CURSUL nr.

MEDICINA RENAŞTERII

Cuvântul “Renaştere” este întrebuinţat în sensul larg al său. El

reprezintă eliberarea facultăţilor creatoare ale omului şi o eliberare a facultăţii
de gândire mult mai mare în raport cu cea din timpul medieval. Această
reînnoire a fost un eveniment de o foarte mare importanţă, pentru că a redat
omului încrederea în capacităţile sale şi îi oferă posibilitatea de a-şi satisface
setea de cunoaştere. În această epocă circumstanţele devin propice
reîntoarcerii la cultură. Popoarele migratoare care invadaseră Europa s-au
convertit la creştinism. Civilizate, ele au fost asimilate de populaţiile pe care
le-au cucerit. Peste tot revine ordinea. Un vânt de libertate redeşteaptă
aviditatea omului de a cunoaşte, de a şti. Oamenii decid de a nu mai accepta
fără să verifice ideile şi preceptele impuse de biserică, să facă o schimbare şi
să gândească liber.
Renaşterea culturii şi ştiinţelor au fost posibile datorită condiţiilor istorice
şi unor profunde transformări economice şi sociale dintre care amintim:
1. marile explorări geografice (Marco Polo, Columb, Magelan) şi
descoperirea Lumii Noi;
2. dezvoltarea oraşelor, bazate pe interese economice, ducând la stabilirea
unei vieţi citadine complexe, propice dezvoltării ştiinţei şi culturii;
3. crearea marilor state naţionale monarhice (Franţa, Spania, Anglia, Rusia);
4. apariţia unui mod nou de a gândi - omul
5. descoperirea tiparului;
6. debutul medicinii experimentale.
Medicii secolelor XV-XVII au adus contribuţii importante pentru
dezvoltarea medicinii, cu precădere în trei mari domenii: morfologie (mai ales
anatomie) şi fiziologie; patologie generală; chirurgie.
Întoarcerea la clasicism a fost însoţită de o renaştere în domeniul artelor.
Marile genii ale acestor timpuri: Michelangelo, Rafael, Leonardo da Vinci,
Dürer, nu se mulţumesc numai să contempleze frumuseţea corpului uman, ci
îl studiază cu atenţie, dându-şi seama că pentru a-l reproduce pe pânză sau
în marmură este necesară cunoaşterea aprofundată a anatomiei. Anatomia
nu înseamnă numai oase ci şi ligamente, muşchi şi chiar viscere. Unii dintre
aceşti mari artişti, împotriva interdicţiilor bisericii, au disecat pe ascuns
cadavre umane şi au desenat structurile pe care le-au observat.
Era unanim recunoscut că practica chirurgiei şi a medicinii în general nu
era posibilă fără cunoaşterea alcătuirii corpului omenesc.”Istoria disecţiei este
fără îndoială unul din cele mai interesante capitole ale progresului omenirii”
după cum afirma anatomistul mexican José Alcantara în 1942.
Deşi disecţia a fost privită mult timp ca un sacrilegiu , nu se poate spune
că omul n-a avut curiozitatea de a vedea şi şti cum este corpul său pe
dinăuntru constituit. Din antichitate ne-au rămas date legate de disecţie, cu
toată prohibiţia impusă. La vechii egipteni, cel ce făcea îmbălsămarea
extragea viscerele prin diverse incizii, iar encefalul prin fosele nazale, sub
controlul rigid al celor care asistau, pentru că în concepţia ”reîncarnării”
(metempsihoză), cel disecat era destinat să trăiască din nou. Dovezi certe
arată că grecii utilizau disecţia ca procedeu ştiinţific. La romani disecţia era
împiedicată nu numai de concepţiile religioase, ci şi de cele civice. În Evul
Mediu se constată aceeaşi opoziţie din partea bisericii şi a autorităţilor în
ceea ce priveşte disecţia. Bravând interdicţiile încep disecţiile pe cadavre
umane (greu de procurat), recurgându-se pentru aceasta şi la deshumări.
Între anii 1445-1448 Donatello (1386-1466) a realizat la biserica Sf. Anton din
Padova, basorelieful intitulat “Miracolul inimii avarului” reprezentând disecţia
cadavrului unui avar (demonstraţie publică), despre care legenda spune că ar
fi fost îngropat aici. Disecţia o face un pastor, în a doua jumătate a sec.al XIII-
lea. Iese în evidenţă naturaleţea cu care se execută disecţia şi lipsa de
repulsie (din contra, interesul) celor prezenţi, cea ce poate sugera că disecţia
nu ar fi fost un lucru chiar atât de neobişnuit pentru acea vreme (fig.70).
Interdicţiile religioase ale disecţiei cadavrelor umane, făceau ca să se
utilizeze metodele (fig.75,76) pentru a învăţa anatomie. În anul 1230
împăratul german Frederic al II-lea a emis o ordonanţă prin care se interzicea
practicarea medicinii fără a fi disecat în prealabil cadavre umane timp de un
an. Au trecut deci 15 secole de la Ptolemeu I până s-a găsit un suveran care
să autorizeze oficial disecţia umană. Se putea face disecţia unui cadavru
uman la cel puţin fiecare cinci ani, în prezenţa tuturor chirurgilor şi medicilor
regatului. Dar, papa Bonifaciu al VIII-lea printr-o bulă dată la 17sept. 1299 şi
promulgată la 18 februarie 1300, condamnă ca prohibite lucrările de anatomie
şi decretează că va excomunica pe cei ce tăiau cadavre umane.
Din anul 1309 se remarcă afluxul laicilor către profesiunea medicală în
urma faptului că papa Clement al V-lea a îngăduit căsătoria profesorilor şi
studenţilor de la facultatea din Montpellier. Dar, anatomia a continuat să fie
învăţată oficial, în general prin simple lecturi, ceea ce înseamnă că medicina
continua să fie practicată “ca o ghiceală” fără a avea baze anatomice.
Disecţia a fost autorizată prin bula papei Sixtus al IV-lea (fig.71), cel care are
şi meritul că a îmbogăţit biblioteca Vaticanului şi că a făcut Capela Sixtină.
Papa Clement al VII-lea a autorizat şi el formal studiul practic al anatomiei
pentru autopsii medico-legale dându-se dispoziţii speciale. În general însă ,
disecţia cadavrelor umane era considerată ca fiind sub demnitatea de medic.
Practic, papa Clement al VII-lea (fig.72) a reconfirmat bula papei Sixtus al IV-
lea şi a exercitat o influenţă pozitivă în acest sens şi asupra celui mai mare
împărat al acelei prime jumătăţi al sec. al XV-lea, Carol Quintul, care avea să
joace un rol important în viaţa lui Vesalius şi favorizarea momentului
renaşterii în anatomie, adică a anatomiei moderene (fig.73,74).
Sunt consemnate disecţii şi autopsii publice, după cum urmează: la
Bologna în 1315, la Siena în 1348, Montpellier în 1336, Veneţia în 1368,
Florenţa în 1388, Leida în 1391, Viena în 1404, la Padova în 1429 (iar în anul
1446 s-ar fi făcut aici primul amfiteatru pentru disecţii publice), la Paris în
1478. Pe meleagurile româneşti prima autopsie menţionată este cea a
cadavrului domnitorului Moldovei, Gheorghe Duca, la 10 aprilie 1685 (o parte
din osemintele sale se păstrează şi astăzi la mânăstirea Cetăţuia din Iaşi).
Se pare totuşi că la Padova s-ar fi dat prima dispoziţie medico-legală, iar
primele demonstraţii anatomice sunt menţionate aici chiar din secolele XIII şi
IV.
În anul 1281 este menţionată la Bologna o disecţie pe cadavru uman.
În 1286 s-a efectuat la Cremona o disecţie pentru elucidarea unei morţi.
Disecţiile oficiale erau rare şi se executau ca o ceremonie în faţa studenţilor
sau spectatorilor: preoţi, autorităţi, curioşi. În anul 1300 a fost introdusă
disecţia demonstrativă în scop didactic. În 1302 medicul italian Bartholomeus
de Varignana (cel care a ajuns apoi medicul împăratului Henric al VII-lea şi a
scris comentarii asupra lui Hipocrat) a efectuat la Bologna o autopsie medico-
legală. În 1308 se aprobă la Veneţia efectuarea unei disecţii în fiecare an. În
anul 1376 doctorii şcolii din Montpellier obţin de la Carol al VI-lea, regele
Franţei, aprobarea efectuării unei disecţii anual, pe cadavrul unei criminal
condamnat şi executat. În anul 1391, la universitatea din Lerida, Spania, a
fost autorizată disecţia cadavrului unui criminal condamnat la moarte, o dată
la 3 ani. În anul 1407 se făceau la Paris 2-3 demonstraţii de disecţie pe an.
