CURSUL 1

Istoria medicinii sau iatroistoriografia a devenit în zilele nostre o ştiinţă de sine

stătătoare şi o activitate bine organizată pe plan mondial, în strânsă conexiune în primul
rând cu miedicina, care constituie obiectul ei, dar, poate în aceeaşi măsură şi cu istoria,
filozofia, sociologia, etica, artele şi alte ştiinţe (arheologia) sau ramuri de activitate umană.
De aceea iatroistoriograful trebuie să fie în primul rând un pasionat ca orice cercetător, un
om de largă cultură. În acelaşi timp iatroistoriografia este accesibilă şi unor diletanţi sau
unor specialişti în alte domenii. Istoricii şi medicii au multe lucruri în comun şi aceasta în
primul rând pentru că profesiile cărora le-au jurat credinţă au în centrul preocupărilor lor
omul. Ambele categorii sunt interesate în mod deosebit de influenţele care condiţionează
existenţa umană. Se pune întrebarea: cine trebuie să abordeze cu mai multă eficacitate
istoria medicinii? latroistoriograful de meserie care nu este specialist în medicină şi n-o
poate aborda decât la modul general sau specialistul care poate adânci elementele
specialităţii sale, dar nu este în acelaşi timp un iatroistoriograf de meserie.
în orice domeniu sau profil de activitate, cercetarea şi studiul trecutului nu trebuie
să constituie doar un scop în sine. Dezvăluirea felului în care au evoluat şi s-au dezvoltat
gândirea şi cunoaşterea umană până la stadiul actual, ne ajută să nu fim supuşi
întâmplării, ci să alegem pentru viitor căile cele mai bune, eficiente şi bogate în satisfacţii,
să le evităm pe cele greşite, să nu repetăm nişte erori sau să irosim timp.
Deşi Gustave Flaubert spunea că "istoria este un profet care priveşte înapoi",
Homer afirma cu mai bine de 2000 de ani în urmă: "să cercetăm cele ce s-au petrecut, să
cunoaştem cele prezente, să prevedem cele ce se vor întâmpla". Este firesc ca istoricul să
aibă privirea mereu aţintită spre viitor, iar în acelaşi timp cercetătorul noului să cunoască
istoria, măcar pe cea a specialităţii sau domeniului său de activitate, ca să nu rişte să
umble pe căi bătătorite.
Un nivel superior de civilizaţie a generat, fără îndoială, beneficii, un standard de
viaţă mai înalt şi un nivel cultural mai ridicat, dar a adus cu sine, de asemenea, şi pericole
neştiute, apariţia de boli necunoscute – rezultate în ambele sensuri: de la populaţii mai
puţin evoluate spre civilizaţii înaintate, dar şi invers.
Asupra rasei umane calamităţile naturale, molimele, foametea, războiul au
interacţionat şi au dus uneori la efecte dezastruoase.
Activitatea de cercetare şi manifestare în domeniul istoriei medicinii a început să fie
organizată pe plan mondial la începutul secolului nostru, iar publicaţiile în această
specialitate abundă şi stârnesc interesul chiar şi al marelui public. Au luat fiinţă şi au deja
tradiţie institute de istoria medicinei, ca de exemplu cel înfiinţat în anul 1905 la Leipzig, sub
conducerea iatroistoriografului german Karl Sudhoff; institutul de istorie a medicinei şi
ştiinţelor naturii "Karl Sudhoff de la Karl-MarxStadt de lângă Leipzig, condus de eminentul
iatroistoriograf Stanislaw Schwann, (decedat în 1982) sau cel înfiinţat de Jules Guiart de la
Cluj după primul război mondial.
Ca dovadă a interesului şi în urma amplorii luate de studiile despre istoria
medicinei, între 7 - 1 2 august 1920 a avut loc la Anvers în Belgia "Primul congres de
istorie a artei de a vindeca", în cadrul căruia a fost constituită Societatea Internaţională de
Istorie a Medicinii (La Societe Internationale d'Histoire de la Medecine - SIHM). Fondatorul
şi primul preşedinte al acestei societăţi a fost medicul belgian Joseph Tricot Rover.
La 9 ani după înfiinţarea SIHM, la 14 septembrie 1929, din iniţiativa şi prin
străduinţa dr. Victor Gomoiu a luat fiinţă Societatea Română de Istoria Medicinii. Ea a fost
secţie a Societăţii Ştiinţelor Medicale din România, cât şi a celei de istorie fiind afiliată de la
început la SIHM. La înfiinţarea societăţii române, ca preşedinţi de onoare au fost alese
mari personalităţi ale timpului: Nicolae lorga, I C . Cantacuzino, Dimitrie Gerota. Primul
preşedinte activ al societăţii a fost profesorul de chirurgie Constantin Dimitrescu
Severeanu, iar secretar general dr. Victor Gomoiu, care din 1930 devine preşedinte activ.

