LP Anatomie

Curs I.
ANATOMIA OMULUI – INTRODUCERE- SCURT ISTORIC

Termenul anatomie provine din două cuvinte greceşti: ana = înainte şi tome = a
tăia. Anatomia înseamna astfel studiul structurilor interne folosind ca metodă disecţia.
Distingem astăzi o anatomie comparată care se ocupă cu studiul organelor s-au a
sistemelor de organe, mergând de la formele cele mai simple la cele mai complexe,
comparându-le între ele pentru a scoate în evidenta trăsăturile comune şi diferenţele
existente şi o anatomie descriptivă care de cele mai multe ori se mărgineşte la studiul
descriptiv al structurii diferitelor organe şi sisteme de organe la o specie dată de exemplu
anatomia omului.
Primele documente de ordin anatomic cunoscute până acum par să fie cele ce au
fost reunite într-un papirus egiptean din secolul al XVII-lea i.e.n care prezintă pe lângă
recomandări legate de practica medicală şi o descriere a corpului omenesc. Acest lucru nu
ne poate mira, deoarece se ştie bine cât de avansată era arta mumificării, aplicată atât
cadavrului uman cât şi cadavrelor unor animale sacre (boul apis, pisica, crocodilul). Şi
China antică, unde medicina era destul de bine dezvoltată, poseda o sumă de cunoştinţe
anatomice, care se regăsesc în literatura veche chineză. De asemenea cărţile religioase ale
Indiei antice, „Vede-le” conţin indicaţii de ordin anatomic, privitoare la creier, coloană
vertebrală, cutia toracică.Totuşi anatomia omului sub o formă precis conturată, apare abia
în Grecia antică.
În Grecia antică, sub imboldul necesităţilor practicii, începe să se dezvolte
medicina şi o dată cu ea anatomia şi fiziologia omului. Primele date anatomice se
datoresc lui Alcmeon din Crotona (500 i.e.n) care recomandă disecarea corpului
animalelor pentru obţinerea de cunoştinţe anatomice. El a scris prima carte de anatomie şi
a studiat legaturile nervoase ale ochiului şi urechii cu creierul, şi a stabilit că materia
1
encefalică este sediul activităţii intelectuale. Mai târziu, toate cunoştinţele medicale ale
timpului au fost sintetizate în operele lui Hipocrate (460 – 377 i.e.n) şi ale elevilor săi.
Hipocrate a studiat anatomia pe diferite animale, aplicând la om cunoştinţele
astfel dobândite, deoarece, din cauza prejudecăţilor religioase, era strict interzisă disecţia
cadavrelor omeneşti.
Mai târziu în jurul anilor 310 - 300 i.e.n, medicina şi anatomia omului încep să se
dezvolte mai mult în Egipt, la Alexandria, unde se deplasează pentru scurt timp centrul
cultural al antichităţii. Aici Herofile, medic grec, reuşeşte să facă disecţii pe cadavre
umane şi chiar vivisecţii pe criminali, puşi la dispoziţia sa de regele Ptolemeu I.
Herofile împreună cu Erasistrate (280 i.e.n) pun fundamentele şcolii medicale din
Alexandria. Ei au descris valvulele inimi, părţile creierului, au înţeles just importanţa
nervilor, i-au deosebit de tendoane şi au stabilit diferenţa dintre nervii motori şi senzitivi.
Epoca alexandriană durează puţin, şi centrul cultural al lumii antice se mută la
Roma. Aici medicina ia o mare dezvoltare, datorită, în special, lui Claudius Galenus
(131-210 ) care este după Hipocrate, cel mai însemnat medic, anatomist şi fiziolog al
antichităţii.
Galenus a făcut cercetări pe diferite mamifere, mai ales pe maimuţe inferioare pe
care le socotea drept “copii caraghioase ale omului”, inducând astfel în eroare pe
anatomişti până la apariţia lucrărilor lui Vesalius.
O dată cu începerea căderii imperiului roman, anatomia a trecut prin aceleaşi încercări ca
şi celelalte ştiinţe. Nu s-au mai făcut cercetări noi şi chiar cunoştinţele existente au
început treptat să fie uitate.
În evul mediu s-au ocupat mai mult de medicină şi anatomie savanţii din Asia
Mijlocie si Orientul Apropiat. Un aport însemnat în anatomie au adus savanţii uzbeci şi
tadjici din acea vreme. În special sa remarcat prin lucrările sale de anatomie Abu-Ali Ibn
Sina (Avicenna) din Buhara. Dar nici aici anatomia nu putea să se dezvolte mult,
deoarece şi religia musulmană interzicea disecţia corpului omenesc.
2
În acest timp, în Europa studiul anatomiei, care distrugea mitul religios despre
originea omului, a fost interzis de biserica catolică.
Începutul dezvoltării anatomiei ca ştiinţă aparţine perioadei Renaşterii.
În perioada Renaşterii s-au interesat şi s-au ocupat de anatomie cei mai mari
savanţi, sculptori şi pictori. În secolul al XIV-lea Mundinus, profesor de anatomie la
Milano, după un interval de sute de ani, a disecat din nou trei corpuri omeneşti şi a scris o
lucrare mică, care a servit în decurs de 200 de ani, ca manual şcolar de anatomie.
Principalul merit al lui Mundinus a fost introducerea, pentru întâia oară, a demonstraţiilor
anatomice. În decursul secolelor XIV, XV şi XVI, în majoritatea facultăţilor de medicină,
biserica a permis să se facă 1-2 disecţii pe om într-un an.
Printre cei mai însemnaţi anatomişti ai secolului al XV-lea se numără şi celebrul
pictor Leonardo da Vinci (1452 - 1519) care printre alte preocupări a studiat şi scheletul
şi musculatura omului, precum şi a unor animale şi a lăsat admirabile desene anatomice.
La dezvolatrea anatomiei în secolul al XVI - lea au contribuit şi alţi anatomişti,
dintre care unii au fost elevii şi succesorii lui Vesalius. Astfel, printre alţii amintim pe
Eustachi, mort în 1574, Fallopie (1523 - 1562), ale căror nume au rămas legate de
structurile anatomice descrise de ei.
La sfârşitul secolului al XVI- lea, Fabricius de Aquapendente (1537- 1619) se
ocupă cu probleme de embriologie şi de anatomie (anatomia a esogului, a stomacului,a
intestinului, a laringelui, a urechii; escrie valvulele venelor, structur ochiului şi a urechii).
În epoca dezvoltării capitaliste, o etapă din cele mai importante în dezvolatrea
anatomiei a constituit-o descoperirea circulaţiei mari a sângelui de către W. Harvey
(1578 - 1657). Ea a fost precedată de descoperirea circulaţiei pulmonare de către Miguel
Servet. Persecutat de către iezuiţii din Franţa, el se refugiază la Geneva, unde protestanţii
fanatici în frunte cu Calvin, îl declară eretic şi-l ard pe rug.
În ţara noastră studiul anatomiei a început şi s-a dezvoltat foarte târziu. Deoarece
domnitorii şi marii boieri îsi aduceau medici străini. Abia mai târziu sun imboldul lui Gh.
3
Lazăr au început să se îndrepte spre învăţătură mulţi români. Printre aceştia Nicolae
Kretzulescu a studiat la Paris, urmând medicina. Revenind în ţară, el are meritul că a
înfiinţat o şcoală medicală la Spitalul Colţea (1842) şi a tipărit primul manual românesc
de anatomie în 1843 sub titlul de Manual de anatomie descriptivă. Dar figura cea mai
luminată si mai interesantă de anatomist în ţara noastră este aceea a profesorului Fr.
Rainer (1874 - 1944). Până la el toţi anatomişti noştri au fost în acelaş timp şi chirurgi,
care priveau anatomia ca un auxiliar indispensabil chirurgiei. Profesorul Rainer a făcut
din anatomie un îndreptar pentru toţi medicii şi pentru toţi acei care se ocupă de biologie.
Ferm convins că anatomia este ştiinţa formei vii, el a efectuat studii pe cadavru si
pacientul pe masa de operaţie, a trecut la omul viu şi sănătos, căutând să înţeleagă nu
numai alcătuirea corpului său, ci şi funcţionarea acestuia.
Rezumând anatomia omului a cunoscut în decursul timpului cam 15 episoade
/perioade de dezvoltare, prejudecătile religioase jucând un rol important în evoluţia
acestei ştiinţe biologice.
Dar cum definim anatomia omului şi care este nivelul de organizare a corpului
omenesc?
În cadrul ştiinţelor biologice, studiul fiinţei umane ocupă un loc deosebit de
important, omul reprezentând forma cea mai evoluată de organizare şi funcţionare a
materiei.
Anatomia omului este o ştiinţă biologică fundamentală care se ocupă de studierea
corpului uman şi a relaţiilor sale cu mediul. Corpul uman are mai multe niveluri de
organizare, de complexitate plecând de la nivelul elementar sau celular.
Celulele pot exista singure sau grupate, formând ţesuturi.
Toate celulele care intră în alcătuirea corpului omenesc provin, prin segmentare,
din celula-ou. Treptat are loc o diferenţiere celulară care duce la formarea ţesuturilor.
Impreunarea mai multor ţesuturi duce la formarea de organe, care mai apoi, grupate fiind
formează sistemele.
4
Organismul uman este pluricelular; conţine mai multe mii de miliarde de celule
specializate, regrupate în ansambluri independente.
Terminologia anatomică umană reprezintă - totalitatea termenilor folosiţi pentru a descrie
regiuni ale corpului omenesc şi este unitară în lumea ştiinţifică mondială. La sfârşitul
secolului al XIX- lea numărul termenilor folosiţi în “Anatomia omului” era foarte mare,
existau mulți termeni sinonimi, proveniţi de la diferite şcoli, ceea ce facea dificilă
comunicarea ştiinţifică internaţională. În 1895 la Basel se produce prima încercare de
universalizare a noţiunilor folosite în anatomia umană.
Actuali termeni sunt după “Nomina Anatomica”, document semnat la Paris în
1955 şi îmbunătăţit la numeroase congrese anatomice, cele mai radicale fiind cele din
1998 şi recunoscute în ediţia 2005” Human Anatomy” Gray.
Terminologia anatomică umană este diferită de terminologia folosită în zoologie,
din mai multe motive. În primul rând terminologia anatomică s-a dezvoltat prin studii
autonome de anatomie umană fără corelaţii cu studiile de zoologie. Deoarece studiile de
zoologie şi anatomie umană au fost făcute mai înainte de înţelegerea procesului evoluţiei,
corpul uman era privit ca fiind diferit de al celorlalte animale. Deasemenea corpul uman
spre deosebire de al celorlalte animale tetrapode este biped.
NOTĂ: Informațiile științifice din text, descrierea structurilor anatomice și mecanismele de acțiune fiziologică au fost
preluate din mai multe surse ca atare (în întregime), prelucrate parțial sau total. Pentru cursivitatea textului nu apar
citările bibliografice. Informațiile se regăsesc ca atare în lista de bibliografie recomandată. Informațiile sunt utilizate
ca repere in procesul de predare-învățare- evaluare, acestea nu sunt și nu vor fi pupblicate, respectând codul de
conduită deontologică.
5
Laboratorul Nr, 2
Anatomia Analizatorilor
Analizatorii sunt sisteme morfo funcţionale prin intermediul cărora, la nivel
cortical, se realizează analiza cantitativă şi calitativă a excitaţiilor din mediul extern şi
intern, care acţionează asupra receptorilor.
Excitaţiile propagate pe caile senzitive determină, în ariile corticale senzoriale,
formarea de senzaţii.
Fiecare analizator este constituit din trei segmente- periferic, intermediar, central.
Segmentul periferic (receptorul) este o formaţiune specializată în lungul proces
de evoluţie filogenetică.Receptorii pot percepe o anumită formă de energie din mediul
extern sau intern, sub formă de excitaţii.
După locul de unde preiau semnalul respectiv excitaţiile, există trei categorii de
receptori ţi anume;
 Exteroceptori, în raport cu mediul extern
 Proprioceptori sau receptori de profunzime ai sistemului locomotor;
 Interoceptori, situaţi în peretele vascular sau în peretele organelor interne
După natura stimulilor se descriu: mecanoreceptori, chemoreceptori,
fonoreceptori, osmoreceptori, termoreceptori, fotoreceptori.
După distanţa de la care acţionează excitanţii se disting;
1. receptori de contact (exemplu receptorii tactili)
2. receptori de la distanţă, telereceptori (exemplu receptorul auditiv)
Segmentul intermediar s-au de conducere este format din căile nervoase prin
care influxul nervos ce conduce excitaţiile este transmis la scoarţa cerebrală.Căile
ascendente sunt directe şi indirecte.
Pe cale directă, cu un număr minim de sinapse, impulsurile sunt conduse rapid şi
proiectate într-o arie corticală specifică fiecărui analizator, iar pe cale indirectă (SRAA-
sistemul reticulat ascendent activator)impulsurile sunt conduse lent şi proiectate cortical,
în mod difuz şi nespecific.
Segmentul central este reprezentat de aria din scoarţa cerebrală la care ajunge
calea de conducere şi la nivelul căreia excitaţiile sunt transformate în senzaţii specifice.
1
ANALIZATORUL CUTANAT
PIELEA
Mamiferele prezintă pielea cea mai diferenţiată.
Pielea este un organ care constituie invelişul corpului.
Pielea este o structură vie, nu o simpla membrana, de o mare importanta
anatomică si fiziologică.
Pielea este un imens câmp receptor datorită numeroaselor şi variatelor terminaţii
ale analizatorului cutanat care informează centrii nervoţi superiori asupra proprietăţilor şi
fenomenelor cu care organismul vine în interacţiune.
În piele se găsesc receptorii tactili, termici, dureroţi, de presiune şi vibratori.
Tegumentul se continuă la nivelul orificiilor naturale ale organismului cu
mucoasele. Este alcătuită, de la suprafaţă spre profunzime, din trei straturi; epidermul
(epidermis), aflat în contact direct cu mediul extern, dermul (corium) si hipodermul (tela
subcutanea) sau ţesutul subcuanat.
Epidermul
Este un epiteliu pluristratificat keratinizat.Profund, prezintă pătura germinativă,
iar superficial pătura cornoasă.
Pătura germinativă are în structura sa două straturi:
1. Stratul bazal, situat pe o membrană bazală care-l desparte de derm, format
dintr-un singur strat de celule cilindrice.
2. Stratul spinos alcătuit din 6-20 de rânduri de celule poliedrice, care trimit
unele spre celelalte prelungiri în formă de spini.
Procesul de keratinizare s-au trasformare cornoasă începe chiar în regiunile
superficiale ale acestui strat. Pătura germinativă se caracterizează prin faptul că celulele
ei se divid continuu, asigurând reînoirea straturilor superficiale, justificând astfel
denumirea. În plus cele două straturi ale păturii germinative conţin pigment melanic, care
este produs de celule specializate numite melanocite, localizate în derm.
Pătura cornoasă este alcătuită din trei straturi, cu structură pluristratificată.
1. Stratul granular este format din celule turtite care conţin granulaţii de keratină,
nucleii se fragmentează, la nivelul acestui strat celulele încep să moară.
2
2. Stratul lucid este format din celule turtite, clare , cu nucleu degenerat, cu
multe granulaţii de keratină în citoplasmă.
3. Stratul cornos conţine celule foarte turtite, citoplasma lor este încărcată cu
keratină , nucleii dispăruţi.Metabolismul acestor celule a încetat.Legăturile
dintre celule slăbesc şi ele se desprind de la suprafaţa pielii.Celulele cornoase
superficiale constituie stratul descumativ şi sunt continuu înlocuite.
În epidermă nu pătrund vase de sânge s-au limfatice, ele fiind hrănite prin osmoză din
lichidul intercelular.epidermul conţine, însă, terminaţii nervoase libere.
Dermul
Este o patură conjunctivă densă, în care se găsesc vase de sânge şi limfatice,
terminaţii nervoase şi anexe cutanate.Este format dintr-un strat spre epidermă, numit
stratul papilar şi un strat spre hipodermă, numit stratul reticulat.
În stratul papilar se află papilele dermice, care sunt nişte ridicături tronconice.Pe
suprafaţa degetelor, în palmă şi talpa piciorului, papilele sunt mai evidente şi formează
nişte proeminenţe numite creste papilare, a căror întipărire dă amprentele, cu importanţă
în medicina legală.
Stratul reticular este format din ţesut conjunctiv dens, fibre şi fascicule
groase.Elementele celulare sunt relativ rare.
Hipodermul
Este considerat de unii autori drept strat profund al dermului.Hipodermul este
alcătuit din ţesut conjunctiv lax, cu un număr variabil de celule adipoase.Când celulele
adipoase sunt abundente, constituie paniculi adipoşi.În hipoderm găsim bulbii foliculari
piloşi, glomerulii glandelor sudoripare şi corpusculii Vater – Paccini.
Anexele pielii sunt anexe cornoase şi glandulare.Anexele cornoase sunt reprezentate de
firele de păr şi unghii. Anexele glandulare sunt;glandele sudoripare, sebacee si glandele
mamare.
3
Firul de păr
Prezintă o parte înfiptă oblic în piele, rădăcina, şi o parte liberă, vizibilă, tulpina.La
rădăcina firului de păr se află câte o glandă sebacee care unge firul de păr şi un muşchi,
erector al firului de păr, format din ţesut muscular neted , cu inervaţie vegetativă.La
rădăcina firului de păr se găseşte o porţiune mai îngroşată, numită bulbul firului de păr, în
care pătrund ţesut conjuctiv, vase de sânge şi nervi, care alcătuiesc laolaltă papila firului
de păr.Celulele din care este format firul de păr, dispuse în straturi concentrice, sunt
keratinizate, alcătuind tecile firului de păr.În citoplasma lor se află pigment melanic, care
este responsabil de culoarea firului de păr.Bulbul papila şi tecile firului de păr formează
foliculul pilos.
Unghiile
Sunt lame cornoase alcătuite din celule cheratinizate.Sunt situate pe feţele dorsale
ale degetului, în dreptul ultimei falange. Înconjurate de şanţul unghiei, ele prezintă o
parte vizibilă de culoare roză, numită corpul unghiei, şi o porţiune ascumsă sub piele,
numită rădăcina unghiei.Între corpul unghiei şi rădăcina unghiei se află o zonă
semilunară, albicioasă, numită lunula (nu există la cei din rasa neagră).Părţile moi pe care
sunt aşezate unghiile alcătuiesc patul unghiei.
Glandele sudoripare
Sunt glande de tip tubular, foarte numeroase , cu rol în a elaborarea sudoarea,
lichid cu compoziţie asemănătoare cu a urinei, în ceea ce priveşte substanţele minerale şi
organice.Glandele sudoripare sunt, în general, numeroase pe frunte, buze, axilă, palmă şi
plantă.Extremitatea profundă a glandei , numită glomerul, este încolăcită şi situată în
hipoderm.Glomerulul glandei sudoripare este înconjurat de capilare, din care glomerulul
extrage apa şi substanţele nefolositoare pentru a forma sudoarea.Glomerulul este
continuat de canalul excretor al glandei care străbate dermul şi apoi epidermul, unde
capătă traiect spiralat, deschizându-se în final la suprafaţa pielii prin porul excretor.
Glandele Sebacee
Sunt glande de tip acinos, anexate rădăcinii firului de păr.Ele au rol de a secreta o
substanţă grasă, numită sebum, care unge pielea şi firul de păr.Dacă secreţia acestor
4
glandeeste în cantitate mare, pielea şi firul de păr sunt grase (seboree) iar dacă în cantitate
mică sunt uscate (ihtioză).
Glandele mamare
Este o glandă pereche, anexă a aparatului genital feminin, situată pe peretele
toracic anterior, în intervalul dintre coastele 3 şi 7, de origine cutanată (ectodermală).
La femeia adultă glandele mamare au o structura complexă, hormono-dependentă, având
o deosebită importanţăbiologică şi patologică.
Sunt glande sebacee modificate şi evoluţia lor este legată de cea a organelor
genitale feminine.
Mamela este formată din glanda mamară şi diferite părţi moi (ţesut conjunctiv,
adipos) care o înconjuară.
Receptorii cutanaţii
În piele există terminaţii libere şi încapsulate. Terminaţiile libere sunt arborizaţii
dendritice ale neuronilorsenzitivi din ganglionii spinali, distribuite printre celulele
epidermului.
La om au fost descrise două varietăţi morfologice de terminaţii nervoase
intraepidermice; reţeaua intraepidermică şi expansiunile iederiforme (discurile tactile
Merkel).
Terminaţiile incapsulate.expansiuni nervoase incapsulate, denumite corpusculi
senzitivi, sunt localizate în derm şi hipoderm şi cuprind în structura lor o capsulă şi o
porţiune axială. Porţiunea axială este reprezentată de una sau mai multe fibre nervoase
amielinice.După structura lor se deosebesc corpusculi lamelari şi nelamelari în formă de
bulb sau helicoidală.
În hipoderm se găsesc corpusculi lamelari, unii pentru sensibilitatea tactilă,
corpusculii Vater – Paccini, corpusculii Golgi – Mazzoni şi corpusculii Ruffini.
În derm se găsesc corpusculi nelamelari, adaptaţi pentru sensibilitatea tactilă,
corpusculii Meissner.
Corpusculii Krause sunt localizaţi, de asemenea, în derm şi au formă
sferoidală.La exterior prezintă o capsulă sub care se află substanşa centrală care conţine o
fibră nervoasă ramificată terminată în reţea.Această fibră nervoasă este înconjurată de 1-
straturi de celule turtite.
5
Corpusculii Vater – Paccini sunt corpusculi lamelari, foarte voluminoşi,
localizaţi în special în hipodermul palmelor şi plantelor, precum şi în jurul cavităţilor
articulare, la nivelul tendoanelor şi periostului.Capsula periferică este constituită din
numeroase lamele dispuse concentric.Fibra nervoasă, după intrarea în corpuscul, pierde
teaca de mielină, străbate porţiunea centrală a corpusculului şi se termină printr-o
umflătură în contact cu celulele lamelare centrale.
Corpusculii Golgi – Mazzoni sunt o varietate a corpusculilor Vater – Paccini,
având dimensiuni mai mici, fiind localizaţi în special în hipodermul pulpei degetelor.
Corpusculii Ruffini sunt localizaţi, de asemenea, în hipoderm, dar şi în dermul
profund.Capsula lor este alcătuită din 4-5 lame concentrice, constituite din celule
turtite.Fibra nervoasă se găseşte în centrul ţesutului conjunctiv şi se divide, formând
numeroase prelungiri terminate în butoni.
Animație tegument
http://www.britannica.com/EBchecked/topic/547591/human-skin/26791/The-skin-surface
http://www.microscopy-uk.org.uk/youtube/view.php?video=d-
IJhAWrsm0&feature=youtube_gdata_player&title=The+Human+Skin+Animation+Vide
o
6
Laboratorul Nr.3
ANALIZATORUL GUSTATIV
Simţul gustului are rol de a informa asupra calităţii alimentelor introduse în gură,
dar intervine şi în declanşarea reflex necondiţionată a secreţiei glandelor salivare.
Receptorii analizatorului gustativ sunt chemoreceptori, reprezentaţi de muguri
gustativi, situaţi la nivelul papilelor gustative (papilelor caliciforme, fungiforme şi
foliate). Muguri gustativi din mucosa linguală reprezintă segmentul periferic al
analizatorului gustativ. Mugurele gustativ este situat între celulele epiteliale care acoperă
pereţii laterali ai papilelor. El este alcătuit din celule senzoriale gustative şi din celule de
susţinere. Celulele senzoriale în număr de 5-20 pentru fiecare mugure gustativ, împreună
cu celulele de susţinere alcătuiesc o formaţiune ovoidă cu grosimea de 40 µ şi înălţimea
de 90 µ. Polul apical al celulelor gustative prezintă căteva prelungiri denumite cili
gustativi sau microvilozităţi gustative, aceste prelungiri ciliare vin în contact cu
substanţele sapide- substanțe cu gust.
Fibrele nervoase care pătrund în mugurele gustativ formează un plex situat în
corionul de sub membrana bazală.
Din acest plex pornesc fibre în jurul mugurelui gustativ şi în interiorul lui. Aceste
fibre nervoase fac sinapsă cu celulele gustative. Ele sunt dendrite ale neuronilor senzitivi
din ganglionii nervoşi şituaţi pe traiectul nervilor cranieni care inervează mucoasa
linguală (nervul facial - 7, nervul glosofaringian - 9, nervul vag - 10). Nervul facia,
printr-o ramură a sa, coarda timpanului, preia excitaţiile de la corpul limbii, nervul
glosofaringian, excitaţiile de la rădăcina limbii, iar nervul vag preia excitaţiile din
regiunea valeculelor (două depresiuni situate între rădăcina limbii şi epiglotă).
Protoneuronul căii gustative se află, în cazul nervului facial , la nivelul
ganglionului geniculat, iar la nervii glosofaringian şi vag la nivelul ganglionului inferior
al nervului 9 şi 10.
Axonul primului neuron ajunge la nucleul solitar din bulb, unde se află cel de-al
II- lea neuron al căii gustative. Axonul celui de-al II-lea neuron se încrucişează şi ajunge
la talamus unde se află cel de al III-lea neuron. Axonul acestuia se proiectează în aria
1
gustativă (aria 43), plasată în partea inferioară a girului postcentral, în zona de proiecţie a
feţei.
Figura 1. Transmiterea semnalelor de la mugurii gustativi la aria gustativă

primară
(http://aix1.uottawa.ca)
Figura 2. Localizarea receptorilor pentru principalele tipuri de senzaţii gustative

2
ANALIZATORUL OLFACTIV
Simţul mirosului (olfacţia) este slab dezvoltată la om, comparativ cu unele
animale, exemplu câinele. Rolul său principal constă în a depista prezenţa în aer a unor
substanţe mirositoare, eventual nocive, şi, împreună cu simţul gustului, de a participa la
aprecierea calităţii alimentelor şi la declanşarea secreţiilor digestive.
Receptori analizatorului olfactiv sunt chemoreceptori care ocupă partea postero-
superioară a foselor nazale. Epiteliul mucoasei olfactive este format din celule de
susţinere, celule bazale (cu înălţime mică) şi celule senzitive bipolare.
Celulele olfactive sunt neuroni bipolari senzitivi. Ele reprezintă primul neuron
senzitiv al analizatorului olfactiv. Dendritele lor sunt aşezate la polul apical şi depăşesc
celulele de susţinere, terminându-se printr-o umflătură numită buton olfactiv. Din acest
buton pleacă 6 -20 cili olfactivi care au rolul de a recepţiona excitaţiile olfactive. Axonii
pornesc de la polul bazal, pătrund în corion unde intră în construcţia filetelor nervului
olfactiv. Acestea traversează găurile lamei ciuruite a osului etmoid şi ajung la bublul
olfactiv, unde fac sinapsă cu dendritele celulelor mitrale. Neuroni mitrali multipolari, din
bulbul olfactiv reprezintă cel de-al II-lea neuron al căii olfactive. Axonii lor formează
tractul olfactiv, care se termină prin trigonul olfactiv de la care pleacă stria olfactivă
medială şi laterală, delimitând substanţa perforată anterioară. Axonii celui de-al doilea
neuron ajung la cortexul olfactiv primar. Prelungirile neuronilor din cortexul olfactiv
primar se termină în aria entorială (aria 28), care constituie cortexul olfactiv secundar.
Calea olfactivă este singura cale senzorială care nu are legături directe cu talamusul.
3
Figura 3. Structura mucoasei olfactive şi căile olfactive
(www.anatomymd.go.ro)
4
Figura 4. Structura și funcționarea epiteliului olfactiv (Purves D, Augustine GJ,
Fitzpatrick D, et al., editors. Sunderland (MA): Sinauer Associates; 2001)
(http://www.ncbi.nlm.nih.gov/books/NBK10896/)
Animatie – Analizatorul olfactiv

http://www.getbodysmart.com/ap/respiratorysystem/nose/olfactorymucosa/
tutorial.html
http://www.ncbi.nlm.nih.gov/pmc/articles/PMC3217619/
ANALIZATORUL KINESTEZIC
Segmentul periferic al analizatorului kinestezic este reprezentat de receptori, numiţi
proprioceptori, situaţi în muşchi, tendoane, aponevroze, capsule articulare, membrane
sinoviale şi periost. Ei sunt de mai multe tipuri, şi anume: fusurile neuromusculare,
corpusculi tendinoşi Golgi, corpusculi Vater-Pacini şi terminaţii nervoase libere
neincapsulate.
Fusurile neuromusculare- sunt proprioceptori senzitivomotori. Un fus
neuromuscular este alcătuit din mai multe fibre musculare striate subţiri învelite într-o
capsulă conjunctivă. Fusurile neuromusculare sunt diseminate printre fibrele musculare
striate, faţă de care se află în paralel. Sunt excitate de tensiune dezvoltată în timpul
contracţiei musculare. În constituţia fusurilor neuromusculare intră două tipuri esenţiale
de fibre musculare striate, şi anume: fibre cu sac nuclear ţi fibre cu lanţ nuclear. Fibrele
5
cu sac nuclear sunt lungi şi groase şi prezintă două aspecte diferite: spre polii fibrei, în
zonele polare, striaţiunile se păstrează, iar nucleii se află în şir central.Porţiunea centrală a
fibrei este mult dilatată , fără striaţiuni, necontractilă şi conţine 40 – 50 nuclei. Fibrele cu
lanţ nuclear, subţiri şi scurte, au calibrul uniform, păstrează striaţiunile pe tot traiectul, iar
nucleii sunt aşezaţi în şir pe toată lungimea lor. Conţin miofibrile mai puţin numeroase.
Fusurile au inervaşie senzitivă şi motorie. Inervaşia senzitivă este asigurată de
dendrite ale neuronilor senzitivi din ganglionul spinal. Unele dintre aceste terminaţii
dendritice se numesc anulospirale şi se rulează în jurul ecuatorului fibrelor cu sac nuclear,
altele numite, în floare, se termină pe ecuatorul fibrelor cu lanţ nuclear. Inervaţia motorie
este asigurată de axonii neuronilor gama din cornul anterior al măduvei.
Aceşti axoni ajung la partea inferioară (periferică) a fibrelor cu sac nuclear şi cu
lanş nuclear pe care le contractă, determinând întinderea porţiuni centrale, necontractile,
ceea ce duce la excitarea fibrelor senzitive anulospirale şi a celor în floare.
Excitarea acestor terminaţii senzitive din fusul neuromuscular se transmite
neuronului alfa, ceea ce duce la contracţia fibrelor extrafusale ale muşchiului,
determinând deci acontracţia acestuia.
Corpusculii neurotendinoşi Golgi- sunt loalizaţi la joncţiunea dintre muşchi şi
tendon. Un corpuscul Golgi este alcătuit din mai multe fascicule tendinoase, formate din
fibre puţin dense, scurte şi celule tendinoase mari şi numeroase. Corpusculi Golgi nu sunt
aşezaţi paralel cu fibrele musculare, ci în serie, de aceea ei nu sunt stimulaţi de întinderea
pasivă a muşchilor, ci de contracţia activă a acestora. Orice contracţie musculară dezvoltă
o creştere a presiunii din tendon şi odată cu aceasta o stimulare a corpusculilor Golgi.
Impulsurile care pornesc de la nivelul corpusculilor Golgi au un efect inhibitor asupra
contracţiei musculare, ele putând determina încetarea bruscă a contracţiei şi relaxarea
muşchiului. Prin aceasta, corpusculi Golgi împiedică contracţiile puternice ale muşchilor,
care ar putea rupe fibrele musculare sau smulge inserţiile acestora. Ca şi fususrile
neuromusculare, corpusculi tendinoşi Golgi sunt receptori care nu prezintă fenomenul de
adaptare la excitantul specific, respectiv întinderea.
Corpusculii Vater-Paccini, sunt receptori tactili situaţi în hipoderm, tendoane,
capsule articulare, ligamente, fascii musculare, periost şi pericondru. Excitantul sau
stimulul specific al acestora este presiunea exercitată supra formaţiunilor în care ei se
6
găsesc. Aceşti receptori sunt sensibili la mişcările rapide ale aparatului locomotor şi la
vibraţii, având un rol important în detectarea acceleraţie.
Terminaţiile nervoase libere se ramifică în toată grosimea capsulei articulare şi
trasmit sensibilitatea durerosă articulară, cauzată de amplitudinea excesivă a mişcărilor.
Impulsurile aferente de la proprioceptori sunt conduse pe două căi:
1. pentru sensibilitatea kinestezică (simţul poziţiei şi al mişcări în spaţiu), prin
fasciculele spinobulbare; receptorii acestor căi sunt corpusculii Golgi,
Ruffini, Paccini şi terminaţiile nervoase libere;
2. pentru sensibilitatea proprioceptivă de control al mişcării (simţul tonusului
muscular), prin fasciculele spinocerebeloase ventral şi dorsal. Receptorii
acestei căi sunt fusurile neuromusculare.
Rolul fiziologic al analizatorului kinestezit constă în participarea lui la desfăşurarea
normală a activităţii motorii. Alături de analizatorii: vizual, vestibular şi cutanat,
analizatorul kinestezic contrinuie la reglarea activităţii reflexe subcorticale, care are drept
rezultat menţinerea echilibrului şi coordonarea fină a mişcărilor.
7
Laboratorul Nr.4
ANALIZATORUL VIZUAL
Vederea furnizează peste 90% din informaţiile asupra mediului înconjurător, de

aceea are o importanţă fiziologică considerabilă, nu numai în diferenţierea luminozităţii,
formei şi culorii obiectelor, dar şi în orientarea în spaţiu, menţinerea echilibrului şi a
tonusului cortical (atenţia).
Analizatorul vizual este constituit din retină, la nivelul căreia se găsesc receptori
sensibili pentru radiaţiile luminoase, căile de transmitere şi zonele de proiecţie corticală,
unde se face analiza şi sinteza informaţiilor.
Ochiul
Ochiul sau organul vederii este format din globul ocular şi anexele sale.
Globul ocular
Globul ocular are o formă relativ sferică, cu diametrul anteroposterior mai mare
decât diametrul transversal şi vertical. Pentru descrierea anatomică, globul ocular este
considerat însă ca o sferă, căreia îi deosebim un ax anteroposterior, un ecuator şi
meridiane.
Globul ocular este aşezat în orbită, unde ocupă partea anterioară a acesteia.
Înapoia globului ocular se află spaţiul retrobulbar. El este umplut cu ţesut conjunctiv
gras.
Structura globului ocular
Globul ocular este alcătuit din trei tunici suprapuse, şi anume tunica externă,
tunica mijlocie şi tunica internă care formează peretele globului ocular, şi din trei medii
transparente cuprinse în interiorul acestuia: umoarea apoasă, cristalinul şi corpul vitros.
1
Figura 1. Structura ochiului