Abia în anul 1540 Henric al VIII-lea a permis şi în Anglia efectuarea a 4
disecţii pe an, iar în 1565, regina Elisabeta a Angliei a autorizat efectuarea
disecţiei pe cadavrele criminalilor executaţi.
Sculptori şi pictori renumiţi au disecat cu pasiune şi seriozitate cadavre
umane, pentru a stabili regulile de proporţionalitate necesare muncii lor.
Leonardo da Vinci (1452-1519), născut la Vinci şi mort la Amboise, a fost
unul din puţinele nume care să se fi înscris cu egal prestigiu în domenii atât
de multiple şi diverse, cele cinci veacuri care au trecut de la naşterea lui
neumbrindu-i gloria şi meritele nici uneia din feţele operei sale. Prieten cu
anatomistul Marc Antonio della Tore, care l-a iniţiat în anatomie, Leonardo da
Vinci a disecat în continuare singur, începând din anul 1506 aproximativ 30
de cadavre, făcând şi injectări intravasculare cu ceară fierbinte, precum şi a
cavităţilor. Între 1504-1507, preocupat să realizeze sediul sufletului în creier,
obţine, injectând ceară fierbinte , mulajul cavitătilor cerebrale. El susţine astfel
că în ventriculii laterali este sediul percepţiei, în ventriculul III sediul sufletului
(sensus communis), iar în ventriculul IV se află sediul memoriei.
Leonardo a disecat la spitalul Santa Maria Nueva din Florenţa, la Spitalul
Maggiore din Milano şi la Spitalul “Sfântul Spirit” din Roma. Interesându-l în
mod particular anatomia, el a descoperit că descrierile lui Galenus erau
eronate. Bronhiile nu sunt legate de inimă, după cum a afirmat Galenus, ci
ele se diminuă progresiv şi se termină în plămâni. El confirmă acest lucru
suflând aer în plămâni. A examinat valvulele de la originea marilor vase şi a
constat că acestea sunt astfel plasate încât să asigure circulaţia sângelui într-
o singură direcţie şi de a împiedica sângele să reflueze spre inimă. Leonardo
a făcut şi secţiuni anatomice prin viscere şi membre, cu mai bine de trei
secole înaintea lui Pirogof, care este considerat că a executat primul secţiuni
anatomice. Este sigur că Leonardo a ajuns să cunoască şi să interpreteze
corect constituţia anatomică a corpului omenesc înaintea lui Vesalius şi de
aceea unii au tendinţa de a-l considera pe el ca întemeietor al anatomiei
moderne, alături de Torre şi Berengario da Carpi.
În anul 1517 când este vizitat la Amboise de către cardinalul d’Aragon,
Leonardo trăgea concluziile după disecţiile pe care le făcuse. El proiectase
un tratat de anatomie în 120 capitole, pentru care executase peste 750 de
desene anatomice (după alţii aproape 1000) reunite în 26(60) caiete, care i-
au folosit şi ca studii pentru tablourile sale, desene de o valoare artistică
excepţională, dar şi anatomică. Se cunosc 228 planşe (nu de mult au mai fost
descoperite câteva şi în Spania) dintre care 215 se află în biblioteca
castelului regal din Windsor. Ele au fost repartizate astfel: 27 pentru torace şi
abdomen, 50 pentru inimă, 31 pentru organele genitale, 30 pentru proporţii
ale corpului şi ale segmentelor sale, 32 pentru atitudini, 42 pentru vase şi
nervi, 16 pentru fizionomie. Acestea sunt strict anatomice, fără a fi îmbogăţite
cu elemente sugestive şi artistice ca la alţi anatomişti (chiar Vesalius).
Leonardo da Vinci n-a descoperit anatomia şi nici desenul anatomic, dar le-a
consacrat (cu întreruperi) o perioadă de 21 ani (după unii chiar 41 ani), din
viaţa sa atingând un nivel ce a depăşit cu mult cunoştinţele semenilor şi
epocii sale.
Când a murit, Leonardo şi-a lăsat desenele şi manuscrisele elevului său
Francesco Melzi, dar când a murit şi acesta, ele au fost dispersate, stând trei
secole în biblioteci din Franţa, Geramania, Anglia, Italia şi Spania. Leonardo a
desenat oase, muşchi (între care muşchii globului ocular) diferite organe (în
special inima şi marile vase), secţiuni prin organe (inimă şi creier), uterul
gravid, precizând poziţia fătului (fig.76-83).
El a transmis formele şi poziţiile cadaverice în forme vii şi atitudini
naturale, a înfăţişat unele relaţii anatomice ale structurilor musculare, a ajuns
să cunoască şi a convins şi pe alţii, artişti şi anatomişti, că este necesar să
ştie ce grupe musculare dau anumite forme în activitate sau în repaus.
Albrecht Durer (1471-1528) a realizat în 1507 “Adam şi Eva” (fig.84)
modele excepţionale de anatomie pe viu, dovedind o temeinică cunoaştere a
formelor exterioare ale corpului uman, după influenţa şcolii de pictură
elveţiene. Durer a scris:”De symetria partium humanorum corporum, seu de
proportione corporis humani libri quator e germanica lingua in latinum versi”
(fig. 85,86). Acesta este unul dintre primele şi cele mai complete tratate de
anatomie pe viu, cu canoanele, proporţiile şi măsurile corpului omenesc şi a
devenit cartea de căpătâi pentru artiştii pictori şi sculptori.
Michelangelo (Miguel Angelo) Buonarroti (1475-1564), fig.87, a disecat
împreună cu Marc Antonio della Tore şi cu Realdus Columbus şi a realizat
statuia lui David, de la Florenţa, considerată ca fiind cea mai frumoasă
prezentare a unui corp de bărbat (fig.88).
Rafaello Santi (1483-1520) San Sanzio, zis Rafael (fig.89, 90) şi Tiziano
Vecelio (1490-1576) zis Tizian (fig.91, 92) au dezvoltat şi perfecţionat studiul
formelor exterioare în mişcare şi expresivitate. Deşi în Italia secolului XIV se
generalizase deschiderea cadavrelor, materialul anatomic se procura greu,
disecţia era tot întâmplătoare, condiţionată de existenţa cadavrului, care,
neconservat, intra repede în putrefacţie. Procurarea cadavrelor, ca şi disecţia,
se mai faceau şi pe ascuns, pentru că până târziu Inchiziţia nu privea cu ochi
buni asemenea ocupări. Astfel Paolo Caliari, zis şi Veronese (fig. 84) a fost
interogat de Inchiziţie doar pentru unele idei mai laice expuse în tabloul său
“Ciona Domnului”, căruia din această cauză a fost nevoit să-i schimbe
numele în “Cina din casa lui Levi”.
Benvenuto Cellini (1500-1571) i-a avut prieteni şi îndrumători în anatomie
pe Berengario da Carpi şi pe Vidius (fig. 93).
În aceeaşi perioadă există însă şi anatomişti “puri” care fac posibilă
apariţia şi fundamentarea anatomiei moderne a lui Vesalius.
Giacomo Berengario da Capri (2470 (1466) -1530) care a lucrat mai întâi
la Padova şi apoi a fost profesor de anatomie la Bologna în final conscrându-
se exclusiv practicii medicale a murit la Ferrara. Se spune ca ar fi disecat
peste 100 de cadavre şi în 1521 scrie “Comentaria superanatomia Mundini”
iar în 1522 “Isagogae brevis”. Descrie cecul ,sinusul sfenoidal, timpanul,
glanda pineală, apendicele vermiform, cartilajele aritenoide, ventriculii
cerebrali laterali, timusul, axisul, anastomozele porto-cave. În Isagogae
descrie valvulele inimii.
Jacques Dubois, cu numele latinizat Sylvius (1478-1555), cunoscător al
mai multor limbi (latina, greaca, ebraica), studiază medicina la Montpellier şi
apoi vine la Paris, unde i se impune să-şi refacă studiile. L-a concurat pe
Fernel şi a fost discipol al lui Vidius, căruia îi şi urmează în postul de profesor
la “College de France”, după plecarea acestuia în Italia în anul 1550, Sylvius
devenind cel mai mare profesor de medicină al Franţei secolului al XVI-lea şi
cardinal. Se spune că era foarte zgârcit, umbla îmbrăcat mizer, nu făcea focul
iarna, iar servitorilor săi nu le dădea decât pâine goală. Pe epitaful său, în
versuri latine, se menţionează părerea de rău că lumea i-l citeşte pe gratis.
