EVOLUȚIA ÎNGRIJIRILOR

DE-A LUNGUL ANILOR

Banu Georgian-Robert
Istoria profesiei medicale
Istoria profesiei medicale - istoria medicinii - este însăşi
istoria vieţii. Istoria profesiei medicale este partea integrantă a
civilizaţiei umane cu statut de ştiinţă bine conturată, în strânsă
legătură cu toate ştiinţele:
 Biologie
 Istorie
 Religie
 Sociologie
 Arheologie
 Etnografie etc.
Şi cu toate artele:
 Muzica
 Pictura
 Sculptura
 Coregrafia etc.
 Şi cu aproape toate domeniile vieţii sociale şi culturale.
Istoria profesiei medicale studiază evoluţia istorică a
triadei - boală, bolnav, personal de îngrijire (medici, asistenţi,
alte categorii ale corpului medical) - la care se adaugă:
 Studiul evoluţiei privind tehnica îngrijirii bolnavului (etape de
îngrijire);
 Aspecte istorice ale organizării sanitare;
 Instituţii şi unităţi spitaliceşti;
 Învăţământ de diferite grade pentru personalul medical;
 Asociaţii profesionale;
 Publicaţii medico-sanitare;
 Şcoli şi formatori ai profesiei;
 Personalităţi ale nursingului modern;
 Muzee şi case memoriale.

Rolul formativ și educativ al istoriei

profesiei

Obiectivele psihopedagogice
Studiul istoriei profesiei presupune în primul rând
studiul celor 3 obiective psihopedagogice, care să stimuleze
motivaţia şi dragostea pentru cea mai nobilă profesie:
 Obiectiv afectiv - comportamental
 Obiectiv cognitiv
 Obiectivul psihomotor

Obiectiv afectiv - comportamental

 Acest obiectiv cuprinde dublarea responsabilităţii
profesionale de cea umană, conform aforismelor:
 A fi om înseamnă a fi responsabil. (Antoine de Saint Exupery)
 Prima datorie a omului este să fie uman. (J. J. Rousseau)
Responsabilitatea cotidiană profesională - este
responsabilitatea profesională a asistentelor medicale ce poate
fi exprimată mai bine prin aforismele:
 Viaţa, acest dar preţios, Dumnezeiesc, este adeseori cu adevărat
numai în mâinile sorei. (Florence Nightingale).
 Face cât mai mulţi oameni omul care vindecă oameni. (Iliada -
Homer).
Dragostea şi ataşamentul - se manifestă faţă de
profesie şi se învaţă de la înaintaşi:
 Acolo unde este iubire de oameni este şi iubire faţă de
profesie (Hipocratic).
 Acolo unde dragoste nu e, nimic nu e (Marin Preda).
 Iubeşte-ţi profesia şi socoteşte-o cea mai frumoasă dintre toate şi,
astfel, izbânda va fi deplină (Victor Babeş).

Obiectiv cognitiv

Se recunoaşte prin imperativele psihopedagogice:

 Să citeşti!
 Să înveţi!
 Să cunoşti!
 Să ştii!
Acest obiectiv porneşte de la conceptul de învăţare
conştientă (capacitate caracteristică omului) şi de la însuşirea
valorilor istoriei profesiei, istoriei îngrijirilor, cu valenţe
formativ educative desprinse din „istoria vieţii”:
  „Historia magistrae vitae” – Herodot.
 „Să avem cultul pios al înaintaşilor” – Vasile Pârvan.
 „Există două realităţi, a căror imensă, zdrobitoare greutate nu o
simţim, dar fără de care nu putem trăi: aerul şi istoria” – Lucian Blaga.
 „Toată viaţa să aibă în grijă un şcolar: pe tine însuţi” – Nicolae
Iorga.

Obiectivul psihomotor

Apelează la imperativele specifice

 Să faci!
 Să practici!
 Să aplici!
 Să ştii ce să faci!
Şi acest obiectiv urmăreşte acţiunea de formare a
comportamentului profesional, pentru crearea deprinderilor şi
aptitudinilor specifice prestaţiilor în nursing, în paralele cu
pregătirea tehnică, plecând de la atitudinea şi devotamentul
precursorilor faţă de muncă şi satisfacţiile ei:
 „Părintele gloriei şi al fericirii este lucru” – Euripide.
 „Întăriţi trupul vostru prin munca şi mintea voastră prin studiu” –
Socrate.
 „Să cercetăm cele ce s-au petrecut, să cunoaştem cele prezente, să
aplicăm cele învăţate” – Hipocrate.
 „Numai atât ai trăit: cât ai muncit” – Goethe.
 „Cine a înălţat munca până la iubire, acela a coborât raiul pe
pământ” – S. Mehedinţi.
 „Mi-am făcut din muncă o a doua natură” – G. Marinescu.
  „Datoria – munca profesională – era o adevărată religie pentru
Edith Cavell” – Mărturia unui contemporan despre eroina profesiei, E.
Cavell.