(luminitablogg.blogspot.com)
Tunica externă
Este o membrană fibroasă formată din două porţiuni cu aspect şi structură
deosebite, şi anume sclerotica şi corneea. Tunica externă formează un înveliş protector al
globului ocular.
Sclerotica este o membrană fibroasă de culoare albă-sidefie, dură şi inextensibilă.
Datorită acestei structuri ea nu poate fi străbătută de radiaţiile luminoase. Sclerotica
prezintă la polul posterior al globului ocular o regiune ciuruită numită lama ciuruită, prin
care trec fibrele nervului optic şi vasele sanguine. La polul anterior, de jur împrejurul
corneei se găsesc câteva orificii mici prin care trec vase sanguine şi limfatice. Pe faţa
externă a scleroticii, care vine în contact cu capsula lui Tenon, o membrană conjunctivă,
se găsesc inseraţiile celor patru muşchi drepţi şi ale celor doi muşchi oblici ai ochiului. Pe
faţa internă a sclerotici, zona de tranziţie spre coroidă conţine celule pigmentare (lamina
fusca).
Corneea este plasată în partea anterioară a globului ocular şi este mai puţin intinsă
faţă de sclerotică. Este trasparentă neavând vase de sânge, dar are în structura sa fibre
nervoase numeroase.
Corneea este alcătuită din cinci straturi suprapuse care, de la suprafaţă spre
profunzime, sunt;
2
1. epiteliul anterior
2. membrana elastică anterioară
3. ţesutul propriu corneean sau parenchimul
4. membrana elastică posterioară
5. epiteliul posterior
Tunica medie (mijlocie)
Tunica mijlocie sau vasculara, numită şi uvee, este de culoare închisă, intens
vascularizată şi bogată în celule pigmentare. Ea cuprinde trei părţi: coroida, corpul ciliar
şi irisul.
Coroida este o membrană vasculară de culoare brună-negricioasă care se întinde
de la punctul de emergenţă a nervului optic până la ora serrata. Coroida căptuşeşte
jumătatea posterioară a sclerei. Ea prezintă la polul posterior al globului ocular un orificiu
care corespunde lamei ciuruite a scleroticii şi care reprezintă locul de trecere a nervului
optic.
Coroida este formată din patru straturi care, de la exterior spre interior, sunt:
1. stratul supracoroidian
2. stratul vaselor coroidiene
3. stratul de vase capilare
4. membrana bazală
Coroida asigură nutriţia mediilor transparente ale globului ocular prin lichid
interstiţial de imbibiţie. Prin vasele ei, coroida hrăneşte celulele retiniene, iar prin celulele
pigmentare contribuie la formarea camerei obscure.
Corpul ciliar se află imediat înaintea orei seratta şi prezintă, în structura sa,
procesele ciliare şi muşchiul ciliar.
Procesele ciliare sunt un fel de gheme vasculare anastomozate între ele cu aspect
de creste dispuse radial şi separate unele de altele prin şanţuri, văile ciliare. Vasele
sanguine sunt incluse într-un ţesut conjunctiv, în care se află şi celule pigmentare.
Totalitatea proceselor ciliare, în număr de 60 – 80, alcătuiesc coroana ciliară. Procesele
3
ciliare secretă umoarea apoasă, lichid care hrăneşte ţesuturile lipsite de vase ale ochiului
(corneea şi cristalinul).
Muşchiul ciliar este alcătuit din totalitatea fibrelor musculare netede situate în
partea anterioară a corpului ciliar. Fibrele sunt dispuse în direcţie longitudinală, circulară
şi radială. Muşchiul ciliar intervine în acomodarea vizuală la distanţă.
Irisul
Irisul reprezintă partea anterioară a tunicii mijlocii. El are forma unui disc, în
centrul căruia se află orificiul numit pupilă. Irisul este bine vizibil prin transparenţa
corneei.
Irisul este alcătuit dintr-o stromă conjunctivă, un epiteliu anterior, un epiteliu
posterior şi din muşchi.
 Epiteliul anterior, format dintr-un singur rând de celule poligonale.
 Stroma irisului, bogată în celule pigmentare. Un număr mare de celule
pigmentare realizează culoarea brună, în timp ce o cantitate mică de
pigment determină culoarea albastră. În stroma irisului, în jurul orificiului
pupilar se găsesc fibre musculare netede orientate circular (sfincterul
pupilei) şi radiar (dilatatorul pupilei). Aceşti doi muşchi, împreună cu
muşchiul ciliar, constituie musculatura intrinsecă a ochiului. Muşchiul
sfincter este inervat de fibrele parasimpatice provenite din nucleul
autonom al nervului III, iar muşchiul dilatator de fibre simpatice care
provin din cornul lateral al măduvei C8 – T2 (centrul iridodilatator).
 Epiteliul posterior, format dintr-un singur strat de celule, abundent
încărcate cu pigment.
Irisul are rolul unei diafragme ce permite reglarea cantităţii de lumină ce soseşte
la retină.
Tunica internă
Tunica internă sau nervoasă, numită retină, este o membrană fotosensibilă,
trasparentă, de culoare roză datorită purpurei vizuale care se găseşte în structura ei.
Retina este o prelungire a nervului optic. Din punct de vedere structural şi funcţional, ea
4
se compune din două regiuni bine diferenţiate, distincte: retina vizuală sau optică şi retina
oarbă.
Retina vizuală sau optică
Retina vizuală sau optică se întinde de la polul posterior al globului ocular până la
ora serrata. Ea are două feţe: una externă, care vine în contact cu coroida, şi alta internă,
care vine în contact cu corpul vitros. Pe faţa internă a retinei optice se disting două zone
cu aspect deosebit de restul retinei, şi anume papila optică şi pata galbenă.
Papila optică este o zonă în formă de disc de culoare roză palidă. Ea se află
deasupra şi înăuntrul polului posterior al globului ocular, reprezentând locul prin care
filetele nervoase din retină se continuă cu fasciculul optic. Pata galbenă sau macula lutea
este o zonă de formă ovală, situată în dreptul axului vizual. La nivelul ei se găsesc mai
multe conuri decât bastonaşe. În centrul maculei luteea se află o adâncitură de 1,5 mm 2 –
foveea centralis- în care se găsesc numai conuri. Pata galbenă corespunde părţii celei mai
groase a retinei; pe ea se formează imaginile cele mai clare.
Retina vizuală este formată din celule nervoase, celule de susţinere şi celule de
asociaţie aflate în relaţii sinaptice.
Celulele nervoase sau fotoreceptoare, acestea prezintă prelungiri în formă de con
sau de bastonaş.
Celulele cu bastonaş sunt celule nervoase modificate, în număr de circa 125
milioane. Sunt mai numeroase spre periferia retinei optice, în macula luteea numărul lor
este foarte mic, iar în foveea centralis lipsesc. Bastonaşele sunt adaptate pentru vederea
nocturnă, la lumină slabă.
Celulele cu conuri, de asemenea, celule nervoase modificate, în număr de 6 – 7
milioane, sunt mai numeroase în macula luteea ; în foveea centralis există numai celule
cu conuri.
Celulele mai sus menţionate sunt dispuse pe 10 straturi, dinspre coroidă spre
interiorul globului ocular, acestea sunt;
1. epiteliul pigmentar
2. stratul celulelor cu conuri şi bastonaşe
5
3. membrana limitantă externă
4. stratul granular extern, care cuprinde corpul celulelor fotoreceptoare
5. stratul plexiform extern
6. stratul granular intern
7. strat plexiform intern
8. stratul ganglionar
9. stratul fibrelor nervului optic
10. membrana limitantă internă
Pata oarbă, situată medial şi inferior de pata galbenă, reprezintă locul de ieşire a
nervului optic din globul ocular şi de intrarea a arterelor globului ocular. În pata oarbă nu
există elemente fotosensibile.
Mediile trasparente sau refringente sunt reprezentate de:corneea trasparentă,
umoarea apoasă, cristalinul şi corpul vitros.
Cristalinul are forma unei lentile biconvexe, trasparente, localizată între iris şi
corpul vitros. La periferie este înconjurat de o capsulă eleastică, numită cristaloidă.
Cristalinul este menţinut la locul său printr-un sistem de fibre care alcătuiesc ligamentul
suspensor sau zonula lui Zinn. Cristalinul nu prezintă vase de sânge, limfatice şi nervii
nutriţia sa făcându-se prin difuziune de la vasele proceselor ciliare.
Umoarea apoasă este un lichid incolor, ce se formează printr-o activitate
secretorie a proceselor ciliare. Irisul şi cristalinul delimitează, anterior şi posterior, două
spaţii care au primit denumirea de camerele ochiului. Camera anterioară este delimitată
anterior de corneem, iar posterior de faţa anterioară a irisului şi de zona centrală a
cristalinului. Camera posterioară este delimitatăanterior de faţa posterioară a irisului,
posterior de cristalin şi de ligamentul său suspensor, iar periferic de corpul ciliar.
Umoarea apoasă trece din camera posterioară în camera anterioară prin orificiul pupilar.
De la acest nivel, prin canalul lui Schlemm, se resoarbe în venele sclerei.
Există un echilibru constant între cantitatea de umoare apoasă secretată şi cea
resorbită în venele sclerei. Când se produce o obstrucţie în resorbţia ei la nivelul venelor
6
sclerei, presiunea intraoculară creşte prin formarea continuă normală a umoarei apoase,
dând boala denumită glaucom.
Corpul vitros are formă sferoidală, consistenţă gelatinoasă şi este transparent.
Ocupă camera posterioară, iar la exterior este învelit de o membrană numită hialoidă.
Mediile trasparente ale ochiului au indice de refracţie foarte apropiat. Razele de
lumină pătrund prin corneea trasparentă în interiorul globului ocular, unde sunt refractate
conform legilor refracţiei, de către mediile refringente ale globului ocular, formându-se
pe retină imaginea obiectului privit.
ANEXELE OCHIULUI
Se împart în anexe de mişcare şi anexe de protecţie.
Anexele de mişcare sunt reprezentate de muşchii extrinseci ai globilor oculari,
care, spre deosebire de cei intrinseci, sunt striaţi (voluntari). Se descriu patru muşchi
drepţi ( muşchiul drept superior, inferior, intern, extern) şi doi oblici (muşchiul oblic
superior şi inferior). Muşchii drepţi, au formă de trunchi de con cu baza pe sclerotică iar
vârful se prinde de un inel fibros de la vârful orbitei. Muşchii oblici îşi au originea pe
peretele superior şi inferior al orbitei.
Mişcările globilor oculari, mişcările de lateralitate se efectuiază prin contracţia
dreptului extern de la un ochi, împreună cu dreptul intern de la ochiul opus, mişcarea de
convergenţă a ochilor se realizează prin contracţia ambilor muşchi drepţi interni,
mişcarea în sus se realizează prin contracţia muşchilor drepţi superiori şi a celor oblici
inferiori, mişcarea în jos prin contracţia drepţilor inferiori şi a oblicilor superiori.
Nervul III inervează oblicul inferior şi toţi muşchii drepţi, exceptând dreptul
extern, nervul IV inervează oblicul superior, iar nervul VI dreptul extern.
Anexele de protecţie sunt următoarele: sprâncenele, pleoapele, conjunctiva şi
aparatul lacrimal.
7
CALEA OPTICĂ
Segmentul de conducere al analizatorului vizual poartă numele de calea optică. Ea
este alcătuită din înlănţuirea a trei neuroni. Primii doi neuroni sunt reprezentaţi de celula
bipolară şi de celula multipolară. Cel de al treilea neuron senzitiv se află în corpul
geniculat lateral. Axonii neuronilor multipolari se încrucişează, formând chiasma optică,
după care ajung în tractul optic opus.
Axonii celui de al doilea neuron senzitiv de pe calea optică formează nervul optic,
chiasma optică şi tractul optic sau partea periferică a căii optice. Nervul optic conţine
fibre de la un singur glob ocular, în timp ce tractul optic conţine fibre de la ambii ochii.
Tractul optic ajunge la metatalamus, unde majoritatea fibrelor tractului optic fac
sinapsă cu cel de al III-lea neuron al cărui axon se propagă spre scoarţa cerebrală, şi se
termină în lobul occipital, în jurul scizurii calcarine (câmpurile 17, 18, 19), unde se află
aria vizuală care reprezintă segmentul cortical al analizatorului.
8
Laboratorul nr. 5
SISTEMUL ENDOCRIN
Glandele endocrine cu secreţie internă sunt formate din epitelii secretorii, ale
căror celule produc substanţe active, numite hormoni, pe care îi eliberează direct în
sânge. Aceste glande nu prezintă canale de excreţie.
Hormonii sunt substanţe chimice specifice, care acţionează la distanţă de locul
sintezei şi produc efecte caracteristice.Hormonii sunt mesageri chimici de ordinul întâi.
Principalul rol al hormonilor constă în reglarea metabolismului celular.Se consideră
glande endocrine următoarele organe: hipofiza, suprarenale, tiroida, paratiroidele,
testiculul, ovarul, pancreasul insular, timusul, epifiza şi placenta.
În ultima vreme a fost evidenţiată activitatea secretorie a unor neuroni
hipotalamici şi a altor organe nervoase, proces numit neurosecreţie, care reprezintă tot o
funcţie endocrină. În lumina acestor date, sistemul endocrin este conceput ca un sistem
anatomo-funcţional complex, coordonat de sistemul nervos, având rolul de a regla şi
coordona pe cale umorală activitatea diferitelor organe pe care le integrează în ansamblul
funcţiilor organismului.
În afara glandelor endocrine enumerate, individualizate anatomo-funcţional,
există şi sisteme endocrine difuze, aflate în diverse ţesuturi şi organe, capabile să secrete
hormoni cu structură foarte diversă. Aceştia nu acţionează neaparat la distanţa de locul de
producere şi nu sunt transportaţi neaparat de sânge sau limfă, ei putând acţiona local,
asupra unor celule ţintă, vecine (secreţie paracrină).Există, de asemenea , şi posibilitatea
sintezei unor substanţe de către o celulă, iar substanţa respectivă să-şi exercite acţiunea
chiar asupra celulei care a produs-o (secreţie autocrină).Unii hormoni pot funcţiona ca
neuromediatori sau neuromodulatori, eliberaţi în sinapsele din sistemul nervos central sau
periferic.
Figura 1. Sistemul endocrin
(http://www.emedicinehealth.com/anatomy_of_the_endocrine_system/article_em.htm)
Hipofiza
Este o glandă cu secreţie internă, situată la baza creierului (encefalului), intr-o
formaţiune anatomică osoasă numită şaua turcească (fosa pituitară) a osului sfenoid.
Hipofiza sau glanda pituitară are dimensiunile unui bob de fasole şi formă ovală.
Căntăreşte 500 mg. Este alcătuită din trei lobi; anterior; mijlociu (intermediar) şi
posterior. Lobul anterior şi cel mijlociu constituie adenohipofiza, iar lobul posterior
neurohipofiza.
Figura 2. Glanda pituitară

(http://www.virtualmedicalcentre.com/anatomy/endocrine-system )
Adenohipofiza derivă, embriologic din ectodermul gurii primitive, iar

neurohipofiza se dezvoltă din podeaua ventriculului al III- lea, având ca si hipotalamusul,
origine nervoasă.
Adenohipofiza conţine celule cromofobe şi cromofile. Acestea din urmă sunt de
două feluri: acidofile şi bazofile. Celulele secretorii formează parenchimul glandei. Ele
sunt dispuse în cordoane epiteliale. Între celule se află o bogată reţea de capilare şi de
fibre reticulinice care alcătuiesc, împreună, stroma conjunctivo-vasculară a glandei.
Adenohipofiza mai conţine şi o reţea de fibre nervoase amielinice. Lobul anterior este
partea cea mai dezvoltată a glandei; el reprezintă 75% din masa hipofizei, în timp ce
lobul intermediar reprezintă numai 2%, fiind redus la o simplă lamă epitelială, aderentă
de lobul posterior.
Lobul posterior este format dintr-o stromă conjunctivo-vasculară în ochiurile
căreia se găsesc numeroase celule nevroglice transformate, unele tipuri celulare din
adenohipofiză, precum şi fibrele nervoase ale tractului hipotalamo-hipofizar. Celulele
neurohipofizei sunt încărcate cu granule de neurosecreţie hipotalamică.
Între hipofiză şi hipotalamus sunt relaţii strânse atât anatomice, cât şi funcţionale.
Anatomic, hipofiza este legată de planşeul ventricolului al III- lea prin tijă pituitară. Între
eminenţa mediană a hipotalamusului şi adenohipofiză există o legătură vasculară
reprezentată de sistemul port hipotalamo-hipofizar descris de anatomistul român Grigore
T.Popa împreună cu Unna Fielding. Între hipotalamusul anterior şi neurohipofiză există
tractul nervos hipotalamo-hipofizar format din axonii nucleilor hipotalamici supraoptic şi
paraventricular. Prin aceste legături vasculare şi nervoase şi prin produşi de
neurosecreţie, hipotalamusul controlează şi reglează secreţia hipofizei, iar prin
intermediul acesteia coordonează activitatea întregului sistem endocrin.
Controlul hipotalamic se realizează prin intermediul unor hormoni produşi în
neuronii acestui organ, prin procesul de neurosescreţie. Hipotalamusul este, în acelaş
timp, şi glandă endocrină, şi centru nervos de reglare a funcţiilor vegetative.
Hipotalamusul secretă trei feluri de hormoni: de inhibare a adenohipofizei, de
stimulare a adenohipofizei şi cei ce se depozitează în neurohipofiză.
Adenohipofiza, celulele cromofile, acidofile, secretă hormonul somatotrop
(STH) şi prolactina (Hormonul mamaotrop - LTH), Celulele bazofile secretă hormoni
glandulotropi (ACTH, FSH, LH, TSH).
Celulele cromofobe, cu semnificaţie funcţională disputată.
Hormoni adenohipofizei sunt hormoni gladulotropi având ca organe ţintă alte
glande endocrine si nonglandulotropi. Majoritatea dintre ei au fost obţinuţi în stare pură,
li s-a identificat structura şi unii au fost chiar sintetizaţi.
Lobul intermediar secretă un hormon care are rol în stimularea pigmentogenezei
numit hormon melanocitostimulant (MSH).
Lobul posterior s-au neurohipofiza eliberează în circulaţia sanguină vasopresina
şi oxitocina. De fapt, vasopresina si oxitocina sunt hormoni secretaţi în hipotalamusul
anterior (nucleii supraoptic – sursă primară de vasopresină şi paraventriculari – sursa
principală de oxitocină). De aici pe calea axonilor tractului hipotalamo-hipofizar, ajung în
lobul posterior, unde se depozitează. Eliberarea în circulaţie a acestor hormoni se face
sub influenţa hipotala-musului.
Glanda pineală (Epifiza)
Este situată între tuberculi cvadrigemeni superiori şi intră în componenţa
epitalamusului. Anatomic şi funcţional are conexiuni cu epitalamusul, împreună formând
un sistem neurosecretor epitalamo-epifizar.
Figura 3. Glanda epifiză

(http://anatomy.wikispaces.com/Pineal+Gland)
Structurile secretorii sunt reprezentate de cordoane celulare nevroglice
(pinealocite), cu proprietatea secretorie, şi elemente nervoase (celule şi prelungiri),
înconjurate de o bogată reţea vasculară, conţinând numeroase fibre simpatice.
Epifiza secretă indolamine (melatonina, cu acţiune frenatoare asupra funcţiei
gonadelor) şi hormoni peptidici (vasotocina, cu puternică acţiune antigonadotropă, mai
ales anti LH). Epifiza are legături strânse cu retina. Stimulii luminoşi produc, prin
intermediul nervilor simpatici, o reducere a secreţiei de melatonină. În întuneric, secreţia
de melatonină creşte, frânând funcţia gonadelor. Există studii ce sugerează un rol al
epifizei în termoreglare.O serie de experimente indică anumite interrelaţii ale acestei
glande cu suprarenala, tiroida şi pancreasul.
Tiroida
Este cea mai mare glandă cu secreţie internă a organismului. Poartă numele după
cartilajul nepereche laringian în dreptul căruia se află.
Figura 4. Glanda tiroidă

Tiroida cântăreşte 30 g. Este localizată în faţa anterioară a gâtului, intr-o capsulă
fibroasă (loja tiroidei). Glanda are doi lobi laterali uniţi între ei prin istmul tiroidei.
Parenchimul glandular este format din celule epiteliale organizate în foliculi. Aceştia sunt
formaţiuni veziculoase conţinute în stroma conjuctivo-vasculară a glandei. În interiorul
foliculilor tiroidieni se află un material omogen, vâscos, numit coloid. Acesta conţine
tireoglobulina, forma de depozit a hormonilor tiroidieni.Tireoglobulina este o proteină
sintetizată de celulele foliculare. Prin iodare moleculele de tirozină din structura
tireoglobulinei, rezultă hormoni tiroidieni (T3 şi T4).
În tiroida în repaus, foliculii sunt dilataţi, ca urmare a acumulării de
tireoglobulină. În hiperactivitate, cavitatea foliculară se reduce prin eliberarea în
circulaţie a hormonilor tiroidieni. Între foliculii tiroidieni se găsesc celule speciale,
numite celule parafoliculare sau celule C, care secretă calcitonina.
Acţiunea hormonilor tiroidieni este foarte complexă. Ei influenţează procesele
energetice din organism, intensificând oxidaţiile celulare, care cresc metabolismul bazal,
respectiv creşte consumul de oxigen, şi consumul de energie. Pe de altă parte, au rol
deosebit în procesele morfogenetice, de creştere şi diferenţiere celulară şi tisulară.
La om, hipofuncţia tiroidei duce la consecinţe variabile în funcţie de vârstă.Dacă
survine la copilul mic, se produce o încetinire a dezvoltării somatice şi psihice, care poate
merge până la cretinism. Forma tipică de insuficienţă tiroidiană la adult se numeşte
mixedem, producându-se doar o diminuare a atenţiei, memoriei şi capacităţii de învăţare.
Indiferen de vârstă procesele energetice sunt reduse, metabolismul bazal este scăzut, iar
ţesuturile sunt îmbibate cu un edem mucos.
Hiperfuncţia tiroidei se întâlneşte în boala Basedow. Boala (sindromul) Basedow
este caracterizată prin creşterea metabolismului bazal cu peste 100%, protuzinarea
globilor oculari (exoftalmie) şi tulburări din partea principalelor funcţii.
O altă afecţiune a glandei tiroide, întâlnită în zonele montane, este guşa endemica.
Guşa endemică este o creştere anatomică a glandei, în special a stromei conjunctive,
însoţită de obicei de hipofuncţie.
Paratiroidele
Sunt patru glande mici, situate câte două pe faţa posterioară a lobilor tiroidieni, în
afara capsulei acesteia. Epiteliul secretor este reprezentat de două tipuri de celule dispuse
în cordoane sau formând mici foliculi: celule principale ce secretă parathormonul şi
celule parafoliculare, identice cu celulele C de la tiroidă. Acestea secretă calcitonina.
Parathormonul (PTH), este activ asupra osului, rinichiului şi tractului digestiv, fie prin
efecte directe, fie prin efectele vitaminei D3 a cărei secreţie o controlează.
În caz de hipersecreţie are loc rarefierea oaselor care pot prezenta fracturi
spontane, iar calciul aflat în exces în sânge se depune în ţesuturi sau formează calculi
urinari.
Calcitonina (CT) este un polipeptid secretat de celulele „C” parafoliculare
tiroidiene.
Figura 5. Glandele paratiroide

( http://www.ajronline.org/doi/full/10.2214/AJR.06.0938 )
Timusul
Are un rol de glandă endocrină în prima parte a ontogenezei, până la pubertate.
Este o glandă cu structură mixtă, de epiteliu secretor şi organ limfatic. Are localizare
retrosternală. La pubertate involuiază, fără a dispărea complet.
Figura 6. Timusul
( http://www.mayoclinic.com/health/medical/IM00331 )
Deşi nu au fost individualizaţi hormoni ca atare, se cunosc o serie de efecte ale
extractului de timus.
 Acţiune de frânare a dezvoltării gonadelor;
 Acţiune de stimulare a mineralizări oaselor;
 Efecte de frânare a mitozelor;
Funcţiile timusului sunt puternic blocate de hormonii steroizi, care determină
involuţia acestui organ. Unitatea histologică a timusului este lobulul timic format dintr-o
reţea de celule reticulare între care se află timocite. Acestea sunt celule hematoformatoare
primordiale (stem), migrate în măduva hematogenă şi transformate sub influenţa
factorilor locali în celule limfoformatoare de tip T.
Glanda suprarenală
Este situată la polul superior al rinichiului, fiind format dintr-o regiune corticală şi
una medulară, diferite din punct de vedere embriologic, anatomic şi funcţional.
Figura 7. Glandele suprarenale
Corticosuprarenala
Zona corticală este dispusă la periferie şi o înconjură complet pe cea medulară.
Epiteliul secretor al corticalei este dispus în trei zone : zona glomerulară la periferie, zona
fasciculată la mijloc şi zona reticulată la interior, în contact cu medulara. Zona medulară
este formată din celule mari, de formă ovală, ce prezintă granule de neurosecreţie.
Hormonii secretaţi de corticosuprarenală sunt de natură lipidică. Ei au o structură
sterolică.
Rolul hormonilor steroizi este vital. Îndepărtarea glandei suprarenale duce la
moartea organismului respectiv în câteva zile. În funcţie de acţiunea principală exercitată
de aceşti hormoni, ei sunt împărţiţi în trei grupe : mineralocorticoizii, glucocorticoizii si
hormoni sexosteroizi.
Mineralocorticoizii, cu reprezentantul principal aldosteronul. Sunt secretaţi de
zona glomerulară. Aldosteronul, prin acţiunea sa de reţinere a sodiului în organism, are
rol în menţinerea presiunii osmotice a mediului intern al organismului şi a volumului
sanguin, precum şi în echilibru acido-bazic.
Glucocorticoizii, reprezentaţi în special de cortizon şi hidrocortizon (cortizol),
sunt secretaţi în zona fasciculată. Circulă în sânge legaţi de proteine plasmatice.O mică
fracţiune liberă a cortizolului exercită efecte metabolice specifice.
1. Stimulează catabolismul proteic ăn muşchii scheletici, ţesutul conjunctiv
şi limfoid. Stimulează anabolismul în ficat.
2. Induce hiperglicemie prin gluconeogeneză, glicogenogeneză hepatică,
inhibiţiaconsumului periferic de glucoză, cu menajarea cordului şi a
creierului.Efect antiinsulinic.
3. Stimularea lipolizei. Creşte concentraţia acizilor graşi liberi plasmatici.
Stimularea cetogenezei.
Hormonii sexosteroizi sunt reprezentaţi de androgeni, asemănători celor secretaţi
de testicul. Sunt produşi mai ales în zona reticulară, au acţiune masculinizantă redusă faţă
de cea a testosteronului.
Acţiunea lor fiziologică se manifestă în timpul vieţii intrauterine şi al pubertăţii,
contribuind la apariţia caracterelor sexuale secundare. În circulaţie, pot fi transformaţi în
estrogeni.
Medulosuprarenala
Reprezintă porţiunea medulară a glandelor suprarenale ce se dezvoltă din
ectodermul crestelor ganglionare. Anatomic şi funţional, medulara glandei suprarenale
este un ganglion simpatic ai cărui neuroni nu au prelugiri.
Hormoni secretaţi de medulară se numesc catecolamine. Ei sunt : adrenalina, în
proporţie de 80%, şi noradrenalina, în proporţie de 20%. Acţiunea acestor hormoni este
identică cu efectele excitaţiei sistemului nervos simpatic. De fapt, la terminaţiile
simpatice din ţesuturi se eliberează aceleaşi catecolamine în proporţie inversă.
Noradrenalina şi, în măsură mai redusă, adrenalina sunt mediatori chimici ai sistemului
nervos simpatic.
Atât secreţia corticalei, cât şi secreţia medularei suprarenale sunt stimulate în
condiţii de stress emoţional, încordare neuropsihică, de emoţii, frig sau căldură excesivă.
Aceşti hormoni au rol important în reacţia de adaptare a organismului în faţa diferitelor
agresiuni interne şi externe.
Pancreasul endocrin
Pancreasul este o glandă voluminoasă anexă tubului digestiv. Forma pancreasului
este de ciocan sau “J” culcat. Pancreasul este situat anterior de vertebrele T 12, L1 şi L2.
Are o greutate de aproximativ 100g, lungime de 15-20 cm şi grosime de 2 cm. Pancreasul
este un organ friabil, rupându-se uşor. I se descriu pancreasului un cap, un col şi o coadă.
Figura 8. Pancreasul
Pancreasul endocrin are rol de transductor neuroendocrin periferic şi derivă
embriologic din endoderm. Termeni pancreas endocrin şi pancreas exocrin desemnează
cele două funcţii majore ale pancreasului şi diferenţele în calea de evacuare a produţilor
de secreţie.
Pancreasul endocrin este implicat în controlul metabolismului intermediar ale
glucidelor, lipidelor şi proteinelor prin hormonii secretaţi şi constă din insule de celule
endocrine- insulele Langerhans. Aceste conţin mai multe tipuri de celule secretorii :
celule A 20% care secretă glucagonul, celulele B 60 – 70%, dispuse în interiorul
insulelor şi care secretă insulina, celule D 10%, care secretă somatostatin, şi celule F,
care secretă polipeptidul pancreatic.
Insulina este un hormon proteic, ce conţine 51 de aminoacizi, fiind secretată sub
forma unor precursori prin a căror transformări succesive rezultă insulina ce se
depozitează la nivelul granulelor din celule B. Insulina este singurul hormon cu efec
anabolizant pentru toate metabolismele intermediare şi singurul hormon hipoglicemiant.
Deficitul de insulină, diabetul zaharat. Este o boală metabolică complexă,
caracterizată prin prezenţa valorilor crescute ale glicemiei la determinări repetate.
Principalele modificări ale homeostaziei în diabetul zaharat sunt: hiperglicemia,
glicozuria, poliuria, polidipsia, polifagia, acidoza şi coma diabetică.
Boala diabetică duce la complicaţii majore la nivelul sistemului nervos,
cardiovascular şi excretor.
Excesul de insulină se caracterizează prin hipoglicemie severă, care poate
compromite dramatic sistemul nervos.
Glucagonul, hormon proteic alcătuit din 29 de aminoacizi, se secretă si el sub
forma unor precursori.
În cantităţi foarte mari, glucagonul determină : creşterea foţei de contracţie a
cordului, creşte secreţia biliară, inhibarea secreţiei gastrice.
Glicemia este cel mai important factor de control al secreţiei de glucagon, astfel
că în hipoglicemie el este secretat în cantităţi mari şi determină creşterea eliberări de
glucoză hepatică, corectând nivelul glicemiei. Concentraţii crescute de aminoacizi
stimulează secreţia de glucagon.
Glandele sexuale
Testiculul (glanda masculină) şi ovarul (glanda feminină) sunt glande mixte
exo- şi endocrine.
Testiculul, îndeplineşte în organism două funcţii : funcţie spermatogenetică şi de
secreţie internă (secreţia testosteronului).
Funcţie spermatogenetică. Aceasta este funcţia exocrină. Are loc la nivelul
tubului seminifer, începând cu pubertatea. Procesul se desfăşoară în mai multe etape de
diviziune ecvaţională apoi reducţională, pornind de la celule primordiale, spermatogonii,
cu număr diploid de cromozomi, şi ajungând la celule mature, gameţii masculini,
spermiile cu număr haploid de cromozomi.Spermatogeneza este stimulată de FSH.
Secreţia internă. Celulele interstiţiale testiculare Leydig secretă hormonii
androgeni, al căror reprezentant principal este testosteronul.Testiculul secretă un procent
redus de estrogeni. Acţiunea testosteronului constă în stimularea creşterii organelor
genitale masculine şi apariţia caracterelor sexuale secundare la bărbat : dezvoltarea
scheletului şi a muşchilor somatici, vocea, modul de implantare a părului, repartiţia
topografică a grăsimii de rezervă. Testosteronul este si un puternic hormon anabolizant.
Ovarul, prezintă ca şi testiculul, o dublă activitate.
Formarea foliculilor maturi şi ovulaţia. Fiecare ovar conţine la naştere câteva
sute de mii de foliculi primordiali.Dintre aceştia, numai 300 – 400, câte unul pe lună,
începând cu pubertatea şi terminând cu menopauza, vor ajunge la maturaţie. Procesul de
creştere şi maturaţie foliculară este ciclul. Ciclul ovarian este însoţit de modificări la
nivelul uterului, vaginului, glandelor mamare. Durata medie a unui ciclu genital la femeie
este de 28 de zile şi de aceea el se numeşte ciclul menstrual.
Secreţia internă a ovarului. Pereţii foliculului ovarian prezintă două teci
celulare, una internă şi alta externă. În perioada preovulatorie (1 – 14 zile), celulele teci
interne secretă hormonii sexuali feminini - estrogenii. Secreţia acestor hormoni este
stimulată de FSH şi LH. Acţiunea estrogenilor este de a stimula dezvoltarea organelor
genitale feminine, a mucoasei uterine, a glandelor mamare, apariţia şi dezvoltarea
caracterelor sexuale secundare la femeie, precum şi comportamentul sexual feminin. În
faza a doua a ciclului, rolul de secreţie internă il îndeplineşte corpul galben. Acesta
secretă atât hormoni estrogeni, cât şi progesteron, un hormon care favorizează păstrarea
sarcini.Corpul galben involuiază după 10 zile şi se transformă în corp alb. Secreţia
corpului galben este stimulată de LH şi prolactină.
ANIMAŢIE ŞI IMAGINI EXPLORATIVE
http://blausen.com/Endocrine.html
http://www.innerbody.com/image_endoov/lymp04-new.html
http://radiopaedia.org/articles/pineal-region-mass
http://w-radiology.com/pineal-gland.php
Laboratorul Nr. 6
Aparatul circulator şi circulaţia sângelui
Aparatul circulator este format din inimă şi dintr-un sistem de vase prin care
circulă sângele şi limfa. Inima împreună cu vasele prin care circulă sângele formează
sistemul cardio – circulator sau circulator sanguin, iar sistemul de vase prin care circulă
limfa formează sistemul circulator limfatic.
Anatomia aparatului cardiovascular
Aparatul circulator sau cardiovascular este alcătuit din inimă şi arborele vascular.
Inima
Inima este organul central al aparatului cardiovascular. Inima este un organ
muscular cavitar în formă de con turtit sau piramidă triunghiulară, situată în mediastin ,
mai exact în mediastinul inferior între cei doi plămânii deasupra diafragmului. Axul
inimii este oblic dirijat în jos, la stînga şi înainte, astfel ca 1/3 din inimă este situată la
dreapta şi 2/3 la stânga planului mediosagital al corpului. Greutatea inimii este de 250 –
300 g, are o capacitatea de aproximativ 550 ml, iar volumul este asemănător pumnului
drept.
Figura 1. Inima, localizare anatomică