Sylvius a făcut (cu prosector) demonstraţii publice de anatomie pe cadavre
umane şi este considerat că a făcut prima menţionare de injectare a vaselor
(de fapt, înaintea lui mai făcuseră injectări Leonardo, Guinter şi Berengario da
Carpi), dar a fost un mare apărător al anatomiei lui Galenus. El considera că
ceea ce nu este în conformitate cu descrierile lui Galenus constituie anomalie
anatomică, tragând concluzia că specia umană şi-a pierdut regularitatea şi
perfecţiunea iniţială. A reprezentat stâlpul galenismului asaltat de Vesalius şi
fără îndoială că şi din invidie a devenit cel mai mare duşman al fostului său
elev, cu care a polemizat depăşind limitele academice. Îi cere împăratului
Carol Quintul chiar suprimarea lui Vesalius, pe motiv că acesta otrăveşte
Europa cu ideile sale. În operele sale îl numeşte nebun pe Vesalius.
Guido Guidi (Vidius Florentinul 1500-1567) profesor la “College de France”
apoi la Pisa, a scris “De anatome corporis humani libri VII”, făcând în special
cercectări anatomice asupra oaselor craniului (canalul vidian). Anatomist şi
medic practician, în tratatul său de anatomie, are următorul motto: ”cine este
anatomist, este de partea utilităţii” (fig.94).
 Datorită faimei sale el devine în 1542 medicul lui Francisc I după moartea
căruia se întoarce în Italia, la Pisa, ca profesor de filozofie şi anatomie. Vidius
a descoperit tuberculii valvulelor sigmoide ale aortei şi pulmonarei, atribuiţi
mai târziu lui Arantius şi Morgogni. Tratatul său “Ars medicinalis” în trei
volume ca şi anatomia sa (fig. 95, 96, 97) au fost publicate abia la mult timp
după moartea sa , la Veneţia în anul 1611.
Carolus Stephanus (1504-1564) care era de fapt cunoscutul tipograf
Charles Estienne, a scris o anatomie intitulată “De dissectione partium
corporis humani libri tres” (fig. 99-101) cu 62 figuri, care a apărut în anul 1545
la Paris. Studiind medicina la Paris îl are profesor pe Sylvius , fiind coleg cu
Miguel Serveto şi Vesalius, din anul 1540 el este ambasador în Germania şi
Italia unde a venit în contact cu savanţii vremii. Anatomia lui Stephanus este
ilustrată de chirurgul Estienne de la Riviere (Stephanus Riverius), fiind
executate “după cadavrul omului sau după disecţia altor animale”. Deşi
contemporan cu Vesalius, din cartea lui Estienne reiese că nu cunoscuse
cartea lui Vesalius, care apăruse cu doi ani înainte. Deşi cu multe naivităţi,
cartea cu 375 pagini, descrie vasele nutritive ale oaselor, cartilajul articulaţiei
temporo-mandibulare, îndepărtarea simfizei pubiene în momentul naşterii,
ramificaţia venei porte în hilul hepatic (purtând de atunci numele de venele lui
Charles Estienne sau venele caroline) şi canalul măduvei spinării (fig.102-
104). El a inventat şi un instrument cu care introducea aer în vasele sanguine
pentru ca ele să fie mai evidente la disecţie. În anul 1564 Charles Estienne
publică la Geneva “Dictionarium medicum” cu sinonimiile greco-latine în
terminologia medicală, lucrare de importanţă în problema nomenclaturii.
Bartholomeus Eustachios Sanctoseverinatus (1510 (1520) -1574),
profesor de anatomie la Roma a editat în 1562 “Opuscula anatomica et de
dentibus” (fig. 96 bis, 105) şi este cel care a descris trompa dintre rinofaringe
şi urechea medie, glandele suprarenale, originea nervilor optici şi unele
formaţiuni din cavitatea bucală (descrierea şi clasificarea dinţilor).
Miguel Serveto da Villanova 1509 (1511) -1553 (fig.106), de origine
spaniolă, ar fi făcut iniţial studii la Saragoza (matematica, astronomia, greaca,
latina, ebraica), apoi la Toulouse (dreptul şi teologia, filozofia). Secretar de
episcopie, el este şi un admirator al lui Luther, nepărăsind însă catolicismul
niciodată. Dar, prin aceasta el intră în conflict atât cu biserica catolică, cât şi
cu cea calvină. Apoi a fost corector într-o casă de editură şi autor al unor
scrieri subversive sub pseudonimul de “Villanovanus” motiv pentru care
Inchiziţia îl condamnă. Părăseşte Spania şi plecă în Franţa unde devine
discipolul şi prietenul medicului Symphorien Champier, împreună cu care
atacă doctrinele medicale ale lui Leonard Fucs (1501-1566), medic şi botanist
la Munchen. Serveto se decide să devina medic, ca şi patronul său şi se duce
la Paris unde studiază cu Andernachus, Sylvius, Fernel. În acelaşi timp el
profesa matematica, în care era foarte priceput. Aprofundând anatomia,
devine profesor la Lyon, unde face multe disecţii. În acelaşi timp el continuă
să scrie pamflete şi lucrări de teologie. El combate puternic prescrierea
drogurilor. Publică un “Tratat asupra siropurilor”. În publicaţiile sale în care nu
se separă teologia de medicină, el amestecă Biblia cu astrologia, şcolastica
cu botanica, menstruaţiile cu mareele şi cu conjuncturile planetare. Este
chemat să se apere în faţa Facultăţii de Medicină din Paris, fapt în urma
căruia este lipsit de drepturi, iar publicaţiile sale sunt proscrise şi confiscate.
Serveto renunţă a mai practica “medicina astrologică” (pe care Pico della
Mirandola o numea “ciuma medicinii”) şi s-a spus cu ironie că dacă s-ar fi
priceput cu adevărat să citească în stele şi-ar fi prevăzut sfârşitul în flăcări la
Geneva.
Părăseşte Parisul şi se duce la Charlieu, aproape de Lyon, dar pleacă
şi de acolo şi peregrinează prin oraşele mari ale Franţei, reajungând la
Tholouse, unde era urmărit ca eretic. Continuă apoi să practice medicina şi
să scrie sub pseudonim, spre scandalul catolicilor şi furia protestanţilor.
Pentru scrieri subversive este bătut crunt şi alungat din Franţa, perioadă în
care Seploius era cardinal. Pleacă la Viena, unde este târât în faţa Curţii, dar
scapă din închisoare şi fuge în Germania, unde este de asemenea
persecutat. Revine în Franţa, unde Calvin îl consideră “un scelerat care-şi
blamează Dumnezeul şi trebuie pedepsit”. Arestat de Calvinişti (probabil răpit
de la Paris) şi condamnat ca eretic, este ars pe rug la Geneva în 1553.
Operele sale mai importante sunt: “De trinitatis erroribus” apărută în
1531 şi “Restitutio christianismi” apărută în 1553. Ediţia completă a ultimii
cărţi a fost arsă împreună cu el şi doar trei exemplare au scăpat de mistuirea
flăcărilor, nefiind poate cunoscute şi luate în seamă de contemporanii săi. Din
aceste cărţi reiese că Miquel Serveto a descris corect mica circulaţie a
sângelui cu 97 de ani înaintea lui Harvey. Înserarea unor chestiuni anatomo-
fiziologice în eseele teologice se explică prin faptul că Serveto socotea că
sufletul s-ar afla în sânge. Urmărind itinerarul sângelui, el îşi închipuie că
poate urmării şi mişcările sufletului.
Andreas Vesalius Bruscellensis (1514-1564) fig. 107, 108, 109.
Familia sa purta mai înainte numele de Witing şi era originară din
Wesel. Un strămoş, Peter Witing, si-a luat numele de Von Wesel sau Von
Wesele şi a semnat un tratat medical cu numele de Vesalius. Fiul acestuia,
bunicul lui Andreas, a fost medicul Mariei de Bourgone şi a lui Maximilian de
Austria. Tatăl lui Andreas era farmacistul Margaretei de Austria şi a
împăratului Carol Quintul. În copilărie Andreas a manifestat interes pentru
disecţia animalelor (iepuri, câini, pisici, şobolani) şi s-a obişnuit cu cadavrele
de pe câmpul condamnaţilor la moarte prin spânzurare, de la marginea
oraşului Bruxelles. La 25 februarie 1530, la vârsta de 15 ani, Andreas se
înscrire la universitatea Louvain, unde învată greaca şi latina (se pare că şi
araba şi ebraica), dar şi medicina, sperând să devină măcar farmacist.