Îngrijirea bolnavilor din comuna

primitivă până la primul război
mondial

Autoîngrijire
Încă din epoca primitivă oamenii au fost preocupaţi de
evenimente legate de naştere, moarte şi boală.
În lupta lor de supravieţuire, oamenii din epoca
primitivă au încercat, fără succes, să înţeleagă boala pentru a
se putea apăra de agresiunea agenţilor patogeni. Practicile de
sănătate se bazau în mare măsură pe magie şi superstiţii.
Alcătuirea primelor colectivităţi umane au ca scop
asigurarea propriei supravieţuiri. În această etapă de
dezvoltare se urmărea satisfacerea unor nevoi primare, diferite
pe plan calitativ de cele de astăzi, dar care se regăsesc în
nevoile fundamentale ale Virginiei Henderson.
Colectivităţile umane din epocă aveau în vedere să
asigure apa curată, necontaminată, hrană suficientă pentru
supravieţuire şi dezvoltare, îmbrăcăminte pentru protecţia
trupului, odihnă şi relaxare, reducerea pericolului din
mediul înconjurător, prevenirea transmiterii unor boli,
îngrijirea oricărei vătămări, asistenţă la naştere,
întrajutorare umană. Pentru a asigura toate acestea, bărbaţii
erau preocupaţi să asigure menţinerea supravieţuirii grupului,
iar femeile, cu înţelepciune şi practică transmisă de la o
generaţie la alta, selectau din natură acele elemente (seminţe,
frunze, fructe, rădăcini etc.) care puteau fi folosite nu numai ca
aliment, ci şi ca medicament – remediu.
Tot femeile au descoperit că existau şi alimente sau
plante cu conţinut toxic. Practic femeia era cea care împărţea
alimentele, alina suferinţele şi asigura viaţa familiei pe care o
conducea şi a grupului din care făcea parte.
De atunci şi până astăzi, se poate spune că femeia a fost
mereu preocupată de îngrijirea celor mici, slabi, suferinzi sau
bătrâni, a fost alături de familiile confruntate cu boala,
traumatismul sau naşterea.
Atunci au apărut primele proceduri simple de îngrijire,
primele deprinderi şi cunoştinţe specifice, dar totodată, prin
neputinţa înţelegerii şi explicării unor manifestări (durerea
apărută brusc, pierderea vederii, spasmul muscular, pierderea
auzului, pierderea vorbirii) şi primele mistificări considerând
cauza acestor semne ca supranaturale.
Îngrijiri acordate de vindecători, vraci,
preoți, cavaleri, călugări și călugărițe

Practicile empirice (bazate doar pe experiență), odată cu

evoluţia omului de-a lungul timpului, încep să fie combinate
sau chiar înlocuite prin practici oculte.
 Însăşi cauza îmbolnăvirilor, fiind deasupra
posibilităţilor de înţelegere din epocă, este explicată prin
existenţa duhurilor malefice. Aşa era explicată apariţia unei
paralizii, muţenia, instalând astfel frica de necunoscut ce a
persecutat mult timp oamenii.
Apare teoria animistă care explică orice se produce în
natură ca urmare a unor forţe invizibile, dar cu puteri
supranaturale. Spiritele bune ajută, demonii – spiritele rele
aduc necazuri, boli sau moarte.
Teoria demonică a producerii bolii explică pătrunderea
lor în corp, de unde urmează să fie înlăturate.
Astfel apare magia neagră ca soluţie de rezolvare a
situaţiei şi care implică sacrificii sau suplicii (dorite sau
acceptate).
Se făceau sacrificii de animale şi uneori de oameni
(copii handicapaţi fizic sau psihic, bătrâni). Şi aşa au apărut
amuletele cu scopul de a apăra oamenii de influenţe nefaste,
de magia neagră sau de boli sau talismanele care purtau noroc.
Este evident faptul că medicina primitivă se află la
graniţa dintre magie şi religie. În această perioadă, când se
formează primul nucleu al medicinii, pe baza simpatiei, apare
vindecătorul. Prin proceduri instinctive, care stau la baza
ştiinţei medicale de astăzi, vindecătorul (şamanul sau
vrăjitorul) vine în întâmpinarea nevoilor de explicaţie a
îmbolnăvirilor şi a necesităţii aplicării tratamentului.
Vindecătorul, vrăjitorul sau şamanul este chemat în
situaţii de urgenţă când i se solicită să recunoască
îmbolnăvirea, să dea remedii, să îndeplinească chiar acte
chirurgicale, şi mai ales să îndepărteze spiritele rele. Asta
dovedeşte că vindecătorul avea cunoştinţe despre anumite
remedii vegetale, cunoştea amănunţit ritualul care însoţea
tratamentul, dar apela totodată şi la metode magice menite să
îndepărteze spiritele rele folosind măşti, îmbrăcăminte din
piele de animale sau apelând la ventrilogism etc.
Stresul emoţional indus astfel, frica, anxietatea şi lipsa
de speranţe produceau modificări de natură chimică care
adeseori agitau pacientul.