(http://www.livescience.com/41511-heart-attack-chest-pain-women.html)
Inima are forma unui con turtit, iar din punct de vedere al configuraţiei externe i
se descriu: o bază, un vârf, două feţe şi două margini.
Baza inimii este formată în mare parte de atriul stâng şi în mică parte de cel drept.
Aici se observă orificiile venelor şi arterelor mari. Baza inimii vine în raport cu esofagul,
vena azygos şi canalul toracic.
Vârful inimii se află în partea opusă bazei, este rotunjit şi alcătuit în mare parte
din miocardul ventriculul stâng.
Faţa anterioară sau sternocostală este convexă şi vine în raport cu peretele
anterior al toracelui. Pe această faţă se observă un şanţ care poartă numele de şanţul
longitudinal anterior şi porneşte de la vârful inimii şi până la artera pulmonară. Acest şanţ
marchează, la exterior, limita dintre ventriculul drept şi cel stâng. Tot pe această faţă se
mai observă un şanţ de data aceasta trasversal care trece pe sub originea arterei
pulmonare, numit şanţul atrioventricular sau şanţul coronar care marchează graniţa dintre
atrii şi ventricule. Deasupra şanţului coronar, faţa sternocostală a inimii este reprezentată
de către artera aortă şi de trunchiul arterei pulmonare, care au pe laturile lor atriile şi
prelungirile acestora, numite urechiuşe.
Faţa inferioară sau diafragmatică este plană şi vine în raport anatomic cu
muşchiul diafragm, pe care stă culcată. Pe această faţă se observă, de asemenea un şanţ
longitudinal posterior care-l continuuă pe cel anterior şi un şanţ coronar, care-l continuuă
pe cel de pe faţa sternocostală. La locul de întâlnire a celor două şanţuri longitudinale se
găseşte incizura vârfului inimii.
În şanţurile coronare sau transverse se găsesc arterele şi venele inimii.
Marginea dreaptă a inimii este mai ascuţită şi vine în raport cu diafragmul, în
timp ce marginea stângă este mai rotunjită şi vine în raport cu plămânul stâng , această
margine mai poartă şi denumirea de faţa pulmonară a inimii.
Figura 2. Configuraţia externă a inimii
(http://www.virtualmedicalcentre.com/anatomy/cardiovascular-system-heart/16)
Văzută pe dinăuntru, inima este împărţită în patru cavităţi, prin nişte pereţi
dispuşi longitudinal şi trasversal, numiţi septuri.Peretele longitudinal desparte inima în
două parţi, una dreaptă şi alta stângă. Peretele trasvers împarte fiecare fiecare dintre cele
două părţi în două cavităţi : una către baza inimii, numită atriu, şi alta către vârful inimii,
numită ventricul.
Peretele longitudinal este împarţit în două segmente un segment spre baza inimi
care desparte atriile, numit sept interatrial, şi un segment direcţionat spre vârful inimii
care desparte ventriculele, numit sept interventricular. Astfel încât cavităţile inimii stângi
nu comunică cu cavităţile inimii drepte. În schimb atriul şi ventriculul de pe aceeaşi parte
comunică între ele prin orificiile atrioventriculare.
Inima are deci în interiorul ei patru cavităţi: două atrii şi două ventricule,
despărţite prin pereţii amintiţi.
Figura 3. Configuraţia interioară a inimii

(http://training.seer.cancer.gov/anatomy/cardiovascular/heart/structure.html)
Atriile au formă aproximativ cubică situate spre baza inimii, capacitate mai mică
comparativ cu ventriculele şi prezintă câte o prelungine, numită urechiuşe sau auricul.
Au pereţi mai subţiri decît cei ai ventriculelor şi prevăzuţi cu mai multe orificii. Atriul
drept prezintă cinci orificii: orificiul venei cave superioare, orificiul venei cave
inferioare, prevăzut cu valvula lui Eustachio, orificiul sinusului coronar, prevăzut cu
valvula Thebesius, orificiul urechiuşei drepte şi orificiul atrioventricular drept, prevăzut
cu valvula tricuspidă, aceasta din urmă proiemină ca o pâlnie în ventricul .
La nivelul atriului drept se disting două porţiuni: una, între cele două vene cave,
numită porţiunea sinusală care este încorporată în atriul drept şi cea de a doua porţiunea
propriu- zisă a atriului drept, care prezintă o musculatură specială (muşchii pectinaţi).
Între porţiunea snusală şi atriul drept propriu yis se află creasta terminală de la
care pornesc muşchii pectinaţi.
La nivelul atriului stâng sunt prezente patru orificii şi anume: orificiile de
deschidere ale venelor pulmonare, orificiul de deschidere al urechiuţei stângi şi orificiul
atrioventricular prevâzut cu valvula bicuspidă.
În perioada intrauterină atriile comunică între ele prin orificiul lui Botallo, orificiu
care se închide după naştere, în cazul în care acest orificiu nu se ănchide sângele veneso
se va amesteca cu cel arterial, iar boala poartă numele de maladia albastră.
Ventriculele sunt două cavităţi de formă piramidală care se află spre vîrful inimii,
una apaţinând inimii drepte cealaltă inimii stângi. Cele două ventricule nu comunică între
ele.
Spre deosebire de atrii ventriculele au capacitate mai mare, pereţii lor sunt mult
mai groşi şi prevăzuţi cu muşchi papilari şi cu trabecule cărnoase care dau suprafeţei
interioare a ventriculului un aspect neregulat.
Trabeculele sunt de trei categorii:
 De ordinul 1 – muşchii papilari, se prind cu o parte de pereţii ventricolului
iar cu cealată parte prin cordajele tendinoase de vârful valvelor,
tricuspidei. Există trei muşchi papilari în ventricolul drept şi numai 2 în
ventricolul stâng.
 De ordinul 2 – care se inseră cu ambele capete pe pereţii ventriculului;
 De ordinul 3 – care aderă pe toată întinderea lor de pereţii ventriculari,
făcând relief în interiorul ventriculului.
La baza ventriculelor se află orificiile atrioventricular
Din ventriculul drept pleacă trunchiul arterei pulmonare, a cărei origine poartă
numele de con arterial. Orificiul trunchiului arterei pulmonare este prevăzut cu trei
valvule ca au forma unor cuiburi de rândunică numite valvule semilunare sau sigmoide
pulmonare.
Ventriculul stâng comunică cu atriul stâng prin intermediul orificiului
atrioventricular stâng, acesta este prevăzut cu valva mitrală sau bicuspidă, alcătuită din
două valvule sau cuspide de formă triunghiulară.
Orificiul arterei aorte face comunicare dintre ventriculul stâng şi artera aortă. Din
ventriculul stâng pleacă artera aortă, al cărei orificiu este prevăzut cu teri valvule
semilunare sau sigmoide. În peretele arterei aorte, la nivelul, valvulelor sigmoide
anterioare, se observă, orificiile de origine a celor două artere coronare, dreaptă şi stângă.
Structura pereţilor inimii
Peretele inimi este format din trei straturi : unul intern, numit endocard, unul
mijlociu, numit miocard şi altul extern, numit epicard.
Endocardul este o membrană, lucioasă, transparentă, care căptuşeşte toate
cavităţile inimi, continuându-se cu tunica internă (intima), arterelor şi venelor.
Endocardul este format dintr-un strat superficial format dintr-un endoteliu cu celule
poligonale turtite şi dintr-un strat profund conjunctivo elastic. Endocardul nu are vase de
sânge nutriţia făcându-se prin imbibiţie. Între endocard şi miocard se interpune un strat de
ţesut conjunctiv, numit stratul subendocardic, în care se găsesc vase sanguine, fibre
nervoase şi ramificaţiile ţesutului nodal al inimii.Acest ţesut conjunctiv pătrunde şi în
miocard.
Miocardul alcătuieşte muşchiul cardiac. Musculatura inimii se inseră pe
formaţiuni fibroase care constituie scheletul fibros al inimii. Acest schelet fibros este
reprezentat de cel patru inele care înconjură orificiile atroventriculare şi arteriale, la care
se adaugă alte două formaţiuni denumite trigoane fibroase (drept şi stâng), precum şi
partea membranoasă a septului interventricular.
Miocardul are drept componentă de bază celulele musculare, numite cardiocite
sau miocite. Cardiocitele reprezintă mai mult de jumătate din greutatea inimii, au formă
cilindrică sau elipsoidală şi dimensiuni diferite după cum intră în componenţa
ventriculelor sau atriilor. În cazul cardiocitelor atriale, acestea sunt şi mai scurte si mai
subţiri comparativ cu cele ventriculare.
Miocardul cuprinde miocardul adult, contractil (de execuţie) şi miocardul
embrionar, de comandă (ţesutul nodal). Miocardul adult este un muşchi striat din punct
de vedere morfologic, dar are proprietăţile muşchiului neted din punct de vedere
funcţional (contracţii automate şi involuntare); el formează muşchi separaţi pentru atrii şi
muşchi separaţi pentru ventricule.
Musculatura atriilor este complet separată de musculatura ventriculelor, legătura
anatomică şi funcţională fiind realizată de ţesutul embrionar (nodal), alcătuit dintr-o
musculatură specifică.
Ţesutul (sistemul) nodal şi de conducere
Ţesutul nodal se compune din celule cu proprietăţi funcţionale deosebite de
celelalte celule miocardice. Celulele din acest ţesut sunt celule dătătoare de ritm (se mai
numesc şi celule pacemaker). Li se spune celule dătătoare de ritm sau pacemaker, pentru
că au proprietatea de a genera spontan impulsuri electrice, ce sunt răspunzătoare de
declanşarea ciclurilor cardiace, şi deci a ritmului de contracţie. Aceste celule sunt
localizate în următoarele structuri morfo-funcţionale:
Figura 4. Sistemul excitoconductor al inimii

(http://texasheart.org/HIC/Topics/Cond/bbblock.cfm)
1. nodulul sinoatrial Keith - Flack, numit şi sinusal, din peretele atriului

drept, în vecinătatea vărsării venei cave superioare. Nodulul sinusal nu
este alcătuit în întregime de celule pacemaker.
2. nodulul atrioventricular Aschoff-Twawara, situat deasupra orificiului
atrioventricular drept;
3. fasciculul atrioventricular Hiss, care pleacă din nodulul atrioventricular şi
se găseşte la nivelul porţiunii membranoase a septului interventricular.
Deasupra porţiuniii musculare a septului interventricular, fasciculul
atrioventricular se împarte în două ramuri, una stângă şi alta dreaptă, care
coboară în ventriculul respectiv. Cele două ramuri se ramifică formând
reţeaua subendocardică Purkinje.
Pericardul
La exterior inima este cuprinsă într-un sac fibros numit pericard. Pericardul fibros
are forma unui trunchi de con cu baza la diafragm şi vârful la nivelul vaselor mari de la
baza inimi.
Pericardul este fixat de organele vecine prin intermediul ligametelor (ligamentele
sterno-pericardice, ligamentele vertebro.pericardice, ligamentele diafragmatico-
pericardice).
La interiorul pericardului fibros se află pericardul seros, format din două foiţe;
una internă epicardul, care căptuşeşte suprafaţa externă a miocardului, şi una externă,
parietală, care tapetează suprafaţa internă a pericardului fibros. Cele două foiţe se
continuă una cu cealaltă la nivelul vaselor mari de la baza inimi. Între cele două foiţe ale
pericardului seros se află cavitatea pericardică virtuală, ce conţine o lamă fină de lichid
pericardic.
Vascularizaţia şi inervaţia inimi
Arterele care hrănesc inima iau naştere din aorta ascendentă şi se numesc artere
coronare. Există două artere coronare: dreaptă şi stângă.
Figura 5. Vascularizaţia arterială a inimii

(http://texasheart.org/HIC/Anatomy/coroanat.cfm)
Artera coronară stângă, după ce ia naştere din aortă se împarte în două ramuri
artera interventriculară anterioară şi artera circumflexă, acestea irigă atriul stâng şi cea
mai mare parte din ventriculul stâng şi o mică porţiune din peretele anterior a
ventriculului drept. Artera coronară dreaptă coboară spre vârful inimii, cea mai
importanta ramificatie a sa poartă numele de arteră interventriculară inferioară. Artera
coronară dreaptă hrăneşte atriul şi ventriculul drept şi o parte din faţa diafragmatică a
venrticulului stâng.
Cea mai mare parte a sângelui venos ajunge în atriul drept prin intermediul
sinusului coronar situat în şanţul coronar. Venele care culeg sângele din capilarele
miocardului sunt: marea venă coronară, mica venă coronară şi vena interventriculară
posterioară.
O mică parte din sângele venos este colectată de venele cardiace accesorii, care se
deschid direct în atriul drept.
Limfaticele drenează limfa în ganglionii mediastinali anteriori.
Inervaţia inimiie este dublă simpatică şi parasimpatică. Fibrele simpatice sunt
grupate în trei nervi numiţi nervi cardiaci (superior, mijlociu şi inferior), iar cele
parasimpatice provin din nervul vag. Fibrele simpatice se anastomozează cu cele
parasimpatice formând un plex cardiac superficial, aşezat înaintea plexului aortic şi în
dreptul bifurcaţiei traheei. Din plexul cardiac se desprin fibre simpatice ce inervează
miocardul şi arterele coronare, şi fibre parasimpatice ce inervează preponderent ţesutul
nodal.
Arborele vascular sau circulator
Arborele circulator este alcătuit din vase sanguine: artere, capilare şi vene.
Arterele sunt vase prin care circulă sângele de la inimă la reţeaua capilară din
ţesuturi. Diametrul lor descreşte de la inimă spre reţeaua capilară. În raport cu diametrul
lor deosebim : artere mari, mijlocii, mici sau arteriole şe metarteriole. Metarteriolele nu
sunt altceva decât capătul terminal al arterelor mici care se desfac în capilare.
Totalitatea arterelor mari, mici şi mijlocii alcătuiesc sistemul arterial.Acestea pot
fi subîmpărţit în sistemul arterial al marii circulaţiii sau sistemul aortic şi sistemul arterial
al micii circulaţii (circulaţia pulmonară).
Sistemul aortic este format din artera aortă şi din ramurileei, care irigă toate
ţesuturile şi organele corpului omenesc.
Artera Ramuri
Aorta ascendentă cu origine în Artera coronară stângă şi dreaptă
ventriculul stâng
Arcul aortic, care continuă aorta Trunchi arterial branhiocefalic, carotida
ascendentă comună stângă şi subclavia stângă.
Carotida comună dreaptă Artera carotidă externă, carotidă internă
Carotida externă Artera tiroidiană superioară, artera
linguală, artera faringiană ascendentă,
artera auriculară posterioară, artera
occipitală, artera temporală superficială,
artera maxilară internă.
Carotida internă Artera oftalmică, artera cerebrală
anterioară, artera cerebrală medie, artera
comunicantă posterioară
Subcalavie dreaptă şi stângă Artera vertebrală, artera tiroidiană
inferioară, artera intercostală supremă,
artera toracică internă,
Artera axilară Nu are ramuri.
Artera branhială Artera radială şi ulnară.
Artera radială şi ulnară Formează cele două arcade palmare.
Aorta descendentă Are un segment toracal şi unul abdominal.
Aorta descendentă toracală Arterele intercostale posterioare şi arterele
diafragmatice superioare (ramuri
parietale). Ramurile viscerale sunt:
arterele bronşice şi arterele esofagiene.
Aorta descendentă abdominală Ramuri parietale: arterele diafragmatice
inferioare şi arterele lombare.
Ramurile viscerale sunt :trunchiul celiac
se împarte în artera hepatică, gastrică
stângă şi artera splenică. Din artera
hepatică se desprind artera gastro-
duodenală şi artera gastrică dreaptă.
Aretra mezenterică superioară, artera
suprarenală stângă şi dreaptă, artera
renală dreaptă şi stângă, artera testiculară,
artera mezenterică inferioară iar terminal
artera iliacă comună stângă şi dreaptă.
Artera iliacă comună Artera iliacă externă şi iliaca internă.
Artera iliacă internă Ramuri parietale: artera sacrată laterală,
artera ileolombară, artera fesieră
superioară, artera fesieră inferioară şi
artera obturatorie.
Ramuri viscerale: comune la bărbat şi
femeie : artera veyicală inferioară, artera
rectală medie şi artera ruţinoasă internă
din care se desprind ramuri pentru
organele genitale: artera uterină şi
vaginală, artera prostatică şi veziculo
diferenţială.
Artera iliacă externă Artera femurală
Artera femurală Artera poplitee
Artera poplitee Artera tibială anterioară, artera tibială
posterioară
Artera tibială anterioară Formează arcada dorsală apiciorului
Artera tibială posterioară Plantara internă şi externă care se unesc şi
formează arcada plantară., din care se
desprind arterele digitale comune şi
proprii.
Figura 6. Sistemul arterial si sistemul venos
( http://texasheart.org/HIC/Anatomy/torso.cfm )
Structura arterelor
Peretele arterelor este alcătuit din trei straturi: tunica internă sau intima, tunica
medie şi tunica externă sau adventicea.
Tunica intenă este alcătuită dintr-un endoteliu format dintr-un singur start de
celule turtite, poligonale, aşezate pe o membrană bazală.
Tunica medie este alcătuită din ţesut conjunctiv în care se găsesc multe fibre
elastice şi din ţesut muscular neted.
Tunica externă este formată din ţesut conjunctiv în care predomină fibrele
colagene şi elastice.
După structura tunicii medii, arterele sunt de două tipuri: musculare şi elastice.
Peretele arterial este inervat de fibre simpatice care acţionează asupra musculaturi
netede a vasului în cauză.
Venele
Venele sunt vase prin are sângele circulă de la reţeaua capilară din ţesuturi la
inimă. Diametrul acestora creşte de la reţeaua capilară spre inimă. Primele vase care iau
naştere din capilare poartă numele de venule.
Sistemul venos al marii circulaţii este reprezentat de două vene mari: vena cavă
superioară şi vena cavă inferioară.
Vena cavă superioară prin intermediul venelor tributare recoltează sângele
venos de la nivelul creier, cap gât, spaţiile intercostale, esofag, bronhii, pericard şi
diafragm.
Vena cavă inferioară, adună sângele încărcat cu CO2 de la membrele inferioare,
de la pereţii şi viscerele din bazin, de la rinichi, suprarenale, testicul (respectiv ovar), de
la peretele posterior al abdomenului, cât şi de la ficat.
Vena mezenterică superioară strânge sângele venos de la nivelul jejuno-
ileonului, apendicelui, colonului ascendent şi jumătatea dreaptă a colonului transvers.
Vena mezenterică inferioară strânge sângele de la jumătatea stângă a colonului
transvers de la colonul descendent, de la colonul sigmoid şi de la treimea superioară a
rectului.
Vena splenică strânge sângele venos de la nivelul splinei, pancreasului şi de pe
marea curbură a stomacului.
Pereţii venelor sunt mai subţiri decât ai arterelor. Ei sunt formaţi din aceleaşi
tunici ca şi arterele, dar la marea lor majoritate este greu de făcut deosebirea dintre
tunica medie şi cea externă. În structura venelor perdomină fibrele de colage, cele
musculare şi cele elastice fiind slab reprezentate. În raport cu structura tunicii medii, se
deosebest trei categorii de vene: fibroase, fibroelastice şi musculare.
Patologia sitemului cardio-circulator

Angina de piept
Este un sindrom clinic, caracterizat prin dureri toracice paroxistice substernale sau
precordiale, precipitate de efort şi calmate prin repaus. O fpormă specială de angină de
piep (angina Prinzmetal) se caracterizează prin dureri ăn repaus, uneori ascociate cu
aritmie ventriculară.
Angina de piept este produsă de ateroscelroza moderată a arterelor coronare, care
duce la stenozarea parţială a lumenului acestora. Există şi angine de piept fără nici un fel
de leziuni aterosclerotice.
Infarctul miocardic
Cauza infarctului miocardic este tromboza instalată brusc în arterele coronare, în
prealabil stenozate parţial prin ateroscleroză.
Majoritatea infarctelor miocardice sunt localizate în ventriculul stâng.
Macroscopic , aspectul infarctului variază în funcţie de momentul apariţiei;
1. până la 12 ore nu este vizibil;
2. între 13 -24 ore infarctul devine vizibil, având culoarea cenuşiu-
cafenie;
3. între 2 şi 4 zile, zona de infarct apare de culaore cenuşiu- gălbuie;
4. între 4 – 10 zile culoarea infarctului este cenuşiu- gălbuie cu
centrul hemoragic, marginile fiind roşi şi bine vascularizate.
Figura 7. Infarctul miocardic

( http://www.nhlbi.nih.gov/health/health-topics/topics/heartattack/)
In infarctul miocardic se impune un tratament de specialitate şi în regim de
urgenţă.
Trombangeita obliterantă debutează cu tulburări de irigaţie la membrele
inferioare, traduse clinic prin claudicaţie intermitentă. La început se găsesc infiltrate
inflamatorii în intimă şi tromboze. În stadiile tardive, trombii se organizează prin ţesut
conjunctiv fibros, dând obliterări ale lemenului arterial.Fumatul şi frigul joacă un rol
patogenic important.
Leziunile vasculare sifilitice sunt întâlnite mai ales în arterele cerebrale şi în
aortă. În prezent, reprezintă boli rarem, datorită tratamentului sifilisului din stadiile
precoce.
Anevrismele reprezintă o dilataţie arterială limitată produsă de modificări ale
pereţilor arteriali.Sediul cel mai frecvent al anevrismelor este aorta.Din punct de vedere
anatomo-patologic, anevrismele sunt calasificate în: anevrisme adevărate, anevrisme
disecante şi anevrisme false.
Infalamaţiile venoase sau flebitele, pot debuta din afara venelor (ca periflebite)
sau, mai rar, din interior ca endoflebite.

