ISTORIA ANATOMIEI

- PARTEA A DOUA –
Prof. Dr. Cristian Bârsu

IV. Anatomia în Renaştere

Caracteristici generale

Renaşterea a fost caracterizată de progresul ştiinţei şi al artelor. O parte din savanţi au

avut concepţii care au depăşit cu mult nivelul cunoaşterii de atunci – de exemplu Da Vinci.
Anatomia s-a dezvoltat substanţial începând din secolul al XV-lea, datorită efectuării
disecţiilor pe cadavre umane – şi nu pe animale ca în antichitate. Rezultatele obţinute au
format baza necesară afirmării fiziologiei.
Făcând disecţii, anatomisţii au identificat atât structuri morfologice normale, cât şi
alterări ale organelor.
Consecinţa perfecţionării parţiale a cunoaşterii morfologiei umane a fost reactivarea
chirurgiei, care s-a conturat clar în veacul al XVI-lea.

IV. 1. Artişti care au avut cunoştinţe de anatomie în secolele XV şi XVI

Abandonarea stilului bizantin de pictură şi introducerea cât mai fidelă a modelelor umane a
determinat artiştii plastici să acorde un interes tot mai focalizat studiului anatomiei corpului
omenesc. Colaborarea dintre artişti şi medici, ca şi cunoştinţele dobândite de plasticieni, prin
realizarea numeroaselor disecţii a condus implicit la evoluţia anatomiei. Este utilă
prezentarea aportului unor pictori la dezvoltarea anatomiei.

LEONARDO Da VINCI (1452 - 1519)

Celebrul pictor şi sculptor florentin Leonardo s-a născut la Vinci.
Leonardo a realizat numeroase studii de anatomie, atât la om, cât şi la cal. A efectuat
aproximativ 30 de autopsii şi câteva ecorşeuri. De asemena, el a desenat numeroase capete
bizare de oameni.
Se consideră că a realizat 750 de schiţe anatomice şi 1500 de desene pe care le pregătea
pentru un tratat de anatomie pe care începuse să-l realizeze în colaborare cu anatomistul
Marc Antonio della Torre. Decesul acestuia – survenit în 1511 – a oprit finalizarea cărţii.
Da Vinci a consemnat rezultatele studiilor sale anatomice sub forma unor caiete de notiţe,
intitulate Quaderni d’Anatomia, care au fost publicate abia în 1911, ceea ce explică de ce nu
a adus o contribuţie la dezvoltarea anatomiei perioadei respective. Se consideră ca el este
primul care a semnalat sinusul maxilar, pe care l-a descris mai târziu (în anul 1651)
Nathanael Highmore (1613 - 1685).
Artistul a conferit o deosebită expresivitate lucrărilor sale, reliefând diverse structuri
musculare. Din păcate aceste reprezentări nu au fost cunoscute în timpul vieţii sale, ci mult
mai târziu, deci nu au avut impactul necesar pentru a favoriza progresul acestei ştiinţe
medicale. Abia între 1898 şi 1907 au fost publicate.

1
 De asemenea, a construit mulaje anatomice, prin turnarea de ceară în ventricolii cerebrali.

Albrecht DÜRER (1471 - 1528)

Cunoscut ca artist – pictor, grafician şi gravor, Dürer a fost şi geometru.
A scris primul tratat de anatomie pentru pictori, intitulat De symetrie partium humanorum
corporum (1528), în care a prezentat proporţiile corpului uman. Această carte a devenit
reperul de bază pentru formare pictorilor şi a sculptorilor.

MICHELANGELO BUONAROTI (1475 – 1564)

Michelangelo a fost sculptor, pictor, arhitect, poet şi inginer.
A efectuat disecţii în locuinţa sa din Florenţa, o parte în colaborare cu anatomistul Marc-
Antonio della Torre.
Michelangelo a făcut numeroase desene anatomice, ca pregătire pentru picturile şi
sculpturile sale.