Tratamentul vindecătorului consta din:

 Îndepărtarea spiritelor rele prin folosirea de măşti înfiorătoare,
uneori emisiuni de sânge şi zgomote îngrozitoare.
 Îndepărtarea spiritelor rele, prin recurgea la agresiuni (lovituri)
asupra persoanei bolnave sau folosirea de substanţe rău folositoare, toxice.
 Administrarea de decocturi cu conţinut purgativ sau energizant.
 Administrarea de băi alternative reci şi calde.
 Trecerea spiritelor rele în organismele animalelor folosind statuete
cu înfăţişarea animalelor respective.
 Împăcarea spiritelor prin sacrificii.
 Purtarea amuletelor, fetişelor cu puterii magice.
 Incantaţii ritmice – ceremonii prin care vracii pretind că fac farmece
şi vrăji pentru atragerea spiritelor din corpul bolnavilor.
 Trepanaţii (orificii) la nivelul cutiei craniene, cu scopul ca spiritul
rău părăsească corpul. Această practică era aplicată în cazul durerilor foarte
mari de cap, crizelor de epilepsie.
 Când apăreu halucinaţiile, delirul sau şocul, se credea că spiritul a
părăsit corpul şi se încercau diverse tehnici magice pentru reîntoarcerea sa.
 Este evident că vindecătorii foloseau ca remedii
substanţe cu efecte sigure. Se recurgea la purtarea la gât a unor
substanţe considerate cu efecte magice.

Animismul
Animismul a constituit cea dintâi formă de reprezentare a
religiosului. Această ipoteză a fost împărtăşită şi de sociologul
Herbert Spencer. El aderă la această ipoteză în lucrarea:
„Pricipii de sociologie”. Julius Lippert etnograf german este
un alt adept. Potrivit ipotezei animiste, fenomenele care au
condus pe omul primitiv la formarea ideii de spirit sunt:
respiraţia şi umbra, bolile psihice, somnul, visele şi moartea.
Animismul desemnează cultul spiritelor eliberate de trup
care duc o viaţă proprie.

Toate acestea iau următoarele forme:

1. Cultul strămoşilor sau manismul (Herbert Spencer);

2. Cultul spiritelor strămoşilor reâncarnate în anumite plante

sau animale numite totem. (de aici totemismul).

Ventrilogie
Ventrilogie - capacitate a unei persoane de a rosti cuvintele
fără a mișca buzele și fără a deschide gura, dând impresia că
vorbește din abdomen.

Decoct
 Decoct - soluție apoasă obținută prin fierberea anumitor
plante alimentare sau medicinale, în vederea extragerii
principiilor active din acestea

Îngrijirea bolnavilor în culturile antice

Studiul bibliei şi studiul istoriei culturii omeneşti arată
saltul făcut de societatea umană prin apariţia unor gândiri
creative. Aşa încep si pot fi soluţionate o serie de probleme
esenţiale supravieţuirii şi dezvoltării umane şi sociale.
Potrivit etnologilor, odată cu dezvoltarea societăţii
omeneşti, începe să preocupe şi dezvoltarea artei vindecării în
societăţile respective. Apar mereu noi descoperiri în domeniul
medical. În perioada de trecere a omenirii de la comuna
primitivă la perioada sclavagismului, medicina empirică
(medicină bazată pe experiență), aflată într-o fază
intermediară, către iatrosofie (iatro - „Gr. medic, tratament,
medical” ~sofie (v. -sofie), s. f., concepție medicală, teorie a
medicinii), s-a îndreptat spre medicina sacerdotală. Sacerdotul
(persoană care are dreptul să oficieze actele cultului religios),
eliberat de munca brută, va face ca arta de a vindeca să poarte
pecetea teologică. Deşi apar formele rudimentare de îngrijire
medicală, încă nu se poate vorbi de arta de a îngriji care
rămâne astfel un apanaj al familiei celui suferind, al
benevolilor sau persoanelor pedepsite ce căutau prin această
modalitate să-şi răscumpere greşelile săvârşite în faţa zeilor.
Mult timp s-a crezut că Egiptul este leagănul culturii
omeneşti. Găsirea tablelor din Mesopotamia dovedeste nivelul
deosebit atins de civilizaţia acelor vremuri privind
preocuparea societăţii pentru probleme ca suprapopularea,
criminalitatea, lipsa apei curate, răspândirea bolilor etc. Cert
este că prin tradiţii culturale, prin practici de sănătate şi prin
experienţe specifice, vechile civilizaţii omeneşti au fost
capabile să elaboreze concepţii unice despre viaţă şi boală.

