebrate avem
sistem nervos de tip tubular. În timp ce în creierul reptilian telencefalul este doar o zonă
apendiculară al bulbului olfactiv, ea reprezintă majoritatea volumului creierului
mamiferelor. Sistemul nervos la vertebrate este situat dorsal tubului digestiv şi prezintă
o diferenţiere importantă în două porţiuni - una intracraniană (encefal) şi o porţiune
extracraniană medulară (măduva spinării) situată în canalul vertebral din interiorul
coloanei vertebrale.
• Dezvoltarea SNC de la organismele monocelulare (care prezintă mecanisme umorale de
reglare) până la mamifere
Principalele etape ale dezvoltării SNC în ontogeneză.
• La om, sistemul nervos apare în urma dezvoltării intrauterine a
ectoblastului regiunii postero-mediale embrionare, situată anterior nodului
lui Hensen şi posterior de mugurele cordal. La acest nivel ectodermul se
îngroaşă formând placa neurală, ulterior şantul neural, care în dezvoltarea
acestuia marginile se îngroaşă devenind creste neurale. Dezvoltarea
ulterioară facilitează transformarea şanţului neural, care se închide şi
devine tub neural. Închiderea începe medial către extremităţi, comunicarea
cu exteriorul realizându-se prin intermediul neuroporului anterior şi
neuroporului posterior, care se vor închide ulterior.
• Dezvoltarea ulterioară duce la formarea a trei vezicule: prozencefal,
mezencefal şi rombencefal. În săptămâna a 6-a, prozencefalul se împarte în
telencefal şi diencefal, iar rombelcefalul în metencefal şi mielencefal.
• Însărcinări:

Referat Dezvoltarea SN în filo- și ontogeneză.

Referatul ştiinţific este o lucrare de dimensiuni mici (15 pag.) sau medii (25 pag.) care cuprinde un studiu, întocmit pe baza
unor cercetări bibliografice, a unor studii cazuistice sau experimentale. Un referat ştiinţific trebuie sa cuprindă următoarele
părţi:

1. Titlul referatului;

2. Cuprinsul;

3. Introducerease vor menţiona importanţa şi actualitatea problemei cercetate, sursele şi metodele de informare şi
documentare, stadiul la care a ajuns cercetarea în domeniul respectiv, rezultatele semnificative obţinute;

4. Tratarea temei abordate, expuse în capitole și subcapitole.

5. Concluziile, opiniile personale şi direcţii ulterioare posibile de cercetare referitoare la tema abordata;

6. Referinţe bibliografice, se plasează în ordine alfabetică (Nume, iniţiala prenumelui., titlu. locul editării: еditură, anul, nr de
pagini).

Cerinţe de tehnoredactare: Textul va fi scris cu caractere – Times New Roman; 12 pt; interval – 1,5; A4, Margini: sus – 15
mm, jos– 20 mm, stînga – 30 mm, dreapta – 15 mm. Elementele grafice (tabele şi figuri) se vor plasa, nemijlocit, după
referinţa respectivă în text în []. Toate elementele, obligatoriu, sunt însoţite de denumire şi număr de ordine (deasupra
tabelului, sub figură).
• Literatura recomandată:
1. Borzeac E.I. etc. Anatomia omului. Vol.2.- Chişinâu, Lumina. 1990.

2. Chiriță Andrei Curs de Neuropsihologie. Universitatea din București. Facultatea de Psihologie și

Științele ale Educației. 2008. https://ru.scribd.com/doc/116223202/Andrei-Chirita-Curs-
Neuropsihologie
3. Guţu I. Fiziologia sistemului nervos – material didactic. Chişinău 1997.

4. Niculescu CT, Voiculescu B, Niță, etc. Anatomia și fiziologia omului: compendiu, București,
Editura Corint. 2014.

5. Roxana Maria Albu Anatomia şi fiziologia omului.- Bucureşti. 1997.

6. Ştefăneț M. Ţ ,,Anatomia şi fiziologia omului”, volumul I, II, III Centrul Editorial – Poligrafic
Medicina. Chișinău 2007/2008/2009
7. Tofan M., Plămădeală V. (2005) - Anatomia Sistemului Nervos Central. Compendiu- Chişinău

8. Козлов В.И. Цехмистренко Т.А. Анатомия нервной системы – Москва: Мир 2003.