1
 Din anul 1936 Victor Gomoiu a devenit preşedinte activ al SIHM până în anul 1945, după
aceea rămânând în continuare preşedinte de onoare până la sfârşitul vieţii (1960).
Al IX-lea Congres al SIHM a avut loc între 8 - 1 0 septembrie 1932 la Bucureşti, fiind
prezitat de Victor Gomoiu. Al XXII-lea Congres a avut loc între 31 august - 5 septembrie 1970
la Bucureşti şi Constanţa, fiind prezidat de Valeriu Bologa.

Medicina preistorică

Arta medicală umană derivă din instinctul primitiv pe care-l au animalele de a ajuta
natura în vindecarea unor maladii. În consecinţă, se poate spune că istoria medicinii îşi are
începutul odată cu istoria îmbolnăvirilor, care la rândul lor sunt tot atât de vechi ca şi viaţa
însăşi. Originile cunoaşterii se pierd în adâncurile paleoliticului. Desigur că de îndată ce au
apărut fiinţe dotate cu un creier atât de complex ca cel uman ele şi-au pus întrebări (şi au
încercat să le rezolve) privind realităţile din jur (cu care erau confruntate), privind însăşi
natura lor ca şi rolul sau semnificaţia lor în lume. Tradiţiile iudeo-creştine, au promovat mitul
primului om care face grandioasa opţiune în cursul căreia renunţă la o existenţă eternă şi
lipsită de griji în Eden, numai şi numai pentru a ajunge la cunoaştere. Cu toate că teoriile
respective au condamnat această opţiune, pe care au etichetat-o drept păcat originar, ea
reprezintă gestul cel mai impresionant al omului, gest care situează condiţia umană într-o
poziţie plină de demnitate şi marchează simbolic originile cunoaşterii ca un act deliberativ,
implicând sacrificarea nemuririi şi fericirii. Tot ceea ce ştim despre această perioadă ne-a
parvenit prin intermediul arheologiei ca şi prin perpetuarea de-a lungul mileniilor a unor mituri
şi ritualuri care mai dăinuiesc parţial, modificate însă, până în zilele noastre.
Omul pietrei cioplite s-a aplecat asupra misterelor care-l înconjurau, cu spaimă,
curiozitate, dar şi cu interes, pentru că latura pragmatică (aplicativă) a cunoaşterii stătea la
baza existenţei.
Incontestabil că descoperirile făcute în paleolitic dovedesc că omul acelor vremuri a
început edificiul ştiinţei, dar gândirea ştiinţifică era cufundată în cea magică.
Este interesant să urmăreşti cum, ulterior, în decursul istoriei gândirea realistă a
încercat, uneori cu eforturi dramatice, să se elibereze de cea magică. Se credea în puterile
supranaturale ale vrăjitorilor, vracilor sau şamanilor, considerându-se că bolile sunt induse de
către genii ale răului (demoni), cu care vrăjitorul are puterea de a intra în contact
(comunicare), adesea într-o stare de transă şi să le oblige să părăsească corpul bolnavului.
Existau şamani, cum ar fi cei din triburile indiene din America de Nord, care aveau cunoştinţe
despre proprietăţile unor plante sau minerale, de a ajuta la vindecarea unor boli.
Diverse ritualuri se executau şi pentru a influenţa vremea sau pentru a avea succes la
vânătoare. Măştile sau amuletele sunt frecvent folosite în cursul ceremoniilor.
Fig. 1 - Şamanii şi alţi vrăjitori au recurs adesea la diferite obiecte pentru a identifica,
cu ajutorul semnelor misterioase, cauzele bolilor: divinaţie. Această piesă din Niger,
aparţinând cultului Ifa, are un recipient în formă de pui în care se introduc datele pentru
divinaţie. Cel care oficiază va da o interpretare în raport cu urmele pe care le trasează în praf
în urma unui joc de mâini cu aceste date. în dreapta este reprezentantul lui Dumnezeu.
Fig. 2 - Mască reprezentând geniul rău, folosită de către vrăjitorii irochezi. Societăţile
şamanite persistă încă în unele regiuni ale Americii, Africii şi Asiei de sud-est, şamanii fiind
foarte puternici. în jumătatea de sud a Africii există mai mult de 20.000 de vrăjitori sau
sangomas. Iniţiaţi de către un "maître" spiritual, ei au ca misiune, mijloacele de practică
variind în funcţie de regiunea Africii, să protejeze oamenii de secetă, de a-i apăra, de a le
rezolva problemele sentimentale.
Fig. 3 - Colierul unui vrăjitor apaş format din perle de stică şi din dinţi umani. Ca şi
unele amulete, el avea rolul de al proteja pe cel care-l poartă de spiritele răufăcătoare şi de
boli.
Fig. 4 - Echipamentul unui vrăjitor indian din America de Nord.