Medicina sacerdotală şi divinităţile

medicale

Isis - zeița fecundităţii

Circa 3000 (î.Hr.) – practica medicală şi îngrijirile
calificate erau atribuţia preoţilor din temple: invocaţii ale
divinităţilor vindecătoare însoţite de ofrande, interpretări
astrologice şi magie etc.
Panteonul divinităţilor cu rosturi medicale şi igienice:
 Isis (zeița fecundităţii).
 Osiris (zeu al reînvierii).
 Toth (deţinătorul cunoştinţelor medicale).
 Seth (apărătorul de molime).
 Amon (alungătorul bolilor) etc.
Cca. 2750 (î.Hr.). – Imhotep („el vine în pace”)
demnitar, arhitect, astrolog şi preot-medic (la Memphis),
considerat ca zeu vindecător.
În numeroase morminte se găsesc pereţi întregi acoperiţi
cu pictograme în care se disting practici medico-chirurgicale,
igienice şi farmaceutice.
 Alte descoperiri – truse cu medicamente şi cosmetice,
dulapuri cu instrumente chirurgicale etc.

Practicii medicale consemnate în papirus

Papirusul lui Eberss

Cele mai vechi însemnări medicale descoperite şi

descifrate până în prezent sînt cele din Egipt, scrise în jurul
anului 2500 î.Hr. şi recopiate, de cel care l-a descoperit –
Ebers, pe un papirus datând din sec. 16 î.d.Ch. (cca. 1550).
Papirusul conţine aproximativ 700 prescripţii pentru tot felul
de îmbolnăviri clasificate după organele ce urmau a fi tratate.
Practic este o culegere de texte care descriu amănunţite
practici de îngrijire în afecţiuni abdominale, parazitare,
oftalmologice, îngrijiri dentare şi tehnici de reconstituire,
imobilizarea fracturilor, diverse operaţii. Sunt descrise
numeroase practici terapeutice cu medicamente de origine
minerală, fitoterapeutice, multe dintre ele utilizate şi în
prezent.

Papirusul chirurgical al lui Edwin Smith

Papirusul chirurgical al lui Smith reprezintă un text de

specialitate ce cuprinde diagnosticul, tratamentul şi
prognosticul diferitelor plăgi, fracturi – în funcţie de regiunea
lezată. Aici întâlnim primele referiri scrise în domeniul
chirurgical (referiri la tumori sau abcese tratate prin „puncte
de foc”).

Papirusul medical Hearbt

Reprezintă un îndrumar pentru generalist.

Caracteristic pentru toate trei papirusuri este nivelul
înalt al observaţiei clinice.

Cultura antică chineză

China este ţara cu cea mai veche cultură şi cu cea mai

veche naţiune. Originea rasei rămâne un mister în lipsa
dovezilor.
Practica medicală a fost influenţată de trei curente
importante:
 Taoism şi Confucianism – curente indigene şi Budism – importat
din India.
 Aceste religii s-au suprapus credinţelor primitive, animismului.
Taoism (pronunţie tao-ism în chineză tao = cale, drum)
este o direcţie principală a filozofiei antice chineze, inaugurată
de Laodzî, în cadrul căreia s-au manifestat două curente: unul
materialist şi altul idealist, după interpretarea dată noţiunii de
tao înţeleasă ca ordine universală, proprie fenomenelor naturii,
vieţii sociale şi gândirii omeneşti. Este o formă de religie
chineză care a existat până în sec. XVII şi care a avut la bază
concepţia tao, constituind un amalgam al cultului spiritelor
naturii şi ale strămoşilor, al ideilor lui Laodzî şi a diverselor
credinţe.
Laodzî