http://blausen.com
http://blausen.com
http://www.youtube.com/watch?v=H04d3rJCLCE
http://www.innerbody.com/image/card01.html
http://training.seer.cancer.gov/anatomy/respiratory/
http://www.vhlab.umn.edu/atlas/index.shtml
Laboratorul Nr. 7
Sângele şi Sistemul limfatice
Sistemul limfatic
Sistemul circulator limfatic este reprezentat de toatalitatea capilarelor limfatice, a
trunchiurilor colectoare limfatice şi a ganglionilor limfatici.
Sistemul limfatic se deosebeşte de sietmul circulator sanguin prin două caractere:
1. este adaptat la funcţia de drenare a ţesuturilor, din care cauză
capilarele sale formează reşţele terminale, spre deosebire de
capilarele sanguine care ocupă o poziţie intermediară între sistemul
arterial şi cel venos. cCapilarele limfatice sunt mai sinuase şi mai
neregulate, în comparaşie cu precedentele.
2. pereţi vaselor limfatice sunt mult mai subţiri decăt ai vaselor
sanguine.
Capilarele limfaticesunt conduce foarte subţiri care au capătul de origine în fund
de sac sau deget de mănuşe, acestea se anastomozează, formând reţele care se deschid în
trunchiurile colectoare.
Vasele limfatice colectoare rezultă din confluenţa capilarelor limfatice. După
calibru, ele pot fi subîmpărţite în vase limfatice colectoare mici, mijlocii şi mari.
Pe traseul vaselor limfatice, şi mai ales , la locul unor confluenţe ale acestora, se
găsesc o serie de formaţiuni caracteristice, numite ganglioni limfatici, prin care limfa
trece în mod obligatoriu.
Ganglioni limfatici sunt formaţiuni rotujitr ovalar, prezentând o zonă pe unde
pătrund vaselle limfatice , iar pe partea opusă acesteia, prezintă o depresiune numită hil
pe unde intră arterele şi nervii şi ies venele şi vasele limfatice.
Vasele limfatice care aduc limfa la ganglioni se numesc aferente, iar cele care
colectează limfa din ganglioni eferente. Un ganglion limfatic este alcătuit dintr-o capsulă
şi un parenchim.
Capsula este formată din ţesut fibros şi constituie învelişul extern al ganglionului.
De pe faţa internă a capsulei pornesc spre interiorul ganglionului nişte prelungiri numite
trabecule, care împart ganglionul în mai multe loji.
1
Parenchimul este format din ţesutul limfoid care se află în ochiurile mmici ale
reticulului. Porţiunea periferică a parenchimului poartă numele de zonă corticală şi este
formată din foliculi limfaticiînconjuraţi de spaţii clare numite sinusurile perifoliculare.
Porţiunea cntrală a parenchimului, numită zonă medulară, este formată din limfocite
dispuse în cordoane şi care alternează cu sinusurile.
Principalele grupuri ganglionare din organismul nostru sunt; ganglionii regiunii
capului, ganglionii regiunii gâtului, ganglionii toracelui, ganglionii abdominali,
ganglionii membrului superior respectiv inferior.
Ganglionii limfatici realizează mai multe funcţii : produc monocite şi limfocite,
formează anticorpi, au rol în circulaţia limfei, opresc pătrunderea unor substanţe trăine (la
persoanele tatuate, ganglionii regionali sunt coloraţi deoarece au reţinut substanţa cu care
s-a făcut tatuajul), au rol de barieră în întinderea infecţiilor.
Limfa colecattă din diferite ţesuturi şi organe, după ce a străbătut ganglionii
regionali unde s-au îmbogăţit cu limfocite şi monocite, circulă prin vasele eferente ale
ganglionilor, spre trunchiurile limfatice mari respectiv:
 trunchiul jugular (stâng şi drept) care colectează limfa de la cap şi gât;
 trunchiul subclavicular (stâng şi drept), care colectează limfa de la memrul
superior, glanda mamară şi peretele anterior al toracelui.
 trunchiul bronho-mediastinal (stâng şi drept), care colectează de la pereţii
şi viscerele din torace.
 Trunchiul lombar (stâng şi drept), care colectează limfa membrului
inferior, de la pereţii şi viscerele din pelvis;
 Trunchiul intestinal (unic ), care colectează limfa de la ganglionii
mezenterici superiori şi inferiori.
Toate aceste trunchiuri ajung, în final, în cele două colectoare limfatice mari ;
canalul toracic şi vena limfatică dreaptă.
Canalul toracic este cel mai mare colector limfatic(25- 30 cm ), şi începe printr-
o dilataţie numită cisterna Pecquet, situată înaintea vertebrei lombare 2. Are o direcţie
ascendentă primind afluenţi trunchiul lombar (stâng şi drept), trunchiul intestinal şi
trunchiul jugular, subcalvicular şi bronhomediastinal din partea stângă.
2
Vena limfatică dreaptă. Are o lungime de 1-2 cm şi colectează trunchiurile
jugulare, subclaviculare şi bronhomediastinale din dreapta.
Splina
Splina este un organ de formă ovoidă situat în cavitatea abdominală, în partea
stângă a etajului superior al abdomenului, între muşchiul diafragmatic, colonul transvers
şi rinichiul stâng. Rolul fiziologic al splinei constă, în principal, în elaborarea de
limfocite şi în al doilea rând în distrugerea eritocitelor bătrâne. În plus splina prezintă un
rezervor de eritrocite pe care le pune în circulaţie atunci când organismul are nevoie.
Splinei i se descriu două feţe , două margini şi două extremităţi.
Faţa externă diafragmatică vine în raport cu diafragmul, iar prin intermediul
acestuia, cu pleura şi cu plămânul stâng.
Faţa internă sau viscerală, are o porţiune care vine în raport cu stomacul şi alta cu
rinichiul stâng. Pe această faţă se află hilul splinei.
Marginea superioară prezintă câteava incizuri, numite creneluri, iar marginea
inferioar este rotunjită. Extremitatea anterioară vine în raport cu flexura colică stângă, iar
extremitatea superioară este orientată în sus şi înapoi.
Fiind acoperită complet de peritoneul visceral, splina este un organ
intraperitoneal. Ea se prinde de stomac, prin ligamentul gastrosplenic, de coada
pancreasului, prin ligamentul pancreatico splenic, şi de diafrag, prin ligamentul freno-
splenic.
Structura splinei
Splina este acoperită complet de peritoneu, sub peritoneu se află capsula splinei,
care conţine fibre de colagen, elastice şi fibremusculare netede ce se contractă sub
acţiunea adrenalinei.
De pe faţa profundă a capsulei se detaşează septuri, de-a lungul cărora pătrund în
splină vasele şi nervii splinei.
Parenchimul splenic are în structura sa pulpa roşie ţi pulpa albă. Pulpa albă a
splinei este formată din ţesut limfatic dens, dispus în jurul sistemului arterial. Acest ţesut,
este dispus sub forma unor conglomerate, noduli numiţi corpusculii lui Malpighi. Tecile
limfoide periarteriale sunt formate din limfocitele mici, limfocitele T.structura nodulilor
spleci este asemănătoare cu cea a structurrilor similare din ganglionii limfatici.
3
Spre deosebire de foliculii din ganglionul limfatic, nodulii splenici sunt situaţi în
jurul unei artere, localizarea fie central, fie periferic.
Pulpa roşie se prezintă ca fiind formată dintr-un sistem lacunar, reprezentat prin
sinusurile venoase, şi dintr-u sistem de cordoane, cordoanele lui Bilroth sau cordoanele
splenice.
Cordoanele lui Bilroth sunt situate în spaţiile dintre două sinusuri adiacente şi sunt
formatedin :limfocite, plasmocite, macrofage, numeroase hematii, cât şi din neutrofile.
Vascularizaţia arterială a splinei este realizată de artera splenică, ram din artera
trunchiului celiac.Ea ajunge la splină, mergând de-a lungul marginii superioare a corpului
şi a cozii pancreasului. Sângele venos este colectat de vena splenică.Aceasta participă la
formarea venei porte.
Limfocitele splinei sunt colectate în ganglionii pancreatico-lienali.Inervaţia
splinei este asigurată de plexul splenic, care provine din plexul celiac şi ajunge la splină
de-a lungul arterei splenice.
Sângele
Sângele este un ţesut lichid circulant în interiorul sistemului cardiovascular, cu
origine mezenchimală, având origine comună cu ţesuturile conjunctive, faţă de care
prezintă particularităţi.
Împreună cu limfa şi lichidul intercelular, sângele constituie mediul intern al
organismului. Între mediul intern şi celule există un schimb permanent de substanţe şi
energie; substanţele necesare menţinerii activităţii celulare trec din sânge în celulă iar
produşii nefolositori sau toxici, rezultaţi din procesele catabolice, sunt eliminaţii în
lichidul extracelular. Conţinutul mediului intern este menţinut constant datorită circulaţiei
permanent a sângelui. Acesta aduce substanţele folositoare până la nivelul celulelor,
rfăcând mereu rezervele metabolice, iar de aici îndepărtează produşii de catabolism pe
care-i transportă spre organele de eliminare.
Volumul sangvin (volemia). Cantitatea totală de sânge din organism reprezintă
7% din greutatea corpului. Volemia variază; în condiţii fiziologice, în funcţie de sex,
vârstă mediul geografic. În repaus o parte din masa sangvină (35- 40 % din cantitatea
totală de sânge ) a corpului stagnează în teritorii venoase şi capilarele din ficat, splină şi
4
ţesut subcutanat. Acesta este volumul sangvin stagnant sau de rezervă, iar restul
reprezintă volumul de sânge circulant.
Proprietăţile sângelui
1. Culoarea Culoare sângelui poate varia în condiţii fiziologice sau
patologice. Sângele are o culoare roşie dată de hemoglobina din
eritrocite. Sângele venos este de culoare roşu- închis datorită
hemoglobinei reduse, iar sângele arterial are o roşie accentuat
(deschisă).
2. Densitatea. Sângele este mai greu decât apa. Densitatea sângelui are
valoarea 1055g/ l. Această proprietate a sângelui depinde de
componentele sale şi în special de hematii şi proteine.
3. Vâscozitatea. Valoarea relativă a vâscozităţii sângelui este de 4,5 faţă
de vâscozitatea apei, considerată egală cu 1. Vâscozitatea determină
curgerea laminară (în straturi) a sângelui. Creşterea vâscozităţii peste
anumite valori este un factor de îngreunare a circulaţiei.
4. Presiunea osmotică. În orice soluţie, apare o presiune statică
suplimentară ce poate fi pusă în evidenţă separând, printr-o membrană
semipermeabilă, solventul de soluţia respectivă. Membrana
semipermeabilă permite trecerea solventului şi împiedică deplasarea
substanţei dizolvate de o parte şi de cealaltă a ei. În aceste condiţii
apare fenomenul de osmoză, ce constă în deplasarea moleculelor
solventului prin membrană sprecompartimentul ocupat de soluţia
respectivă. Valoarea presiuni osmotice a lichidelor corpului (mediul
intern şi lichidul intracelular) este de aproximativ 300 miliosmoli.
Exprimată în unităţi barice, aceasta corespunde unei presiuni de
aproximativ 72 atmosfere, deci de 5500 mm Hg.Presiunea osmotică are
rol important în schimburile de substanţe dintre capilare şi ţesuturi.
5. Reacţia sângelui este slab alcalină. Ea se exprimă în unităţi pH. pH- ul
sangvin are valoarea cuprinsă între 7,38 – 7,42, fiind menţinut prin
mecanisme fizico – chimice (sistemele tampon) şi biologice (plămân,
rinichi, hematii).
5
6. Temperatura. La om temperatura sângelui variază între 35o C, în
sângele din vasele pielii şi 39 o C, în sângele din organele abdominale.
Deplaasarea continuă a sângelui prin organism contribuie la
uniformizarea temperaturiii corpului şi ajută la traspoartul căldurii din
viscere spre tegument, unde are loc eliminarea acesteia prin iradiere.
Sângele astfel răcit se reîntoarce la organele profunde, unde se încarcă
şi aşa mai departe.
După cum am menţionat şi mai sus, sângele este o varietate a ţesutului
conjunctiv, este constituit din elemente celulare suspendate în plasmă. Rapoartul
între elementele celulare şi plasmă este de 40 : 60.
Masa eritrocitară reprezintă aproximativ 99 % faţă de cea leuco-
trombocitară şi aparţine unui sistem complex morfofuncţional, denumit eritron,
constituit din trei sectoare.
- medular, eritropoietic;
- sanguin, incluzând eritrocitele circulante şi cele stagnante în sinusurile
sanguine;
- eritrolitic, constituit din celule reticulo – histiocitare din splină, ficat şi
măduva osoasă, cu rol în hemoliza şi catabolismul eritrocitelor
îmbătrânite funcţional şi structural;
Eritrocitele (hematiile). Sunt celule fără nucleu, bogate în hemoglobină, o
proteină de culoare roşie, cu un rol în transportul oxigenului şi dioxidului de carbon.
Numărul lor este considerabil ; 4,5 mil/ mm3 de sânge la femeie şi 5 mil/ mm3 la bărbat.
Eritrocitele sanguine au fost descrise cu exactitate pentru prima dată în 1674 de
către biologul olandez Leeuwenhoek.Prezenţa fierului în sânge a fost demonstrată de
Nicolas Lemerz în secolul al XVII-lea, dar hemoglobina a fost izolată pentru prima dată
numai în 1851 de Otto Funke.Ulterior, Hoppe- Sezler va arăta rolul hemoglobinei în
fixarea şi eliberarea oxigenului.
6
Figura 1. Elementele figurate ale sângelui (A – neutrofil, B- eozinofil, C- bazofil)
(anatomyatlases.org)
Hematopoieza este procesul de reînoire continuă a elemntelor figurate ale
sângelui.există căte o cale separată pentru fiecare din cele trei tipuri celulare principale
(eritropoieza pentru eritrocite, leucopoieza pentru leucocite şi trombocitopoieza pentru
trombocite), iar la leucocite se descriu căi separate pentru granulocite (granulocitopoieza)
şi pentru limfocite (limfopoieza).
Eritropoieza. Hematiile circulante reprezintă doar o etapă din viaţa acestor
elemente. Din momentul pătrunderi în circulaţie şi până la dispariţia lor trec aproximativ
120 de zile. Deşi trăiesc puţină vreme numărul lor rămâne constant. Există o strânsă
colaborare între procesul de distrugere şi cel de formare de noi hematii. Sediul
eritropoiezei este în măduva roşie a oaselor, iar sediul distrugerii este sistemul monocito
– macrofagic, situat ubiqitar în organism cu rol în fagocitoză.
Un organism adul are cam 1,5 Kg măduvă roşie. Cantitatea variază în funcţie de nevoia
de oxigen a organismului. Când aceste nevoi sunt reduse, o parte din măduva roşie intră
în repaus funcţional, celulele se încarcă cu lipide şi măduva roşie se transformă în
măduvă galbenă.Spre bătrâneţe măduva galbenă suferă un proces de transformare
fibroasă şi devine măduvă cenuşie.
Dacă apar condiţii care solicită eritropieza (efortul repetat, viaţa la altitudine) are
loc un proces invers, de transformare a măduvei galbene în măduvă roşie şi o sporire
corespunzătoare a eritropoiezei. Între măduva roşie şi cea galbenă există tot timpul vieţii
7
un echilibru dinamic, controlat de sistemul reglator neuroendocrin. Măduva cenuşie nu
mai poate fi recuperată pentru hematopoieză.
Eritropoieza se reglează prin mecanisme neuro – endocrine. Centri eritropoiezei
sunt situaţi în diencefal, iar excitantul principal este scăderea aprovizionării cu oxigen a
acestor centri (hipoxia).
Desfăşurarea normală a eritropoiezei necesită asigurarea cu subsanţe nutritive,
vitamine (C, B6, B2, acid folic) şi Fe. În cazul unor deficienţe de aprovizionare apare
anemia, cu toate că sistemul de reglare a eritropoiezei funcţionează normal.
Eritocitul este o celulă cu o structură perfect adaptată îndeplinirii cu eficienţă
maximă a funcţiei sale principale, transportul gazelor respiratorii. Constituienţii
structurali de bază ai eritrocitului sunt membrana şi citosolul.
Membrana eritroitară, la microscopul electronic apare sub forma unei structuri
trilaminare constituită în principal din lipide şi proteine ale căror molecule se intrică
formând o structură complexă.
Lipidele membranare sunt aşezate sub forma unui dublu strat fosfolipidic a căror
grupuri hidrofoge sunt orientate în centru , iar părţile hidrofile la periferie.
Proteinele membrananei eritrocitare sunt clasificate în două categorii:
1. Proteine intrinseci sau transmembranare ce traversează
membrana lipidică.
2. Proteine extrinseci, localizate în afara stratului lipidic.
Proteinele intrinseci, se află localizate la nivelul membranei eritrocitare pe care o
traversează de regulă de la un pol la celălalt. Exemplu de astfel de proteine; glicoforinele
şi proteina de bandă 3 care formează canalele anionice ale eritrocitului, mai precis ale
membranei eritrocitare.
Proteinele extrinseci principale (spectrina, actina, proteina 4.1) formează
citoscheletul membranar al eritrocitului. Acestea sunt dispuse sub forma unei reţele
formată din două tipuri de macromolecule, unele fibrilare (spectrina şi actina) altele
globulare.
Ankirina este o proteină de legătură între scheletul membranar şi restul
membranei, având o greutate moleculară de 210 kDa. Ankirina nu este o proteină
specifică eritrocitului; ea a fost depistată şi în membrana altor tipuri celulare.
8
Citosolul eritrocitar
În afara hemoglobinei, care reprezintă constituientul major al citosolului
eritrocitar, acesta mai conţine şi alte substanţe după cum se poate observa în tabelul de
mai jos.
COMPONENTE mg/ml
Apă 721 ± 17,2
Proteine totale 371
Proteine neheminice 9,2
Proteine insolubile 6,3
Proteine enzimatice 2,9
Lipide totale 5,10 ± 0,51
Fosfolipide 2,98 ± 0,2
COMPONENTE µmol/ml
Sodiu 8,31
Potasiu 92,6
Magneziu 3,06
Fosfat anorganic 0,466
Nucleotide totale 1,53 ± 0,03
Adenozin trifosfat 1,35 ± 0,03
Glutation redus 2,23 ± 0,35
Acid uric 0,113
Funcţiile eritrocitare nu pot fi asigurate decât în condiţiile existenţei eritrocitului

intact.
Leucocitele
Acestea sunt celulele sau globulele albe ale sângelui. Globulele albe ale sângelui
sunt elemente figurate ale sângelui ce posedă nucleu. Numărul lor este în medie de 5000-
mm3 . Această valoare poate varia în condiţii fiziologice sau patologice. Creşterea
numărului se numeşte leucocitoză, iar scăderea leucopenie.
Forma leucocitelor nu este aceeaşi. Ele nu reprezintă o populaţie celulară
omogenă. Există mai multe tipuri, care diferă între ele atât ca origine şi morfologie, cât şi
în privinţa rolului în organism.Exprimarea lor procentuală se numeşte formulă
leucocitară. În cadrul acestei formule , deosebim leucocite cu nucleu unic- mononucleare-
şi leucocite cu nucleu fragmentat, polilobat – polinucleare.
9
Mononuclearele reprezintă 32 %, iar polinuclearele 68% din leucocite. Grupa
mononuclearelor cuprinde : limfocitele (25 %) şi monocitele (7%).
Polinuclearele cuprind trei subgrupe celulare. Aceste celule se mai numesc şi granulocite
după granulaţiile ce se observă în citoplasma lor. În funcţie de afinitatea diferită a
granulaţiilor faţă de coloranţi, polinuclearele se împart în:
1. polinucleare neutrofile, se mai numesc polimorfonucleare neutrofile
(PMN), iar ranulatia acestora se colorează bine cu coloranţi neutri,
reprezintă un procent de 65% din totalul polinuclearelor.
2. polinucleare eozinofile, în proporţie de 2,5%, au granulaţii ce se
colorează cu coloranţi acizi;
3. polinucleare bazofile, în proporţie de 0,5 %, au granulaţii cu afinitate
pentru coloranţii bazici.
Leucocitele prezintă o structură celulară complexă. Au o membrană cu plasticitate
remarcabilă. Datorită ei, leucocitele întind prelungiri citoplasmatice, pseudopode, cu
ajutorul căroa devin mobile, se pot deplasa în afara vaselor capilare şi pot îngloba
microbi sau resturi celulare.
Leucopoieza. Durata vieţii leucocitelor variază foarte mult, de la 1 – 2 zile pentru
PMN, până la câţiva ani pentru limfocitele timodependente. Sediul leucopoiezei este
diferit, în raport cu sistemul celular de care aparţine leucocitul. Astfel granulocitele şi
monocitele sunt produse la nivelul măduvei roşii a oaselor, în timp ce limfopoieza are
loc în splină, timus, ganglionii limfatici, plăcile Pazer din jejun – ileon.
Limfopoieza. Limfocitele derivă din celula sterm limfoformatoare, cu sediul în
măduva roşie hematogenă.Organismul produce două tipuri de limfocite: limfocitele T,
sau timodependente, şi limfocitele B, sau bursodependente.Primele se dezvotă sub
influenţa timusului, iar ultimile sub influenţa unor structuri echivalente cu bursa lui
Fabricius de la păsări (măduva osoasă). La adult, măduva roşie produce limfocite B, iar
ganglionii limfatici şi splina produc ambele tipuri.
Reglarea leucopoiezei se face prin mecanisme neuroumorale complexe. Centri
leucopoiezei sunt situaţi în hipotalamus. Activitatea acestor centri se intensifică atunci
când în sânge creşte concentraţia acizilor nucleici rezultaţi din distrugerea leucocitelor
10
bătrâne. În cazul pătrundereii în organism a unor agenţi patogeni are loc , de asemenea , o
stimulare a leucopoiezei peste limita fiziologica normală.
Rolul leucocitelor polinucleare este complex şi diferit, după tipul lor. Principala
funcţie constă în participarea acestora la reacţia de apărare a organismului.
Trombocitele sau placetele sanguine. Sunt elemente figurate necelulare ale
sângelui. Numărul lor variază între 150.000 – 300.000 /mm3 . Creşterea numărului
trombocitelor peste 500.000 / mm3 se numeşte trombocitemie, iar scăderea sub 100.000
trombocitopenie.
În structura trombocitului nu întâlnim decât puţine organite şi incluziuni;
trombocitele sunt fragmente citoplasmatice şi nu celule propriuzise.
Trombocitopoieza este procesul de reînoire a trombocitelor sanguine, care
asigură stabilitatea numărului acestora.Sediul acestui proces este măduva hematogenă a
oaselor. Celula de origine a plachetelor sangvine este megacariocitul, o celulă cu nucleu
mare, polilobat. Durata vieţii trombocitelor este de 10 zile.
Reglarea trombocitopoiezei: se face prin intermediul unor substanţe care se
eliberează atunci când numărul trombocitelor circulante scade. Splina are rol în
echilibrul dintre formarea şi distrugerea plachetelor sangvine, atât prin secreţia unor
substanţe stimulante, cât şi a unor inhibitori ai megacariopoiezei şi trombopoiezei.
Rolul trombocitelor: intervin în cursul tuturor timpilor hemostazei, favorizând
mecanismele de oprire a sângelui. Funcţiile hemostatice ale trombocitelor sunt îndeplinite
datorită proprietăţilor funcţionale specifice acestor elemente, ca :
 adezivitatea, pot adera cu uşurinţă la suprafaţa lezată;
 agregarea, se pot grupa şi forma conglomerate;
 metamorfoza vâscoasă, se pot autodistruge , autoliza;
 funcţia de eliberare a factorilor de trombocitari şi a unor substanţe
active (histamina, trombostenina, serotonina, ADP) trasportate de
trombocite.
Plasma sangvină
După îndepărtarea elementelor figurate ale sângelui, rămâne plasma un lichid
vâscos , gălbui. Proprietăţile plasmei sunt similare cu ale sângelui, diferă doar valorile şi
culoarea (plasma este incoloră).
11
Proteinelor plasmatice le revin următoarele roluri :
1. Albuminele au rol de transport al unor substanţe minerale, hormoni,
pigmenţi biliari. Scăderea albuminelor compromite schimburile de la
nivelul capilarelor.
2. Globulinele au rol în coagularea sângelui ţi în trasportul substanţelor. O
anumită grupă a acestor proteine servesc ca suport chimic pentru
anticorpi.
3. Fibrinogenul are rol în coagularea sângelui, aşanumitul cheag de
fibrină.
4. La nivelul plasmei se întâlnesc şi proteinele cu rol în reglarea funcţiilor
(hematopoiezei, tensiuni arteriale, apărarea antiinfecţioasă..etc.).
Substanţele anorganice din plasmă sunt reprezentate de săruri minerale.
Ele se întâlnesc legate de proteinele plasmei şi libere în plasmă.
Hemostaza
Hemostaza reprezintă totalitatea mecanismelor care intervin în oprirea
sângerării. Ea se desfăşoară în trei timpi: 1. timpul vasculo- plachetar, 2. Timpul
plasmatic – coagularea sângelui şi 3. timpul trombodinamic. Fiecărui timp îi sunt
descrise propriile mecanisme fiziologice.
Grupele de sânge
Membrana hematiilor are în structura sa numeroase tipuri de macromolecule
polizaharidice şi glicoproteice, cu rol de antigene, numite aglutinogene. În plasmă se
găsesc o serie de gamaglobuline cu rol de anticorpi numite aglutinine. Cele mai
importante aglutino – gene întâlnite la om sunt aglutinogenul zero, A, B, iar cele mai
frecvent întâlnite aglutinine sunt : a – omoloaga aglutinogenului A, b- omoloaga
aglutinogenului B.
Cele mai importante sisteme imunologice sanguine, întâlnite în practica medicală
curentă sunt:
1. Sistemul OAB
2. Sistemul Rh
Sistemul OAB
12
Portivit regulii excluderii aglutininelor cu aglutinogenul omolog (a cu A şi B cu
B) nu pot exista indivizi posesori de de aglutinogene şi aglutinină omoloagă. Daca se
întâlnesc cele două componente imunoloâgice sangvine se produce un conflict imun iar
hematiia este distrusă.
Cele patru grupe de sânge sunt:
1. Grupa zero sau I;
2. Grupa A sau a II-a;
3. Grupa B sau a III-a;
4. Grupa AB sau a IV-a;
Grupa 0. În plasma indivizilor zero pot coexista ambele aglutinine, a şi b.
Grupa A. Cuprinde indivizii ce au pe membrana hematiilor aglutinogenul A, iar
în plasmă aglutinina b.
Grupa B. Cuprinde indivizii ce au pe membrana hematiilor aglutinogenul B, iar
în plasmă aglutinina a.
Grupa AB. Cuprinde indivizii ce au pe membrana hematiilor aglutinogenul A şi
aglutinogenul B, iar în plasmă nicio aglutinină.
Regula transfuziei cere ca aglutinogenul din sângele donatorului să nu se
întâlnească cu aglutininele din plasma primitorului.Potrivit acestei reguli, transfuzia de
sânge între grupe diferite se poate face astfel:
Grupa zero poate dona la toate grupele (donator universal), dar nu poate primi
decât sânge izogrup.
Grupa AB poate primi sânge de la toate grupele (primitor universal). Această
regulă este valabilă numai în transfuzii unice şi de cantităţi relativ mici de sânge, până la
500ml.
În cazul trasfuziilor mari şi repetate se recomandă trasfuzia izogrup, pentru
evitarea statusului imunologic al individului primitor.
13
ANEXA 1
14
Fig. 2 – Neutrofil
Fig.3 – Eozinofil
Fig.4 – Bazofil
Fig. 5 – Limfocit
Fig.6 - Monocit
15
a.- globula rosie – eritrocit
b.- globula alba- limfocit
c.-globula alba – neutrofil
d.- globula alba- eozinofil
e.- plasma
16
Laboratorul Nr. 8
APARATUL RESPIRATOR ŞI RESPIRAŢIA

Aparatul respirator cuprinde căile respiratorii şi plămânii. Căile respiratorii sunt
reprezentate de cavitatea nazală, faringe, laringe, trahee şi bronhii.
Figura 1. Aparatul respirator