La vârsta de 19 ani părăseşte Bruxellul şi în 1533 începe facultatea de
medicină la Paris, unde îşi latinizează numele în Vesalius.
La Paris este coleg cu Miguel Serveto şi prieten cu Charles Estienne.
Devine elevul unor mari maeştri: Vidius, Guinter (Gonthier d’Andernachus) şi
al lui Sylvius. La Paris are pentru prima oară ocazia de a studia cadavre
umane. Este apreciat de aceştia, mai ales de Guinter, sub îndrumarea căruia
lucrează mai mult şi descoperă vasele spermatice la om. Cu spiritul său
ascuţit de observaţie, Vesalius îşi dă seama că există o contradicţie între
ceea ce citea profesorul din tratate şi ceea ce diseca prosectorul. El ia
bisturiul din mâna prosectorului şi execută singur disecţia. Ba mai mult, îşi
procură material de studiu, colindând cimitirele, dezgropând oasele şi intrând
în relatie cu groparii. Munceşte enorm şi începând să se afirme, îşi atrage de
pe acum invidia colegilor săi şi chiar a unor profesori.
Remarcă că autonomia lui Galenus era în multe privinţe eronată şi are
curajul să demonstreze aceste inexactităţi. Din cauza războiului franco-
spaniol, este nevoit să părăsească Parisul (1536-1537), deşi nu şi-a terminat
studiile şi se întoarce la Louvain, dar nu pentru mult timp pentru că în 1537 se
duce la Padova, unde la 5 decembrie 1537 (la 31 dec. va împlini 23 de ani)
devine lector de chirurgie. La Padova, Vesalius îşi aduce în locuinţa sa
cadavre şi părţi de cadavre pentru a le diseca în linişte şi cu migală. La 6
decembrie 1539 Vesalius este numit profesor de anatomie şi chirurgie la
Padova. Face disecţii sistematice, uneori demonstraţii publice cu zeci şi chiar
sute de specatori, emitând principiul că ”profesorul trebuie să execute el
însuşi disecţia” şi să verifice înainte de a trage concluziile, nu să accepte “ad
literam” ceea ce a scris Galenus. De altfel, Vesalius precizează peste 200 de
inexactităţi existente în anatomia lui Galenus. Rămâne profesor la Padova
până în 1544, când se retrage din viaţa academică şi din anul 1546 este
medic la curtea împăratului Carol Qintul. Devenind medic curant, Vesalius
confirmă afirmaţia pe care a făcut-o în tinereţe: “tramentul (însănătoşirea)
este primul scop al medicinii şi rolul principal al studiului anatomiei este acela
de a fi o bază pentru atingerea acestui scop”. După abdicarea lui Carol
Quintul, Versalius îl urmează pe fiul acestuia, Filip al II-lea.
Îl tratează pe fiul lui Filip al II-lea, Don Carlos, care suferind o cădere
gravă de pe cal, prezenta semne de compresiune cerebrală. Vesaliu i-a
indicat trepanaţia salvatoare. De la curtea Spaniei, Vesalius a fost chemat la
Paris sa-l trateze pe Henric al II-lea, care fusese rănit în ochi de o aşchie de
lance la un turnir.
La patul de agonie al acestuia s-a întâlnit în consult cu marele chirurg
Ambroise Pare. Filip al II-lea îl păstrază la curtea sa ca medic al Olandei.
Indivizii, care-i purtau duşmănie, au găsit motivul şi prilejul să-l reclame
Inchiziţiei în anul 1564, sub pretestul că la autopsia unui senior, inima
acestuia ar mai fi pulsat atunci când Vesalius i-a deschis toracele. Învinuit de
crimă, Vesalius este condamnat la moarte de către Inchiziţie, dar prietenul
său, regele Filip al II-lea, reuşeşte să-l scape cu condiţia să facă o călătorie
de pelerinaj la “Sfântul Mormânt”. Pleacă de la Veneţia cu o corabie pentru
pelerini şi ajunge la Ierusalim unde face o donaţie de 500 ducaţi de aur, iar la
întoarcere corabia a naufragiat în timpul unei furtuni pe Marea Ionică şi din
întregul echipaj se salvează pe insula pustie Zante, unde va muri de foame
(după alţii şi din cauza tifosului exantematic).
În anul 1538 la Veneţia, Vesalius publică “Tabulae anatomicae sex” o
suită de 6 planşe anatomice în care nomenclatura este dată in trei limbi
(latină, greacă şi ebraică). Apar primele contraziceri împotriva lui Galenus
(sternul este format din 7 părţi, ficatul are 5 lobi, uterul are formă de vezică).
La Basel publică în 1539 “Epistola de vena secondo”, iar în 1541 la
Veneţia “Galeno opera omnia”.
În timpul şederii sale la Padova, Vesalius îl cunoaşte pe pictorul
Johanne Stefhanus Von Calcar, din şcoala lui Tizian, care nu se mulţumeşte
numai să deseneze după model, ci dă o nuanţă artistică planşelor anatomice,
înfăţişând scheletele, cadavrele cu musculatura disecată pe planuri, sau cu
toracele şi abdomenul deschis, nu numai corecte din punct de vedere
anatomic ci şi în atitudini expresive, de parcă ar fii vii.
În iunie 1543, presele lui Oporinus scot lucrarea capitală a lui Vesalius
(la care a muncit 2 ani): “De humani corporis fabrica, libri septum”. În 7 cărţi,
având peste 600 pagini şi 300 figuri, această lucrare cuprinde toată anatomia
corpului omenesc, aşa cum a văzut-o Vesalius cu ocazia numeroaselor sale
disecţii. Cartea a fost dedicată împăratului Carol Quintul şi a fost scrisă în
limba vulgară a Evului Mediu. Cele 7 cărţi au următoarul conţinut: cartea I –
oase şi articulaţii, cartea a II-a – articulaţii şi muşchi, cartea a III-a – vasele,
cartea a IV-a – nervii, cartea a V-a – organele digestive si genito-urinare,
cartea a VI-a – inima şi organele de respiraţie, cartea a VII-a – creierul şi
organele de simţ; fig. 110-120. Primele două cărţi au extinderea cea mai
mare, cuprinzând mai mult de jumătate din numărul total de pagini. Vesalius
face un studiu amănunţit al sistemului osteo-artro-muscular, descriind şi cele
două metode de preparare a scheletelor: maceraţia la rece şi la cald.
În “Fabrica”, Versalius se face remarcat prin descrierile sistemului
venos, inimii, mediastinului, mezenterului, ovarelor (recunoaşte pentru prima
oară corpul galben), urechea externă şi internă, ficatul, căile biliare, uterul,
meniscurile genunchiului, osul sacru, sternul, pilorul, meniscurile articulare
ale degetelor, venele azigos etc. A făcut erori în privinţa aparatului locomotor
al ochiului, cristalinului, originii venelor cave şi mecanismului real al curgerii
sângelui, deşi combate cu vehemenţă comunicarea ventriculului drept cu cel
stâng.
În anul 1542 tot la Basel şi tot în presele lui Oporinus, Vesalius
scoate:”De humani corporis fabrica, librorum epitame”, un fel de rezumat al
cărţii precedente, care se vindea la un preţ scăzut. Această carte a dedicat-o
prinţului Filip. Apariţia acestor două lucrări, a constituit o revoluţie în
anatomie, punându-se bazele anatomiei moderne.
“Fabrica” este reeditată în 1555 tot la Basel, iar după moartea lui
Versalius a fost reeditată de nenumărate ori în foarte multe limbi, chiar în
1950 (în limba rusă) şi în 1969 (lb. franceză).
Contemporani sau urmaşi ai lui Vesalius, nu ating valoarea acestuia,
dar fiecare dintre ei îşi aduce contribuţia la dezvoltarea anatomiei.
Mateo Realdus Columbus Cremonensis (Colombo) 1516-1559 a fost
mai întâi prosector la Vesalius fig. 121 cu care a intrat în conflict şi îi urmează
ca profesor de anatomie la Padova în 1554, iar din 1551 este profesor la
Roma. În lucrarea sa “De re anatomica libri XV” apărută la Veneţia deşi îşi
însuşeşte punctele de vedere ale fostului său maestru, îl critică pe acesta că
nu ar fi fost antigalenist consecvent şi nu a dus lucrurile până la capăt, lăsând
treaba făcută pe jumătate. În această carte dedicată papei Paul al IV-lea, cu
exact 70 de ani înaintea lui Harvey, dar cu 5 ani după Serveto, Columbus
face descrierea corectă a circulaţiei sângelui.