Taoismul din sec. VI î.Hr., combina tehnici magice şi

mistice şi urmărea combaterea spiritelor rele producătoare de
boală. Astfel se administrează bolnavilor un ceai cu cenuşă,
apă fierbinte sau alte lichide terapeutice sau se împrăştie în
jurul persoanei sau casei.
 Mai târziu, această religie a urmărit descoperirea
elixirului vieţii sau alchimia (obţinerea aurului) fapt ce va
duce la apariţia chimiei în evul mediu.
După Confucius (551-479 î.Hr.) era importantă
solidaritatea familială, respectul celor vârstnici, veneraţia celor
ce studiază. Interzicerea disecţiei a determinat lipsa de
cunoştinţe în domeniul anatomiei, fiziologiei, patologiei şi
chirurgiei. Confucius dorea să înlăture oprimarea ţării prin
reînvierea obiceiurilor antice. Rolul femeii era văzut ca
inferior mult rolului bărbatului, valoarea ei fiind determinată
de numărul fiilor născuţi. De altfel, abia în 1913 s-au dat
primele permisii de efectuare a autopsiilor în China.
Confucius
 Până în 1734 toţi medicii de la curte şi oficialii
colegiilor medicale trebuiau să fie de faţă la sacrificii.
Budismul arată că păcatul reprezintă cauza bolilor şi că
vine de la zei.
Arta îngrijirilor cuprindea sacrificii, superstiţii, speriatul
spiritelor rele prin zgomote de fond sau împuşcături sau
diferite băuturi.
Teoria Yan Yu oferea o anume bază ştiinţifică pentru
explicarea bolilor (Yan = bărbat, Yu = femeie). Viaţa constă în
interacţiunea acestor principii. Echilibrul era egal cu sănătatea,
iar dezechilibrul îl reprezenta boala.
Chinezii vechi au pus bazele filozofiei Yang şi Yin.
Yang reprezenta forţa musculară, activitatea pozitivă a
universului, Yin reprezintă forţa feminină, pasivă, negativă.
Aceste două forţe erau întotdeauna opuse şi complementare
una alteia. Practicile de sănătate se concentrau asupra
profilaxiei şi păstrării sănătăţii rezultate din echilibrul dintre
Yang şi Yin.
Poziţia socială redusă a femeii a făcut ca numeroşi nou
născuţi de sex feminin să fie abandonaţi, o parte fiind preluaţi
de misionari creştini.
Un obicei de nedorit, la care ulterior s-a renunţat, era
deformarea picioarelor sau legarea picioarelor femeilor.
De frica vechiului rău, sugarii băieţi, pentru a nu fi
recunoscuţi, erau îmbrăcaţi cu haine de fetiţe şi erau botezaţi
cu nume de fete.
Nici o credinţă n-a fost pusă în istoria pacientului ca
instrument de diagnosticare, iar diagnoza se făcea pe baza unei
complicate teorii a pulsului. Chinezii au elaborat Materia
medicală şi multe din medicamentele pe care ei le foloseau –
de exemplu efedrina folosită şi în medicina modernă.
Prea puţin s-a vorbit de spitale. Wu şi Wong au
enumerat aşa numitele haluri de vindecare (stare nespus de
rea) în jurul anului 651 î.Hr. Berdol Edw sublinia că spitalele
nu au fost numeroase pentru că era o ruşine pentru familie şi
prieteni să nu aibă grijă de bolnavi.
Fondatorul medicinii chineze este considerat împăratul
Shen Nung (aprox. 2698 î.Hr.) care s-a preocupat pentru
investigarea laborioasă şi experimentarea plantelor
medicinale. Se presupune că numeroase medicamente le-a
încercat pe el.
Un alt împărat care a adus contribuţii în dezvoltarea
medicinii Huang-ti (2698-2598 î.Hr.) despre care se spune că a
scris Canonul medicinii Neiching. Acesta stipula că sunt 4
etape în stabilirea diagnosticului: observaţia, ascultaţia,
palpaţia – priveşte, ascultă, întreabă şi simte. Palparea se
referea la puls, chinezii fiind pregătiţi să observe chiar
variaţiile sale în stadiul de sănătate şi boală.
Alţi doctori renumiţi: Tsang Kung (primul secol î.Hr.),
Chang Chung-Ching (sec II e.n.) care a lăsat evidente impresii
şi sugestii de tratament şi Hua Tio (sec. II d.Hr.) un recunoscut
chirurg care a descoperit şi utilizat anestezia la operaţie.
Istoricii sunt de acord asupra ingeniozităţii chinezilor în
dezvoltarea elementelor terapeutice: moxa, ventuze,
cauterizări, masaje, acupunctură.
 Moxa – o formă dureroasă a contrairitaţiei, consta în
aplicarea unui material încins (înroşit) pe anumite puncte.
Wong şi Wu arată că Neiching spunea: când locul
suferinţei se află în muşchi, foloseşti punctura – în vase de
sânge moxa, în tendoane foloseşti cauterizarea.
Acele, din silex la început, au fost apoi făcute din
metale începând cu epoca de bronz. Cordonul ombilical era
tăiat cu cioburi de ceramică.
Punctura a început să se transforme cu timpul în
acupunctură şi a devenit curând un panaceu universal. Acul
introdus era uşor rotit în zona dureroasă. În zilele noastre, în
China, asistenta medicală are în atribuţii efectuarea
acupuncturii.
Masajul a fost dezvoltat în mod deosebit.
Lepra era bine cunoscută şi tratată chiar cu un ulei
special.
În secolul al III-lea e.n., variola era cunoscută, iar
metoda vaccinării aplicată (prin insuflarea prin suluri de
bambus în nările oamenilor a crustaceelor). Exista şi credinţa
privind rolul hotărâtor, deţinut de măştile cu aspect
înfricoşător, în prevenirea variolei.
China antică suferise numeroase epidemii de holeră.
Plantele medicinale marine, bogate în iod erau folosite
sub formă de bulion pentru combaterea guşei. Era folosit
macul (opium), o plantă ce conţine efedrină numită Ma Hua-
ng. De altfel Gin Seng – plantă cu valori deosebite,
binecunoscută în prezent, era utilizată şi în acele vremuri.
 Cu scop terapeutic erau utilizate şi organele animalelor
– ficat, tiroidă. Organele de broască a căror secreţii conţineau
adrenalină, erau folosite ca plasture şi indicate în muşcătura de
câine, furuncule, ulcere, inflamaţii de orice fel. Mai erau
folosite oase de tigru sau şarpe, şopârlă păstrate în vin etc.
Pentru stabilirea prognosticului bolnavului era folosită
mingea vrăjitoarei alcătuită din 12 sfere acuplate, din fildeş,
introdu-se una în alta, şi care era studiată în corelaţie cu
poziţia stelelor şi a altor influenţe astrale.
Medicul purta la curea o cutie care conţinea
medicamente.