( http://www.virtualmedicalcentre.com/anatomy/respiratory-system/18 )
NOTĂ: Informaţiile ştiinţifice din text, descrierea structurilor anatomice şi mecanismele de acţiune fiziologică au fost
preluate din mai multe surse ca atare (în întregime), prelucrate parţial sau total. Pentru cursivitatea textului nu apar
citările bibliografice. Informaţiile se regăsesc ca atare în lista de bibliografie recomandată. Informaţiile sunt utilizate
ca repere in procesul de predare-învăţare- evaluare, acestea nu sunt şi nu vor fi pupblicate, respectând codul de
Căile respiratorii
Acestea sunt reprezentate printr-un sistem de conducere prin care aerul pătrunde
în plămâni. Acest sistem se compune din : cavitatea nazală, faringe, laringe, trahee şi
bron hii. La rândul lor cavitatea nazală şi faringele vor forma căile respiratorii superioare,
iar laringele, traheea şi bronhiile, vor forma căile respiratorii inferioare.
Cavităţile nazale sunt protejate de nas.
Nasul şi cavităţile nazale
Acestea alcătuiesc un organ complex, cu funcţie respiratorie şi senzorială. Din
punct de vedere anatomic nasul este împărţit în două segmente, şi anume nasul propriu –
zis şi cavităţile nazale, numite şi fose nazale. Între aceste două segmente există strânse
legături atât anatomice, structurale, cât si funcţionale.
Nasul
Nasul se prezintă ca o proeminenţă situată în mijlocul feţei ce serveşte ca organ de
protecţie pentru fosele nazale; totodată a dobândit şi un rol estetic. Ca aspect exterior , el
are forma unei piramide triunghiulare care prezintă o rădăcină, o bază, un vârf, două feţe
laterale şi trei marginii sau muchii.
Rădăcina nasului este depăşită de frunte prin şanţul nazofrontal.
Baza nasului priveşte în jos şi prezintă două orificii numite narine, separate prin
septul nazal mobil.
Feţele laterale prizintă o porţiune superioară fixă şi o porţiune inferioară mobilă,
numită aripa nasului. Două margini sunt laterale, corespunzând şanţurilor nazopalpebrale
şi nazogenian, şi una anterioară, care formează dorsum nasi; ea se întinde de la rădăcină
până la vârful nasului.
Nasul este constituit dintr-un schelet osteocartilaginos şi o serie de ţesuturi moi
care acoperă acest schelet.
Scheletul osteocartilaginoseste format din oase şi cartilaje.Scheletul osos este
reprezentat de oasele nazale şi ramurile ascendente ale oaselor maxilare.
Scheletul cartilaginos este constituit din următoarele cartilaje: cartilajul septului
nazal, carilajele laterale ale nasului şi cartilajele alare mari şi mici.
Figura 2. Osul nazal, Cartilajul lateral, Cartilajul alar mare, Cartilajele accesorii
(http://ws.ajou.ac.kr/~ent/knew/education/medical_student/lecture/05_nose_anatomy.pdf )
Ţesuturile moi care acoperă scheletul dur al nasului sunt reprezentate de piele,
ţesutul conjunctiv lax, subcutanat şi muşchii pieloşi, ce micşorează şi lărgesc diametrul
nări
Cavităţile nazale (Fosele nazale)
Fosele nazale sunt două conducte situate înapoia piramidei nazale,de o parte şi
alta a liniei mediane, de la orificiile narinare (orificiul de comunicare cu exteriorul) până
la coane sau orificiile prin care fosele nazale comunică cu faringele.
Fosele nazale sunt aşezate sub baza carniului, deasupra cavităţii bucale, înaintea
faringelui şi înăuntrul orbitelor.La alcătuirea scheletului osos al acestora participă
următoarele oase; maxilarul, etmoidul, palatinul, cornetul nazal inferior, sfenoidul şi
vomerul.
Suprafaţa interioară a cavitaţilor nazale este acoperită de mucoasa nazală pe o
suprafaţă de 2 -3 cm2. În regiunea olfactorie a mucoasei nazale, situată deasupra
cornetului nazal superior şi în dreptul lamei ciuruite a osului etmoid, sunt celule
senyoriale şi celule de susţinere. Celulele senzoriale sunt neuroni bipolari. De la polul
apical al neuronilor bipolari, pornesc dendrite scurte şi groase care se termină printr-un
buton olfactiv care are circa 10 – 20 cili. Iar de la polul bazal al neuronilor bipolari,
pleacă axonul.Axonii se înmănuchează şi formează nervii olfactivi care străbat lama
ciuruită a osului etmoid şi ajung în bulbul olfactiv.
Regiunea respiratorie a mucoasei este mult mai întinsă, are o bogată
vascularizaţie şi o culoare roşietică. Ea acoperă toţi pereţii cavităţii nazale, cu excepţia
celui superior, unde se află mucoasa olfactivă. Pe suprafaţa sa, mucoasa respiratorie are
numeroase glande tubulo – acinoase.
Fiecare cavitate nazală prezintă două regiuni, una anterioară, numită vestibul, şi
alta posterioară, care alcătuieşte cavităţile nazale propriuzise.
Vestibulul nazal este situat oblic în sus şi înapoi şi este tapetat de piele care
conţine glande sebacee şi foliculi piloşi, primul filtru în calea aerului inspirat.
Cavităţile nazale propriu – zise se întind de la pragul nazal (limen nasi) la coane.
Spre deosebire de vestibulul bucal, care are direcţie verticală, fosele nazale au o direcţie
orizontală. Fiecare fosă nazală prezintă din punct de vedere morfologic patru pereţii, două
orificii şi o cavitate.
Vascularizaţia şi inervaţia nasului şi a cavităţilor nazale
Sângele arterial provine din artera carotidă externă şi ajunge aici prin intermediul
ramurii terminale, artera maxilară, artera facială, care este o colaterală a arterei carotide
externe şi arterele etmoidale ramuri din artera oftalmică. Venele ajung, în final, în vena
jugulară internă.
Inervaţia mucoasei este asigurată de ramuri din nervul trigemen.
Limfaticele ajung în ganglioni cervicali.
Faringele
Anatomia faringelui a fost prezentată în capitolul consacrat tubului digestiv (Lp –
ul 9) .
Laringele
Laringele este un segment al căilor respiratorii superioare care îndeplineşte dublă
funcţie : aero-vector şi organ al fonaţiei. El se află localizat în regiunea anterioară a
gătului, sub osul hioid şi înaintea faringelui, este acoperit anterior de piele, fascii muşchi
şi de glanda tiroidă.
Configuraţia externă
Laringele are forma unei piramide triunghiulare prezentând o bază, un vârf o faţă
posterioară, două feţe anterolaterale şi trei margini.
Figura 3. Localizarea anatomica a laringelui (desen explicativ)
( http://www.slideshare.net/dsmr/ent-5th-year-1st-lecture-dr-hiwa )
Baza, îndreptată în sus spre faringe, este reprezentată de către orificiul superior al
laringelui. Vârful este îndreptat în jos şi se continuă cu traheea. Faţa posterioară formează
peretele anterior al hipofaringelui şi este acoperită de mucoasa faringiană. Feţele
anterolaterale în număr de două (dreaptă şi stângă) sunt coperite de glanda tiroidă,
muşchiisubhioidieni, fascia cervicală, muşchiul pielos şi piele.Marginile sunt în număr de
trei două posterolaterale şi una anterioară.
Configuraţia internă (cavitatea laringiană)
Laringele este un organ tubular.Dacă vom privi în interiorul lui prin orificiul
superior , vom observapatru plici întinse în sens sagital câte două pentru fiecare parte. Se
deosebesc două plici superioare, numite plici ventriculare sau coarde vocale superioare
(dreaptă şi stângă), şi două plici inferioare, numite plici vocale sau coarde vocale
inferioare.
Plicile ventriculare, sunt lame fibroelastice acoperite de mucoasa laringiană, ele se
mai numesc şi corde vocale false, deoarece au rol pasiv în fonaţie.
Plicile vocal, formate din ligamente şi muşchi, sunt acoperite de mucoasa
laringiană.ele se mai numesc şi coarde vocale adevărate, deoarece au rol activ în fonaţie.
Între plicile vocale şi cele ventriculare de pe aceeaşi parte se află un spaţiu numit
ventriculul laringian Morgagni. Între coardele vocale inferioare şi cartilajele aritenoide
se găseşte glota (rima glottidis). Marginile cartilajelor aritenoide alcătuiesc glota
intercartilaginoasă sau respiratorie, de formă patrulateră, iar marginile coardelor vocale
inferioare alcătuiesc glota vocală sau intermembranoasă de forma unui triunghi isoscel
Coardele vocale împart cavitatea laringelui în trei etaje; glotic, supraglotic şi
subglotic.Etajul glotic sau mijlociu este spaţiul care adăposteşte coardele vocale şi
ventriculi laringelui.Etajul supraglotic sau vestibulul, are forma unei pâlnii, cuprin între
orificiul superior limitat de unghiul tiroidian de epiglotă şi un orificiu inferior limitat de
coardele vocale superioare. Etajul subgotic reprezintă spaţiul de sub coardele vocale
inferioare.El are de asemenea forma de pâlnie şi se continuă cu traheea.
Laringele este format din cartilaje legate între ele prin ligamente şi articulaţi.
Asupra cartilajelor acţionează muşchii laringelui (muşchi striaţi).La interior laringele este
tapetat cu o mucoasă.
Scheletul cartilaginos este format din nouă cartilaje.Dintre acestea trei sunt
neperechi (tiroid, cricoid şi epiglota) şi trei sunt perechi (aritenoide, corniculate şi
cuneiforme).
Figura 4. Cartilajele laringelui
(http://www.bartleby.com/107/illus950.html )
Muşchii laringelui se împart în două grupe: extrinseci, se inseră cu un capăt pe
laringe şi cu celălalt pe organele învecinate, cu rol atât în deglutiţie, cât şi în fonaţie, şi
intrinseci, se inseră cu amândouă capetele pe cartilajele laringelui, cu rol în funcţia
respiratorie şi de fonaţie a laringelui.
Ligamentele laringelui unesc cartilajele laringelui între ele; acestea mai sunt
legate şi prin articulaţiile cricotiroidian şi cricoaretenoidian.
Laringele este căptuşit pe toată suprafaţa sa interioară de o mucoasă care se
continuă în sus cu mucoasafaringiană, iar în jos cu mucoasatraheală.
Histologic mucoasa se compune dintr-un epiteliu cilindric ciliat
pseudounistratificat prevăzut cu celule mucoase şi cu glande de tip seromucos, şi dintr-un
corion. La nivelul plicilor vocale, epitelul este de tip pavimentos multistratificat şi lipsit
de glande.În alcătuirea stratului submucos intră un ţesut conjunctiv lax, bogat în fibre
elastice.
Vascularizaţia şi inervaţia laringelui
Arterele laringelui provin din artera laringiană superioară, ramură a carotidei
externe, şi din artera laringiană inferioară, ramură a arterei subcalvii. Sângele venos
ajunge în vena jugulară internă.
Inervaţia laringelui este asigurată de nervul laringian superior şi inferior, ramuri
din nervul vag. Nervul inferior innervează musculatura intrinsecă a laringelui, exceptând
muşchiul tirocricoidian, pe când nervul laringian superior inervează mucoasa laringelui şi
muşchiul tirocricoidian.
Traheea
Traheea este un conduct fibrocartilaginos care continuă în jos laringele,
întinzându-se de la vertebra cervicală C6 până la vertebra toracală T4, locul unde se
împarte în cele două bronhii.Are o lungime de aproximativ 10 – 12 cm şi un calibru de
1,6 – 2 cm. Traheei i se descriu 2 segmente, respectiv un segment cervical şi unul toracal.
În segmentul cervical vine în raport posterior cu esofagul, anterior cu istmul glandei
tiroide, cu muşchii infrahioidieni şi pilea.Lateral vine în raport cu artera carotidă comună,
vena jugulară internă, nervul vag, şi lobii laterali ai glandei tiroide.Porţiunea toracică
este situată în mediastinul superior.Posterior vine în raport cu esofagul, anterior cu arcul
aortei şi cu ramurile desprinse din el, cu timusul şi cu sternul, iar lateral cu plămânii,
acoperiţi de pleura mediastinală.
În structura traheei se distinge un schelet fibrocartilaginos, format din 15 – 20 de
inele cartilaginoase incomplet sudate în partea posterioară.Cartilajele sunt unite între el
prin ligamente fibroelastice. În partea posterioară, unele inele sunt incomplete, există
fibre colagene, elastice şi fibre musculare netede (muşchiul traheal.).
Peretele traheei este format din trei tunici : la exterior se află o adventiţie formată
din ţesut conjunctiv lax în care se găsesc vase de sânge, nervi şi formaţiuni limfoide.
Tunica fibroelastică reprezintă scheletul de susţinere al traheei, formată din
innele cartilaginoase incomplet sudate în partea posterioară, legatuta dintre buzele
arcurilor cartilaginoase se face printr- un muşchi neted (muşchiul traheal).
Tunica mucoasă este bogată în glande şi este alcătuită dintr-un epiteliu
pseudounistratificat (vezi figura 5.).
Figura 5. Secţiune prin trahee (Macaca mulatta, coloraţie SUSA, AFT, 484 x)
( anatomyatlases.org )
Vascularizaţia traheei este dată de ramuri din arterele tiroidiene pentru regiunea
cervicală, iar pentru regiunea toracică de arterele bronşice.Venele, în porţiunea cervicală,
se varsă în vena jugulară internă, iar în porţiunea toracală în venele azygos.
Limfaticele ajung în ganglionii cervicali şi în ganglioni traheobronşici.
Inervaţia este asigurată de fibre simpatice din simpaticul cervical şi toracal şi fibre
parasimpatice din vag.
Bronhiile principale
Bronhiile principale dreaptă ţi stângă, sunt conducte care rezultă din bifurcarea
traheei la nivelul vertebrei toracale T4. Ele reprezintă ultimele segmente ale căilor
respiratorii inferioare extrapulmonare şi se întind de la ultimul inel traheal, numit şi
pintenul traheal, şi până la hilul plămânului unde se împarte şi formează arborele
bronşic.
Figura 6. Arborele bronşic
( http://www.netterimages.com/image/4394.htm )
Între cele două bronhii există o serie de deosebiri. Bronhia dreaptăeste aproape
verticală, cea stângă aproape orizontală
Cea stângă este mai lungă circa 5 cm, faţă de cea dreaptă aproximativ 2,3 - 3 cm,
în schimb bronhia dreaptă are un calibru mai mare, faţă de cea stângă.Bronhia stângă este
înconjurată de crosa aortei, cea dreaptă de crosa marii vene azygos. Structura bronhiilor
principale este asemănătoare traheei, bronhiile principale fiind formate din inele
cartilaginoase incomplete posterior (9 -11 la stânga, 5 – 7 la dreapta).
Vascularizaţia arterială este asigurată de arterele bronşice.sângele venos este
colectat de venele bronşice care-l duc la sistemul azygos. Limfa ajunge în ganglioni
traheobronşici şi ganglioniii mediastinali.
Inervaţia vegetativă provine din plexul bronhopulmonar.
Plămânii şi pleura
Plămânii (drept şi stâng) sunt principalele organe ale respiraţiei. Ei sunt aşezaţi în
cavitatea toracică, de o parte şi de alta a mediastinului. Culoarea plămânilor variază cu
vârsta; la făt roşu- brun, la copil gri-rozie, la adult cenuşiu mai mul s.au mai puţin închis.
a. b.
Figura 7. a- plămâni de fumător, b- plămânii unui nefumător
(imagineă preluata si neprelucrată )
Greutatea plămânilor este de 700 g pentru plămânul drept şi 600 g pentru cel
stâng. Capacitatea totală a plămânilor este de 5000 cm 3 aer.Consitenţa plămânilor este
elastică butretoasă. Diametrul vertical este de 22 cm, antero-posterior la bază de 18-20
cm, iar transversal la bază de 9 – 10 cm ( la plămânul drept diametrul vertical este mai
mic decât la stâng, dar celelalte diametre sunt mai mari).
Forma plămânilor este asemănătoare cu cea a unui trunchi de con, care prezintă ;
o bază, un vârf, două feţe şi trei margini. Baza plămânului sau faţa diafragmatică are
aspectul unei suprafeţe triunghiulare concave. Ea este orientată în jos copiind bolta
diafragmului. Vîrful plămânilor, de forma unei bolte rotunjite urcă de la coasta a doua în
sus depăşind orificiul superior al cutiei toracice.
Faţa externă (costală) a plămânilor este convexă şi vine în raport cu coastele. Pe
această faţă se găsesc şanţuri adânci, numite scizuri care împart plămânii în lobi. Pe faţa
externă a plămânului drept se găsesc două scizuri, una oblică (principală) şi una
orizontală secundară care se desprinde din partea mijlocie a scizurii oblice. Aceste două
şanţuri împart plămânul drept în trei lobi: lob superior, lob mijlociu şi lob inferior.
Pe faţa externă a plămânului stâng se găseşte o singură scizură (scizura oblică),
care împarte plămânul stâng în doi lobi (superior şi inferior).
Faţa internă (medială sau mediastinală), este plană şi vine în raport cu organele din
mediastin.Pe acesată faţa se află hilul plămânului şi nişte depresiuni lăsate de organele cu
care acesta vine în contact.
Hilul plămânului reprezintă locul pe unde intră şi ies elemente anatomice care
alcătuiesc pediculul pulmonar şi are forma unnei rachete de tenis cu coada în jos.
Pe faţa mediastinală a plămânului stâng se află amprenta (impresiunea)
următoarelor organe: în partea inferioară hilului impresiunea cardiacă, impresiunea
arcului aortic (şanţul arcului aortic ) şi impresiunea dată de aorta toracică (şanţul aortei
toracice).
Pe faţa mediastinală a plămânului drept se află impresia cardiacă, mai puţin
adâncă decît cea din stânga şi câteva şanţuri date de vena azygos, esofag, venele cavă
inferioară şi cavă superioară.
Marginea anterioară este convexă pe dreapta şi concavă pe stânga din cauza
incizurii cardiace. Marginea posterioară, rotunjită, se mulează pe şanţul
costovertebral.marginea inferioară este reprezentată de circumferinţa bazei plămânului.
Structura plămânilor
Plămânii sunt constituiţi din:arborele bronşic, lobuli (formaţiuni piramidale ,
situate la nivelul ultimelor ramificaţii ale arborelui bronşic), ramificaţiile vaselor
pulmonare şi bronşice, nervi şi limfatice, toate cuprinse într-un ţesut conjunctiv.
Arborele bronşic reprezintă totalitatea bronhiilor intralobulare care rezultă din
ramificarea bronhiilor extrapulmonar. Bronhiile principale se ramifică dicotomic şi
monopodial.
Bronhia principală dreaptă se împarte mai întîi în bronhia lobară superioară şi în
trunchiul bronşic intermediar, care la rândul său se subîmparte în două ramuri, şi anume
bronhia lobară mijlocie şi bronhia lobară înferioară. Bronhia principală stângă se împarte
în bronhia lobară superioară şi bronhia lobară inferioară.
Bronhiile lobare se divid apoi în bronhii segmentare care basigură aeraţia
segmentelor bronhopulmonare. Plămânul drept are 10 segmente iar cel stâng 9, lipsind
segmentul medio-bazal.Bronhiile segmentare se divid în bronhiole lobulare care
deservesc lobulii pulmonari, unităţi morfologice ale plămânului, de formă piramidală, cu
baza spre periferia plămânului şi vârful la hil. Bronhiolele lobulare se divid la rândul lor
în bronhiole respiratorii sau acinoase, de la care pleacă ductele alveolare terminate prin
săculeţi alveolari. Pereţi săculeţilor alveolari sunt compartimentaţi în alveole pulmonare.
Bronhiolele respiratorii, împreună cu formaţiunile derivate din ele (ducte alveolare,
săculeţi alveolari ţi alveolele pulmonare) formează acinii pulmonari. Acinul este unitatea
morfo-funcţională a plămânului.
Dacă bronhiile principale, cele lobare şi cele segmentare prezentau un schelet
cartilaginos , mai slab reprezentat la ultimile, bronhiolele lobulare şi cele respiratorii
pierd complet scheletul cartilaginos, acestea din urmă prezentând un perete fibroelastic,
peste care sunt dispuse fibre musculare netede, cu dispoziţie circulară. În pereţi ductelor
alveolare întâlnim numai membrana fibroelastică acoperită de epiteliu.Alveolele
pulmonare au forma unui săculeţ mic , cu peretele exterm de subşire, adaptat
schimburilor gazoase.pe membrana fibroelastică există un epiteliu alveolar cu dublă
funcţie, fagocitară şi respiratorie. Există circa 75 - 100 milioane de alveole, însumând o
suprafaţă de 80 – 120 m2.
Alveolele sunt înconjurate de o bogată reţea vasculară.
Vascularizaţia şi inervaţia plămânilor
Plămâni au o dublă vascularizaţie: nutritivă şi funcţională.
Sângele încărcat cu oxigen este adus la nivelul plămânilor prin intermediul
arterelor bronşice, ramuri ale arterei toracale.Sângele oxigenat este distribuit arborelui
bronşic parenchimului pulmonar şi pereţilor arterelor pulmonare (deoarece acestea conţin
sânge încărcat cu dioxid de carbon).Arterele bronşice intră în plămân prin hil şi însoţesc
arborele bronşic doar până la nivelul bronhiolelor respiratorii, unde se termină în reţeaua
capilară, de la care pornesc venele bronşice ce duc şângele cu CO 2 în sistemul venelor
azygos, acesta terminându-se în vena cavă superioară.Vascularizaţia nutritivă a
plămânilor face parte din marea circulaţie.
Vascularizaţia funcţională aparţine micii circulaţii. Mica circulaţie începe cu
artera pulmonară, care ia naştere din ventriculul drept, şi se termină cu venele pulmonare,
care se varsă în atriul stâng. Artera pulmonară se împarte în doua ramuri (dreaptă şi
stângă), fiecare ramură se divide în artere lobare, segmentare, interlobulare şi lobulare,
ca şi arborele bronşic.Arteriolele care ajung la nivelul acinilor pulmonari dau naştere
capilarelor din peretele alveolo capilar.Acestea se strâng în venule şi în vene de calibru
din ce în ce mai mare, formând în cele din urmă două vene pulmonare pentru fiecare
plămân, vene care se deschid în atriul stâng.Vasele funcţionale trasportă sângele venos
încărcat cu dioxid de carbon de la inima dreaptă la alveolele pulmonare. Aici are loc
schimbul gazos.Prin urmare venele pulmonare transportă sânge oxigenat.
Limfa este colectată de ganglionii din hilul plămânului.
Inervaţia plămânilor provine din plexul bronhopulmonar.Fibrele parasimpatice
determină bronhoconstricţie şi secreţia glandelor din mucoasa bronşică, iar cele simpatice
determină bronhodilataţie.
Pleura
Fiecare plămân este acoperit de o foiţă seroasă numită pleură.Pleura prezintă o
foiţă parietală, care căptuşeşte pereţii toracelui, şi o foiţă care acoperă plămânul
pătrunzând şi în scizuri. Cele două foiţe se continuă una cu cealaltă la nivelul pediculului
pulmonar şi a ligamentului pulmonar, care este o formaţiune conjunctivă de formă
triunghiulară, avănd vârful la pediculul pulmonar şi baza la nivelul diafragmei.Între cele
două foiţe există o cavitate virtuală, cavitatea pleurală, în care se află o lamă fină de
lichid pleural.datorită presiuni negative din interiorul cavitaţii pleurale cele două foiţe
stau lipite una de cealaltă.
Cavitatea pleurală devine reală atunci când între cele două foiţe se acumulează ;
sânge (hemotorax), lichid (hidrotorax), aer (pneumotorax), puroi (piotorax), limfă
(chilotorax).
Mediastinul
Este spaţiul cuprin între feţele mediale ale celor doi plămâni, acoperiţi de pleurele
mediastinale.Anterior ajunge până la stern, posterior până la coloana vertebrală, inferior
până la diafragm, iar superior comunică larg cu baza gâtului prin apertura superioară a
toracelui.
Se diferenţiază o parte superioară, mediastinul superior în care sunt adăpostite;
ramurile crosei aortice, cele două vene brahiocefalice, nervii vagi, nervii frenici, timusul,
traheea, esofagul, lanţul simpatic toracal, ultima parte a canalului toracic şi o parte
inferioară, mediastinul inferior, care protezează; cordul cu vasele mari, nervii frenici,
esofagul, nervii vagi, simpaticul toracal, canalul toracic, sistemul azygos şi aorta
descendentă.
Patologia aparatului respirator
Rinita acută virală, coriza (guturaiul) este o inflamaţie acută a mucoasei
nazale, de natură virală (rinovirusuri).
Guturaiul debutează cu senzaţie de frig, cefalee, oboseală generală, lipsa poftei de
mâncare, uscăciunea foselor nazale, prurit nazal, strănut ulterior apar rinoreea
mucopurulentă, lacrimarea, hiposemie, uneori hipoacuzie şi epistaxis.
Factorii care influenţează apariţia rinitei acute, sunt ; frigul, poluarea atmosferică,
expunerea în medii aglomerate, oboseal fizică şi psihică, alcoolismul, tabagismul şi
malnutriţia.
Infecţia persistă de obicei 9 – 12 zile, după care mucoasa nazală îsi recapătă
structura funcţională.Rar pot apărea complicaţii auriculare, sinuzale, oculare
(conjunctivite), faringite, traheobronşice.
Nu există un tratament specific guturaiului.
Edemul laringian este o tulburare de natură circulatorie gravă care poate da
moartea prin sufocare. Se localizează în special la nivelul glotei.Cauzele determinante
sunt : operţii, iradieri, boli infecţioase, infecţii locale, afecţiuni cardiace şi renale şi reacţii
vasculare neurologice (edemul Quicke). Localizarea edemului este favorizată de
submucoasa laxă şi bogată în vase a laringelui.
Traheita gripală prezintă o inflamaţie pseudomembranos – necrotică a mucoasei,
cu depuneri ca tărâţa pe suprafaţa mucoasei traheei.
Bronşita acută prezintă o secreţie muco-purulentă, care stenozează lumenul
bronşic şi leziuni epiteliale.
Bronşiolita acută este o boală inflamatprie care apare în special la copii mici şi la
bătrâni.
Astmul bronşic
Astmul este o afecţiune funcţională a bronhiilor. La astmatici, bronhiile se
îngustează şi apar probleme în circularea aerului atât inspirat căt şi la expiraţie.
Cauza astmului, este determinată de o reacţie alergică de tip imediat, produsă de
un conflict antigen anticorp în peretele bronşic. Reacţie care provoacă inflamarea
mucoasei bronşice prin vasodilataţie şi secreţia în exces a mucusului, şi conduce pas cu
pas la contracţia muşchilor bronşici.
Persoanele astmatice au nevoie de o monitorizare permanentă din partea unei
persoane avizate (medic de familie, medic pneumolog).
Tratamentul astmului bronşic constă în:
 evitarea inhalării de alergeni
 tratamentul inflamaţiei bronşice
 tratamentul spasmului bronşic