Gabriele Fallopins (fig. 122) din Modena (1523-1562), antigalenist

convins, elev a lui Vesalius, a fost profesor la Padova după Columbus
(anterior fusese profesor de anatomie la Ferrara şi Pisa). Sunt anatomişti
care-l consideră mai mare chiar decât Vesalius. În anul 1561, Fallopuis
publică la Veneţia “Observationes anatomicae” în care a descris sinusul
sfenoidal, canalele semicirculare ale urechii interne, nervul coarda timpanului,
canalul nervului facial din stânca temporalului (apeductul lui Fallopuis) şi
şanţurile de pe faţa antero-superioară a stâncii pentru nervii pietroşi, a
descris şi mai complet arcada inghinală, a descris clitorisul (şi corespondenţa
sa cu penisul) şi himenul (pe care unii îl plasau în vagin; Vesalius crezuse că
este de natura musculară, iar Ambroise Parre “nu l-a întâlnit niciodată”). A
făcut descrierea corectă a trompelor uterine, confundate multă vreme cu
coarnele uterine de la animale. A adus contribuţii importante în privinţa
sarcinii.
Leonardo Bottalo (1530-1571), elev al lui Fallopius, după ce-şi ia
doctoratul la Pavia, pleacă în Franţa unde va fi medicul reginei Elisabeta de
Austria (soţia lui Carol al IX-lea) şi al Ecaterinei de Medicis (sub domnia lui
Carol al IX-lea). El a determinat rolul fiziologic al orificiului de comunicare
interatrial la inima fătului.
Fabrizius d’Acquapendente (1537-1619), elev al lui Fallopius a fost
profesor la Padova (fig. 123) între 1580-1619, a dominat timp de aproape 40
de ani anatomia de la sfârşitul secolului al XVI-lea şi începutul celui al XVII-
lea, avându-l ca elev pe Harvey. Acquapendente este întemeietorul vestitului
amfiteatru de la Padova (fig. 124), care se păstrează şi astăzi ca muzeu. În
mijlocul amfiteatrului şi în faţa fotoliului magistrului se vedea masa de
disecţie, al cărei capac se ridică pentru a fi adus cadavrul pe canalul de sub
ea. Este iniţiatorul studiului embriologiei umane şi a descris în 1574 valvulele
venelor superficiale (fig. 125), pe care le-a prezentat abia în 1603 în cartea
apărută la Padova: “De venearum ostiolis” (de la el le-a preluat Harvey, care
i-a fost elev, fără a menţiona acest lucru). Fiind şi medic priceput,
Acquapendente a practicat traheotomia în crupul difteric.
Juan Valverde de Amusco (1515-?), fig. 126, medic spaniol stabilit în
Italia (fig. 116), publică la Roma în 1556 una din primele anatomii într-o limbă
“neacademică” (latina): “Historia de la composicion del cuerpo humano”, care
a fost editată apoi şi în limba latină (1558).
Constantino Varolio (1543-1575) la Bologna, a adus contribuţii în
privinţa anatomiei creierului (puntea lui Varolio). A fost medicul papei Grigore
al XIII-lea şi profesor de anatomie şi chirurgie la Bologna.
 Giulio Cesare Aranzio (1530-1589) este la 27 ani profesor la Catedra
de medicină şi chirurgie de la Universitatea din Bologna. În “De humano
faetus” apărută în 1564 la Bologna, descrie uterul gravid, iar în
“Anatomicarum observationum liber”, apărută în 1587 la Veneţia, descrie:
impermeabilitatea peretelui interventricular al inimii, tuberculii valvulelor
sigmoide (care-i poartă numele), foramen ovale, ductul venos (din vena
ombilicală şi vena cavă inferioară la făt), ligamentul arciform, coarnele
ventriculilor cerebrali laterali.
Andreea Cesalpino di Arezzo (1519-1603), profesor la Pisa şi Roma,
elev al lui Columbus, a făcut ligaturi vasculare la animale vii şi a recunoscut
sensul curgerii sângelui în vene şi artere. În cartea sa “De re anatomica” din
anul 1559 pronunţă termenul de circulaţie şi capilare, care stabilesc legătura
dintre artere şi vene.
Casparus Bauhinus (1560-1624) profesor de anatomie şi botanică la
Basel, publică în 1605 “Theatrum anatomicum iar în 1620 “Vivae imagines
partium corporis humani) fig. 127, în care afirmă că sunt necesare pentru
medici să descrie valvulele venelor (după Aquaupendente) şi valvula ileo-
cecală.
Jean Riolan - Juil (1577-1657), fig. 128, medicul lui Ludovic al XIII-lea
era galenist convins (“Galenus nu a greşit, ci anatomia omului s-a schimbat
de-a lungul celor 14 secole scurse”). El a făcut descoperiri preţioase, dintre
care unele i-au luat numele (buchetul lui Rivlan). A scris:”Osteologie”
“Antropografie” “Opuscula anatomică” (fig. 129, 130, 131).
Francis Glisson (1597-1677) elev al lui Harvey, a descris capsula
ficatului. A fost profesor la Cambridge.
Johan Georg Wirsung (1600-1673) descrie canalul pancreatic.
Thomas Wharton (1614-1673) descrie canalul glandei submandibulare.
Nathanael Highmore (1613-1685) descrie sinusul maxilar şi mediastinul
testicular.
Nicolas Stenon (1638-1687) descrie canalul glandei parotide.
Thomas Willis (1621-1675) în “De Anatomie Cerebri” (1664) enunţă
teoria modernă după care creierul controlează toate procesele fiziologice din
organism. Descrie reţeaua arterială de la loja creierului şi nervul accesor.
Regner de Graaf (1641-1673), olandez, a studiat organele genitale şi
animale. A descris în ovar nişte vezicule, pe care le-a considerat, prin
analogie cu găina, a fi ouă.
Raymond Vieussens (1641-1716), fig. 122 şi fig. 133, profesor de
anatomie la Montpellier, descrie glanda parotidă, ansa simpaticului şi limbul
fosei ovale.
Frederik Ruysch (1638-1731) în anatomia sa descrie lamina corio-
capilară şi venele vorticoase ale globului ocular, muşchiul fundului uterin,
placenta şi nutriţia fătului.
Marcello Malpighi (1628-1694) profesor la Bologna, Pisa,Messina şi
medic al papei Inocenţiu al XII-lea. A descris: structura plămânului, capilarele
pielii, stratul profund al tegumentului, glomerul renal şi structura rinichiului,
ficatului, creierului. S-a ocupat şi cu anatomia comparată.
Antonius Maria Valsalva Imolensis (1666-1723) din Bologna, elev al lui
Malpighi. A descris pentru prima oară antrumul mastroidian şi sinusul aortei.
Antonio Pacchioni (1665-1726) a descris gaura ovală a cortului
cerebelos şi fosetele garnulare şi granulaţiile aranoidiene.
Giovanni Batista Morgagni, fig. 134 (1682-1771), elevul lui Valsalva,
profesor la Bologna şi Padova, a descris: bulbul olfactiv, cornetul nazal
superior, foramen caecum al limbii, ventriculul laringian, apendicele testicular,
coloana ? şi sinusurile ano-rectale. Este fondatorul anatomiei patologice.
Nicolas Tulps (1599-1674) i-a pozat lui Rembrandt pentru tabloul lecţia
de anatomie (fig. 135, 136), el disecând mai mult pe maimuţe.
Johan Remmehni (1583-1632) a studiat medicina la Basel şi este
autorul unor opere astrologice – matematice – cabalistice (misterioase-
magice) şi al unor opere balneologice despre “virtuţile terapeutice ale apelor
minerale de la Weltzen”. Lui i se datorează nişte planşe anatomice, ce au
circulat (mai ales la dispoziţia publicului nemedical) ca foi volante,
reprezentând structura anatomică a diferitelor părţi componente ale corpului
omenesc şi a organelor, pe planuri suprapuse (fig. 127, 128, 129, 130).