Cultura antică indiană

Poziţia şi posibilitatea apărării în nordul ţării, a permis o

mare dezvoltare a culturii indiene. În jurul anului 2000 î.Hr.,
un grup de arieni ce proveneau de pe platoul iranian, s-a
stabilit pe câmpiile Indiei, în partea de sud a Orientului
Îndepărtat. Astfel India a fost izolată prin munţi de restul
lumii. Între anii 1000 şi 800 î.Hr., s-au desfăşurat lupte
numeroase pentru supremaţia între caste.
Cele mai vechi culturi din India au fost Hindu. Surse de
informare despre practicile de sănătate provin din Religia
brahmană – hinduismul conform căruia spiritul se poate ridica
sau poate fi pedepsit prin regenerări sau transformări ale
sufletului. Procesul de încarnare pornea de la organismele
vegetale la cele animale sau umane sau invers.
 O triadă de zei ocupa atenţia din punct de vedere
religios: brahma = sursă dătătoare de viaţă, Vishnu = care
apără şi Şiva = cel care strânge. O altă zeitate favorită o
reprezenta Zeul Soare. Teritoriul Iumna şi râul Gange
reprezentau ţara sfântă şi la fiecare 12 ani, într-o anume zi
stabilită de astrologi, preoţii şi persoanele religioase se
îndreptau spre acea zonă pentru a se spăla de păcate. Cei ce se
apropiau de moarte doreau să fie conduşi la Benares (oraş de
pe Gange) ca să participe la aceste îmbăieri religioase. După
moarte corpurile erau arse pe ruguri, iar cenuşa aruncată în
Gange.
Atâta timp cât erau respectate şi considerate sfinte, o
serie de animale nu erau consumate – vaca, maimuţa etc.
Pentru animalele bolnave erau constituite spitale.
 Charaka