2
 Fig. 5 - Mască din lemn, originară din Sri Lanka, care reprezintă pe Garayaka, geniul
purificării. În medicina lor genii rele perturbează echilibrul umorilor organismului descrise de
către Ayurveda (ştiinţa medicală din India antică).
Fig. 6 - Aborigenii din Australia îşi doreau dispariţia unor duşmani cu ajutorul unor
Kurdotcha (care avea puteri magice pentru răzbunare). Ei aprindeau în secret un foc şi
treceau prin flacără ace din os proferând blesteme rituale. Acele erau apoi îngropate pentru a
acţiona magia, după care le dezgropau şi le îndreptau spre duşman.
Fig. 7 - Ceremonie şamanică în tribul Bantus din Camerun
Fig. 8 - Aborigenii din Australia îi supun pe tineri la ritualuri de iniţiere: extrageri de
dinţi, scarificări, arsuri. Plăgile sunt apoi tratate cu unguente şi balsamuri.
Se acordă astăzi o importanţă acestor ritualuri magice pentru că ele aveau puterea de
a influenţa considerabil spiritul individului, stimulând astfel anumite funcţii ale corpului care
să-l ajute să invingă boala.
Dar, unii vrăjitori cunoaşteau şi efectele curative ale unor plante, pe care le
administrau sub formă de infuzie, prin inhalare, prin piele sub formă de unguente şi
cataplasme sau chiar sub formă de supozitoare.
Fig. 9 - Nuca de cola, utilizată în Africa, America de Sud şi Asia, pentru a creşte
apetitul şi a combate oboseala.
Fig. 10 - Din timpuri preistorice, amestecurile de ierburi medicinale se foloseau drept
cataplasme ce se aplicau pe plăgi: un vrăjitor aztec punând pe gamba unui bolnav o
cataplasmă pentru a drena afară din corp otrăvurile şi spiritele rele.
Fig. 11 - Plantele halucinogene sunt foarte frecvent utilizate de către şamani. Graţie
lor vrăjitorii pot intra în transă şi să comunice cu Dumnezeu şi cu spiritele susceptibile de a
produce îmbolnăviri sau de a-l ajuta pe vrăjitor. Una din aceste plante este un cactus fără
spini care creşte în Mexic şi în sud-estul Statelor Unite. Din el se extrage mescalina, un
alcaloid folosit de indienii din America de Nord şi de către azteci.
Fig. 12 - în America de Sud se folosea coca (care conţine un alcaloid în frunzele sale,
cu rol analgezic şi anestezic local) pentru a "înşela" foamea şi pentru a calma durerea şi
oboseala, după cum este prezentat şi prin această statuetă.
Fig. 13 - Figură care reprezintă un vrăjitor indian din America de Sud examinând
pacientul pentru a selecţiona ierburile ce-i vor fi necesare în prescrierea tratamentului. În
general şamanii şi vrăjitorii au păstrat şi păstrează secretul cunoştiinţelor lor asupra plantelor
medicinale, prepararea şi prescrierea acestora, înţelegând că numai astfel îşi pot păstra
autoritatea de care se bucură printre semenii lor.
Fig. 14 - Aborigenii din Australia şi Africa utilizează şi astăzi spini ascuţiţi (Kenya)
pentru a coase plăgile. Firul de sutură provine de la plantele agăţătoare. Aceste "ace" sunt
întărite (călite) prin foc, care şi omoară în acelaşi timp germenii de pe suprafaţa lor.
Dovezile cele mai vechi ale bolilor omului ne-au parvenit prin intermediul sistemului
osos, oasele fiind singurele vestigii ale omului vechi care s-au păstrat până în zilele noastre.
Mumiile egiptene arată leziuni tipice de osteo-artrită deformantă, dar şi de depozite gutoase
la nivelul articulaţiilor, prezenţa calculilor căilor urinare, a leziunilor tuberculoase ale coloanei
vertebrale etc.
Au rămas dovezi vechi de aproximativ 17000 de ani prin picturi pe pereţii peşterii
TROIS-FRERES din Pirinei.
Fig. 15 - Pictură reprezentând îmbrăcămintea unui vrăjitor confecţionată din piei de
animale şi pe cap coarne de cerb. Este stabilit că vechiul vrăjitor pictat pe pereţii acestei
peşteri, îşi completa ceremoniile sale magice cu ajutorul poţiunilor medicinale, a aplicărilor
locale de cataplasme şi diverse unguente. RIVERS, în lucrarea sa inititulată " Medecine,
Magie et Religion " precizează că oamenii primitivi se foloseau de remedii pentru tratamentul
bolilor, care nu necesitau întotdeauna intervenţia vraciului tribului: cataplasme din fructe de
palmier pentru răniri, sângerări în migrene, băi cu vapori pentru reumatism, etc.