William Harvey (1578-1657) fig. 141, a învăţat la Cambridge şi Padova,
fiind elevul lui Acqapendente, după Vesalius. Devine medicul regelui Iacob I şi
Carol I, pe care îi însoţeşte şi in campanii. Fiind profesor de anatomie la
colegiul medicilor din Londra, avea următoarea părere: ”afirm că anatomia nu
se cunoaşte şi nu se învată din cărţi, nici din dogme filozofice, ci din lucrătoria
naturii”. În 1616 Harvey conferenţiază despre descoperirea sa, afirmând că
inima este un organ de propulsie a sângelui şi că valvulele sunt dispuse de
aşa manieră încât să permită sângelui să circule într-un singur sens. El va
publica această descoperire în anul 1628 în editura lui Guilielmus Fitzerus din
Frankfurt pe Main: “Exercitatio anatomica de matu cordis et sanguinis in
animalibus” fig. 142, pe care i-a dedicat-o regelui Carol I al Marii Britanii şi al
Franţei şi prietenului său d’Argent, preşedintele colegiului medicilor din
Londra. Descoperirea sa este rezultatul mai multor factori: folosirea
inteligentă a descoperirilor făcute de anatomiştii dinaintea lui (Vesalius,
Acquapendente, Serveto, Columbus), desecţii minuţioase şi adesea vivisecţii
pe animale, observaţii făcute prin examinarea cardiacilor (probe extrase din
patologie), precum şi o bună cunoaştere a fenomenelor hidrodinamicii.
Harvey arată prezenţa şi funcţia valvulelor sigmoide, descrie căile de
pătrundere şi ieşire a sângelui la nivelul ventriculilor inimii, descrie
insuficienţa cardiacă şi stopul prin hipovolemie, ca şi cel prin supraîncărcarea
cordului, afirmă categoric că sângele pătrunde în orice organ prin arteră şi se
întoarce prin vene. O lipsă a lucrării sale este menţionare capilarelor (deşi ele
fuseseră semnalate de Cesalopino), pentru el legătura dintre artere şi vene
făcându-se prin anastomoze şi porozităţile ţesuturilor. Descrie multiplele
anastomoze venoase (fig. 143). Arată că datorită prezenţei volumelor venelor,
este dificilă cateterizarea retrogradă a acestora. Menţionează răspândirea
infecţiilor în tot corpul pe calea aparatului cardio-vascular. Afirmă că pulsul se
datoreşte contracţiei şi nu dilatării inimii; el rezultă că nu din aceea că arterele
se dilată şi că în acest fel se umplu cu sângele împins din inimă, ci se umplu
cu sânge şi apoi prin aceasta se dilată. Nu există pori în septul inimii, iar
sângele din ventriculul drept merge la plămâni; sângele trimis de artere după
folosire se întoarce la inimă prin vene, nu există o ondulaţie de du-te vino în
vene, ci de la periferie spre inimă; motorul sângelui este inima, nu ficatul.
Dacă se analizează fiecare din precizările lui Harvey, care constituie esenţa
descrierii şi demonstraţiei activităţii inimii şi a circulaţiei sângelui, se constată
că fiecare a mai fost afirmat sau chiar demonstrat de anatomiştii dinaintea lui.
După o expresie clasică, Harvey nu a făcut decât să pună în circulaţie teoria
circulaţiei ! Cei mai de seamă dintre adepţii lui Harvey au fost Rene
Descartes (1596-1650), Richard Lower (1631-1691), Raymond Vieussens.
Opoziţioniştii (Jean Riolan) au trebuit să cedeze, ştiinţa reală nemaiputând fi
oprită în loc.
În anul 1664, Alexandru Mavrocordat (fig. 144), tatăl viitorilor domnitori
români (Nicolae şi Constantin), făcea experienţe interesante privind mişcările
sângelui traversând plămânii. El a văzut că expiraţia coincide cu sistola
cardiacă, iar plămânii devin atunci roşii. În diastolă, diafragmul coboară,
plămânii se dilată şi devin palizi datorită afluxului de aer, deci plămânii
lucrează ca o presă. Nimeni înaintea lui nu a demonstrat circulaţia pulmonară
atât de corect.
Schema circulatorie se completează prin descoperirea circulaţiei limfei.
Gasparo Aselli (1581-1676) descrisese în 1622 vasele limfatice ale
mezenterului, iar Jean Pecquet (1622-1674) descoperă canalul toracic la
câine.
Fiziologie
Indisolubil legată de anatomie, fiziologia secolului XVII a fost îmbogăţită
şi prin contribuţia a o serie de medici clinicieni. Aceştia, paralel cu activitatea
la patul bolnavului, se străduiau ca prin experienţe, unele bine gândite, altele
stranii, naive, uneori chiar hilare, să discearnă ce funcţie îndeplinesc diferitele
organe explorate de către bisturiul anatomiştilor. Cei mai mulţi dintre aceşti
medici, seduşi de ştiinţele exacte (fizică, mecanică, chimie), care luaseră un
având deosebit în această vreme, căutau să-şi explice funcţionalitatea
normală şi patologică a organismului cu ajutorul acestor ştiinţe. Ei au fost
numiţi iatromecanicişti şi această concepţie domină până în secolul XIX.
Dacă pentru secolele XVII-XVIII ideea lui Descartes “animalul e o maşină”,
reprezenta un pas uriaş pe drumul interpretării ştiinţifice a funcţiilor
organismului, comparativ cu spiritualismul medieval şi renascentist, începând
cu secolul XIX, mecanismul nu mai corespunde, nemaiputând ţine pasul cu
descoperirile moderne. Fiindcă, deşi biomedicina modernă socoteşte
organismul tot un fel de maşină (automat, autoreglabil şi autoreproductibil),
nu reduce funcţionarea acestuia exclusiv la legile fizicii, chimici, mecanicii şi
matematicii, ci pretinde o viziune născută din unitatea dialectică dintre
cantitate şi calitate. Legile calitative născute din integrarea în sistem – teoria
sistemelor a lui von Bertalanffy – mai ales cele ce se referă la integrarea în
sistem şi cunoaşterea istorică, condamnă viziunea mecanicistă ca fiind
simplistă şi unilaterală, incapabilă să explice complexitatea fenomenului vital.
Iatromecaniciştii au totuşi importanţa lor pentru că au schimbat radical
unghiul de vedere exclusiv calitativ al judecării vieţii, bolii şi morţii. Din păcate
ei au căzut în extrema cealaltă: neglijarea calităţii şi fetişizarea cantităţii. La ei
totul era măsurare (număr, grad, mărime, suprafaţă, volum, masă, durată), de
preferinţă exprimată în simbolistica matematică a vremii (algebric,
trigonometric).
Santorio-Santorio (1561-1631) fiziolog italian, şi-a construit o balanţă
uriaşă pe care şi-a pus un scaun, o masă şi un pat. El a rămas acolo zile şi
nopţi, cerând să fie permanent cântărit, înainte de masă, după dejun (fig.
145).
Tratatul său “De medicina statica” publicat în 1614 a fost denumit de
admiratori “Biblia medicinii experimentale”. El a mai construit un termometru,
apoi un “pulsilogium” bazat pe principiul pendulului, cu care urmărea
frecvenţa pulsului (strămoşul sfigmometrului), o “baie continuă” pentru uzul
bolnavilor ce făceau hidroterapie. El a introdus în medicină conceptul de
bilanţ.
Gian Alfonso Borelli (1608-1679), a fost elev a lui Galileo Galilei. În
cartea sa “De matre animalum” apărută postum la Leyden în 1685, explică
funcţionarea muşchilor şi articulaţiilor, cu precizarea pe baza inserţiilor, a
tipului de pârghie pe care tipul îl reprezintă. Deosebit de interesante sunt
explicaţiile avansate de Rooseli, asupra contracţiei musculare:”muşchii se
contractă datorită unui impuls venit din creier, pe calea nervilor”. El
avansează ideea rolului unor mediatori chimici (fig. 146).
Rene Descartes (1596-1650), nu a fost medic ci matematician.
Provenind dintr-un bunic doctor în medicină, Rene Descartes a studiat totuşi
cursuri de anatomie, fiziologie şi patologie la Poitiers, fiind interesat de: modul
de funcţionare al “maşinii animale”, cauzele care determină apariţia bolilor şi
tratamentul eficace. Deoarece principiul medical în tratament era: “clysterium
donare, postea signare, ensuita purgare” se explică adresa ironică, adesea
acuzatoare pe care Descartes o adresează medicinii în “Discours de la
methode”. El a disecat animale.
Lucrările sale: “Traite de l’Homme (tratatul despre om, 1646), “Discours
de la methode” (1637) şi “Les passions de l’ame” (1649), sunt un amestec de
iatromecanică şi animism, ultimul luat din lucrările scolastice.