http://www.slideshare.net/godplaywei/surgical-anatomy-of-the-nose-2335808
http://www.youtube.com/watch?v=mDrQENloq5g
http://blausen.com/Respiratory.html
http://www.youtube.com/watch?v=Z3S2dD9BrSY
https://www1.columbia.edu/sec/itc/hs/medical/anatomy_resources/anatomy/larynx/
Laboratorul Nr. 9
ANATOMIA APARATULUI DIGESTIV
Este alcătuit din organe la nivelul cărora se realizează digestia alimentelor şi
ulterior absorbţia lor. În acelaşi timp, la nivelul ultimului segment al tubului digestiv,
rectul, se realizează eliminarea resturilor neabsorbite, prin actul defecaţiei.
CAVITATEA BUCALĂ
Este primul segment al tubului digestiv, fiind o cavitate virtuală, când gura este
închisă, şi reală, când gura este deschisă. Cavitatea bucală este despărţită de arcadele
alveolo-gingivo-dentare în două părţi: vestibulul şi cavitatea bucălă propriu-zisă.
Vestibulul bucal este un spaţiu în formă de potcoavă, limitat între arcade, pe de o
parte, buze şi obraji, pe de altă parte. Vestibulul comunică cu cavitatea bucală propriu-
zisă prin spaţiile interdentare şi prin spaţiul retromolar.
În vestibulul superior se deschide canalul Stenon (canalul excretor al glandei
parotide), în dreptul molarului II superior.
Cavitatea bucală propriu-zisă este delimitată înainte şi pe laturi de arcadele
alveolo-gingivo-dentare, în sus bolta palatină, care separă de fosele nazale, în jos de
planşeul bucal pe care se află corpul limbii şi glanda sublinguală. Posterior, cavitatea
bucală comunică cu faringele prin istmul gâtului, circumscris superior de vălul palatin, pe
margini de pilierii anteriori (arcurile anterioare), iar în jos de limbă.Bolta palatină este
formată în partea anterioară de palatul dur. Scheletul osos al palatului dur este acoperit de
mucoasa palatină şi este format în două treimi anterioare de procesele palatine ale osului
maxilar, iar în treimea posterioară de lamele orizontale ale osului palatin.
Vălul palatin (palatul moale), continuă înapoia palatului dur şi se prezintă ca o
membrană musculo-membranoasă.mobilă, care are două feţe şi două margini.
Planşeul bucal este format din cei doi muşchi milohioidieni, întinşi intre linia
milo-hioidiană a mandibulei şi osul hioid. Sub muşchiul milohioidian se află muşchiul
digastric. Pe planşeul bucal se află glandele sublinguale şi corpul limbii.
Pereţii cavităţii bucale sunt vascularizaţi de ramuri provenite din artera carotidă
externă. Sângele venos ajunge în vena jugulară internă. Limfaticele cavităţii bucale ajung
în ganglionii cervicali situaţi în jurul venei jugulare interne.Inervaţia senzitivă este
asigurată de ramuri din nervul trigemen.
LIMBA
Limba este un organ musculo-membranos mobil, care, pe lângă rol în masticaţie
şi deglutiţie, mai are rol şi în vorbirea articulată, în supt şi ca organ de simţ, datorită
prezenţei, la nivelul limbii, a papilelor gustative. Limba prezintă un corp situat în
cavitatea bucală şi o rădăcină, spre faringe.
Rădăcina limbii este fixataă de hioid prin membrana hioglosiană şi de baza
epiglotei prin trei ligamente gloso-epiglotice. Între aceste ligamente, care ridică repliuri,
se află două adâncituri denumite valecule. Între corpul şi rădăcina limbii se află şanţul
terminal, anterior de care se dispun papilele caliciforme, sub forma literei ”V” . Faţa
inferioară a corpului limbii este legatăde mucoasa planşeului bucal prin frenul sau frâul
limbii. De o parte şi de alta a frâului limbii se află o proeminenţă, numită caruncula
sublinguală, în care se deschid canalul glandei submandibulare şi canalul glandei
sublinguale. Pe rădăcina limbii, faţa ei posterioară, se află amigdala linguală.
În structura limbii se descriu un schelet osteofibros, muşchi striaţi şi o mucoasă.
Scheletul osteofibros este format din osul hioid şi două membrane fibroase:
septul limbii şi membrana hioglosiană întinsă de la hioid spre limbă.
Muşchii limbii sunt: intrinseci, proprii limbi (muşchiul transvers, m. vertical, m.
lingual longitudinal superior şi m. lingual longitudinal inferior, stâng şi drept ). Există şi
muşchi extrinseci (m.stiloglos, hioglos, genioglos), cu un capăt prins pe oase sau muşchii
palatoglos sau amigdaloglos, şi cu celălalt pe palatul moale sau amigdala palatină.
La exterior, limba este acoperită de mucoasa linguală, care se continuă cu
mucoasa bucală, având în structura sa un epiteliu pluristratificat, pavimentos,
necheratinizat. Pe faţa dorsală a limbii şi pe marginile ei se găsesc papilele linguale, care
oferă limbii un aspect catifelat.
Papilele circumvalate formează „V”-ul lingual cu deschidere spre înainte şi sunt
în număr de 7 – 11. Fiecare dintre aceste papile prezintă, în centru, o ridicătură centrală,
înconjurată de un şanţ circular în care se găsesc numeroşi muguri gustativi. Lateral de
şanţ se află un cadru.
Papilele foliate sunt localizate de-a lungul porţiunilor posterioare ale marginilor
limbii.
Au forma unor foi de carte, prezentând 8 – 10 pliuri mucoase, dispuse perpendicular.
Papilele fungiforme au formă asemănătoare unor ciuperci şi sunt mai răspândite înaintea
„V”-ului lingual.
Toate aceste trei categorii de papile au în structură muguri gustativi.Se mai
descriu, la nivelul limbii, şi papile filiforme, formaţiuni conice, cu vârful ramificat. Ele
sunt situate pe faţa dorsală a limbii şi pe marginile ei. Neavând muguri gustativi, au rol
mecanic.
Vascularizaţia limbii este asigurată de artera linguală.Sângele venos ajunge în
vena jugulară internă.Limfaticele ajung în ganglionii submandibulari şi cervicali.
Inervaţia muşchilor limbii este asigurată de nervul hipoglos (intrinseci ai limbii )
şi de nergul glosofaringian (muşchii extrinseci ai limbii) inervaţia senzorială gustativă
prin nervii VII (facial, corpul limbii), IX (glosofaringian, rădăcina limbii), X (vag, baza
rădăcini limbii), iar inervaţia senzitivă (durere, tract, temperatură) de nervul V pentru
corpul limbii, de nervul IX (glosofaringian ) pentru rădăcina limbii şi vag pentru baza
rădăcinii limbii şi mucoasa valeculelor.
Patologie
Microglosia reprezintă o limbă de dimensiuni mici, deşi nu există criterii certe
pentru definirea dimensiunilor limbii. Microglosia poate apare izolată sau ca o parte a
sindromului Pierr – Robin.
Macroglosia este o limbă de dimeniuni excesive. Macroglosia poate fi
congenitală sau dobândită.
Macroglosia congenitală este rară şi are de cele mai multe ori cauze tumorale sau
genetice exemplu sindromul Beckwith – Wiedemann.
Macroglosia dobândită poate fi produsă prin depuneri de amiloid.
DINŢII
Dinţii sunt organe dure ale apartului masticator, având rol în vorbirea
articulată.la om există două dentiţii, una temporară (dinţii de lapte), care numără 20 de
dinţi, şi cea de-a doua, permanetă, 32 de dinţii.
Formula dentară a dentiţiei temporare este:
I2 C1 M2
I2 C1 M2
Iar dentiţia definitivă este :
I2 C1 Pm2 M3
I2 C1 Pm2 M3
Dentiţia temporară începe să apară duopă 6-8 luni şi este completă în jurul vârstei
de 2-3 ani.Dentiţia permanentă apare între 6 şi 13 ani, exceptând molarul II (măseaua de
minte), care apare mai târziu (18 – 22 ani) sau deloc.
Toţi dinţii, indiferent de forma lor, prezintă coroană, col şi rădăcină. Coroana,de
culoare albă, depăşeşte alveola dentară, fiind vizibilă în cavitatea bucală.Rădăcina este
inclusă în alveolă şi poate fi unică, dublă sau triplă. Unică este la incisivi, canini şi
premolari, dublă sau triplă la molari. Colul este regiunea mai îngustă, situată între
rădăcină şi coroană. La nivelul colului se află inelul gingival (mijloc de fixare a dintelui).
În coroana dintelui se află camera pulpară, care, la nivelul rădăcinii, se continuă
cu canaluldentar (canal radicular).
Cavitatea şi canalul dentar conţin pulpa dintelui, care are în structura sa ţesut
conjunctiv, vase de sânge şi nervice pătrund prin orificiul dentar de la vârful rădăcinii.În
afara camerei pulpare şi a canalului dentar, dintere este format dintr-un ţesut calcificat,
denumit dentină (ivoriu), de culoare albă.
La nivelul coroanei, dentina este dublată de un ţesut dur, smalţul, iar la nivelul
rădăcini de cement. Smalţul este cea mai dură structură a dintelui şi are în compoziţia sa
fosfat de calciu, de magneziu, floruri de sodiu si potasiu. Cementul dur este de natură
osoasă şi face parte din mijloacele de susţinere ale dintelui (paradonţiu). Structura
cementului este asemănătoare cu a osului.
Vascularizaţia dinţilor este asigurată de arterele alveolare, ramuri din artera
maxilară internă.Sângele venos ajunge în vena maxilară. Inervaţia dinţilor este asigurată
de nervul trigemen.
Patologie
Anomaliile dentare, anomaliile numerice, exemplu anadonţia, lipsa completă a
dinţilor, oligodonţia reprezintă lipsa anumitor dinţi, hiperdonţia reprezintă creşterea
numărului dinţilor.
Stomatita ulceroasă, inflamaţie nespecifică a cavităţii bucale, în speciala gingiei
şi apare în perioadele de foamete cronică (cură de slăbire, regim alimentar tip post ).
Angina Plaut – Vicent se caracterizează prin necroze şi ulceraţii ale mucoasei
bucale.
Scorbutul prezintă de asemenea, necroza gingiei, căderea dinţilor şi necroza
superficială a maxilarului.
FARINGELE
Este un conduct musculo-membranos, dispus de la baza craniului până în dreptul
vertebrei C8, unde se continuă cu esofagul. Are forma unui jgheab deschis anterior, care
se îngustează de sus în jos, cu lungime de 15 cm..
Faţa posterioară a farimgelui delimitează, împreună cu coloana vertebrală tapetată
de muşchii prevertebrali, spaţiul retrofaringian. Feţele laterale ale faringelui, la nivelul
capului, vin în raport cu spaţiul mandibulo-faringian cuprins între mandibulă şi faringe,
iar la nivelul gâtului cu lobii lateraliai glandei tiroide, cu artera carotidă comună, vena
jugulară internă şi nervul vag situat între cele două formaţiuni vasculare.
Cavitatea faringelui este divizată în trei etaje : nasofaringele (rinofaringele),
bucofaringele (orofaringele), laringofaringele.
Nasofaringele, comunică cu fosele nazale prin două orificii, numite coane.
Bucofaringele, comunică cu cavitatea bucală prin istmul gâtului.
Laringofaringele, comunică cu laringele prin aditus laringis.
Înstructura faringelui se află o aponevroză intrafaringiană, muşchi şi o
mucoasă.La exterior este acoperit de adventiţia faringelui formată din ţesut conjunctiv
lax.
Aponevroza intrafaringiană se găseşte la nivelul pereţilor laterali şi posteriori ai
faringelui şi se inseră superior pe baza craniului, are o structură fibroasăşi este rezistentă.
Muşchii faringelui sunt striaţi, grupaţi în muşchi constrictori şi ridicători.
Muşchii constrictori au fibre circulare şi se acoperă unul pe celălalt, prin
contracţia lor micşorează diametrul antero-posterior şi transversall al faringelui.
Muşchii ridicători au fibre longitudinale şi sunt reprezentaţi de muşchiul stilo-
faringian şi palato-faringian, care coboară de la palat prin arcul posterior.Prin contracţia
lor ridică faringele în timpul deglutiţiei.
La interior, faringele este căptuşit de o mucoasă care are în structura sa un epiteliu
cilindric la nivelul rinofaringelui şi un epiteliu pluristratificat pavimentos necheratinizat
la nivelul bucofaringelui si laringofaringelui.
La exterior, faringele este acoperit de adventiţia faringelui, care se continuă cu
adventiţia esofagului. Vascularizaţia faringelui este realizată de ramuri din artida carotidă
externă.Sângele venos este drenat în vena jugulară internă.Inervaţia senzitivă şi motorie
este asigurată de nervul glosofaringian, dar şi de nervul vag.
Patologie
Mucoasa faringiană formează, împreună cu sinusurile maxilare şi nazale, precum
şi cu amigdalele, un teritoriu comun care reprezintă poartă de intrare pentru agenţii
patogeni.
ESOFAGUL
Este un canal musculo-membranos prin care bolul alimentar trece din faringe spre
stomac. Limita lui superioară corespunde vertebrei C 6, iar cea inferioară orificiului cardia
prin care esofagul se deschide înstomac. În traiectul său străbate regiunea cervicală,
toracală, diafragma şi ajunge ăn abdomen, terminându-se în stomac. Esofagul descrie, în
traiectul sau, curburi, unele în plan sagital, altele în plan frontal. Lungimea sa este de 25
cm.
Raporturile esofagului. În regiunea cervicală vine în raport cu traheea, posterior
cu coloana vertebrală, iar lateral cu lobii tiroidei şi cu mănunchiul vasculo nervos al
gâtului (artera carotidă comună, vene jugulară internă şi nervul vag). În regiunea
toracală, are raporturi diferite anterior. Deasupra vertebrei T4 (locul de bifurcare al traheei
în cele două bronhii) vine în raport cu traheea, iar sub vertebra T 4 cu pericardul. Lateral
esofagul toracic vine în raport cu plămânii, acoperiţi de pleurele mediastinale, iar
posterior cu coloana vertebrala. În abdomen vine în raport, la stânga, cu fundul
stomacului, la dreapta şi anterior cu ficatul, iar posterior cu aorta. În traiectul său,
esofagul are raporturi cu aorta descendenta, care iniţial e la stânga, iar în partea
inferioară se aşează posterior de el.
Structura esofagului. De la suprafaţă spre interior distingem patru straturi:
1. Adventiţia este o tunică conjunctivă care se continuă în sus cu adventiţia
faringelui. Are în structura sa ţesut conjunctiv lax.
2. Tunica musculară este formată dintr-un strat de fibre longitudinale la
exterior şi un strat de fibre circulare la interior. În treimea superioară a
esofagului fibrele musculare sunt striate, în timp ce în treimea inferioară
fibrele striate sunt înlocuite de fibre netede.
3. Tunica submucoasă este bine dezvoltată la nivelul esofagului şi conţine
glande esofagiene de tip acinos, ce secretă mucus care uşurează înaintarea
bolului alimentar.
4. Tunica mucoasă are culoare albicioasă şi prezintă cute longitudinale care
se şterg prin distensia esofagului, cauzată de trecerea bolului alimentar.
Mucoasa esofagului are în structura sa un epiteliu pluristratificat
pavimentos necheratinizat, specializat pentru funcţia de transport.
Arterele esofagului provin din arterele tiroidiene, aortă, arterele diafragmatice şi
artera gastrică stângă. Sângele venos al esofagului abdominal se varsă în vena portă, a
esofagului toracic în sistemul azygos, iar a esofagului cervical în vena jugulară. La
nivelul esofagului abdominal există anastomoze foarte importante între sistemul port şi
cel cav superior şi care sunt implicate în apariţia varicelor esofagiene, în cadrul unui
sindrom de hipertensiune portală.
Nervii provin din simpatic şi parasimpatic, formând un plex în stratul muscular şi
altul în stratul submucos.
Patologie
Varicele esofagiene apar în staza din circulaţia portală.Varicele esofagiene
participă la circulaţia colaterală.
Macroscopic se observă venele submucoasei dilatate şi proeminente în lumen, se
pot rupe dând hemoragiimortale.
Refluxul sucului gastric în esofag determină o inflamaţie a mucoasei esofagiene
(esofagită de reflux) care poate progresa până la formarea ulceraţiilor.
Lipsa fierului si a vitaminei B12 din alimentaţie determină, datorită unei
regenerăriepiteliale diminuarea, atrofia epiteliului şi esofagită.
STOMACUL
Stomacul se prezintă ca o porţiune dilatată atubului digestiv, fiind situat în etajul
supramezocolic al cavităţii abdominale, între splină şi ficat.În stare de umplere are 25 cm
iar gol 18 cm. Capacitatea lui este de 1300 – 1500 cm 3 Stomacul are forma unui „J”, cu o
porţiune verticală mai lungă şi cu una orizontală mai scurtă. Descriem stomacului două
feţe (anterioară, posterioară), două margini, denumite curburi (curbura mare la stânga,
convexă şi curbura mică la dreapta concavă) şi două orificii (cardia şi pilor). Cele două
feţe ale stomacului sunt acoperite de peritoneu, care, ajuns la nivelul curburilor, se
reflectă pe organele vecine, formând ligamente.
De pe mica curbură, prin reflexia peritoneului, se formează micul epiplon
(ligamentul gastro.duodeno-hepatic) care leagă mica curbură de faţa inferioară a ficatului.
De pe marea curbură, prin reflectarea, peritoneului, se formează ligamentele :
gastrodiafragmatic, care leagă marea curbură de diafragm, ligamentul gastro-splenic şi
ligamentul gastro-colic, între marea curbură şi colonul transvers, ce se leagă de marele
epiploon.
Faţa anterioară a stomacului prezintă o porţiune superioară, care corespunde
peretelui toracic, şi una inferioară, care corespunde peretelui abdominal. Porţiunea
toracală vine în raport cu diafragma şi cu coastele 5-9 din partea stângă. În porţiunea
abdominală, faţa anterioară a stomacului vine în raport cu lobulstâng al ficatului, iar mai
lateral cu peretele muscular al abdomenului.
Faţa posterioară a stomacului, prin intermediul unui diverticul al cavităţii
peritoneal, numit bursa omentală, vine în raport cu rinichiul stâng, suprarenala stângâ,
corpul şi coada pancreasului, splina şi artera splenică.
Orificiul cardia, prin care stomacul comunică cu esofagul, este pe flancul stâng al
vertebrei T11.Orificiul pilor, prin care stomacul comunică cu duodenul, se află în
dreptulflancului drept al vertebrei L1. Este prevăzut cu sfincterul piloric. Când stomacul
este umplut, pilorul coboară şi se deplasează spre dreapta. Sfincterul piloric are
consistenţă dură la palpare.
Subîmpărţirea stomacului. Secţionând stomacul după linia micii curburi, împărţim
stomacul în două porţiuni:porţiunea verticală şi porţiunea orizontală. Porţiunea verticală,
la rândul său, are două părţi:fundul stomacului, care conţine punga cu aera stomacului, şi
corpul stomacului.
Porţiunea orizontală are o zonă mai dilatată, care continuă corpul stomacului,
antrul piloric, şi alta care se continuă cu duodenul, denumită canal piloric.
La interior, stomacul prezintă numeroase plici ale mucoasei: unele longitudinale,
altele transversale sau oblice. Dintre cele longitudinale, două, situate în dreptul micii
curburi,delimitează canalul gastric prin care se scurge lichidele.
Vascularizaţia stomacului este realizată de toate cele trei ramuri ale trunchiului
celiac: artera hepatică, gastrică stângă, şi splenică. Inervaţia stomacului este asigurată de
plexul gastric, format din fibre simpatice şi parasimpatice. Provine din plexul celiac.
Fibrele nervoase formează în peretele stomacului plexul mienteric şi plexul submucos.
Structura stomacului. De la suprafaţă spre interior distingem seroasa
(reprezentată de peritoneu), musculara, submucoasa şi mucoasa.
1. Peritoneul acoperă amândouă feţele stomacului şi, ajuns la nivelul
marginilor acestuia se reflectă, formând ligamente.
2. Stratul muscular este format din fibre musculare netede dispuse pe trei
planuri:
 În plan superficial, fibre longitudinale;
 În plan mijlociu, fibre circulare;
 În plan profund, fibre oblice;
Fibrele circulare, prin îngroşarea lor, formează, în jurul orificiului piloric,
sfincterul piloric. Musculatura stomacului prezintă contracţii tonice şi peristaltice. În
stratul muscular se găseşte plexul mienteric Auerbach.
3. Stratul submucos este format din ţesut conjunctiv lax, în care găsim
numeroase vase de sânge şi limfatice, nervi şi plexul submucos Meissner.
4. Mucoasa gastrică este de culoare roşiatică, formată dintr-un epiteliu
simplu cilindric şi un corion care conţine glandele gastrice, care după
situaţia lor sunt : cardiale, fundice şi pilorice.
 Glandele cardiale, produc mucus;
 Glandele fundice, secretă pepsinogen şi HCl;
 Glandele pilorice, secretă mucus şi gastrină;
În corion găsim şi ţesut limfoid.
Patologie
Gastrita este o patologie inflamatorie a mucoasei stomacale.cauzele cele
mai frecvente ale gastritei acute sunt : abuzul de alcool, leziuni termice şi efectele
toxinelor. În general, leziunile din gastrita acută, sunt rapid vindecabile. In cazul
acţiunilor toxice de lungă durată, micile ulceraşii se măresc, devenind eroyiuni
hemoragice.
Ulcerul, este o pierdere de substanţă care depăşeşte mucoasa, ajungând în
straturile profunde ale peretelui gastric.
Patogenia ulcerului gastric şi duodenal constă într-o modificare a
echilibrului fiziologic între acţiunea agresivă a sucului gastric şi mecanismele de
prortecţie ale mucoasei gastrice.
Localizarea cea mai frecventă a ulcerului gastric este pe mica curbură în
antru în special la zona de trecere în antru şi corp; în duoden localizarea cea mai
frecventă este în zona bulbului. Funcşia de protecţie a mucoasei gastrice, este
lezată în perturbări ale microcirculaţiei gastrice. Reducerea diametrului vascular
prin embolie, ateroscleroză a arterelor gastrice sau prin artrită, pot duce la ulcer.
INTESTINUL SUBŢIRE
Este porţiunea din tubul digestiv cuprinsă între stomac şi intestinul gros. În
funcţie de mobilitatea sa, intestinul subţire are o primă porşiune fixă, numită
duoden, şio a doua , mai lungă şi mobilă, numită jejuno-ileon. Mobilitatea
acestuia din urmă se datoreşte mezenterului. Lungimea intestinului subţire este de
4 – 6 m, iar calibrul de 4 cm la nivelul duodenului şi de 2 -3 cm la nivelul jejuno
ileonului.
Duodenul
Este prima porţiune a intestinului subţire şi are forma de potcoavă, cu
concavitatea în sus, în care se află capul pancreasului. Are o lungime de 25
cm.Începe la nivelul pilorului şi se îndreaptă spre vezica biliară, unde coteşte,
devenind descebdent. La acest cot se formează flexura duodenală
superioară.ajuns la polul inferior al rinichiului drept, coteşte din nou, formând
flexura duodenală inferioară. În continuare, trece anterior de coloana vertebrală
L4, vena cavă inferioară şi aortă, după care coteşte a treia oară, devenind
ascendent, şi urcă pe flancul stâng al coloanei până la L 2, unde se termină la
nivelul flexurii duodeno-jejunale.
Datorită acestui traiect, i se descriu duodenului patru porţiuni:
1. Porţiunea superioară, între pilor şi vezica biliară;
2. porşiunea descendentă, între vezica biliară şi polul inferior al
rinichiului drept;
3. porţiunea trasversă, ţine de la polul inferior al rinichiului drept
până la flancul stâng al coloanei vertebraleŞ
4. porţiunea ascendentă continuă porţiunea precedentă şi sfârşeşte la
flexura duodeno-jejunală.
Vascularizaţia duodenului neste dată de ramuri duodeno-pancreatice din artera
gastro-duodenală, ramură a arterei hepatice comune, şi din artera mezenterică
superioară.Sângele venos ajunge în vena portă. Limfaticele ajung în ganglionii hepatici şi
în ganglionii celiaci, situaţi în jurul trunchiului celiac. Inervaţia este asigurată de fibrele
simpatice şi parasimpatice, care provin din plexul celiac.
Jejuno- Ileonul
Este porţiunea liberă mobilă, a intestinului subţire şi se întinde între flexura
duodeno-jejunală şi orificiul ileo- cecal. Este legat de peretele posterior al abdomenului
prin mezenter, de unde şi numele de intestin mezenterial.Jejuno-ileonul descrie 14-16
flexuozităţii în formă de „U”, numite anse intenstinale. Se distinge un grup superior stâng
(ce aparţine jejunului), format din anse orizontale su-prapuseunele deasupra altora, şi un
grup inferior drept (ce aparţine ileonului), format din anse verticale.
Vascularizaţia jejuno-ileonului este asigurată de ramuri care provin din artera
mezenterică superioară.Sângele venos este colectat de vena mezentericăsuperioară. Limfa
este colectată în ganglionii mezenterici superiori, situaţi în rădăcina mezenterului.
Inervaţia jejuno-ileonului este vegetativă, asigurată de plexul mezenteric superior
desprins din plexul celiac.
Patologie
Enterita si enterocolita acută reprezintă o inflamaţie catarală, cu hiperemie şi
hipersecreţie mucoasă, uneori cu necroze ale mucoasei.Este produsă de virusuri,
salmonele, proteus, coli....etc.
La adult enterita se vindecă rapid, la copilenterita poate avea o evoluţie gravă, cu
toxicoză şi exitus.
Dizenteria bacilară este produsă de microbi din grupul Shiga: Se localizează în
special în colon.
INTESTINUL GROS
Intestinul gros continuă jejuno-ileonul şi se deschide la exterior prin
orificiul anal.
Lungimea sa este de 1,50 m, calibrul lui diminuând de la cec spre anus, la
origine are un calibru de 7 cm, iar terminal de 3 cm.
Intestinul gros se desebeşte de cel subţire prin mai multe caracteristici
exterioare;
 este mai scurt şi mai voluminos;
 se dispune sub formă de cadru;
 este parcurs de nişte benzi musculare numite teniile colonului,
 prezintă umflături, numite haustre;
 prezintă nişte formaşiuni grăsoase numiţi apendici epiploici;
Intestinul gros este subîmpărţit în cec, colon şi rect. La rândul său colonul
prezintă mai multe segmente : colon ascendent, transvers, descendent şi sigmoid.
Cecul şi apendicele vermiform
Cecul este prima porţiune a intestinului gros şi are forma unui sac menajer. Ocupă
fosa iliacă dreaptă. Uneori, el poate avea o poziţie înaltă, urcând spre ficat, alteori,
dimpotrivă, poate avea o poziţiejoasă, coborând în pelvis. Faţa anterioară a cecului vine
în raport cu peretele anterior al abdomenului, faţa posterioară vine în raport cu fosa iliacă,
muşchiul psoas-iliac şi nervul femural, care trece la acest nivel.
Apendicele vermiform este un segment rudimentar al intestinului gros,
transformat în organ limfoid. Are lungime de 7 -8 cmşi un calibru de 5-8 mm. Forma lui
este a unui tub cilindric mai mult sau mai puţin flexos. Se deschide pe faţa medială a
cecului, prin orificiul apendico-cecal. Apendicele se dispune faţă de cec intr-o
manierăvariabilă. De obicei, el este medial de cec, dar poate fi prececal, retrocecal,
subcecal sau laterocecal.
Arterele cecului si apendicelui provin din artera mezenterică superioară. Sângele
venos este colectat de vena mezenterică superioară. Limfaticele ajung în ganglionii
mezenterici superiori.Inervaşia vegetativă este asigurată de ramuri din plexul mezenteric
superior.
Colonul
Începe la nivelul valvulei ileo-cecale şi se termină în dreptul vertebrei S3. Din fosa
iliacă dreaptă urcă spre faţa viscerală a ficatului (colon ascendent), la acest nivel coteşte
formând flexura colică dreaptă, de la care începe colonul transvers care străbate
transversal cavitatea abdominală până la nivelul splinei. Ajuns la acest nivel, coteşte din
nou, formând flexura colică stângă, după care coboară spre fosa iliacă stângă (colon
descendent).Ultima porţiune a colonului, în formă de „S”, coboră în bazin (colon
sigmoid), unde, în dreptul vertebrei S3, se continuă cu rectul.
Colonul ascendent. Măsoară 8 – 15 cm lungime şi ţine de la fosa iliacă dreaptă
până la flexura colică dreaptă. Posterior colonul ascendent vine în raport cu peretele
dorsal abdominal şi cu rinichiul drept, prin intermediul unei fascii de coalescenţă (Toldt).
Anterior şi medial vine în raport cu ansele intestinului subţire, iar anterior şi
lateral şi cu peretele antero-lateral al abdomenului.
Colonul transvers. Are o direcţie uşor oblică în sus epre stânga şi măsoară 40 –
60 cm. Este cuprin între cele două flexuri ale colonului. Anterior vine în raport cu
peretele abdominal, iar posterior cu duodenul, capul şi corpul pancreasului. Datorită
mezoului său, colonul transvers separă cavitatea abdominală într-un etaj supra-mezocolic
şi un etaj inframezocolic. În sus vine în raport cu faţa viscerală a ficatului, cu stomacul şi
cu splina, iar în jos cu ansele jejuno-ileale.
Colonul descendent. Ţine de la flexura colică stângă până la fosa iliacă stângă şi
are o lungime de 14 – 20 cm. Are acelaşi raporturi ca şi colonul ascendent, fiind mai
profund situat faţă de acesta.
Colonul sigmoid. Ţine de la fosa iliacă stângă până la S3. În traiectul său descrie
litera S, de unde şi numele. Măsoară 40 – 50 cm şi prezintă două segmente:unul iliac şi
altul pelvin. Segmentul iliac ocupă fosa iliacă şi vine în raport posterior cu fosa iliacă,
muşchiul ileopsoas şi cu nervul femural. Segmentul pelvinvine în raport, în jos şi înainte,
cu vezica urinară la bărbat, iar la femei cu uterul şi anexele, posterior vine ăn raport cu
am pula rectală, iar în sus cu ansele intestinului subţire.
Vascularizaţia colonului este asigurată de artera mezenterică superioară şi
inferioară.Venele colonului sunt tributare venei porte.Limfaticele ajung în ganglionii
mezenterici superiori şi inferiori.
Inervaţia vegetativă este asigurată de fibre vegetative din plexul mezenteric.
Fibrele nervoase pătrund în pereţii colonului şi formează plexul mienteric şi plexul
submucos.
Patologie
Megacolonul este o dilataţie marcată a colonului, care determină stagnarea
materiilor fecale (coprostaza).
Boala Hircshprung (megacolonul congenital) se caracterizează prin absenţa
plexului nervos intramural.
RECTUL
Rectul începe la nivelul S3 şi sfârşeşte la nivelul orificiului anal. Ajuns în dreptul
coccisului, îşi schimbă traiectul, descriind o curbă cu concavitatea posterior, străbate
perineul şi se îndreaptă spre orificiul anal.
Rectul prezintă două segmente: unul superior, situat în cavitatea pelvină, mai
dilatat, numit ampula rectală, şi altul inferior, care străbate perineul, numit canal
anal.Ampula rectală are 10 – 12 cm lungime şi 5 – 6 cm calibru; canalul anal are 3 cm
lungime şi cam tot atât în calibru. Ampula rectală vine în raport posterior cu sacrul şi
coccisul, anterior, la bărbat, cu vezica urinară, iar la femeiecu corpul uterului. Lateral
vine în raport cu uterul şi vasele hipogastrice situate pe pereţii laterali ai pelvisului.
Canalul anal străbate perineul şi vine în raport anterior, la bărbat, cu uretra, iar la femei
cu vaginul.
În interiorul ampulei rectale se află plicile trasversale ale rectului (valvulele lui
Houston). În interiorul canalului anal se află 6 – 10 plici longitudinale (Coloanele
Morgagni). La nivelul lor, mucoasa este albăstruie, datorită plexului venos hemoroidal..
Arterele rectului sunt în număr de trei: artera rectală superioară (ram din artera
mezenterică inferioară), medie (ram din artera iliacă internă), inferioară (ram dinartera
ruşinoasă). Sângele venos este drenat în vena portă şi vena cavă inferioară.
Inervaţia este asigurată de plexul rectal şi plexul hipogastric.
Patologie
Reţeaua vasculară submucoasă din rect şi zona anală se poate dilata în staza
sanguină sau, datorită implicării scurgerii sângelui, dând hemoroizii.Aceştia se pot
dezvolta spre exterior (hemoroizi externi) sau spre interior (hemoroizi interni).
Hemoroizii pot prezenta următoarele complicaţii : hemoragii prin ruperea peretelui
vascular, inflamaţii (cu dureri locale) şi trombozarea.
1
Laboratorul Nr. 10
Glandele anexe ale tubului digestiv

La nivelul tubului digestiv sunt localizate numeroase glande, unele în pereţii săi,
altele constituind organe glandulare. Am văzut că glandele din pereţii tubului digestiv
sunt localizate cu precădere la nivelul tunicii interne (tunica mucoasă) a segmentului în
cauză, dar sunt şi situaţii în care , glandele pătrund până în tunica submucoasă, exemplu
glandele de la nivelul esofagului şi duodenului.Glandele mari dinafara pereţilor tubului
digestiv, numite glande anexe, comunică cu cavitatea segmentului digestiv respectiv prin
conducte excretoare.În această categorie intră glandele salivare, ficatul şi pancreasul.
Glandele salivare
În general, glandele salivare sunt exocrine de tip tubuloacinos anexate cavităţii
bucale.Glandele salivare secretă saliva care are rol în digestia bucală.Glandele salivare
sunt de două categorii, respectiv :
1. Glande salivare mici, fără canal excretor, se găsesc în grosimea mucoasei

sau submucoasei bucale la nivelul buzelor (glandele labiale), Obrajilor
(glandele molare), palatului (glandele palatine) şi a limbii (glandele
linguale).Ele sunt formate din unul sau mai mulţi acini care îsi varsă
produsul la suprafaţa mucoasei bucale printr-un canal excretor.
2. Glandele salivare mari, sunt situate în afara cavitaţii bucale; sunt perechi
şi îşi varsă produsul de secreţie în cavitatea bucală.În raport cu aşezarea
lor, glandele salivare mari sunt denumite astfel: glandele parotide,
submandibulare şi sublinguale.
2
Glanda parotidă
Figura 1. 1.Glanda parotidă, 2.Glanda submandibulară, 3.Glanda sublinguală

( http://fr.academic.ru )
Glanda parotidă este cea mai voluminoasă glandă salivară. Ea se află în loja glandei
parotide, care are forma unei piramide prismatice alcătuită din şase pereţi.
Glanda parotidă este localizată sub conductul auditiv extern (de unde şi numele: para-lângă; otis-
ureche) şi înapoia ramurii mandibulei,care formează peretele anterior al lojei parotide.Cântăreşte
20-30g.
Glanda este străbătută de ramurile nervului facial, de artera carotidă externă şi de vena
jugulară externă.Produsul de secreţie se varsă prin canalul lui Stenon, în vestibulul bucal
superior, în dreptul molarului II.Canalul Stenon are aspectul unei vene goale, lungimea masăară
5 cm iar diametrul 4-5mm.
Glanda parotidă este o glandă tubuloacinoasă de tip seros. În constituţia sa intră acini
secretori şi un sistem de canale excretoare.Acini secretă un lichid clar care nu conţine mucus.
Arterele parotidei provin din artera carotidă externă şi dintr-o ramură a ei, artera
temporală superficială.Sângele venos este colectat de vena jugulară externă.Limfaticele ajung în
ganglioni cervicali.
Glanda are o dublă inervaţie, simpatică (simpaticul cervical) şi parasimpatică.Menţionez
faptul că secreţia glandei este controlată de sistemul nervos parasimpatic.Fibrele parasimpatice
3
preganglionare pornesc de la nivelul nucleului salivator inferior, situat în bulbula rahidian şi

pătrund în nervul glosofaringian şi nervul timpanic, prin intermediul cărora ajung la ganglionul
otic, unde sinapsează cu neuronii din acest ganglion.De aici pornesc fibre postganglionare pe
calea nervului auriculotemporal care inervează acinii glandulari, deteminându-le secreţia.
Glanda submandibulară
Glanda sub mandibulară este situată într-o porţiune a regiunii cervicale superioare
numită loja submandibulară, sub planşeul bucal, pe faţa internă a corpului mandibulei
(Figura 2.).
Figura 2.Glanda submandibulară

(www.sfatulmedicului.ro )
Glanda submandibulară este intermediară, ca mărime, între glanda parotidă şi
glanda sublinguală.Cântăreşte 7 – 8 g. De pe faţa profundă a glandei pleacă canalul
Wharton, care are o lungime de 5 cm şi se deschide în caruncula sublinguală, la baza
rîului limbii. Glanda submandibulară este o glandă tubuloacinoasă mixtă, seromucoasă,
în care predomină acinii seroşi. Secreţia ei este seromucoasă, intermediară între cea a
parotidei şi sublingualei.
4
Arterele care vascularizează glanda provin din carotida externă, respectiv artera
facială care trece pe la polul superior al glandei. Sistemul venos este reprezentat de vena
facială.Limfaticele se strâng în ganglionii submandibulari, care drenează în final în
ganglionii cervicali. Glanda are o dublă inervaţie simpatică si parasimpatică. Fibrele
parasimpatice preganglionare pleacă din nucleul salivator superior situat în punte,
pătrund în nervii facial, coarda timpanului şi lingual, prin intermediul cărora ajung la
ganglionul submandibular.aici fac sinapsă cu neuronii care dau naştere fibrelor
postganglionare ce inervează glanda.
Glanda sublinguală
Glanda sublinguală este cea mai mică dintre glandele salivare mari şi se află
deasupra diafragmei bucale.
Glanda sublinguală
Figura 3. Glanda sublinguală
( medecin.skyrock.coml )
5
Glanda sublinguală prezintă aproape aceeaşi structură ca şi glanda

submandibulară, fiind de tip mixt, mucoseroasă, de care se deosebeşte prin predominanţa
acinilor mucoşi şi prin sistemul de conducte excretoare.
În structura glandei distingem o porţiune principală (glanda sublinguală principală)
şi 10 – 20 de lobii accesori (glanda sublingulă secundară).
Astfel partea anterioară a glandei, care alcătuieşte glanda sublinguală principală, se
deschide în cavitatea bucală prin canalul Bartholin. Canalul Bartholin se deschide în
caruncula sublinguală, în apropierea deschiderii canalului Wharton. Partea posterioară a
glandei care alcătuieşte glanda sublinguală secundară, se deschide de-a lungul pliciilor
sublinguale, prin mai multe canale scurte, numite canalele Rivinius.
Canalele Rivinius se deschid fie în canalul Bartholin, fie direc în caruncula
sublinguală sau chiar la nivelul mucoasei sublinguale.
Din punct de vedere structural, este o glandă tubuloacinoasă seromucoasă, în care
predomină componenta mucoasă. Produce o salivă opalescentă, mucoasă.
Inervaţia si vascularizaţia sunt asemănătoare cu cele ale glandei submandibulare.
Sângele oxigenat provine din artera linguală, iar cel venor ajunge în vena linguală.
Limfaticele drenează, în ganglionii cervicali.
Ficatul
Ficatul, este cea mai mare glandă anexă a tubului digestiv. Este situată în etajul
abdominal supramezocolic, în partea dreaptă, sub diafragm, deasupra colonului transvers
şi a mezocolonului, la dreapta stomacului.Are o consistenţă fermă şi o culoare brun –
roşiatică. La cadavru cântăreşte 1500g iar la individul viu se adaugă încă 800 – 1000 g
cât cântăreşte depozitat în ficat.
6
Figura 4. Ficatul, endoscopie tipică Figura 5. Localizarea anatomică a ficatului

(webmaster.vrai-group@epfl.ch) (www.sanatostun.ro)
Ficatul este menţinut în loja hepatică prin presiunea abdominală, vena cavă
inferioară, care aderă la ţesutul hepatic, pediculul hepatic şi un aparat ligamentar.
Ficatul are o faţă superioară, una inferioară, o margine inferioară şi o margine
posterioară, mai lată.
Faţa superioară sau diafragmatică, este divizată în doi lobii stâng şi drept prin
ligamentul falciform, întins de la faţa superioară a ficatului la diafragmă. Pe această faţa
se găsesc o parte din ligamentele aparatului ligamentar respectiv ligamentul falciform,
ligamentul coronar şi ligamentele triunghiulare.
7
Lobul hepatic stâng este mai mic decât cel drept . Prin intermediul diafragmei, faţa
superioară vine ăn raport cu inima, învelită în pericard şi cu bazele celor doi plămâni,
tapetate de pleură.
Faţa inferioară sau viscerală, este îndreptată în jos şi înapoi, pe suprafaţa ei se
observă şanţuri, ligamente, lobi şi impresiuni.
Şanturile sunt în număr de trei, două sagitale (drept şi stâng) sau longitudinal, şi al
treilea transvers.
Şanţul transvers este o depresiune adâncă prin care intră şi ies din ficat
formaţiunile ce alcătuiesc pediculul hepatic (artera hepatică, vena portă, nervii hepatici şi
ies limfaticele şi canalul hepatocoledoc).
Şanţul sagital – longitudinal stâng, este împărţit de şanţul transvers în două
segmente, unul anterior care conţine ligamentul rotund provenit prin obliterarea venei
ombilicale şi altul posterior care conţine cordonul fibros Arantius, provenit din
obliterarea ductului venos Arantius (care la făt face legătura între vena ombilicală şi vena
cavă inferioară).
Şanţul sagital – longitudinal drept este împărţit de şanţul transvers într-un segment
anterior, fosa cistică în care se găseşte vezica biliară şi altul posterior, şanţul venei cave
inferioare.
Ligamentele de pe faţa inferioară a ficatului sunt reprezentate de omentul mic sau
ligamentul hepato-esofago-gastro-duodenal.
Cele trei şanţuri împart faţa viscerală a ficatului în patru lobii:
1. lobul drept, situat în afara şanţului sagital drept,
2. lobul stâng situat în afaraşanţului sagital stâng;
3. lobul pătrat, situat înaintea şanşului transvers;
4. lobul caudat (Spiegel), situat înapoia şanţului transvers, prezintă două
procese: unulspre stânga, numit proces papilar, şi altul spre dreapta,
procesulcaudat.
8
Impresiunile sau amprentele se găsesc pe faţa viscerală a ficatului. Ele sunt date de
organele cu care această faţă vine în contact.
Lobul stâng prezintă impresiunea gastrică şi impresiunea esofagiană, lobul drept
prezintă impresiunea colică, impresiunea duodenală, impresiunea suprarenală şi amprenta
rinichiului drept iar lobul pătrat prezintă impresiunea pilorică.
Marginea inferioară a ficatului este ascuţită şi are o direcţie oblică fiind ascendentă
de la dreapta spre stânga, şi prezintă două incizuri, una la stânga incizura ligamentului
rotund, cea de-a doua la dreapta, incizuracistică, ocupată de fundul vezicii biliare.
Marginea posterioară aparţine feţei superioare a ficatului..Pe ea se află aria nuda a
ficatului, care este lipsită de piritoneu şi aderă intim la diafragmă prin tracturi
conjunctive.Ea corespunde vertebrelor T11 – T12.
Structura ficatului
La exterior, ficatul este acoperit de peritoneul visceral.Peritoneul de pe faţa
inferioară şi superioară a ficatului se răsfrânge pe peretele posterior al abdomenului,
formându-se astfel ligamentul coronar.La cele două extremităţi (stângă şi dreaptă), cele
două foiţe ale ligamentului coronar se apropie una de cealaltă, formând ligamentele
triunghiulare stâng şi drept., care ajung la diaphragm.
Sub peritoneul visceral se află capsula fibroasă a ficatului (capsula Glisson).De pe
faţa nei profundă pleacă septuri conjunctivo vasculare care pătrund în parenchimul
hepatic.Între aceste lame se delimitează lobulii hepatici, care sunt unităţii anatomice şi
funcşionaleale ficatului.Lobulii sunt vizibili şi se prezintă ca nişte granulaţii de mărimea
bobului de mei.Priviţi tridimensional au formă de priramidă cu 5-6 laturi.
La întâlnirea a trei lobuli există spaţiul port, care conţine o arteră perilobulară,
ramură a arterei hepatice, o venă perilobulară ramură din vena portă, un canalicul biliar
perilobular şi vase limfatice, toate învelite într-o stromă conjunctivă, dependentă de
capsula fibroasă a ficatului. Lobulul hepatic este format din celule hepatice, din capilare
sinusoide care provin din capilarizarea venei perilobulare, din vena centrolobulară spre
care converg sinusoidele şi din canaliculele biliare intralobulare.
9
Celulele hepatice sunt dispuse în spaţiu sub forma unor plăci sau lame, formate
dintr-un singur rand de celule şi alcătuiesc ţesutul funcţional al ficatului.Între lame se
delimitează spaţii în care se găsesc capilare sinusoide Între celulele hepatice şi peretele
capilarului sinusoid există nişte spaţii foarte strâmte, numite spaţiile Disse, prin care
circulă lichidul interstiţial şi în care proemină microvilii hepatocitelor.
Fiecare hepatocit vine în contact cu capilarele sinusoidale (polul vascular) şi cu
canaliculul biliar intralobular (polul biliar), în felul acesta celula hepatică poate să-şi
verse secreţia fie în canaliculele biliare (secreţie exocrină), fie în sinusoide (secreţia
endocrină).
Canaliculele biliare intralobulare nu au pereţi proprii, pereţii lor fiind reprezentaţi
de însăşi celulele hepatice. Spre periferia lobulului capătă pereţi proprii şi iau numele de
colangiolă (canalicule Hering). Aceste converg către canaliculele biliare perilobulare din
spaţiul portal, care, la rândul lor, se deschid în canaliculele biliare interlobulare.
Vena perilobulară de la nivelul spaţiului portal pătrunde în lobulul hepatic şi
formează sinusoidul hepatic. Înainte de a forma sinusoidul, ramura perilobulară a venei
porte prezintă un sfincter muscular, numit sfincter de intrare. Sinusoidele converg spre
vena centrolobulară, situată în centrul lobului.
Ramura perilobulară a arterei hepatice, după ce dă ramuri care vascularizează
elementele spaţiului portal, pătrunde şi ea în lobul şi se îndreaptă spre sinusoidul hepatic,
în care se termină. La locul de pătrundere în sinusoid există un sfincter muscular
arteriolar. Sinusoidele lobulului hepatic reprezintă, deci, locul de joncţiune al sângelui
arterial, adus de artera hepatică, cu sângele portal, adus de vena portă. Rolul sfincterelor
musculare mai sus menţionate este, acela de a regla fluxul sanguin la nivel hepatic, iar pe
de altă parte de a egaliza presiunea sângelui, mai mare în sângele arterial şi mai mică în
sângele portal, necesară amestecului de sânge arterial cu cel portal.
Venele centrolobulare părăsesc lobulul pe la baza lor şi devin vene sublobulare
(colectoare). Ele se unesc şi formează venele hepatice, care sunt tributare venei cave
inferioare.ele părăsesc ficatul la nivelul marginii posterioare.
10
Ficatul are o dublă vascularizaţie, una nutritivă, asigurată de artera hepatică, şi alta
funcţională, asigurată de vena portă.Artera hepatică, ramură a trunchiului celiac, aduce la
ficat sânge oxigenat din sistemul aortic. Artera hepatică, pătrunde în ficat prin hilul
hepatic si se ramifică, urmând subdiviziunile hepatice.
Vena portă se formează din trei trunchiuri venoase principale : vena mezenterică
superioară, vena mezenterică inferioară şi vena splenică. În sângele adus de această venă
la ficat se găsesc substanţele nutritive absorbite la nivelul mucoasei intestinal. Ajunsă la
nivelul hilului hepatic, vena portă, ca şi artera hepatică, se divide urmând subdiviziunile
hepatice.
Limfaticele ficatului ajung la ganglionii celiaci. Inervaţia ficatului este asigurată de
plexul hepatic format din fibre simpatice şi parasimpatice.Plexul hepatic se desprind din
plexul celiac.
Căile biliare
Căile biliare sunt conducte prin care bila secretată continuu de celulele hepatice,
este trasportată către duoden. Ele alcătuiesc prin urmare aparatul excretor al ficatului.
Deosebim două tipuri de cai biliare, şi anume intra- şi extrahepatice.
Căile biliare intrahepatice Sunt reprezentate de canalicule biliare intralobulare, fără
perete propriu; colangiole canale biliare, canalele biliare interlobulare situate în spaţiul
port ; canalele hepatice drept şi stâng.
11
Figura 6. Căile biliare intrahepatice (reţeaua verde ) (http://www.scritube.com)