IV. 2. Cei mai importanţi anatomişti din Renaştere

. Jean - François FERNEL (1497 – 1558 )
Fernel a fost medic, astronom, matematician şi filosof.
A făcut studii de anatomie despre: ligamentele vertebre, ligamentele inelare al carpului şi
metacarpului, articulaţiile coxo-femurală şi a genunchiului, muşchi intercostali, diafragmul,
trompele uterine şi vena portă.

Miguel SERVET (Villanovanus) (cca. 1509 - 1553)

Medicul, filozoful şi teologul Servet a rămas celebru în istoria medicinei pentru
descoperirea micii circulaţii sanguine. Astfel a fost precursor al lui Harvey.
Servet a avut meritul de a fi descris circulaţie sângelui din ventricolul stâng al inimii - în
artera pulmonară spre plămâni şi din plămâni - prin venele pulmonare - în inimă. De
asemenea, el a susţinut că nu există comunicare a sângelui prin septul interventricular.
Servet a fost ars pe rug datorită faptului că o lucrare a sa a fost considerată eretică de către
Calvin.

Andreas VESAL (1514 - 1564)

Numele lui Vesal figurează în unele tratate sub forma Andrias van Wesel – după originea
sa flamandă. În alte scrieri numele lui este Andreas Vesalius Bruxellensis – după oraşul în
care s-a născut.
Este considerat întemeietorul anatomiei umane moderne.
Vesal a donat Şcolii medicale din Basel un schelet – o realizare specială a sa – scheletul
condamnatului la moarte prin decapitare Kobkerer von Gebweiler, a cărui disecţie a fost
făcută public de către înşuşi Vesal (în 1543). Acesta este considerat cel mai vechi preparat
anatomic din lume.
În cariera lui, Vesal s-a ghidat după metoda comparativă a anatomiei. Ca rezultat, a
sesizat peste 200 de greşeli în lucrările anatomice ale lui Galen, dovadă că acesta transferase
cunoştinţe din morfologia animală la cea umană. Fiind în contradicţie cu concepţiile lui
Galen, Vesal şi-a atras opoziţia fermă a unor anatomişti ca: Sylvius, Fallopio şi Eustachio.

2
 Prima importantă scriere a lui Vesal a fost Tabulae anatomicae (1538), care a cuprins 6
gravuri anatomice pentru uzul studenţilor. Lucrarea a fost considerată ca introducere pentru
celebrul său tratat De corporis humani fabrica (1539 – 1542). Acesta este format din 7
volume în care sunt prezentate: vol. I – oasele şi cartilagiile; II – ligamentele şi muşchii; III
– vasele; IV – nervii; V – tubul digestiv şi sistemul urogenital; VI – inima şi plămânii; VII –
creierul şi organele de simţ. Ilustraţii au fost făcute de St. Calcar – elevul lui Tizian. În ediţia
întâi a admis existenţa porilor în septul interventricular. În a doua ediţie, Vesal şi-a corectat
eroarea, stabilind că nu există nici o comunicare între ventriculii cardiaci.
Descrierile sale - marea lor majoritate fiind în premieră - se referă la:
- inimă şi vene,
- urechea internă şi externă,
- mezenter,
- mediastin,
- fornix,
- cartilajele laringelui,
- stern
- componentele osului sacrum.
Celebrul anatomist considera că morfologia corpului este raţională, fiind creată de
„înţelepciunea forţei divine”.
A corelat morfologia cu funcţia, studiile sale fiind făcute pe corpului uman în acţiune.
Partea cea mai imperfectă a contribuţiilor sale anatomice a fost reprezentată de aparatul
circulator, deoarece a ignorat mecanismul marii circulaţii şi nu a clarificat rolul arterelor. De
asemenea a studiat insuficient unele organe interne ca de exemplu splina.
Aşa cum era de aşteptat, Vesal nu a putut să nu comită şi unele greşeli, de exemplu
considera cristalinul ca fiind în centrul ochiului.
La Madrid, acuzat de Inchiziţie că ar fi făcut autopsia unui gentilom în agonie, a fost
condamnat la ardere pe rug. Pedeapsa capitală i-a fost comutată de rege la un pelerinaj la
Sfântul Mormânt. La reîntoarcerea în Europa, corabia în care se afla Vesal a naufragiat pe
insula Zenta, unde acesta a şi murit. Paradoxal, momentul a coincis cu invitaţia pe care
Senatul Veneţian i-o făcea pentru a deveni profesor la Catedra de Anatomie din Padova,
rămasă vacantă după moartea lui Fallopio.