Dacă în ceea ce priveşte circulaţia sângelui (deşi adept al lui Harvey)
nu are nici o realizare, în privinţa funcţionalităţii sistemului nervos, pe care o
dezbate pe larg în “Les passions de l’ame”, Descartes descrie reflexul simplu:
curgerea informaţiei e de la organul senzitiv la sistemul nervos central, apoi la
organul motor-efector. Aceste aparate sunt reluate şi în “Dioptrica” (1637) şi
în “De homine” (1662). Descartes îşi imaginează modul de realizare al
reflexului simplu (fig. 147). Imaginea unei săgeţi este recepţionată de retină.
Prin nervii optici ea ajunge în creier la glanda pineală. Aici imaginea este
preluată de spiritele animale care prin orificiul 8, intră în “lumenul nervilor”
rahidieni şi o “zbughesc” la muşchiul biceps, determinând flexia.
După Descartes, există pe lume atâtea feluri de pasiuni, câte poziţii
poate lua în spaţiu glanda pineală.

Recunoaşterea patologiei generale

Conceptul definit prin termenul neogrecesc de patologie a fost introdus

în ştiinţă de un medic renascentist: francezul Jean Fernel.
Jean Fernel (1497-1558) a început prin a studia matematica, literele,
filozofia, devenind celebru cu tratatul său “Cosmotheoria” (1528), perioadă în
care era student la medicină, pe care o termină la 33 ani. Anterior mai
scrisese şi o lucrare de geometrie: “Monalosphoerium”. Nu se ştie de ce se
va dedica numai medicinii, el scriind în 1544 “Tratat despre medicină” împărţit
în trei părţi: fiziologie (de fapt o fiziologie anatomică, deoarece funcţiile sunt
deduse din structuri), patologie şi terapeutică. În patologie este un mare
sistematician, de la el păstrându-se în medicină împărţirea bolilor în:
a). suferinţe generale ale organismului, care nu au un sediu precis
(incertae sedis) ca: febra, slăbiciunea fizică, inapetenţa;
b). suferinţe localizate la un organ sau la mai multe, dar acestea din
urmă, limitate la o anumită regiune anatomică (boli ale cavităţii bucale,
toracice, abdominale).
Theophrastus Bombastus von Hohenheim (1493-1541), cunoscut sub
numele de Paracelsus (fig. 148), a fost una din cele mai pitoreşti figuri de
medici renascenţişti. Fiu de medic, el studiază mai întâi ştiinţele naturale,
filozofia şi alchimia, începe studiul medicinii la 16 ani şi îşi ia numele de
Paracelsus după scriitorul roman Aulus Cornelius Celsus ceea ce vrea să
însemne că este mai bun sau mai presus de Celsus. A studiat medicina la
Viena şi la Florenţa practicând medicina şi devenind profesor la Basel, fiind
căutat de bolnavi din toate colţurile Europei. Când şi-a deschis cursul la
universitatea din Basel, a dat foc în mod simbolic, evident, câtorva foi copiate
după maeştrii antici, Paracelsus obişnuit să spună: “Cataramele de la pantofii
mei ştiu mai multă medicină decât Hipocrat, Galenus şi Avicena luaţi
împreună”.
Sfida ţinând cursurile în germană, deşi ştia perfect latineşte, apărea în
amfiteatru în haine de stradă, bătându-şi joc de toga pompoasă din mătase
neagră, cu boneta roşie (costumul de doctor al vremii). Infatuarea lui
Paracelsus, lăudăroşenia şi violenţa cu care îşi ataca adversarii umilindu-i, nu
era gratuită, el fiind nu numai un reputat practician, ci şi un veritabil inovator
al gândirii bio-medicale. A călătorit mult prin Franţa, Italia (Tintoretto i-a făcut
un portret), Spania, Germania, Olanda, Anglia, Turcia, Scandinavia şi după
spusele sale şi în Polonia, Ungaria şi Valahia.
Se bucură de simpatia a două mari personalităţi ale timpului: Froben
(Frobenius), celebru umanist, căruia i-a salvat membrul inferior de a fi
amputat şi Erasmus Roterdamus, pe care-l tratează prin corespondenţă.
 Îşi făcea în felul acesta duşmani peste tot, unii din ei numindu-l
“Cocafeast” şi difuzau pamflete în care se afirmă “că nu e vrednic nici să
ducă oala de noapte a lui Hipocrat, dar mi-te să păzească porcii de
experienţă ai lui Galenus”.
În acelaşi curs introductiv de la universitate el afirmă: “medicii trebuie să
cunoască diferitele boli, cărora să le înţeleagă cauzele şi simptomele, să
descrie remediile cu discernământ şi perseverenţă, conform circumstanţelor,
pentru a uşura pe cât posibil suferinţa”.
Ridicându-se împotriva antricilor, Paracelsus îşi scandalizează confraţii,
cărora el le spune: ”Iată cauza mizeriei lumii. Ştiinţa voastră se bazează pe
minciuni. Voi nu profesaţi adevărul, ci eroarea. Nu teoriile contează, ci
practica care formează un bun medic. Arta de a vindeca, bazată pe realitatea
faptelor, nu vine de la împărat, de la papă sau din universitate, ci este un dar
de la Dumnezeu”. “Barba mea ştie mai mult decât voi toţi şi decât toţi scriitorii
voştri”. “Pe mine trebuie să mă ascultaţi şi încă 20 de ani voi veţi fii discipolii
mei”.
În “Opus paraminum”, Paracelsus îşi exprimă părerile sale despre
medicină:
a). primatul experimentului (“medicina este nu numai o ştiinţă, ci şi o
artă care nu constă numai în a prepara pilule şi medicamente de toate
felurile, ci trebuie să ştii să tratezi toate procesele vitale; acestea trebuiesc
cunoscute înainte de a le putea dirija”;
b). adversitatea împotriva umoralismului; în locul celor patru umori, care
determinau în concepţia hipocratică sănătatea şi boala, Paracelsus
elaborează teoria elementelor chimice care constitue în viziunea sa baza
întregii lumi organice, fiind un precursor al chimiei medicale şi al
chimioterapiei. Conform viziunii renascentiste a echilibrului dintre
macrocosmos şi microcosmos (organismul), toate elementele ce compuneau
lucrurile ca şi toate legile macrocosmosului, se regăseau miniaturizate în
organism. Elementele din care erau compuse macro şi microcosmosul erau:
apa, aerul, pământul şi focul. Ceea ce trebuia să facă chimia era să
descopere cum ar putea fi separate unele de altele aceste elemente, să
scoată la iveală “izvorul puterilor ascunse ale lucrurilor prin determinarea
“structurii ascunse”, mai exact a unor “substanţe subtile”, nevăzute, altele
decât cele 4 elemente vizibile.
În trataul său “Viaţa lungă”, Paracelsus afirmă că metoda şi terapeutica
sa nu pot fi înţelese de majoritatea confraţilor. Tot aici afirmă că “medicul
trebuie să fie servitorul şi nu duşmanul naturii”.
Paracelsus a cules dar a şi imaginat numeroase formule analgezice
complexe (laudanumuri). A imaginat tot felul de forme medicamentoase
(tincturi, extracte, decocturi, elixiruri) şi a cerut o atentă dozare cantitativă a
medicamentelor. A iniţiat tratamentul cu mercur al sifilisului (fig. 149).
Paracelsus este, după unii, iniţiatorul medicinii spagirice (spao=separ şi
ageiro=unesc, noţiuni indrăgite foarte mult de către alchimişti).
O sinteză a principiilor medicinii spagirice ar cuprinde:
 a). anatomia esenţială (alături de ceea ce se vede în urma disecţiei e
anatomia vulgară, ar exista şi alcătuiri imposibil de pus în evidenţă: trupul
astral);
b). etiologia plurifactorială, materială dar şi mistică (cauze: astrală,
veninoasă, naturală, spirituală, divină);
c). atitudinea faţă de chimie (idolatrizare);
d). teoria semnăturilor (pe fiecare lucru există o semnătură a lui
Dumnezeu), fig. 150.
Girolamo Fracastoro (1478-1553) s-a ocupat şi de matematică, fizică,
chimie, muzică, pictură, poezie. A fost coleg la facultatea de medicină din
Padova cu celebrul medic şi astronom polonez Nicolaus Copernic.
În poemul său, “Syphilis sive morbus Gallico” descrie simptomatologia
acestei boli în faza acută. Este povestea unui păstor Syphil, care îl
apostrofează pe Apollo pentru seceta ce o provoacă şi zeul îi trimite o boală
mutilantă. Boala numită până atunci “morbus gallicus” (numită aşa de către
italieni, fiindcă epidemia s-a răspândit în Italia în timpul asediului oraşului
Napoli în anul 1494 de către anualele franceze) va primi numele de sifilis,
inspirat din poemul lui Fracastoro.