Căile biliare extrahepatice , cuprinde un canal principal (canalul hepatocolector) şi un
aparat diverticular, format din vezica biliară şi canalul cistic.
Figura 7.Căile biliare extrahepatice

(www.scritube.com).
Canalul hepatic comun ia naştere din unirea , la nivelul hilului, a celor două
canale hepatice, stâng şi drept.Are olungime de 4-5 cm si un diametru de 5 mm.
12
Canalul hepatic comun iese din ficat la nivelul hilului hepatic, întinzându-se până
la confluenţa cu canalul cistic.Canalul hepatic comun este cuprins între micul epiploon
hepatoduodenal, împreună cu artera hepatică şi vena portă.
Canalul coledoc continuuă canalul hepatic comun, întinzându-se de la confluenţa
canalului hepatic comun cu ductul cistic şi până la locul de deschidere în duoden (papila
mare a duodenului II descendent ). Are o lungime de 5 -6 cm şi un calibru de aproximativ
6 mm.
Se deschide împreună cu canalul principal al pancreasului (Wirsung) în ampula
hepato-pancreatică (Vater), care proemină în duoden. La nivelul ampulei hepato-
pancreatice se află un sfincter muscular, sfincterul Oddi cu rol în reglarea evacuării
sucului biliopancreatic în duoden.
Mucoasa canalului coledoc conţine glande tubulare a căror secreţie diluează bila.
Canalul hepatocoledoc este învelit de seroasa peritoneală.
Canalul cistic leagă calea biliară principală cu vezica biliară.Are un calibru de 4
mm şi o lungime de 3 cm.Canalul cistic are rolul de a conduce bila în perioadele
interdigestive spre vezica biliară.Mucoasa canalului cistic prezintă numeroase
proeminenţe lamelare, numite valvulele lui Heister.
Vezica biliară (colecistul), este un organ cavitar în formă de pară, cu o lungime în
medie de 8 – 10 cm. Ea constituie principalul component al aparatului diverticular care
depozitează şi concentrează bila.Vezica biliară este situată pe faţa viscerală a ficatului,
ocupând segmentul anterior al şanţului sagital drept. Prezintă un fund, un un corp şi un
col.Fundul vezici depăşeşte marginea inferioară a ficatului. Corpul vezicii este acoperit
de peritoneu si vine în raport superior cu ficatul iar inferior cu colonul transvers. Colul
vezicii se continuă cu canalul cistic.
Arterele care asigură nutriţia căilor biliare extrahepatice sunt ramuri ale arterei
hepatice. Sângele venos ajunge în vena portă. Nervii provin din sistemul nervos
vegetativ, şi anume din plexul celiac.Fibrele nervoase formează în peretele veziculei
biliare plexuri nervoase intramurale.
13
Pancreasul
Pancreasul este o glandă voluminoasă anexă a tubului digestiv, este aşezat în
partea profundă a cavităţii abdominale înaintea coloanei lombare şi înapoia stomacului,
între duoden şi splină.
Figura 8.Localizarea anatomică a pancreasului (www.romedicale.ro)

Pancreasul este situat anterior de vertebrele T12, L1 şi L2 , prezentând la acest
nivel o concavitate care priveşte spre coloana vertebrală. Are greutatea de 80 – 120 g,
lungimea de 15 -20 cm şi o grosime de 2 cm. Capul pancreasului este porţiunea lăţită a
glandei, înconjurată de duoden. În partea inferioară prezintă procesul unicinat, pe
dinaintea căruia trec artera şi vena mezenterică superioară. Posterior de capul
pancreasului trece canalul coledoc, iar anterior trec colonul transvers şi mezocolonul, fapt
pentru care capul pancreasului prezintă un segment supra-mezocolic şi altul
inframezocolic. Raportul posterior al capului pancreasului cu canalul coledoc explică
apariţia icterului mecanic în tumori ale capului pancreasului.Circumferinţa capului este în
raport cu duodenul.Colul pancreasului are raport posterior cu originea venei porte, dar şi
cu vena cavă inferioară.
14
Corpul pancreasului este situat înaintea coloanei vertebrale, în dreptul vertebrelor

L1 – L2. Corpul pancreasului prezintă trei feţe: faţa anterioară care vine în contact cu faţa
posterioară a stomacului, faţa posterioară cu aorta, rinichiul stâng , glanda suprarenală
stângă, artera şi vena splenică, iar faţa inferioară, cu colonul transvers şi cu ansele
intestinale.
Coada pancreasului se îndreaptă spre splină, de care este legat prin ligamentul
spleno – pancreatic.
Pancreasul este alcătuit din două tipuri de ţesuturi: un ţesut care asigură secreţia
internă a glandei numit pancreasul endocrin, şi un ţesut care asigură secreţia exocrină
numit pancreas exocrin.
Structura pancreasului. La periferie, pancreasul este acoperit de o capsulă
conjunctivă subţire, de la care pleacă, în interior, septuri conjunctivo – vasculare care
separă lobulii pancreatici între ei.
Lobulii pancreatici sunt constituiţi din una sau mai multe grupe de acini
glandulari alungiţi, uneori ramificaţi, ca ai glandelor salivare, de unde şi denumirea de
glandă salivară a abdomenului.
De la caini pleacă ducte colectoare care confluează unele cu altele formând în final
ductele principal (Wirsung) si accesor (Santorini).Ductul principal, străbate pancreasul de
la coadă la cap şi se deschide în duoden.Ductul accesor ia naştere din ductul principal, la
nivelul capului pancreasului, şi se deschide în duodenul II, la nivelul papilei mici.
Pancreasul endocrin este reprezentat de insulele lui Langerhans, şi a fost sudiat
alături de celelalte glande endocrine.
Arterele care asigură nutriţia pancreasului sunt : artera pancreatico – duodenală
superioară, ramură a arterei gastroduodenale şi artera pancreatico duodenală inferioară ,
ramură a arterei mezenterice superioare.Deasemenea pancreasul mai primeşte ramuri şi
din artera splenică.Venele se varsă în vena mezenterică superioară şi în vena
splenică.Limfaticele drenează limfa în ganglioni regionali (pancreatici, splenici, hepatici,
15
mezenterici). Nervii sunt fibre simpatice şi parasimpatice care vin din plexul celiac.Ei
pătrund în glandă o dată cu vaele de sânge.
Patologia glandele anexe ale tubului digestiv

Oreionul ( Parotidita epidermică, infecţia urliană)
Oreionul este o boală infecţioasă şi contagioasă, produsă de virusul urlian
(Myxovirus parotidis), caracterizată clinic prin inflamaţia nesupurativă a glandelor
salivare parotide şi uneori şi a altor regiuni tisulare ex. testiculul, pancreas, sistemul
nervos central.
Infecţia este tasmisă în colectivitate şi nu numai de la un individ bolnav la unul
sănătos.
Incubaţia infecţie urliene durează în medie 14 – 21 zile cu limite extreme de 9 –
25 zile. Boala este frecvent întâlnită la şcolarii mari şi la adulţii tineri.
Manifestările clinice, boala debutează de obicei lent cu febră mică sau moderată,
oboseală, dureri de cap şi scăderea poftei de mâncare, rareori dureri articulare şi
musculare.
Tratament. Izolarea individului bolnav, repaus la pat timp de 14 – 17 zile, dietă
bogată în alimente cu valoare nutritivă ridicată. În cazul colectivităţilor, boala se declară
numeric şi se impune dezinfecţia incintei.
Hepatitele virale
Hepatitele virale sunt cele mai frecvente afecţiuni hepatice, au o mare arie de
răspândire geografică şi un impact progresiv asupra ţesutului hepatic.
16
Hepatita A
Hepatita A, este o infecţie a ţesutului hepatic cu un virus ARN, care are o
perioadă de incubare cuprinsă între 15 – 45 zile.
Boala are următoarele simptome nespecifice : oboseală, stare de slăbiciune,
anorexie, greaţă, vărsături, durere abdominală şi mai rar febră urmată de dureri de cap,
erupţii cutanate şi diaree.
În cazul copiilor de sub 6 ani, 70% din infecţii sunt asimptomatice, în acest caz
icterul nu se asociază cu boala, în cazul copiilor de peste 6 ani infecţia este de obicei
asociată cu simptome, icterul instalânduse la peste 70% dintre pacienţi.
În cele mai multe cazuri simptomele durează între 2- 6 luni, dar nici o dată nu
depăşesc 6 luni.
Hepatita A nu determină o infecţie cronică a ficatului.
Cele mai frecvente căi de trasmitere a hepatitei A sunt :
1. ingerarea alimentelor şi a apei ce a intrat în contact cu materii fecale
infectate cu virusul hepatitei A;
2. nespălarea mâinilor după utilizarea grupului sanitar;
3. utilizarea tacâmurilor, folosite în prealabil de o persoană purtătoare a
virusului hepatic A;
4. sexul neprotejat;
şi, de asemenea există situaţii care favorizează transmiterea virusului hepatic A.
- dezastrele naturale, cutremure, inundaţii etc.
Tratamentul hepatitei A, se recomandă repaus la pat, evitarea consumului
de alcool în schimb se recomandă consumul de lichide vitaminizante.
Cea mai bună metodă de prevenire a infecţiei cu virus hepatic A, este
vaccinarea, spălarea mâinilor, evitarea onsumului de fructe şi legume nespălate,
sexul protejat (de orice tip).
17
Hepatita virală B (HVB)

Este o infecţie a ficatului cauzată de un virus de tip ADN, care are o perioadă de
incubare cuprinsă între 60 – 180 zile.
Infecţia cronică cu virusul hepatic B cunoaşte 4 faze :
1. Faza de toleranţă imună;
2. Faza de clearance imun;
3. Faza de replicare virală joasă;
4. Faza de reactivare;
Simptomele infecţiei variază de la o formă de infecţie la alta, sunt persoane
infectate cu virusul hepatic B, care prezintă simptome asemănătoare cu cele generate de
gripă, în alte cazuri, pe lângă simptomele gripale, mai pot apărea icterul şi durerile
abdominale puternice.
Infecţia cu VHB, apare atunci când sângele infectat intră în organismul unei
persoane neinfectate. Este de asemenea transmis prin sex neprotejat şi foarte frecvent, de
la o mamă infectată la copil în timpul naşterii.
Evoluţia naturală a VHB-ului, este către ciroză şi cancer hepatic.
Prin urmare principalul scop al trataentului este de a stopa această evoluţie. Pe
termen scurt tratamentul se orientează către obţinerea următoarelor beneficii:
- inhibarea replicări virale;
- normalizarea valorilor transaminazelor;
- încetinirea/ regresia fibrozei hepatice;
Acest tip de infecţie virală necesită o foarte bună monitorizare a pacientului, în
special în perioada de tratament cu medicamente cu efect antiviral si imunomodulator.
Hepatita virală C (HVC)
Hepatita de tip C, este o infecţie cauzată de un virus de tip ARN, care are o perioadă de incubare de
17 – 180 zile.
18
Majoritatea persoanelor infectate cu VHC, nu manifestă nici un fel de simptome (semne clinice).
Însă , infecţia poate fi asociată cu următoarele simptome nespecifice : oboseală, anorexie, durere
abdominală, icter, iritaţii cutanate, manifestări pseudo – gripale.
Simptomatologia specifică presupune ;
- hepatomegalie
-spelnomegalie
-ginecomastie
- steluţe vasculare.
Hepatita C este transmisă în principal prin sânge în timpul transfuziilor, utilizarea repetată a
seringilor şi prin contact sexula neprotejat.
Tratamentul hepatitelor C, cuprinde trei aspecte :
1. regimul – evitarea consumului de alcool şi a curelor cu vitamina E;
2. vaccinarea;
3. medicaţia antivirală;
Persoanele care suferă de hepatita C cronică prezintă un risc ridicat de evoluţie către ciroză şi cancer
hepatic.
Pancreatita
Pancreatita este o manifestare inflamatorie a pancreasului, care poate varia în persistenţă şi
severitate.
În funcţie de gradul de severitate pancreatita poate fi ; acută şi cronică.
Simptome şi posibile cauze ale pancreatitei.:
Simptome:
 Durere severă în zona abdominală de sus (în cazul pancreatitei acute, durerea începe
brusc; la cea cronică durerea este în general constantă).
 Greaţă şi vomitat;
 Abdomen umflat şi sensibil;
 Dezhidratare;
 Tensiune mică care poate cauza leşin/ameţeală;
19
 In cazul pancreatitei cronice, fecalele se pot îngălbeni având un miros rău;

Pancreatita de cele mai multe ori este cauzată de pietrele la fiere introduse în canalul
pancreatic, sau de abuzul de alcool. Potrivit statisticilor, nouă din zece cazuri de
pancreatită cronică se întampla din cauza alcoolului. De asemenea, pancreatita poate fi
cauzată de anumite medicamente (acetaminofen, sulfonamid, diuretice tiazidice si
furosemide); de o rană severă la abdomen cum ar fi lovitura sau operaţia; de infecţie
virală cum ar fi hepatita sau oreion; de anormalităţi genetice în canalul pancreatic.
Laboratorul Nr. 11
ANATOMIA APARATULUI EXCRETOR

Aparatul excretor este alcătuit din rinichi şi din căile urinare.
Rinichiul
Rinichii sunt aşezaţi profund în cavitatea abdominală, simetric de o parte şi de alta
a coloanei vertebrale, în regiunea lombară. Ei se proiectează de la nivelul ultimilor două
vertebre toracale ( T11, T12), până la vertebra a treia lombară (L3), rinichiul drept fiind
situat ceva mai jos, cu aproximativ o jumătate de vertebră faţă de cel stâng, din cauza
prezenţei ficatului în partea dreaptă.
Figura 1. Aparatul excretor

(www.medipedia.ro)
Rinichii ocupă o lojă proprie, loja renală, delimitată de o fascie fibroasă, fascia
renală, care prezintă o porţiune prerenală (fascia prerenală Toldt, care vine în raport cu
peritoneul parietal posterior), şi alta retrorenală (fascia retrorenală Zuckerkandl, care
vine în raport cu peretele abdominal ). Cele două foiţe se unesc la nivelul marginilor şi al
hilului rinichilor, alcătuind fascia renală, care se prinde de formaţiunile fibroase din jur.
1
În interiorul lojei renale se găseşte un strat de grăsime, grăsimea perirenală , care
înveleşte rinicii. În afara lojei se găseşte un alt strat de grăsime , grăsimea pararenală, mai
groasă posterior. Atât grăsimea prerenală cât şi cea pararenală au rol protector împotriva
traumatismelor din regiunea lombară.
Rinichiul are o lungime de 11- 12 cm, lăţimea de 5-6 cm şi o grosime de 3-4 cm.
Rinichiului i se descriu două feţe (anterioară şi posterioară), două margini (externă şi
internă) şi doi poli (superior inferior).
Faţa anterioară a rinichiului drept vine în raport cu lobul drept al ficatului şi cu
unghiul colic drept, iar faţa anterioară a rinichiului stâng vine în raport cu pancreasul,
splina, stomacul şi bursa omentală. Prin feţele posterioare, rinichii vin în raport cu
diafragmul, cu coasta a 12-a, muşchiul psoas, muşchiul pătrat lombar şi cu o parte din
nervii plexului lombar (nervii ilioinghinal şi iliohipogastric).
Marginile sunt una externă şi alta internă. Marginea externă este convexă, iar cea
internă este concavă numai în porţiunea mijlocie, cea care corespunde hilului renal, adică
locului de iontrare şi ieşire a elementelor vasculo-nervoase, şi bazinetului.
Polii rinichiului sunt unul superior şi altul inferior. Polul superior vine în raport
cu glanda suprarenală.
Structura internă
La un examen cu ochiul liber a unei secţiuni făcute de-a lungul marginii convexe
a rinichiului se observă următoarele formaţiuni; capsula renală şi parenchimul renal.
1.
2.
Figura 2. 1. Capsula renală, 2. Parenchimul renal
2
Capsula renală se prezintă sub forma unui înveliş fibro-elastic, care acoperă
toată suprafaţa rinichiului şi care aderă la parenchimul subiacent. Capsula renală este o
formaţiune conjunctivă uşor detaşabilă.
Parenchimul renal este alcătuit din două zone: o zonă centrală, numită medulară,
de culoare roşie închisă; o zonă periferică de culoare brună-gălbuie, numită corticală.
Zona medulară (medulara) prezintă, pe secţiune, nişte formaţiuni de aspect
triunghiular, numite piramidele lui Malpighi. În număr de 7 până la 14, ele sunt orientate
cu baza spre periferie, către corticală, şi cu vârful spre centru, către hilul renal. Piramidele
sunt separate prin cordoanele Bertin. Vârfurile acestor piramide sunt rotunjite şi poartă
numele de papile renale. Suprafaţa fiecărei papile renale este perforată de un număr
variabil de orificii (15- 20) care alcătuiesc aria ciuruită (aria cribrosa). Prin aceste orifici
se scurge urina prin tubii colectori Bellini în calicele renale mici. Suprafaţa piramidelor
renale are aspect striat, determinat de tubii colectori Bellini şi de arterele drepte adevărate
care străbat piramidele Malpighi în tot lungul lor, de la bază la vârf.Fiecare piramidă
Malpighi are semnificaţia unui lob renal, ceea ce înseamnă că un rinichi are tot atâţia
lobi câte piramide Malpighiare.
Zona corticală (corticala) prezintă pe şecţiune formaţiuni de aspect triunghiular,
numite piramide Ferrein, în număr de 300 – 500 pentru fiecare piramidă Malpighi.
Piramidele Ferrein sunt orientate invers decât piramidele malpighiene, adică cu baza spre
centru, la baza piramidelor Malpighi, şi cu vârful spre periferie, fără a atinge capsula
renală. Fiecare piramidă Ferrein are semnificaţia unui lobul renal şi reprezintă prelungiri
ale medularei în corticală. Între piramidele Ferrein se află aşa-numitul labirint, în care se
găsesc corpusculii renali, vase sangvine şi tubi uriniferi în direcţii variate.
Unitatea structurală şi funcţională a lobilor şi a lobulilor renali este nefronul.
Numărul nefronilor este mare, mai mult de un milion pentru fiecare rinichi. În alcătuirea
unui nefron intră două părţi; capsula Bowman şi un sistem tubular.
3
Figura 3. Nefronul (www.educarchile.cl)
Capsula Bowman reprezintă porţiunea iniţială a nefronului. Ea este situată în
corticală şi are forma unei cupe cu pereţii dubli prezentând doi poli, respectiv:
1. Polul vascular, locul prin care intră în capsulă arteriola aferentă care se
capilarizează formând un ghem de capilare, numit glomerulul renal
Malpighi, şi prin care iese din capsulă arteriola eferentă.
2. Polul urinar situat în partea opusă celui vascular.
Foiţa internă a capsulei Bowman este formată din celule turtite şi se mulează
intim pe ghemul de capilare al glomerulului renal malpighi. Foiţa externă a capsulei se
continuă cu tubul contort proximal. Capsula Bowman, împreună cu glomerulul renal,
formează corpusculul renal Malpighi.
Sistemul tubular, situat în continuarea capsulei Bowman, este alcătuit din mai
multe segmente, care, în totalitate, măsoară 3-4 cm. Astfel sunt;
4
1. Tubul contort proximal, are o lungime de 15 mm, un traseu ]ncol[cit, situat ]n
corticală în imediat apropiere a capsulei Bowman. Prezintă în structura sa un
epiteliu simplu cubic cu margine în perie perfect adaptat activităţilor de
reabsorbţie.
2. Ansa Henle, situată în continuarea tubului contort proximal, este formată din
două ramuri:
 o ramură descendentă, mai puţin subţire, care trece din corticală în
medulară, unde face o buclă numită ansă propriu-zisă.
 Un ram ascendent, mai gros, care se reîntoarce din medulară în corticală
(funcţional ansa Henle participă la procesul de concentraţie şi diluţie).
3. Tubul contort distal, un tub răsucit, situat în corticală, în continuarea ansei Henle.
Tubul contort distal este format din două porţiuni: o porţiune dreaptă şi o porţiune
contortă (întortocheată). Limita dintre cele două porţiuni este reprezentată de o
structură de tip particular , numită macula densa, care face parte din aparatul
juxtaglomerural. La exterior, această limită corespunde punctului de contact
dintre segmentul distal şi corpusculul renalde care aparţine. Contactul se face la
nielul polului vascular al corpusculului (vezi figura numărul 3). Aparatul
juxtagmomerular are rol de a regla activitatea rinichilor şi de a secreta renina şi
eritro-poietina.
Mai mulţi tubi contorţi distali se varsă într-un tub colector Bellini, care nu face parte din
nefron. Într-un tub colector bellini drenează între 5000- 6000 tubi contorţi distali. Tubul
colector Bellini trece din corticală în medulară, străbătând piramidele Malpighi de la bază
până la vârf, unde se varsă în calicele renale mici prin orificiile de la suprafaţa papilelor
renale. Întreg sistemul tubular al rinichilor are o lungime de 60-80 Km şi o suprafaţă
totală de circa 5 m2 .
Vascularizaţia şi inervaţia rinichiului
Vascularizaţia rinichiului este asigurată de artera renală, ramură viscerală din
aorta abdominală. Artera renală se împarte la nivelul hilului renal în mai multe ramuri
care pătrund printre piramidele Malpighi formând arterele interlobare. La nivelul bazei
piramidelor Malpighi, ele se divid dicotomic, se arcuiesc şi formează arterele arcuate,
care sunt artere terminale şi neanastomozate între ele. Din arterele arcuate pornesc în
5
corticală, printre piramidele Ferrein, arterele interlobulare care vascularizează corticala
până la capsula renală. Tot de la acest nivel pornesc în medulară artere adevărate sau în
poaie , care vascularizează piramidele Malpighi de la bază până la vârf, de-a lungul
tubilor colectori Bellini. Din arterele interlobulare se desprind arteriole aferente care intră
în capsula Bowman prin polul vascular , unde se capilarizează şi formează glomerulul
renal Malpighi, din care ia naştere apoi arteriola eferentă, mai subţire decât cea aferentă.
Aceasta iese din capsula Bowman tot prin polul vascular, după care se recapilarizează în
pereşii tubului urinifer.
Sângele venos este colectat de capilarele dispuse la periferie, sub capsula renală,
numite stelele Verheyen. Din această reţea, venele au un traiect invers arterelor şi sunt
reprezentate de venele interlobuilare, venele arcuate, venele interlobare care se varsă în
venele pre- şi retropielice, iar acestea în vena renală. În vena renală stângă se varsă şi
vena testiculară la bărbat sau ovariană la femeie. Venele renale se deschid în cava
inferioară.
Limfa rinichiului este colectată de vasele limfatice care merg cu venele şi care o
drenează în ganglionii aortici.
Rinichiul are o inervaţie vegetativă simpatică şi parasimpatică. Inervaţia
vegetativă a rinichilor provine din plexul celiac, mezenteric superior şi aortico-renal, care
conţin fibre din lanţul simpatic (nervii splanhnici) şi fibre vagale mai puţin numeroase.
Nervii au o acţiune vasomotorie, reglând debitul sangvin al rinichiului.
Căile de eliminare a urinii
Căile urinare sunt alcătuite din calicele renale, bazinet, ureter, vezică urinară şi
uretră.
Calicele renale şi bazinetul
Calicele renale reprezintă porţiunea iniţială a căilor urinare. Ele sunt de două
feluri mici si mari. Calicele renale mici sunt nişte formaţiuni cu aspect de cupă care se
află în jurul deschiderii fiecărei papile renale. Calicele renale mici sunt situate la vârful
piramidelor Malpighi. Numărul lor este de 7-14. Ele se unesc în trei calice renale mari:
superior, mijlociu şi inferior. La rândul lor calicele renale mari se unesc şi formează
bazinetul.
6
Bazinetul
sau pelvisul
renal este un organ
cavitar de formă
aproximativ triunghiulară care rezultă din confluarea calicelor renale

mari. El se continuă cu ureterul. Bazinetului îi sunt descrise două porţiuni o
porţiune intrarenală şi o porţiune extrarenală. Din punct de vedere al
structurii, calicele şi bazinetul sunt alcătuite din trei tunici: mucoasă,
musculară şi adventicea.
Ureterul este un organ tubular lung de 25-30cm, ce se întinde de la bazinet şi
până la vezica urinară, în care se şi deschide. El prezintă o porţiune abdominală, ce se
întinde de la bazinet până la intrarea în micul pelvis, şi o porţiune pelviană care se întinde
de la intrarea în micul pelvis până la vezica urinară. Ureterul prezintă un calibru inegal cu
două regiuni înguste respectiv una situată imediat sub bazinet şi alta la intrarea în micul
bazin. Pătrunderea ureterului în vezica urinară este oblică pe o distanţă de 1-2 cm, aceasta
formând cu peretele vezicii un unghi ascuţit.
1.
7
Figura 4. 1. Ureterul (www.despreboli.ro)
Ureterul are un perete alcătuit din trei tunici:

 una externă, fibroasă , numită adventice;
 una mijlocie, musculară cu fibre musculare netede;
 una internă, mucoasă, care căptuşeşte lumenul ureterului;
Vascularizaţia ureterului este asigurată de arterele ureterale, care, în porţiunea
superioară, provin din artera renală, iar in cea inferioară din artera vezicală.
Sângele venos este colectat de venele ureterale satelite arterelor.
Inervaţia este vegetativă simpatico parasimpatic, ea provine din plexul renal,
pentru porţiunea superioară, şi din cel hipogastric, pentru porţiunea inferioară a
ureterului.
Vezica urinară
Vezica urinară este un organ cavitar aşezat în micul bazin în loja vezicală. Ea este numai
în parte învelită de peritoneu. Vezica urinară este fixată de loja ei printr-un ligament
peritoneal şi prin continuitatea cu uretra şi ureterele.
8
1.
Figura 5. Vezica urinară (www.romedicale.ro)
Vezica urinară are o formă variabilă în funcţie de cantitatea de urină care se

găseşte în interiorul ei. Asfel, când vezica urinară este plină, are formă ovoidă, iar când
este goală are formă semilunară sau de cupă, acărei concavitate priveşte în sus.
Capacitatea vezici urinare este de 250- 300ml.
Din punct de vedere al configuraţiei externe, vezica urinară prezintă un fund, un
corp şi un vârf.
Fundul vezicii urinare este situat inferior. La nivelul fundului se găsesc cele două
orificii ale ureterelor şi orificiul intern al uretrei. Porţiunea cuprinsă între aceste orificii
poartă numele de trigon vezical şi vine în raport cu cu prostata cu canalul deferent , cu
veziculele seminale la bărbat, cu peretele anterior al vaginului şi cu colul uterinla femeie.
Corpul vezicii urinare prezintă o faţă anterioară, două feţe laterale şi o faţă posterioară.
Faţa anterioară vine în raport atât la bărbat cât şi la femeie cu simfiza pubiană, de care
este despărţită prin ţesut conjunctiv lax. Feţele laterale vin în raport cu muşchii ridicători
anali care formează pereţii musculari ai pelvisului. Faţa posterioară are raporturi diferite
la bărbat şi la femeie. La bărbat, ea vine în raport, în partea de sus acoperită de peritoneu,
9
cu ansele intestinului subţire şi cu colonulsigmoid, iar în partea de jos vine în raport cu
rectul.
La femeie, partea de jos vine în raport cu colul şi cu istmul uterului. Vârful vezicii
urinare, situat superior, este învelit, ca şi faţa posterioară a corpului vezicii, de peritoneul
pelvian. El vine în raport cu ansele intestinale.
Rezumând baza vezicii urinare vine în raport cu prostata, veziculele seminale şi
canalele deferente la bărbat, iar la femeie, cu vaginul şi cu colul uterin.
Peretele veziciii urinare este alcătuit din trei tunici:
1. o tunică externă, seroasă, reprezentată de peritoneu, care acoperă vezica
numai pe faţa ei posterioară şi superioară, în rest fiind încojurată de un
strat de ţesut conjunctiv lax;
2. o tunică mijlocie, musculară, alcătuită din trei straturi de fibre musculare
netede;
3. o tunică, mucoasă, care căptuşeşte suprafaţa internă a vezicii urinare şi
este cutată.
Vezica urinară acumulează urina, care se elimină în mod continuu prin uretere, şi
o evacuează în mod discontinuu, ritmic, de 4-6 ori în 24 de ore, prin actul micţiunii.
Sângele încărcat cu oxigen ajunge la nivelul vezicii urinare prin arterele vezicale.
Sângele venos este recoltat de vena iliacă internă.
Limfa este colectată de vasele limfatice şi ajunge la ganglionii iliaci.
Inervaţia vezicii urinare este vegetativă, asigurată de sietmul nervos simpatic şi
parasimpatic din plexul vezical cu origine în plexul hipogastric.
Uretra
Uretra este un canal musculomembranos care diferă în raport cu sexul.
La bărbat uretra , are o lungime medie de 14-16 cm, iar la femeie de 4-5 cm. La
masculi uretra începe de la fundul vezicii urinare şi se termină la capătul penisului printr-
un orificiu numit meatul uretral. Uretra masculină are rol atât în eliminarea urinii, cât şi a
lichidului spermatic. Ea este constituită din trei porţiuni: uretra prostatică, în ea se
deschid canalele ejaculatoare şi canalele excretoare ale prostatei, uretra membranoasă ,
care străbate diafragma pelvină, uretra spongioasă, care străbate penisul. Uretra
10
spongioasă este înconjurată de o formaţiune vasculară specială, numită corpul spongios al
uretrei.
Structura uretrei masculine diferă de la o porţiune la alta. La nivelul uretrei
spongioase tunica musculară lipseşte. Tunica externă este alcătuită din ţesut conjunctiv.
La femeie uretra, se prezintă ca un canal musculomembranos lung de 4-5 cm,
care începe de la fundul vezicii urinareşi se termină în vestibulul vaginului.Ea are un
calibru mai mare decât uretra masculină. Rolul ei fiziologic se rezumă în exclusivitate la
eliminarea urinii din vezica urinară.
Uretra la femeie prezintă două segmente:
 un segment pelvin, situat în pelvis, anterior de rect şi înapoia vaginului;
 un segment perineal, care străbate perineul şi se deschide în vulvă;
Ea are un orificiu interior, la nivelul vezicii urinare, şi altul exterior, în vestibulul vaginal,
fiind prevăzută cu un sfincter extern striat volunar.
PATOLOGIA APARATULUI EXCRETOR
Hidronefroza
Orice obstacol în scurgerea urinii din bazinet duce la hidronefroză adică, la
dilatarea bazinetului şi a calicelor renale, cu atrofia de compresie a parenchimului renal.
Hidronefroza uni- sau bilaterală reprezintă o complicaţie a obstrucţiei bazinetului sau
ureterelor prin calculi sau tumori, inclusiv tumori ale vezicii urinare şi prostatei. Nu
rareori se pot găsi hidronefroze în malformaţii ureterale sau în tulburări neuromusculare
ale căilor urinare.
Litiaza renală
Calculii renali au mărimi de la un bob de mazăre la unul de fasole, dar pot ajunge
şi la dimensiuni mult mai mari. Calculii formaţi din fossfaţi de calciu şi magneziu au o
culoare cenuşie, în general, sunt de dimensiuni marişi au o consistenţă de piatră ponce.
Calculii formaţi din oxalat de calciu au o culoare închisă, formă de dudă şi o consistenţă
11
dură. Calculii uratici sunt galben- bruni, multipli; sunt prezenţi la bolnavii de gută.
Calculii de cistină sunt gălbui, moi, apar în cistinurie.
Apariţia calculilor este favorizată de toate condiţiile care duc la o eliminare
crescută de compuşi ce fac parte din constituţia calculilor. Calculii formaţi din fosfaţi de
calciu şi din fosfaţi de magneziu apar în bolile cu hipercalciurie şi hiperfosfaturie; de
exemplu hipoerparatiroidismul primar. Prezenţa calculilor poate determina inflamaţii ale
căilor urinare, respectiv pielită şi pielonefrită.
Inflamaţii
Cistitele sunt inflamaţii produse în special de bacterii ( E. coli, proteus,
enterococi), care ating mucoasa vezicală, pornind de la uretră sau de la rinichi. Staza
urinară şi calculii sunt condiţii favorizante.
Cistita acută catarală se însoţeşte de hipremie, tumefierea mucoasei urinare,
descuamarea epiteliului şi hemoragie.
Cistita purulentă poate fi localizată la suprafaţa mucoasei sau interstiţial.
Inflamaţia acută se poate extinde la ţesutul conjunctiv perivezical şi la seroasa peritoneală
( pericistită şi peritonită).
12
Laboratorul Nr. 13
APARATELE DE REPRODUCERE ŞI FUNCŢIA LOR