Mateo Realdo COLOMBO (1516 – 1559)

Realdo Colombo a fost elev al lui Vesal la Padova, apoi l-a succedat la catedră (în 1542).
Ulterior, a devenit unul dintre criticii lui Vesal.
A efectuat peste o mie de disecţii şi numeroase vivisecţii pentru a studia mişcările
cardiace.
Aportul său – ca reformator al anatomiei – se în primul rând la descrierea circulaţiei
sângelui (în special mica circulaţie). Aceasta fusese menţionată şi de Servet. De asemena,
Colombo a descris: mediastinul, pleura, plicaturile peritoneului, muşchii laringelui şi ai
ochiului.
Colombo a evidenţiat în premieră circulaţia arterială de la baza creierului – care este
cunoscută ca „poligonul lui Willis”.
Referitor la septul interventricular, Colombo a arătat că acesta este impermeabil.

Bartholomeo EUSTACHIO (1520 - 1574)

Deşi i-a fost discipol lui Vesal, Eustachio a ţinut mult mai mult la cunoştinţele anatomice
ale lui Galen şi astfel a devenit unul dintre adversarii profesorului său.
3
 Pentru a examina vasele de sânge, a injectat în cadavre lichide colorate.
Ca şi pentru maestrul său, una dintre preocupările lui Eustachio a fost anatomia
comparată.
Cea mai cunoscută descriere anatomică a sa a fost tuba urechii = canalul care face
comunicarea dintre urechea medie şi nasofaringe şi care în onoarea sa îi poartă numele –
„tuba lui Eustachio”. De asemenea, el a descris:
- muşchii ciocanului şi scăriţei,
- cavitatea cohleară,
- fereastra ovală,
- originea şi locul de terminare al nervului coarda timpanului,
- muşchiul ciliar,
- structura anatomică a dinţilor,
- sistemul nervos simpatic,
- valvula terminală a venei cave inferioare, numită în onoarea sa „Eustachio”.
Eustachio a evidenţiat modificările care apar în diferite organe, începând din viaţa
intrauterină până la bătrâneţe.
Se consideră că a fost cel care a descris – pentru prima dată – canalul toracic.

Gabriel FALLOPIO (1523 - 1562)

Iniţial a avut o carieră teologică, ajungând canonic Catedrala de la Modena. Apoi, fiind
pasionat de anatomie, s-a retras din funcţiile bisericeşti şi a studiat medicina; printre profesorii
lui a fost Vesal.
Ca anatomist, Fallopio a realizat:
- o amplă şi remarcabilă descriere a urechii interne: apeductul – care-i poartă numele –, coarda
timpanului şi canalele semicirculare;
- descrierea trompelor uterului, care în onoarea sa au fost denumite „trompele lui Fallopio”;
- evidenţierea ligamentului crural, care a fost numit ulterior „ligamentul lui Fallopio”;
- observaţii asupra venelor intestinului;
- descrieri corecte ale oaselor.
Deosebit de important este şi faptul că Fallopio a intuit şi a dat date despre anatomia unor
„partes similares” , anticipând astfel noţiunea de ţesut.