În istoria patologiei Fracostoro rămâne nemuritor prin tratatul ”De
contagione contagionis morbis et corum curratione” (Despre contagiune, boli
contagioase şi tratamentul lor),apărut la Veneţia în 1546. Ideile noi care apar
sunt:
1). gruparea bolilor după speciile pe care le afectează: umane, animale,
vegetale dar şi boli comune omului şi animalelor (actuale zoonoze);
2). Rolul aşa-numitului contagiu-viu, germeni infecţioşi pe care-i
numeşte seminţe ale bolilor (seminaria morborum); el precizează şi căile de
intrare în organism: pe gură, pe căile aeriene, direct prin piele, prin răni;
3). Definirea tipurilor de contagiu: a -prin contact direct (râie,
tuberculoză, lepră, sifilis); b -prin contact indirect (aşternut, hainele bolnavilor,
farfuriile în care au mâncat); c -contagiu la distanţă, seminţele morbide fiind
purtate la distanţă de către mijloacele de transport, vânt, apa râurilor, ca în
cazul ciumei, variolei (oamenii se infectează din crustele descoamate ale
pustulelor, oile merg cu capul în jos şi inspiră cruste cu virus variolic din praful
drumului).
Fracastro a fost şi un mare diagnostician, fiind primul care a făcut
diagnosticul diferenţial între ciumă şi tifosul exantematic.

Chirurgia renascentistă

Marea eroare a evului mediu a fost desconsiderarea chirurgilor, cărora li

se recunoştea utilitatea, erau destul de bine plătiţi, dar erau asimilaţi
bărbierilor. În ţările Europei vestice, chirurgii făceau parte până după anul
1500, din “breasla bărbierilor şi chirurgilor”. De aceea când aveau de făcut o
intervenţie mai dificilă decât luarea de sânge, punerea ventuzelor, extragerea
dinţilor, curăţirea şi pansarea rănilor, ei trebuiau să lucreze la indicaţia unui
medic universitar şi sub supravegherea acestuia. Iar dacă patologiştii
Renaşterii dădeau doar indicaţii fără să intervină în actul operator, au făcut o
serie de medici, pentru care chirurgia a fost a doua pasiune (prima fiind
anatomia).
Însuşi Andreas Vesalius a fost un chirurg de mare talent: opera curent
plăgile de război, puncţiona extrăgând puroiul din pleureziile infectate,
efectua ablaţia sânului şi cancerul mamar.
Gabriele Fallopius a fost deasemenea şi chirurg de renume, mai ales în
materie de tratare a plăgilor.
În Italia se remarcă Giovanni de Vigo (1460-1525) şi Gaspare
Tagliacozi (1546-1599). Primul a scris “Practica copiosa in arte chirurgica” şi
a introdus câteva instrumente noi, elaborând metoda de ligatură a vaselor de
sânge. Gaspare Tagliacozi, anatomist şi chirurg a ajuns profesor la Bologna.
S-a ocupat în special de grefe (autogrefe) după metoda antică indiană.
Refăcea nasul, urechile, porţiuni ale obrazului cu piele luată de pe braţ,
legând braţul în apropierea organului grefat şi asigurând legătura trofică cu
pielea de unde fusese luat.
Hyeronimus Braunschwig de origine germană, a scris în 1497 o
chirurgie în care descrie ”metoda setonului în tratamentul plăgilor:
introducerea unui mănunchi de fire de cânepă, bumbac sau alte fibre
vegetale sub piele în apropiera plăgii, ca să provoace supuraţia. O dată ce
apărea “puroiul bun”, chirurgul era sigur de vindecare (se producea un aflux
leucocitar în zonă).
Iacob Nufer în anul 1500 a efectuat o cezariană reuşită asupra propriei
soţii. fig. 151.
Dar, cel mai mare chirurg al Renaşterii a fost francezul Ambroise Pare
(1510-1590) fig. 152. Tatăl său era tâmplar de mobilă, bărbier şi valetul
seniorului de Laval, localitatea în care s-a născut Ambroise. Fratele şi un
unchi de-al său erau bărbieri-chirurgi, primul la Vitre celălalt la Paris şi ei îl
dirijează în alegerea profesiei lucrând la început împreună cu aceştia. Apoi,
eliberându-se de obligaţia de a lucra ca bărbier se consacră exclusiv studiului
chirurgiei. Obţinând titlul de intern la Hotel-Dieu, veche mănăstire care
reprezenta în aceea vreme singurul spital civil din Paris, lucrează aici trei ani,
câştigând o bogată experienţă. Deoarece el nu cunoaştea nici latina, nici
greaca, nu s-a putut înscrie la universitatea din Paris. Neputând să se
instruiască din manualele şi tratatele lui Galenus, el a fost obligat să studieze
natura aşa cum a făcut-o, înaintea lui, Hipocrat.
Pare a trăit în timpuri vitrege, cu numeroase războaie, pe care Franţa
le-a avut cu Italia, Germania, Anglia şi în timpul dezastruosului război civil
dintre catolici şi hughenoţi. Era deci normal ca un nou chirurg cum era Pare
să se angajeze în serviciul medical al armatei. În aceea vreme nu exista un
corp medical bine organizat, bărbierii-chirurgi însoţind trupele în război şi ei
trebuiau plătiţi convenabil pentru serviciile lor. Ei erau ataşati şefilor militari.
Pare începe să fie cunoscut şi în această perioadă îşi pune la punct tehnica
de ligatură arterială, metodă criticată de către Etienne Gourmelen din Paris,
căruia Pare îi răspunde prin cartea intitulată: “Apologia şi tratatul conţinând
călătoriile făcute în diverse locuri de către Ambroise Pare din Laval, consilier
şi prim chirurg al regelui”. După ce răspunde cu abilitate obiecţiilor
adversarului său, Pare nu pierde ocazia să vorbească de experienţa sa
câştigată în cursul diverselor campanii.
Pare subliniază faptul că în timp ce dr. Gourmelen se informează din
cărţi, el a învăţat pe câmpul de luptă fiind martorul cazurilor pe care le
tratează, “chirurgia se învaţă cu ochiul şi cu măna. Dumneavoastră, micul
meu maestru, nu ştiţi nimic, decât cel mult jargonul de la înălţimea catedrei”.
Pare a petrecut 30 de ani din activitatea sa în serviciul activ, din care se
retrage în anul 1559, la Paris, devenind unul din cei mai cântaţi practicieni. În
timpul lungii sale existenţe, Pare a fost medicul a patru regi: Henric al II-lea,
Francois al II-lea, Charles al IX-lea şi Henric al III-lea. Renumele lui Pare s-a
extins încă din tinereţea sa, astfel că la 13 ani după ce a fost primit ca
chirurg-bărbier, a fost admis deşi nu ştia latina, în cercul chirurgilor Colegiului
de la Saint-Coinre.
În cariera sa de medic, Pare a respins hemostaza prin cauterizare,
practicânnd ligatura vaselor. A resprins, de asemenea, tratamentul plăgilor
prin opărirea cu ulei fierbinte, dovedind că opărirea mortifică ţesuturile
împiedicând regenerarea, iar pelicula de ulei înăbuşă forţa vindecătoare,
pelicula de ulei împiedicând aerarea plăgii. Chirurgia îi datorează tratamentul
plăgilor “aerate” cu un antiseptic şi regenerant compus din gălbenuş de ou cu
apă de trandafiri (alcoolizată) şi terebentină, pansarea plăgilor cu feşe de
bumbac, reactualizarea operaţiei de buză de iepure, care fusese uitată deşi
descrisă de arabi; renunţarea la procedeul stupid de a opera hernia inghinală
după extirparea testiculului de aceea parte (el arată că ansa intestinală
hernială se poate repune în cavitatea abdominală fără a atinge funiculul sau
testiculul). A imaginat numeroase sisteme de protezare (fig. 153), inclusiv
proteze dentare. Descrie mijloace de reducere a luxaţiilor (fig. 154). A
perfecţionat metoda de versiune a fătului şi se interesa foarte mult de
metodele de îngrijire a bolnavilor. A avut intenţia să scrie o operă grandioasă
despre pestă şi a publicat un articol în care a protestat împotriva metodei
medicilor de a prescrie în pestă, pudră de mumie sau pulverizare de pudră de
con de licorn. A perfecţionat mult instrumentarul chirurgical.