3
Este bine dovedit că omul preistoric folosea şi metode chirurgicale: trepanaţia (fig. 16). Sunt
numeroase cranii preistorice care prezentau găuri de trepanaţie, cranii descoperite în Franţa,
Austria, Polonia, Rusia, Germania, Spania. Majoritatea antropologilor sunt de părere că
trepanaţiile erau făcute în scopul de a permite ieşirea demonului responsabil de producerea
nebuniei, epilepsiei sau migrenei. După GUTHRIE, nu poate fi făcută distincţia dintre o
trepanaţie rituală sau una în scop terapeutic. De multe ori erau efectuate de către un preot,
mult timp îndatoririle religioase şi cele medicale fiind amestecate. (DOUGLAS GUTHRIE:
Histoire de la Medecine). Trepanaţia a fost folosită în Europa până în secolul al XVI lea. A
fost folosită deasemenea în Africa de Nord, în unele regiuni din Asia, în Noua Zeelandă, în
unele insule din Pacific şi în America de Sud.
Instrumentele folosite pentru trepanaţie erau foarte variate. Printre numeroasele
ustensile folosite pentru trepanaţie, era şi arcul din lemn: "operatorul" fixa una din
extremităţile arcului pe craniu şi-l răsucea într-un sens şi-n altul până ce străpungea osul (fig.
17.). Ulterior, în epoca de piatră s-au folosit instrumente sub forma unor mânere din lemn,
care aveau la unul din capete o piesă dură şi ascuţită sau tăioasă: dinte de rechin, o piatră
ascuţită sau os (silex) (fig. 18.)
Ceva mai târziu, în epoca bronzului, au apărut şi instrumente metalice chirurgicale: în
Egipt şi în Mesopotamia încă înainte de 3000 de ani î.e.n. existau cuţite, ace, sonde şi tije
metalice pentru cauterizare (fig. 19.).
Se va vedea în cursul istoriei medicinii că în medicină cele două elemente, religia şi
arta de a vindeca, vor avea o importanţă diferită în raport cu epoca istorică.
În vechiul Egipt elementul supranatural avea o importanţă supremă, preotul medic
fiind înainte de toate întâi preot şi apoi medic. Papirusul din EBERS conţine atât formule
magice, incantări şi vrăjitorii, cât şi droguri şi prescripţii medicale. În momentul în care
bolnavul se adresa medicului, el era obligat să facă o invocaţie de genul acesta: "Fii
binevenit remediule! Fii binevenit tu care vânezi răul pe care îl am în inimă şi în membre”.
Mai târziu, în epoca lui Hippocrat, importanţa medicinii primează, invocaţia nefiind
decât o problemă individuală, pacientul fiind liber să o pronunţe sau nu, după voinţa sa.
În Evul Mediu, supranaturalul se impune din nou sub forma ceremoniilor religioase
pentru a exorciza pe cei "posedaţi" şi de a expune relicve cărora le erau atribuite puteri
vindecătoare.
În secolul al XVII-lea, odată cu începuturile medicinii ştiinţifice, preoţia se va despărţi
de medicină şi pe măsură ce secolele se succed, medicii vor deveni din ce în ce mai
materialişti în privinţa concepţiilor lor. Este părăsită concepţia mecanicistă şi medicii îşi dau
seama că este imposibil să neglijezi factorii psihogenici în apariţia bolilor şi astfel îşi fac
apariţia şi psihoterapeuţii.
Trecând la perioadele istorice ale medicinii, opiniile nu concordă în privinţa fixării
momentului şi nici locului apariţiei "civilizaţiei". Plecând de la vechile legende, o parte din
locuitorii Atlantidei, prevăzând cataclismul iminent, au reuşit să fugă şi să ajungă în locuri
care nu au fost acoperite de ape: Africa şi Europa Occidentală, de unde au ajuns şi în Orient,
punând bazele la trei civilizaţii mari: egipteană, sumeriană şi preariană a Indiei. Că aceste
trei centre au fost sau nu fondate de atlanţi este mai puţin important. Cert este că ele devin
centre culturale de o extremă importanţă.