Girolamo Fabrizio d’ACQUAPENDENTE (1533 - 1619)

El a luat numele de d’Acquapendente de la denumirea localităţii sale natale. În tratatele
engleze de istoria medicinii numele lui este menţionat ca Girolamo Fabrizio.
A fost discipol al lui Faloppio ; la moartea sa d’Acquapendente a preluat – fără să fie
titular – realizarea demonstraţiilor de anatomie pentru studenţi.
Sub egida „ Serenissimei Republici” a realizat primul amfiteatru de anatomie – ca sală
permanentă – a acestei instituţii universitare. În mijlocul amfiteatrului a fost instalată o masă
de disecţie. Ridicarea capacului ei permitea aducerea cadavrului, care era transportat pe un
canal de apă până în acel loc.
Pornind de la temeinice studii de anatomie, a elaborat concluzii valabile pentru fiziologie.
Cercetările sale de anatomie şi fiziologie comparată cuprind: uterul, embrionul şi fătul.
D’Acquapendente a descoperit valvele venelor şi a menţionat rolul lor: micşorarea vitezei
sângelui şi obstacol pentru a nu se produce varicele.
Cel mai celebru student al său a fost William Harvey.

4
 V. Anatomia în secolul al XVII-lea

Jean RIOLAN - fiul (cca.1577 - 1657)

Anatomistul francez Riolan a fost unul dintre cei mai acerbi adepţi ai lui Galen. Nu a
admis ideea că acesta a făcut erori în anatomie şi susţinea că dacă disecţiile nu coincid cu
descrierile lui Galen, neconcordanţa se datorează faptului că natura umană s-a schimbat de-a
lungul secolelor.
La Paris, a introdus efectuarea disecţiei de către profesor (obiceiul din Evul mediu era ca
profesorul să prezinte teoretic, iar prosectorul să efectueze disecţia şi demonstraţia pe
cadavru). A realizat un amfiteatru de anatomie, pe care l-a inaugurat în 1622.
A descris: peritoneul, epiplonul, mezenterul şi valvulele venei azygos.
Contribuţiile sale ştiinţifice au fost incluse în lecţiile de anatomie ale facultăţilor de
medicină din Franţa până la începutul secolului al XIX-lea. În onoarea sa unele structuri îi
poartă numele: „arcada lui Riolan”, „buchetul lui Riolan” etc.

William HARVEY (1578 - 1657)

Harvey l-a avut profesor pe d’Acquapendente.
Pe plan ştiinţific, Harvey comunicat pentru prima oară teoria sa despre circulaţia sângelui
(în 1613). După un deceniu şi jumătate a publicat lucrarea sa Exercitatio anatomica de motu
cordis et sanguinis in animalibus. De asemenea, a menţionat rolul valvelor venoase pentru
curgerea unidirecţională a sângelui. Deşi a intuit continuitatea dintre artere şi vene, totuşi nu a
evidenţiat existenţa capilarelor, deoarece nu a folosit în cercetările sale microscopul.
Concepţia sa a fost vehement criticată de anatomiştii Jean Riolan şi Emilio Parisianus, ca şi
de profesorii Facultăţii de Medicină din Paris împreună cu decanul acesteia - Guy Patin.
Harvey a confirmat rezultatele cercetărilor lui Colombo despre circulaţia pulmonară.
A studiat dezvoltarea organelor la făt.
W. Harvey a avut meritul de deschizător de cale în studiile de fiziologie a circulaţiei
sanghine.

Gaspare ASELLI (1581 - 1625)

A realizat studii de anatomie comparată şi de fiziologie.
Aselli a descoperit – făcând disecţia unui câine – vasele chilifere, pe care le-a denumit
« venae albae et lacteae» (1622) şi a descris circulaţia limfei prin vasele limfatice. De fapt
vasele chilifere erau deja cunoscute datorită observaţiilor sporadice ale unor medici antici
greci, ale lui Faloppio şi Eustachio.
A scris De lactibus sive lacteis veni (care a fost publicată în anul următor morţii autorului
ei). Se consideră că aceasta a fost prima carte de anatomie cu ilustraţii în culori.