Aparatele de reproducere sunt reprezentate de aparatul genital feminin şi aparatul genital
masculin.
APARATUL GENITAL FEMININ
Aparatul genital feminin este alcătuit din organele genitale interne şi organele genitale externe.
Organele genitale interne, reprezentate de ovar, trompă uterină, uter şi vagin sunt aşezate în micul pelvis/
bazin, iar cele externe, reprezentate de vulvă, situate la exterior.
Ovarul
Ovarul este un organ pereche care are rol de glandă cu secreţie mixtă, externă şi internă. Are
forma unui ovoid turtit, de 6-8 g, cu diametrul mare de 3-5 cm. Prezintă două feţe, două margini şi două
extremităţi. Culoarea ovarului este roşie-cenuşie. Până la pubertate, suprafaţa lui este netedă, pentru ca în
perioada de fertilitate acesta să prezinte mici reliefuri date de prezenţa unor vezicule mari pline cu lichid,
numite foliculi. La femeile mai în vârstă, suprafaţa ovarului este brăzdată de cicatrice provocate de
involuţia corpilor galbeni care îi dau acestuia aspectul de sâmbure de piersică.
Structura ovarului
Structura ovarului variază cu vârsta. În structura ovarului matur se disting două tipuri
fundamentale de ţesuturi: epiteliul şi stroma conjunctivă.
Ovarul este acoperit la suprafaţă de un epiteliu simplu, sub care se găseşte un înveliş conjunctiv
numit albugineea ovarului, care se continuă fără delimitare netă cu stroma corticalei acestuia. În interior
se află parenchimul glandular, cu cele două zone caracteristice: medulara şi corticala.
Zona medulară este formată din ţesut conjunctiv lax, în care se găsesc elemente vasculare
sangvine şi limfatice, cât şi fibre nervoase vegetative.
Zona corticală conţine elemente cu valoare funcţională: foliculi ovarieni în diferite faze evolutive.
Foliculii primordiali sunt nişte formaţiuni rotunde alcătuite dintr-o celulă mare sferică situată în
centru, care poartă numele de ovocit, şi dintr-un strat de celule mici, turtite sau înalte situate periferic,
numite celule foliculare. Ovocitul reprezintă un stadiu de evoluţie în cursul transformărilor pe care le
suferă celula germinativă primitivă până la stadiul de ovul matur.
NOTĂ: Informaţiile ştiinţifice din text, descrierea structurilor anatomice şi mecanismele de acţiune fiziologică au fost preluate din mai
multe surse ca atare (în întregime), prelucrate parţial sau total. Pentru cursivitatea textului nu apar citările bibliografice. Informaţiile se
regăsesc ca atare în lista de bibliografie recomandată. Informaţiile sunt utilizate ca repere in procesul de predare-învăţare- evaluare,
acestea nu sunt şi nu vor fi pupblicate, respectând codul de conduită deontologică.
Foliculii ovarieni plini reprezintă un stadiu mai evoluat al foliculilor primordiali. La foliculii plini
ovocitul este înconjurat de o substanţă amorfă care, la rândul ei, este învelită de mai multe straturi de
celule foliculare care alcătuiesc membrana foliculară sau granuloasă.
Foliculii ovarieni cavitari sunt, la rândul lor, stadii şi mai evoluate ale foliculilor plini. Ei se
caracterizează prin prezenţa în membrana foliculară a unor cavităţi pline cu lichid situate între celulele
foliculare. Aceste cavităţi apar ca urmare a degenerării celulelor foliculare, iar lichidul din ele este
secretat de celulele foliculare active.
Foliculii ovarieni maturi reprezintă ultimul stadiu de evoluţie a foliculilor.
Majoritatea foliculilor primordiali degenerează, transformându-se în foliculi atretici.
Structura folicului matur este mai complexă decât cea a stadiilor evolutive premergătoare acestuia.
Ovocitul din foliculul matur, iniţial de ordinul I (diploid), suferă înainte de ovulaţie prima
diviziune de maturare şi devine ovocit II (haploid), formă sub care este expulzat în timpul ovulaţiei.
După eliminarea ovocitului, foliculul ovarian matur se transformă în corp galben, care ia naştere
prin trasformarea celulelor foliculare în celule endocrine ce secretă progesteron.
Vascularizaţia ovarului este asigurată de artera ovariană, ramură a aortei abdominale, şi de
ramura ovariană din artera uterină. Sângele venos ajunge în final în vena cavă inferioară.
Inervaţia este asigurată de nervi din plexurile vegetative aortice şi hipogastric.
CALEA GENITALĂ
TROMPELE UTERINE
Trompele uterine (tubele uterine) sunt conducte musculo-membranoase care se întind de la ovar
până la uter, cu care comunică prin orificii numite ostii uterine. Extremitatea laterală prezintă ostiul
abdominal ce se deschide în cavitatea abdominală. Au o lungime de 7 – 12 cm şi se împart în patru
porţiuni: intrauterină (situată în peretele uterin), istmul trompei, ampula tubei şi infundibulul.
Structura trompei
Peretele trompei este alcătuit din trei tunici: mucoasa, musculara şi seroasa.
Tunica mucoasă prezintă la examenul cu ochiul liber nişte creste longitudinale, mai numeroase şi
mai subţiri la nivelul infundibulului trompei şi mai puţin numeroase la nivelul istmului. Mucoasa este
prevăzută cu celule ciliate şi neciliate ce uşurează trecerea spermatozoizilor şi a ovulului în trompă.
Tunica musculară este formată din fibre musculare netede aşezate în două straturi, unul extern
longitudinal şi altul intern circular sau spiral.
Tunica seroasă este reprezentată de peritoneul care înveleşte trompa.
Vascularizaţia trompei. Sângele arterial ajunge la nivelul trompei prin arterele uterină şi
ovariană. Sângele venos ajunge în cava inferioară. Limfaticele drenează limfa către ganglionii lombari şi
iliaci. Nervii provin din plexurile ovarian şi uterovaginal.
UTERUL
Este un organ cavitar nepereche interpus între trompele uterine şi vagin. El se află în partea
mediană a cavităţii pelvine, între rect şi vezica urinară. Uterul este fixat în poziţia lui fiziologică prin
ligamentele late, ligamentele uterosacrale şi chinga muşchilor ridicători anali. Fixarea uterului este
relativă, acest organ fiind totuşi mobil, putându-se deplasa în toate direcţiile.
Uterul are formă de pară, cu extremitatea mare orientată superior şi uşor turtit antero-posterior.
Prezintă trei porţiuni: fundul uterului, corpul uterului şi colul uterului.
Structură. Uterul este alcătuit din trei tunici: tunica seroasă, formată din peritoneul uterin, care
aderă puternic în regiunea fundului şi corpului; tunica musculară (miometrul) este formată din fibre
musculare netede, stratul cel mai dezvoltat al uterului. Acestea sunt dispuse în trei straturi: intern,
mijlociu, extern.
Tunica mucoasă (endometrul) căptuşeşte cavitatea uterină, având o structură diferită, în funcţie de
vârsta şi de ciclul ovarian.
Mucoasa uterină, formată dintr-un epiteliu cilindric, este bogată în glande tubuloase ce pătrund
până în miometru. Endometrul are o evoluţie ciclică lunară şi în timpul sângerării menstruale se elimină
în cea mai mare parte, ca în ciclul următor să se refacă din epiteliul fundului glandelor uterine, care nu se
elimină.
În interiorul uterului se găseşte cavitatea uterină, turtită în sens antero-posterior; ocupă atât corpul,
cât şi colul, comunicând în jos cu vagina prin orificiul uterin extern, iar în sus-lateral cu cele două trompe.
Cavitatea uterină este divizată printr-o strangulare situată la nivelul istmului în două
compartimente: cavitatea corpului, mai mare, şi canalul cervical, situat la nivelul colului uterin.
Cavitatea corpului are trei orificii: două laterale, foarte înguste, ce corespund deschiderii tubelor, şi
orificiul inferior ce conduce în canalul cervical. Canalul cervical, de aspect fuziform, prezintă orificiul
intern, ce conduce în cavitatea uterină; orificiul extern este chiar ostiul uterin şi se deschide în vagină.
Vascularizaţia este asigurată de arterele uterine, ramuri din artera iliacă internă. Din acestea se
desprind colaterale care irigă vagina, trompele uterine şi ovarele. Venele uterine se deschid în vena iliacă
internă. Limfaticele conduc limfa spre ganglionii lombari, iliaci şi inghinali.
Inervaţia este asigurată de plexul uterin provenit din plexul hipogastric.
VAGINUL
Vaginul, segmentul inferior al tractului genital, este un conduct muscular membranos lung de 7-8
cm, care se întinde de la colul uterin până la vulvă. Membrana himenală închide incomplet orificiul
vaginal.
Vaginul prezintă un perete posterior în raport cu rectul şi cu fundul de sac Douglas, unde
peritoneul este în contact cu peretele vaginal şi un perete anterior, care vine în raport cu fundul vezicii
urinare şi cu uretra. În părţile laterale vagina aderă de marginea medială a muşchilor ridicători anali.
Structură. Peretele vaginului este alcătuit din: adventice, la exterior, musculară şi tunica
mucoasă, care este formată dintr-un epiteliu pavimentos stratificat, care, macroscopic prezintă numeroase
cute transversale, iar pe linia mediană a celor doi pereţi, în axul lung al vaginei, se află câte o creastă
longitudinală.
Spre bătrâneţe, aceste cute se şterg. Mucoasa nu are glande, epiteliul vaginal fiind acoperit de
mucusul secretat de glandele colului uterin şi de secreţia glandelor Bartholin.
Vascularizaţia este asigurată de artera vaginală, cât şi de ramuri vaginale ce provin din artera
uterină, artera rectală mijlocie, artera vaginală inferioară şi artera ruşinoasă internă. Venele alcătuiesc
plexul venos utero-vaginal ce se deschide în vena iliacă internă, iar limfaticele conduc limfa în ganglionii
iliaci şi inghinali.
Inervaţia este dublă dată de plexul vegetativ perivaginal, format din ramuriale plexului
hipogastric.
ORGANELE GENITALE EXTERNE
Vulva
Are forma unei fante, alungită în sens sagital şi mărginită lateral de către două repliuri cutanate,
labiile mari şi mici.
Labiile mari sunt două repliuri cutanate de 7-9 cm lungime, cu două feţe, ambele acoperite de
tegument, cea laterală prevăzută cu păr şi glande sebacee mari. Se unesc anterior, spre simfiza pubiană,
prin comisura anterioară a labiilor, situată pe un relief median, acoperit de păr numit muntele lui Venus,
iar posterior se unesc prin comisura posterioară, la câţiva centimetri anterior de anus.
Labiile mici sunt două cute simetrice, situate median de labiile mari şi despărţite de ele prin şanţul
interlabial. Spaţiul mărginit de labiile mici, pe linia mediană, se numeşte vestibulul vaginal, la care
deosebim o zonă anterioară şi o zonă posterioară. Anterior, labiile mici se dedublează fiecare în două
repliuri: unul trece anterior de clitoris şi se uneşte cu cel de partea opusă, formând prepuţul clitorisului, iar
celălalt trece posterior de clitoris şi formează cu cel de parte opusă frâul clitoridian.
Organele erectile ale vulvei sunt: clitorisul şi bulbii vestibulari (două organe analoage corpului
cavernos al uretrei la bărbat, situaţi la baza labiilor mari). Ca şi penisul, clitorisul prezintă gland, corp şi
rădăcină ataşată de ramurile ischio-pubiene. Clitorisul are o lungime de 5-6 cm.
Vascularizaţia este asigurată de ramuri ale arterei ruşinoase interne; venele se deschid în vena
iliacă internă, iar limfaticele drenează limfa în ganglionii inghinali superficiali.
Inervaţia organelor genitale externe este somatică şi vegetativă; cea somatică este dată de nervul
ruşinos intern şi nervul ilio-inghinal, iar cea vegetativă de plexul hipogastric.
MAMELA
Este formată din glanda mamară şi diferite părţi moi, care o înconjuară. Este o glandă pereche,
anexă a aparatului genital feminin, situată pe peretele toracic anterior, în intervalul dintre coastele III –
VII, de origine cutanată.
Glandele mamare, deşi prezente la ambele sexe, au dimensiuni şi semnificaţii morfofuncţionale
complet deosebite. La bărbat, glandele reprezintă organe rudimentare, cu o structură puţin complexă.
Fiecare glandă mamară este formată dintr-un număr de 10 - 25 lobi glandulari separaţi prin ţesut
conjunctiv în care, în timpul pubertăţii, s-a depozitat ţesut adipos. Fiecare lob glandular este o glandă
tubuloacinoasă ramificată.
Canalele acestor glande sunt colecate de ducte mai mari, numite canale galactofore, care se
deschid la nivelul mamelonului; o proieminenţă a tegumentului .
La nivelul canalelor galactofore se găsesc celule mioepiteliale, care se contractă sub acţiunea
oxitocinei, favorizând ejecţia laptelui.
APARATUL GENITAL MASCULIN
Aparatul genital masculin este alcătuit din organe genitale interne şi organe genitale externe. La
bărbat, organele genitale interne sunt reprezentate de testicul, conductele excretoare şi glandele anexe.
TESTICULUL
Testiculul este un organ pereche care are rol de glandă cu secreţie externă şi internă. Iniţial,
testiculii se formează în regiunea lombară, apoi, începând cu luna 3-a, coboară prin canalul inghinal în
bursele scrotale. Coborârea testiculelor în bursele scrotale este determinată de temperatura mai coborâtă
0
36,5 C, din burse, temperatură la care procesele de spermatogeneză se poate desfăşura în condiţii
optime. În caz că testiculii nu coboară în bursele scrotale, vorbim de ectopie testiculară, care poate fi uni-
sau bilaterală. În testiculul ectopic nu are loc procesul de spermatogeneză.
La adult, testiculul are formă ovală. Dimensiunile testiculului cresc până la pubertate, când acest
proces se opreşte brusc.
Ca structură, testiculul prezintă o capsulă conjunctivă numită albuginee şi un ţesut propriu
testicular.
Albugineea, o membrană conjunctivă albicioasă, densă, groasă şi rezistentă este acoperită la
exterior de o foiţă viscerală a unei membrane seroase.
La marginea postero-superioară a testiculului, albugineea prezintă o îngroşare de formă
piramidală, numită mediastinul testiculului.
De la mediastin pleacă radiar septuri conjunctive ce străbat parenchimul testicular, delimitând
lobulii testiculului, de formă piramidală cu vârful spre mediastin. Lobulii testiculari, spermatici, sunt în
număr de 250- 300 pentru fiecare testicul; sunt formaţi din 2-3 tubi subţiri sinuoşi, încolăciţi, numiţi tubi
seminiferi contorţi (400-800 într-un testicul), în care se desfăşoară spermatogeneza.
Ţesutul propriu al testiculului sau parenchimul testicular este format din tubii seminiferi contorţi,
glanda interstiţială a testiculului şi ţesutul conjunctiv în care se află vase limfatice şi nervi. Tubii
seminiferi contorţi după cum am precizat anterior, încep la periferia lobulului testiculat sub forma unor
funduri de sac.
La vârful fiecărui lobul, în apropiere de mediastinul testicular, tubii seminiferi contorţi iau un
traiect rectiliniu şi devin tubi drepţi (primul segment al căilor spermatice), pătrund în mediastin, unde
confluează, constituind o reţea anastomozată, numită reţeaua testiculară, care reprezintă al doilea segment
al căilor spermatice. Din această reţea se desprind 10-15 canale eferente care trec din mediastin în capul
epididimului şi se deschid într-un canal unic, canalul epididimar, care este foarte încolăcit şi are o
lungime de 4-6m. El alcătuieşte corpul şi coada epidimului şi se continuă cu canalul deferent. Epiteliul
canalelor eferente şi al canalului epididimar secretă un lichid ce intră în compoziţia spermei.
De fiecare testicul este anexat un organ alungit, epididimul, care reprezintă primul segment
extratesticular al conductelor seminale.
CONDUCTELE SPERMATICE
Căile spermatice sunt conducte de eliminare a spermiilor şi lichidului spermatic. Ele sunt
intratesticulare şi extratesticulare.
Căile intratesticulare sunt reprezentate de tubii seminiferi drepţi şi reţeaua testiculară,
constituind primele două segmente ale căilor spermatice.
Căile extratesticulare sunt: canalele eferente, canalul epididimar, canalul derferent, ejaculator şi
uretra.
Canalul deferent este un conduct excretor lung de 50 cm care continuă canalul epididimar.
Fiecare canal deferent pătrunde în abdomen şi apoi în bazin, unde se termină înapoia vezicii urinare
printr-o parte mai dilatată, numită ampula canalului deferent. Peretele canalului deferent este format din
trei tunici: mucoasă, musculară şi adventicea.
Canalul ejaculator este un conduct excretor lung de 2,5 cm care continuă canalul deferent. El ia
naştere din unirea canalului deferent cu gâtul veziculei seminale. Canalul ejaculator se deschide în uretra
prostatică. Peretele canalului deferent este format din trei tunici: mucoasă, musculară şi adventicea.
GLANDELE ANEXE
VEZICULA SEMINALĂ
Este un organ pereche, situat deasupra prostatei, între vezica urinară şi rect, lateral de ampulele
deferenţiale. Are rol secretor, produsul adăugându-se lichidului seminal.
Vezicula seminală are formă ovoidală, lungă de 4-5cm şi lată de 2 cm. Ea este un tub întortocheat,
cu multe sinuozităţi unite prin tracturi fibroase, dându-i un aspect vezicular (alveolar).
În interior, cavitatea veziculei seminale este neregulată, cu lumenul compartimentat în mai multe
diverticule, formate de plici ale mucoasei şi care comunică unele cu altele. Peretele veziculei este
formatdintr-o tunică conjunctivă externă, o tunică musculară, şi o mucoasă epitelială, cubică, cu celule
secretoare.
Vascularizaţia este asigurată de artera deferenţială, artera vezicală inferioară şi artera rectală
mijlocie; venele formează plexul seminal care se deschid în plexul vezico-prostatic. Limfaticele merg
spre ganglionii iliaci.
Inervaţia este dată de ramuri ale plexului hipogastric.
PROSTATA
Prostata este o glandă anexă a conductelor excretoare aşezată în pelvis, imediat sub vezica urinară,
într-un spaţiu numit loja prostatică. Ea înconjură ca un manşon porţiunea iniţială a uretrei în care îşi varsă
produsul de excreţie. Prostata are forma unei castane, şi i se descriu: o bază, vârful, faţa anterioară şi faţa
posterioară. Pe faţa posterioară a prostatei se observă un şanţ mediam care împarte glanda în doi lobi,
drepr şi stâng. Între cei doi lobi se găseşte istmul prostatic străbătut de uretră.
Ca structură, prostata este alcătuită dintr-o stromă conjunctivo- musculară şi un parenchim
glandular, predominant. Stroma formează la exterior o capsulă goasă, care trimite spre interior septuri
conjunctivo-musculo-elastice, împărţind parenchimul glandular în lobuli. Un lobul corespunde unei
glabde prostatice. Lobuli glandulari de deschid în uretra prostatică. Parenchimul glandular este format din
glandele periuretrale, mici, mucoase, situate în ţesutul din jurul uretrei, şi glandele prostatice propriu zise
în număr de 30-50. Prostata secretă un lichid latescent, care se adaugă spermei cu miros caracteristic şi
reacţie uţor alcalină, favorizând mobilitatea spemiilor.
Vascularizaţia este asigurată de ramuri ale arterei prostatice, cât şi ale arterei vezicale inferioare şi
arterei rectale mijlocii; venele se deschid în plexul vezico-prostatic trinutar venei iliace interne.
Limfaticele ajung la ganglionii iliaci.
Inervaţia aparţine plexului hipogastric.
GLANDELE BULBO-URETRALE
Sunt două formaţiuni glandulare ovoide, de dimensiunile unui sâmbure de cireaşă, situate de o
parte şi de alta a bulbului uretral. Se deschid, prin două canale, în uretra spongioasă. Secretă un lichid
clar, vâscos, asemănător cu cel prostatic, care se adaugă lichidului spermatic.
ORGANELE GENITALE EXTERNE
PENISUL
Orgam genital şi urinar, este situat deasupra scrotului, înaintea simfizei pubiene. Prezintă o
porţiune perineală, rădăcina penisului şi o porţiune liberă, corpul penisului, care la extremitatea sa
anterioară, se termină cu o parte mai voluminoasă, numită gland. Rădăcina este fixată prin cei doi corpi
cavernoşi, de ramurile ischio-pubiene ale coxalului, iar corpul este fixat de simfiza pubiană prin
ligamente fibroase, unul superior şi altul inferior.
Penisul este format dintr-un aparat erectil reprezentat de corpii cavernoşi şi corpul spongios al
uretrei şi un înveliş.
Corpii cavernoşi sunt acoperiţi de un înveliş fibros, foarte rezistent, numit tunica albuginee, de la
care pleacă speturi conjunctive care separă un sistem cavernos ce conţine ţesutul erectil.
Corpul spongios al uretrei este o formaţiune unică ce intră în alcăturirea penisului, ocupând
spaţiul median dintre corpi cavernoşi. Este format din ţesut cavernos şi înveleşte uretra, care-l străbate de
la un cap la altul. La exterior, corpul spongios este învelit de o tunică albuginee, iar ţesutul său spongios
este format din caverne ce corespund lacunelor venoase.
Învelişul penisului. Penisul este învelit de piele, care se continuă cu pielea scrotului şi a regiunii
pubiene. Sub Aceasta se găseşte o lamă musculară subţire care formează dartosul penian. În interior,
profund se află fascia peniană, continuare a fasciei superficiale abdominale care înveleşte corpii spongioşi
şi cavernoşi.
Vascularizaţia este asigurată de ramuri din artera ruşinoasă internă; venele se deschid în vena
ruşinoasă internă şi de aici în vena iliacă internă. Limfaticele sunt tributare ganglionilor illio-inghinali.
Inervaţia înveliţurilor este dată de nervul ruşinos şi de ramuri genitale ale plexului lombar, iar
organele erectile de ramuri simpatice şi parasimpatice ale plexului hipogastric, cu rol dilatator.
Testiculele sunt localizate în bursa scrotală, un sac median, situat sub penis, format din mai multe
tunici concentrice.
PATOLOGIA APARATULUI GENITAL
1.Vulvovaginita trichomoniazică
Etiologie
Este determinată de protozoarul monocelular flagelat Trichomonas vaginalis, care poate infecta,
de asemenea, uretra şi glandele Bartholin şi Skene, rectul, endocolul. Este o boală cu transmitere sexuală
(venerică, foarte larg răspăndită.
Tratamentul trebuie să respecte următoarele cerinţe:
- se aplică ambilor parteneri;
- la femeie este general şi local;
Anexitele
Definiţie
Infecţiile trompelor uterine şi ovarelor.
Etiologie
Etiologia este microbiană. Căile de propagare sunt: canaliculară ascendentă, limfatică sau
hematogenă.
Simptomatologia debutează brutal, prin febră, frisoane şi dureri abdominale, localizate în etajul
subombilical şi predominând în una din fosele iliace. Durerile sunt exacerbate de mişcare şi ortostatism,
iradiază spre membrele inferioare şi în regiunea lombară.
Se impune un tratament medical de specialitate.
Fimoza este o modificare în formă de pâlnie cu o îngustare a deschiderii prepuţului, încât acesta
nu mai poate fi tracţionat înapoi. Poate fi congenitală sau este urmarea unor inflamaţii cronice fibrozante.
În cazul când glandul rămâne încastrat într-un prepuţ prea strâmt nedeplasabil, vorbim de parafimoză.
Deschiderea uretrei pe partea inferioară a glandului se numeşte hipospadias.
Balanita este inflamaţia glandului; posthita este inflamaţia prepuţului.
Induraţia plastică a penisului (boala Peyronie) constă în apariţia unei fibromatoze difuze a
penisului.
http://www.innerbody.com/image_endoov/repo07-new2.html
http://www.shutterstock.com/pic-74771392/stock-photo-healthy-female-reproductive-system-
uterus-ovaries-and-cervix.html
http://visual.merriam-webster.com/human-being/anatomy/female-reproductive-organs/posterior-
view.php
http://blausen.com/Reproductive.html

LP Anatomie

Încărcat de

Informații document

Titlu original

Drepturi de autor

Formate disponibile

Partajați acest document

Partajați sau inserați document

Opțiuni de partajare

Vi se pare util acest document?

Este necorespunzător acest conținut?

Drepturi de autor:

Formate disponibile

LP Anatomie

Încărcat de

Drepturi de autor:

Formate disponibile

Curs I.

ANATOMIA OMULUI – INTRODUCERE- SCURT ISTORIC

Figura 1. Transmiterea semnalelor de la mugurii gustativi la aria gustativă

Figura 2. Localizarea receptorilor pentru principalele tipuri de senzaţii gustative

Animatie – Analizatorul olfactiv

Vederea furnizează peste 90% din informaţiile asupra mediului înconjurător, de

Figura 1. Structura ochiului

Figura 2. Glanda pituitară

Adenohipofiza derivă, embriologic din ectodermul gurii primitive, iar

Figura 3. Glanda epifiză

Figura 4. Glanda tiroidă

Figura 5. Glandele paratiroide

Figura 1. Inima, localizare anatomică

Figura 3. Configuraţia interioară a inimii

Figura 4. Sistemul excitoconductor al inimii

1. nodulul sinoatrial Keith - Flack, numit şi sinusal, din peretele atriului

Figura 5. Vascularizaţia arterială a inimii

Patologia sitemului cardio-circulator

Figura 7. Infarctul miocardic

ANIMAŢIE ŞI IMAGINI EXPLORATIVE

Funcţiile eritrocitare nu pot fi asigurate decât în condiţiile existenţei eritrocitului

APARATUL RESPIRATOR ŞI RESPIRAŢIA

Figura 1. Aparatul respirator

ANIMAŢIE ŞI IMAGINI EXPLORATIVE

Formula dentară a dentiţiei temporare este:

Glandele anexe ale tubului digestiv

1. Glande salivare mici, fără canal excretor, se găsesc în grosimea mucoasei

Figura 1. 1.Glanda parotidă, 2.Glanda submandibulară, 3.Glanda sublinguală

preganglionare pornesc de la nivelul nucleului salivator inferior, situat în bulbula rahidian şi

Figura 2.Glanda submandibulară

Glanda sublinguală prezintă aproape aceeaşi structură ca şi glanda

Figura 4. Ficatul, endoscopie tipică Figura 5. Localizarea anatomică a ficatului

Figura 6. Căile biliare intrahepatice (reţeaua verde ) (http://www.scritube.com)

Figura 7.Căile biliare extrahepatice

Figura 8.Localizarea anatomică a pancreasului (www.romedicale.ro)

Corpul pancreasului este situat înaintea coloanei vertebrale, în dreptul vertebrelor

Patologia glandele anexe ale tubului digestiv

Hepatita virală B (HVB)

 In cazul pancreatitei cronice, fecalele se pot îngălbeni având un miros rău;

ANATOMIA APARATULUI EXCRETOR

Figura 1. Aparatul excretor

Figura 2. 1. Capsula renală, 2. Parenchimul renal

aproximativ triunghiulară care rezultă din confluarea calicelor renale

Ureterul are un perete alcătuit din trei tunici:

Figura 5. Vezica urinară (www.romedicale.ro)

Vezica urinară are o formă variabilă în funcţie de cantitatea de urină care se

PATOLOGIA APARATULUI EXCRETOR

APARATELE DE REPRODUCERE ŞI FUNCŢIA LOR

S-ar putea să vă placă și