Medicina sumeriană şi babiloniană

Civilizaţia sumeriană, apărută pe malurile Eufratului, era bine reprezentată în

artizanat şi în artă. Foarte bine organizaţi, sumerienii scriau pe table de argilă şi această
scriere cuneiformă ne relevă existenţa unui corp medical care avea un nivel relativ ridicat al
conştiinţei profesionale. S-au descoperit multe cuţite mici din cupru care serveau drept
scalpel sau bisturiu. Civilizaţia sumeriană a decăzut şi chiar dispărut în jurul anilor 2000
î.e.n., fiind înlocuită cu două noi civilizaţii: asiriană în nord şi babiloniană în sud.
4
 Despre medicina babiloniană se cunosc mai multe, graţie descoperirii unui cod de
legi gravate pe o coloană de piatră neagră, care se găseşte în prezent la muzeul Luvru din
Paris. Aceste teste au fost codificate şi gravate în piatră foarte dură din ordinul unui om
foarte luminat, HAMMURABI (NABUCODONOSOR I, 1728 - 1686, rege al Babilonului).
Ignorarea celor mai elementare cunoştiinţe despre alcătuirea corpului omenesc, a
făcut ca la popoarele vechi, cei care se îndeletniceau cu "arta de a vindeca" să producă atât
rău semenilor lor încât s-a văzut absolut necesară elaborarea unor legi care să reglementeze
practica medicinii. Astfel în codul lui Hammurabi, printre alte activităţi ale organizării sociale,
sunt sugerate pedepsirea acţiunilor "vindecătoare" lipsite de succes, mai ales a celor care
duceau la pierderea vieţii sau mutilarea pacientului, dar în acelaşi timp erau prevăzute şi
onorariile cuvenite medicilor după tratarea cu succes a bolnavilor: "Dacă medicul îngrijeşte
un senior, îi deschide un abces şi îi salvează ochiul, el va primi 10 monezi de argint. Dacă
pacientul este un sclav, stăpânul acestuia va trebui să plătească pentru el două monezi de
argint".
Acest aspect este în favoarea medicului, dar codul babilonian ne arată că practica
medicinii nu era fără riscuri: "Dacă medicul deschide un abces cu un cuţit de bronz şi
provoacă moartea pacientului sau îl face să-şi piardă un ochi, i se vor tăia mâinile. Dar
această pedeapsă nu se aplica decât în cazul unui pacient care aparţinea clasei patricienilor.
Dacă era vorba de un sclav, chirurgul nenorocos era obligat să înlocuiască sclavul decedat
cu un alt sclav. Dacă sclavul îşi pierdea numai un ochi, pedeapsa impusă doctorului era de a
suporta jumătate din cheltuiala pentru achiziţionarea unui nou sclav.
Aceste vechi inscripţii arată existenţa unui corp medical organizat şi supus unor
reguli, care efectua operaţii de mică importanţă.
Herodot scrie că în Babilon exista obiceiul de a expune bolnavii pe stradă, astfel ca
trecătorii care au suferit de aceeaşi boală sau cunoşteau cazuri asemănătoare, să poată
recunoaşte boala celor expuşi şi să dea sfaturi pentru vindecarea acesteia.
Se presupune că în Babilon, ca şi în Egipt, existau specialişti pentru fiecare tip de
boală.
Fig. 21. Imagine din codul lui Hammurabi, gravat pe o coloană în diorit, un ansamblu
de legi dintre care 17 erau legate de medicină.
Fig. 22. Această tabletă face parte dintr-un ansamblu de reţete medicale care provin
din NINIVE şi datează din anii 700 î.e.n.. Sunt descrise patologii digestive şi diverse poţiuni
recomandate de preoţii care studiază arta de a vindeca. Mii de exemplare constituie ceea ce
mai târziu se va numi „regula asirienilor'' exemplare păstrate în biblioteca lui
ASSURBANIPAL, regele Asiriei (668 - 631 î.e.n.)

Medicina indiană

Cunoştiinţele despre medicina indiană ne-au rămas din documente cum ar fi:
AYURVEDAS (Să sţim despre longevitate), pe care se bazează medicina indiană clasică,
RIG-VEDA (1500 î.e.n.) şi YAJUR-VEDA (700 î.e.n.).
AYURVEDAS, carte sacră a hinduşilor de acum 3000 de ani, a fost tradusă din
hindusă în latină de către Francois Hessler în anul 1884. În AYURVEDAS bolile par a fi
rezultatul perturbării celor trei elemente fundamentale ale corpului: suflul (prana), bila (pitta)
şi flegma (kapha sau slesma). Fiziologia indiană indică aşa-numitele şacrasuri (şacra), care
ar reprezenta centrii din corp şi sediul suflurilor organice. Cele şase şacrasuri principale
situate de-a lungul coloanei vertebrale (fig. 23), ar coincide cu marmanele, puncte corporeale
vulnerabile. Dezechilibrul lor duce la apariţia bolii şi yoga, masajele, cântările şi
medicamentele ar fi remediul lor.
Din ultimele două lucrări reiese că în medicina indiană chirurgia era mai dezvoltată, în
ciuda slabelor cunoştiinţe anatomice existente în această perioadă: erau puse la punct