Francis GLISSON (1597 - 1677)

Glisson a fost anatomist, fiziolog, clinician şi filozof englez. L-a avut ca maestru pe
Harvey.
În lucrarea Anatomia hepatis (1654), Glisson a descris pentru prima oară capsula hepatică.
De asemenea a descris structura şi funcţiile ficatului.

5
 Johann Georg WIRSUNG (cca. 1600 - 1643)
Anatomistul bavarez Wirsung a urmat studiile medicale în Italia.
Cea mai importantă descoperire a sa este canalul pancreatic (1641), care în memoria sa îi
poartă numele.

Nathanael HIGHMORE (1613 - 1685)

Numele anatomistul englez Highmore este cunoscut şi în forma sa latinizată – Higmorus.
A studiat medicina la Oxford şi a practicat medicina la Dorset.
În lucrarea sa Disquisitio corporis humani anatomica (1651) a descris sinusul maxilar,
care – în onoarea sa – îi poartă numele.
Lui i se atribuie şi evidenţierea zonei de îngroşare a albugineei testiculare, căreia i s-a dat
numele de “corpul lui Higmore”.

Franciscus SYLVIUS (1614 - 1672)

Numele său a fost De Le Boë. A practicat medicina la Leyda (oraş denumit în latină
Lugdunum Batavorum) şi Amsterdam.
În anatomie s-a manifestat ca adept al lui Vesal.
Contribuţiile sale se referă la descrierea unor structuri care, ca un omagiu, îi poartă
numele: „apeductul lui Sylvius”, care face comunicarea dintre ventricolii al III-lea şi al IV-
lea, scizura cerebrală numită „scizura lui Sylvius”, „artera lui Sylvius”, „unghiul lui Sylvius”
şi „canalul lui Sylvius”.
De asemenea a descris: craniul, canalul nervului facial, oviductele, fătul şi – în premieră –
conductul peritoneo-vaginal.

Thomas WHARTON (c. 1614 - 1673)

Anatomistul englez Wharton şi-a făcut studiile medicale la Oxford, Cambridge şi Paris.
Numele său este celebru mai ales pentru descrierea canalului glandei submaxilare (realizată în
1656), denumit în cinstea sa „canalul lui Wharton”. Se consideră că această structură fusese
descrisă pentru prima oară înaintea sa de către A. Achillini (1516).
De asemenea lui Wharton i s-au atribuit: descoperirea tiroidei (1656) şi descrierea
substanţei gelatinoase (sau mucoase) din cordonul ombilical, care ulterior a fost numită
„gelatina Warthon”.
În timpul marii epidemii de ciumă care a devastat Londra în 1666, Wharton a rămas la
datorie, ca medic al Spitalului „St. Thomas”.

Jean-François PECQUET (1622 - 1674)

În perioada studiilor medicale pe care le urma la Montpellier – a explorat vasele limfatice
şi a descoperit canalui toracic la câine (1647). De asemenea a descoperit „cisterna” de pe
traiectul canalului toracic, care - în onoarea sa - îi poartă numele (1651).
Efectuând cercetări experimentale, a confirmat teoria circulatorie a lui Harvey şi
rezultatele primelor studii ale lui Aselli.

Thomas WILLIS (1622 - 1675)

Thomas Willis a fost anatomist şi clinician englez.

6
 Studiile sale despre anatomia creierului au constituit cea mai completă prezentare a
noţiunilor de specialitate cunoscute până atunci.
A descris în premieră:
- nervul spinal accesor, denumit în onoarea sa „nervul lui Willis”;
- dispoziţia vaselor sanguine de la baza creierului, care formează „poligonul lui Willis”.
De asemenea a făcut deosebirea între substanţa albă şi substanţa cenuşie cerebrală.
Cartea sa Cerebri anatome (1664) este considerată primul tratat complet despre sistemul
nervos (opinia lui Ch. G. Cumston). Ilustraţiile au fost realizate de arhitectul Sir Christophe
Wren.