Cele 4 cărţi Rig-Veda, Yagur-Veda, SamaVeda şi

Atharva-Veda descoperite în India au fost scrise (1500 î.Hr.)
în limba indiană din care se trage sanscrita. Ultima carte
conţine numeroase sugestii privind tratamentul medical,
utilizarea unor ierburi – plante şi incantaţii. Contemplarea şi
meditaţia preocupa pe numeroşi indieni care duceau o viaţă
monahală. Yoga reprezenta calea, educarea spiritului prin
exerciţiu – şi astfel prin care spiritul de detaşa. Curăţenia
corporală, pregătirile şi băile erau practici dese, iar unele
procedee – respiraţii Yoga – au fost preluate şi de medicina
modernă. În jurul anului 552 î.Hr., budismul câştiga teren
deoarece brahmanismul interzicea orice dorinţă şi culmina
prin negarea existenţei. Regele Ashoka (269-237 î.Hr.) a
construit numeroase spitale pentru pelerini. Doi medici
renumiţi – Charaka şi Susruta – au reunit mai multe informaţii
medicale într-un compendiu.
Charaka s-a preocupat de normele etice ce se cer
respectate de cei ce îngrijesc suferinzii. Persoana care
îndeplinea funcţia de asistentă (nursă) trebuia să aibă o bună
comportare, să se distingă prin puritate, să posede
deşteptăciune şi abilităţi – deprinderi, să dea dovadă de
bunătate, să se priceapă să îngrijească orice pacient, să frece şi
să maseze membrele, să-l ridice şi să-l ajute să se plimbe, să
ştie să facă şi să cureţe patul, şi întotdeauna să fie dornic să
facă ceea ce i se cere.
Sushruta – care a trăit probabil în secolul V e.n. – a
descris boli, plante medicinale, proceduri chirurgicale, 121 de
instrumente chirurgicale (ace, foarfeci, scalp, bisturiu, forceps,
seringi, catetere). Se amputau membre, se opreau hemoragiile
prin cauterizare cu ulei foarte fierbinte sau prin presiune. Se
făceau operaţii cezariene şi de cataractă. Totodată se făceau şi
operaţii plastice, grefe de piele, rinoplastii. Amputaţia de nas
era o metodă de pedepsire. Odată cu descrierea acestei
metode, Sushruta a descris şi operaţii pentru corectarea
deformaţiilor urechii.
 Sushruta

Învăţământul medical era foarte bine organizat, iar dacă

medicul crea suferinţe celui îngrijit trebuia să plătească
acestuia. Erau cunoscute şi descrise boli ca diabetul,
tuberculoza, transmiterea malariei prin ţânţari.