5
tehnicile de rinoplastie (femeia infidelă era pedepsită cu tăierea nasului); ablaţia calculilor şi
cezariana erau de asemenea tehnici puse la punct în vechea Indie (fig. 24).
Un faimos chirurg indian al anilor 400 î.e.n. ne-a lăsat descrierea a aproximativ 100
de instrumente chirurgicale.
Fig. 25. Ace, lame, sonde, lame cu vârful semicurb, cuţite (şi cu lame secundare), etui
pentru instrumente, etc.
În Ayur-Veda se face o descriere a sistemului vascular, părându-se că indienii în
această epocă ar fi fost precursorii lui Harvey. Tot în Yajur-Veda se găsesc şi alte remarci
interesante asupra bolilor: pesta apare acolo unde există multe cadavre de şobolani;
paludismul este cauzat de către ţânţari; ftizia este o boală caracterizată printr-o tuse
perseverentă, cu febră şi expectoraţii sanguinolente. Sunt menţionate peste 700 de plante
medicinale şi un număr mare de unguente, inhalante şi pudre. Medicii vechii Indii nu
aparţineau castei brahmanilor (preoţilor) pentru că ei erau consideraţi impuri, ceea ce îi
excludea de la ceremoniile religioase.
Fig. 26 - Substanţe folosite în medicina indiană.
În tratatul lui Susruta scris în sanscrită acum mai bine de 4000 de ani şi păstrat până
astăzi, se vorbeşte despre hemostază prin ligatura vaselor şi sutura plăgilor cu fire de păr de
cal sau cu păr de femeie. Tratatul lui Susruta conţine următoarele părţi: operaţii chirurgicale,
diagnostic, anatomie, administrarea medicamentelor interne, antidoturi, afecţiuni locale (ochi,
urechi). Hinduşii considerau anatomia ca bază a medicinii. Ei considerau corpul omenesc ca
format din 6 părţi: cap, trunchi şi 4 extremităţi şi împărţeau corpul în părţi unice şi duble. Părţi

6
unice: capul, pieptul, spatele, ombilicul, fruntea, nasul, mentonul, abdomenul şi gâtul. Părţi
duble: urechile, ochii, nările, sprâncenele, tâmplele, mamelele, testiculii, flancurile, fesele,
genunchii, gambele. Ei considerau că oasele sunt în număr de 600, iar articulaţiile mobile şi
imobile în număr de 210. Corpul omenesc are 900 de tendoane şi 500 de muşchi împărţiţi pe
segmente, pe care dacă-i aduni rezultă mai mult de 500. Vasele sunt în număr de 700 şi
omul percepe sunetul, forma, gustul, mirosul cu ajutorul a 8 nervi, vorbeşte cu 2 nervi,
doarme cu 2 nervi, se trezeşte cu 2 nervi şi plânge cu 2 nervi.

Medicina tibetană

Tibetanii au împrumutat Chinei cunoştiinţele lor despre plante, grecilor şi arabilor

cunoştiinţele despre umorile organismului, Indiei concepţia mistică în medicină (sufletul îşi
are sediul în coloana vertebrală), budismului cântecele.
Trusele lor medicale conţineau minerale şi plante, un corn şi o spatulă pentru a face
amestecuri, o lamă şi o piatră ascuţită pentru chirurgia obişnuită.

Medicina egipteană

Cea de-a treia mare civilizaţie a antichităţii este cea egipteană. Practica medicală era
însă în mâna preoţilor, medicina fiind atât de mult legată de teologie încât ne-au rămas mai
multe informaţii legate de zeii şi semizeii egipteni, decât despre medicina propriu-zisă.
Imhotep, dumnezeul vindecărilor, este unul din primii medici al cărui nume s-a
păstrat. După moartea sa el a devenit semi-zeu, pentru a fi apoi divinizat. Din păcate
activităţile sale medicale sunt foarte puţin cunoscute în comparaţie cu lucrările sale de
arhitectură (a făcut planurile unor piramide din Sahara). Însă el trebuie să fi fost cel puţin tot
atât de renumit ca medic, pentru că egiptenii îl venerează ca zeu al medicinii timp de secole
după moartea sa.
La începutul civilizaţiei egiptene, preotul şi medicul reprezentau una şi aceeaşi
persoană şi numai în timpul dinastiilor mai recente medicina s-a eliberat de sub dominaţia
religiei.
Egiptenii nu considerau boala şi moartea ca fenomene naturale şi inevitabile: ei
credeau că o forţă ostilă impunea aceste nenorociri oamenilor.
Din analiza papirusurilor egiptene reiese că arta de a vindeca apela la incantaţii,
simboluri şi formule magice pentru vindecarea celor bolnavi. Ei prescriau un mare număr de
remedii sub formă de poţiuni, gargare, cataplasme etc. Preoţii-medici din Egiptul antic
cunoşteau şi foloseau următoarele droguri: opiumul, uleiul de ricin, sărurile de cupru.
Dacă chirurgia egipteană era mai slab dezvoltată, igiena şi măsurile de salubritate
publică atingeau un nivel ridicat, net superior celui european din Evul Mediu.
Din punct de vedere al istoriei medicale papirusurile cele mai preţioase sunt cel de la
Ebers (mijlocul mileniului II) şi cel al lui Edwin Smith (de la începutul mileniului III). Ambele
relevă progresele făcute în medicina clinică în timpul perioadelor egiptene tardive, deşi se
foloseau în continuare rituri religioase, dar preoţii-medici încep să examineze bolnavii pentru
a descoperi cauza bolilor. Papirusul lui Edwin Smith constituie un veritabil ghid medical
pentru tratamentul plăgilor şi al entorselor (metoda de repunere a mandibulei luxate). Se face
de asemenea prima referire din literatura medicală asupra medicinii psiho-somatice,
incantaţiile furnizând psihoterapia sufletului, iar remediile tratamentul corpului.
În anul 525 î.e.n., după cucerirea persană, a fost creată la Sais, în sudul Egiptului, o
şcoală de medicină despre care Herodot spunea că a atins un înalt nivel ştiinţific şi
impresiona prin marele număr de specialişti pe care-i pregătea. Herodot însuşi a studiat
medicina în Egipt la Memfis, unde se afla şi o veche bibliotecă a templului lui Imhotep.