STENON (1638 - 1686)

Danezul Niels Stensen este consemnat în istoria medicinii sub numele de Stenon.
A descris anatomia glandelor. De remarcat descoperirile sale: canalul excretor al parotidei
şi canalul glandei lacrimale. Studiile sale au cuprins creierul, inima ş. a.
A recunoscut corectitudinea concepţiei despre circulaţia sanguină a lui Harvey.

Alexandru MAVROCORDAT1 (cca. 1641 - 1709)

A fost filozof, teolog, medic şi diplomat grec. Şi-a efectuat studiile medicale la Roma,
Padova şi Bologna. A activat şi ca profesor la Academia din Constantinopole, unde a făcut
experienţe pe animale. De remarcat că a fost adept al teoriei despre circulaţia sanguină a lui
Harvey şi a scris un studiu în acest domeniu.

Raymond VIEUSSENS (1641 - 1716)

Numele anatomistului şi fiziologului francez provine de la denumirea localităţii în care
născut – Vieussens. Şi-a desfăşurat cariera de profesor la Montpellier.
A descris: glanda parotidă; valvula, care-i poartă numele, ventricolul stâng şi vasele
coronare; ansa nervului simpatic din jurul arterei subclaviculare, care-i poartă numele, şi
cordonul medular anterior. De asemena, el a descris limbul care delimitează fosa ovală de pe
peretele intern al atriului drept, numit în memoria sa “inelul lui Vieussens”, precum şi canalul
central al cohleei;
Faţă de majoritatea anatomiştilor francezi contemporani lui, care s-au opus concepţiei lui
Harvey despre circulaţia sanguină, Vieussens a fost adept acestei teorii.

Antonio PACCHIONI (1665 – cca. 1726)

Pacchioni a studiat structura durei mater şi a arătat că aceasta nu este musculară, aşa cum
se crezuse până la atunci.
Cele mai importante descrieri pe care le-a efectuat au fost: gaura ovală a cortului
cerebelului şi fosetele granulare şi granulaţiile arahnoide (“granulaţiile Pacchioni”).

VI. Anatomia în secolul al XVIII-lea

1
Unii membri ai familiei lui Alexandru Mavrocordat au ajuns domnitori în Moldova sau în Țara Românească:
fratele său – Ioan, fiul său – Nicolae - și nepoții săi – Constantin și Ioan Mavrocordat.

7
 Antonius Maria VALSALVA Imolensis (1666 - 1723)
El este considerat fondatorul anatomiei urechii. În premieră, a împărţit urechea în:
externă, medie şi internă.
Valsalva a descris pentru prima dată: glandele sebacee din concă, fascicolul anterior al
ligamentului anterior al urechii, antrul mastoidian (care-i poartă numele), sinusurile valvelor
sigmoide ale aortei („sinusurile Valsalva”). De asemenea a descris: ganglionul limfatic
preauricular, muşchii urechii externe marea incizură a conductului auditiv extern şi timpanul.

Giovanni Battista MORGANI (1682 - 1771)

Morgani şi-a făcut studiile la Facultatea de Medicină din Bologna, unde l-a avut profesor
pe Valsalva. În semn de profundă recunoştinţă, Morgani a redactat biografia maestrului său.
El a descris: antrul mastoidian şi conductul auditiv osos, musculatura esofagienă,
musculatura intestinală, tractusul biliar şi plămânul. De asemenea, a descris: cornetul nazal
superior, bulbul olfactiv, ventricolul laringean, coloanele şi sinusurile ano-rectale.

William HUNTER (1718 - 1783)

Anatomistul şi chirurgul scoţian W. Hunter a fost fratele lui John Hunter.
Contribuţia practică a lui William Hunter în anatomie a fost descrierea unei structuri
testiculare, pe care a numit-o „gubernaculum testis”.