7
 Interesant la egipteni este faptul că cei mai mulţi din marii lor regi au studiat medicina:
Athotis, fiul şi urmaşul lui Menes (fondatorul primei dinastii egiptene), care a trăit în jurul
anilor 3000 î.e.n., era medic şi a scris cărţi cu conţinut medical; Tosorthros, al doilea faraon
din a treia dinastie şi Maneton, celebrul poet savant, cultivau de asemenea medicina şi
anatomia. După Maneton capul are 22 vase, care duc în toate părţile corpului suflul venit de
la inimă.
Cu toate că vechii egipteni ştiau să îmbălsămeze atât de bine, cunoşteau foarte
puţine date despre corpul omenesc. Un lucru este sigur şi anume acela că la vechii egipteni
au fost practicate disecţii pe cadavre umane, dar şi pe oamenii vii condamnaţi la moarte
(Alkmaion din Kroton, la sfârşitul secolului al IV-lea î.e.n.). După secolul III î.e.n., în şcoala
medicală alexandrină există doi mari protagonişti: Erasistrat şi Herofil.
Erasistrat credea că jumătatea stângă a inimii şi arterele sunt lipsite de sânge.
Herofil (Herophilos) a descris pe planşeul ventriculului IV cerebral formaţiunea care-i
poartă numele, el numind-o "calamus scriptorius", care ar fi sediul sufletului. Tot el a descris
răspântia venoasă endocraniană, corespunzătoare protuberanţei occipitale interne.
Biblioteca din Alexandria era cea mai mare bibliotecă a antichităţii, dar ea a fost
incendiată şi distrusă parţial în anii 48-47 î.e.n. şi apoi total în secolul V e.n.
Herofil s-a stabilit î n Alexandria sub regele Ptolomeu şi ar fi disecat 600 oameni
(după părerea lui Celsus) dintre criminalii pe care i-a oferit Ptolomeu. A făcut şi autopsii pe
cadavre cu intenţia de a preciza natura şi sediul bolilor.

Medicina chineză

Primul medic citat în literatura chinezească este împăratul CHEN HUNG, care a trăit
în jurul anului 3.000 î.e.n. Lui i se atribuie descoperirea a numeroase droguri şi otrăvuri,
unele din ele experimentându-le pe propria-i persoană. Lucrarea sa PEN TSAO (Marele
ierbar) a fost reeditată de nenumărate ori, ultima oară în 1911 în Egipt.
În jurul anului 2650 î.e.n. împăratul HWANG TI în "Cartea medicinii" afirma că:
"sângele corpului este controlat de către inimă; el curge continuu în cerc, fără să se
oprească".
Un al treilea împărat care a studiat medicina a fost KIEN LUNG, care a numit o
comisie de experţi ce au compilat "Oglinda de aur a medicinii", o voluminoasă enciclopedie
medicală ce cuprindea patru volume. În această importantă lucrare au fost codificate
principiile medicinii chinezeşti. Se găsesc aici un mare număr de tratamente, inclusiv masajul
şi acupunctura.
Acupunctura chinezească, care constă în plasarea unor ace în puncte precise ale
corpului, prezenta mai multe variante, în funcţie de numărul de puncte (dintre care unele se
văd pe bronzul din figura 27 ce datează din secolul al XVIII-lea). Aceste puncte erau situate
de-a lungul a 12 meridiane prinicpale, linii imateriale care preiau energia cosmică. Acele
introduse în aceste puncte tonifică sau dispersează energia vitală.
Farmacopeea tradiţională chinezească descrie peste 16.000 de remedii, cea mai
mare parte pe bază de plante, dintre care GIN-SENGUL reprezenta pentru chinezi regele
tonicelor (fig. 28). Rădăcinile sale erau folosite singure sau împreună cu alte plante
(curmalul, de exemplu) care-l atenuau, pentru a stimula persoanele în vârstă sau slăbite,
convalescenţii sau pe cei stresaţi.
Medicii chinezi şi în general cei din Extremul Orient, pentru a pune un diagnostic luau
şi pulsul pacientului (fig. 29 şi 30), puls ce corespundea meridianelor pe unde circula energia
vitală.
în cosmogonia chinezească, tot ce se întâmplă în univers este rezultatul confruntării a
două forţe: Yin şi Yang. Yin-ul este întunecat, rece, umed, pasiv, negativ şi feminin. Yang-ul
este luminos, cald, uscat, activ, pozitiv şi masculin. Simbolul energiei cosmice: t'ai ch'l (fig.
31) arată întunericul şi lumina strâns unite pentru a forma "marea unitate". Boala survine
atunci când există un dezechilibru între yin şi yang.
În medicina chineză veche fiind interzisă disecţia cadavrelor, structura corpului
omenesc era dedusă din cosmologie, dominantă fiind concepţia micro-macroscopică asupra
lumii. Aceasta face ca nervii, arterele, venele şi tendoanele să fie confundate unele cu altele,
iar creierul să fie considerat ca fiind o "grămăjoară de măduvă osoasă".
Se consideră că omul are 360 de oase (ca şi zilele anului sau gradele unui cerc) şi tot
atâţia muşchi şi articulaţii; diferenţa structurii corpului bărbatului şi femeii ar fi că femeia are
un os în plus; inima omului are 7 orificii pentru că numărul aştrilor din compoziţia Carului
Mare este 7; suflul vital este corespondentul microscopic al vântului şi al suflurilor
macroscopice; aşa cum astrele circulă în timp de 24 ore între 50 de constelaţii, în aceeaşi
scurgere de vreme sângele şi suflul vital fac 50 de ture prin cele 12 vase principale (în număr
egal cu lunile anului).
În anul 624 în China a fost creat "Ordinul marilor medici" şi a fost organizat un
învăţământ sistematizat în cadrul spitalului imperial.
WANG-CHOU-HO în tratatul său asupra pulsului "Sphygmologie", distingea 7 specii
de puls extern, 8 de puls intern şi 9 de puls mortal.
În anul 1341 î.e.n. HOUA CHEON sistematizează cele 12 vase clasice care
transportă suflul vital, cele două principii, Yin şi Yang şi sângele.
Foarte târziu, în medicina chinezească apare un geniu asemănător lui VESALIUS la
europeni. El este WANG TS'ING'JEN (1768-1821), care în cartea sa intitulată "Cercetarea
erorilor medicale" corectează datele, în special anatomice, mai vechi şi interpretarea lor.
Între anii 1796-1800 WANG a dezgropat şi disecat 30 cadavre de copii care muriseră
de holeră şi fuseseră îngropaţi superficial. Cu cele 24 de figuri executate de el însuşi
realizează cea mai bună descriere la chinezi a corpului omenesc, deşi nu s-a putut elibera
total de unele imperative şi erori ale anatomiei şi fiziologiei moştenite, figurând organe
imaginare sau dându-le semnificaţii imaginare unora dintre organe (pentru el rinichiul şi
mezenterul aveau funcţie genitală).

Medicina la vechii evrei

Medicina antică evreiască, destul de primitivă, prezintă o mai mică importanţă,

excepţie făcând excelentele precepte de igienă impuse prin legea mozaică. În Vechiul
Testament boala apare ca o expresie a mâniei divine, pentru tratamentul căreia bolnavul
trebuie să se adreseze preotului, fiind astfel minimalizat rolul medicului.
Preoţii erau conştienţi că trebuiesc luate măsuri pentru a se evita transmiterea bolilor
(contagiunea) şi defineau în LEVITIC şi în PSALMI alimentele şi obiectele pure şi pe cele
murdare, care să fie igiena gestaţiei şi menstruaţiei şi cum să previi contagiozitatea. Carnea
de porc poate transmite paraziţi (trichinoza) şi de aceea s-a interzis consumul său. În
LEVITIC se găsesc referiri la diagnosticul de blenoragie, leucoree, lepră.
Referiri medicale se găsesc şi în TALMUD, în care medicul apare ca un personaj mai
puţin important.
Deşi regele SOLOMON (973-933 î.e.n.) a cultivat anatomia şi chirurgia, organelor li
se atribuiau şi funcţii psihice: inima gândeşte, memorizează şi adăposteşte conştiinţa; ficatul
este sediul pasiunilor violente; rinichii determină starea de bucurie; stomacul produce
somnul; nasul hotăreşte deşteptarea. Contribuţia tatălui la produsul de concepţie: vasele,
unghiile, creierul, iar a mamei: pielea, părul carnea, sângele. La concepţie participă şi
YAHVE care dăruieşte viaţa, sufletul, graiul, văzul, auzul, inteligenţa.