John HUNTER (1728 - 1793)

John Hunter este considerat „părintele chirurgiei moderne” şi unul dintre cei mai
importanţi anatomişti dentişti (opinia lui M. Brille). În plus a activat ca obstetrician şi
chirurg.
În cariera sa a introdus conceptele de anatomie şi fiziologie în patologia chirurgicală şi şi-
a manifestat interesul pentru experimentele ştiinţifice.
La Londra – în cadrul Colegiului Regal de Chirurgie – a creat un muzeu, cunoscut ca
„Muzeul Hunter”. Acesta cuprinde aproximativ 13000 de exponate de dentistică,
embriologie, boli venerice şi schelete de animale.
Aportul său cel mai cunoscut în anatomie a fost descrierea canalului arterei femurale,
numit ulterior „canalul Hunter” (1786). De asemenea a efectuat studii de anatomie
comparată.
Dintre lucrările sale de amintit Istoria naturală a dinţilor umani (1774).

Antonio SCARPA (c. 1747 - 1832)

S-a afirmat ca unul dintre cei mai valoroşi anatomişti şi chirurgi italieni.
În anatomie a fost preocupat de studiul ganglionilor şi a plexurilor nervoase.
Descrierile sale în premieră au fost: nervul palatin, triunghiul inghino–crural, care a fost
denumit “triunghiul Scarpa” şi „ganglionul Scarpa”. A studiat: structura internă a oaselor,
creşterea osului şi calusul.

VII. Anatomia în secolul al XIX-lea

Luigi ROLANDO (1773 - 1831)

8
 A publicat rezultatele cercetărilor sale de anatomie şi fiziologie a sistemului nervos
central.
A descris scizura oblică cerebrală - care separă lobul frontal de cel parietal - , şi care în
onoarea sa îi poartă numele (1809). De asemenea, el a descris substanţa gelatinoasă, care
formează bordura cornului posterior medular, cunoscută ca „substanţa gelatinoasă a lui
Rolando”.

Friedrich Gustav Jakob HENLE (1809 – 1885)

Anatomistul şi histologul german Henle – ale cărui date figurează în capitolul de istoric al
histologiei – a scris tratatul Handbuch der systematischen Anatomie des menschen (trei
volume, 1866 – 1871). În această lucrare a prezentat structura macroscopică şi microscopică
normală a corpului uman.
A descoperit sfincterul extern al colecistului, căruia i s-a dat denumirea de „sficterul
Henle”.
De asemenea a identificat numeroase structuri ale creierului.

Alfonso CORTI (1822 – 1888)

Anatomistul şi histologul italian Corti a descris organul auditiv (1851) şi ganglionul
care în onoarea sa îi poartă numele.

Wilhelm HIS – Senior (1831 - 1904)

Printre contribuţiile sale în anatomie sunt descrierile: canalul tireoglos, tecilor
perivasculare din spaţiul subarahnoidean şi o formaţiune din atriul drept, pe care a numit-o
„crista terminalis”.
În 1895, a redactat nomenclatura anatomică latină, la Basel. Aceasta este prima
încercare de uniformizare a terminologiei anatomice şi a intrat în istorie ca B.N.A.
W. His şi A. Forel au elaborat ipoteza liberei terminaţii a fibrei nervoase (1863) şi teoria
neuronală.

Wilhelm HIS – Junior (1863 - 1934)

Wilhelm His – Junior a fost anatomist, fiziolog şi medico-istoric german, de origine

elveţiană. De asemenea a avut o carieră de clinician la Berlin. A fost fiul anatomistului
Wilhelm His – Senior.
Cea mai importantă realizare anatomică a lui His – junior a fost descrierea
fascicolului excito-conductor din inimă, care-i poartă numele („fascicolul His” , descoperit în
1893).