Cultura greciei antice

Multe din imperiile antice au dispărut. Era nevoie de noi

idei pentru a se face cristalizarea oamenilor şi animarea lor
pentru asigurarea sănătăţii.
 Insulele greceşti sunt recunoscute drept locul de naştere
al vieţii intelectuale occidentale. Pentru a înţelege impactul
considerabil al civilizaţiei greceşti asupra tuturor realizărilor
culturale viitoare ale Europei, trebuie să ne întoarcem la
perioada primordială a umanităţii, cea mitologică.
Mitologia greacă reprezintă un ansamblu de legende
care provin din religia vechii civilizaţii elene, cu zei creatori,
intrigi în Eden şi eroi civilizatori. Aceste poveşti erau
cunoscute de către toţi grecii din antichitate şi, în pofida
scepticismului unor gânditori, le ofereau oamenilor atât
ritualuri, cât şi istorie.
În mitologia greacă zeii Panteonului capătă însuşiri
omeneşti, însă rămân, înainte de toate, personificări ale
forţelor universului, cu acţiune asupra vieţii şi destinului
oamenilor, explicând ceea ce pare inexplicabil într-un mod
raţional. Ei sunt mai mult sau mai puţin schimbători şi, cu
toate că uneori par a avea simţul dreptăţii, sunt adesea
meschini sau răzbunători.
Lumea mitologiei greceşti este complexă, plină de
monştri, războaie, intrigi şi zei care intervin în permanenţă.
Aceste credinţe pot fi comparate cu modul în care unii
creaţionişti creştini din zilele noastre echivalează literal Biblia
cu istoria lor.
Grecii s-au remarcat în revitalizarea multor aspecte ale
vieţii (artă, medicină, biologie, filozofie).
În zilele noastre mitologia greacă rămâne nu doar sursa
unor motive şi trimiteri literare, dar şi a unor poveşti
fermecătoare care continuă să fascineze. Mitologia greacă
rămâne o referinţă culturală importantă mult timp după ce
religia greacă, de care a fost legată, a încetat să se mai
practice. A existat o revoltă creştină de desfigurare sau
distrugere a idolilor şi a altor imagini care reflectau cultul
public al zeilor.
Creştinismul a înlocuit păgânismul ca religie oficială a
Imperiului Roman în 391, când a fost declarat unica religie a
imperiului. Chiar şi literatura creştină cea mai entuziastă face
adesea trimiteri la mitologia greacă şi romană, tot aşa cum în
scrierile de bază ale religiei creştine regăsim înţelepciunea şi
unele dintre judecăţile filosofilor greci.
Geografia fizică a Greciei antice sau Helasul, se
aseamănă cu Grecia de astăzi, prin prezenţa a numeroase
insule, ce i-a făcut să fie mai mult separaţi decât uniţi.
În cele mai vechi opere literare europene care s-au
păstrat sunt Iliada şi Odiseea, cunoscute şi sub numele de
"Imnuri Homerice", ambele scrise în greaca veche, probabil
înainte de anul 700 î.Hr. şi atribuite lui Homer, au fost
sugerate numeroase aspecte care s-au dovedit a fi uneori reale
(confirmate cu ocazia săpăturilor vechii cetăţi Troia – 1876).
Şi din legende reies relaţiile dintre cretani şi spartani.
Spartanii – foarte practici şi lipsiţi de imaginaţie, preocupaţi
mai mult de dezvoltarea portului în dauna minţii, aveau o
educaţia care urmărea să le asigure putere – pentru a fi soldaţi
desăvârşiţi. La 30 de ani, bărbaţii trebuiau să se însoare, deşi
nu prea aveau timp să-şi vadă familia. 52 Doar cei puternici
puteau depăşi programul riguros de pregătire spartană.
 Atenienii urmăreau să dezvolte un corp armonios,
facultăţile estetice şi mintea. Ei pregăteau artişti istorici,
oratori, filozofi sau chiar soldaţi. Exista un Panteon de zei şi
zeiţe, pe care populaţia îi venera.
Apollo
Apollo – zeul soarelui era şi zeul sănătăţii.
Aesklepios (Asclepius – Aesculapius) – om zeificat
după moarte – a fost considerat zeul medicinii. Atributele sale
erau un toiag pe care este încolăcit un şarpe – semnul
înţelepciunii, şi care reprezenta simbolul medicinii, atât al
medicinii civile, cât şi al celei militare. Astăzi semnul
medicinii îl reprezintă Caduceul. În mitologia romană
Aesklepios a fost 53 preluat ca Aesculap (Esculap). Fiicele lui
Asclepius erau Hygia – zeiţa sănătăţii şi Panaceea – zeiţa
medicaţiei.
Grecii credeau în zei şi de aceea, în luarea unor decizii
importante, se adresau oracolelor pentru a se consulta cu zeii
(exemplu oracolul din Delphi).
Comunicarea cu zeii se făcea prin răspunsurile preoţilor,
preoteselor, prin vise sau unele semne, sau se făcea
comunicare directă prin spirit. Tălmăcirea era făcută în
temple.
Oracolul din Delphi, loc oracular cu mult înainte de
Apollo, a primit o noua orientare religioasa sub domnia lui
Apollon. Oracolul era săvârşit de către Pythia şi de profetul
care asista consultaţia. La început, consultările aveau loc o
data pe an (la aniversarea zeului), apoi o data pe luna, şi în
cele din urmă, de mai multe ori, cu excepţia lunilor de iarnă,
când Apollon lipsea. Operaţia comporta sacrificiul prealabil al
unei capre. În general consultanţii puneau întrebări în formă
de alternativă: dacă să facă cutare sau cutare lucru. 54 Pythia
dădea răspunsul trăgând la sorţi bob alb sau negru. În cazurile
mai grave, Pythia, inspirată de Apollon, profetiza în cripta
templului. S-a vorbit despre "delirul pythic", dar nimic nu
indică transele isterice sau "posesiunile" de tip dionysiac.
Platon compară "delirul" Pythiei cu inspiraţia poetică dată de
Muze ori cu elanul amoros al Afroditei. După Plutarh zeul se
mulţumeşte să o umple pe Pythia de viziunea şi lumina care
clarifică viitorul. Pe momentele figurate, Pythia este calma,
senina, concentrata, ca si zeul care o inspira.

Oracolul din Delphi

Cele mai importante realizări în Grecia antică sunt în
filozofie, matematică, astronomie, poezie, istorie, ştiinţe
naturale şi medicină. Grecilor le datorăm ruperea medicinii de
practica mistică şi a şamanilor, şi trecerea la baze ştiinţifice,
chiar dacă îngrijirea mai era încă o ocupaţie a sclavilor.
Cel mai important centru medical era în oraşul Epidaur.
Aici a fost construit un templu ce avea teatru, sală de
gimnastică, băi de ape minerale. La sosire, pacientul sacrifica
un animal, se purifica prin îmbăiere, i se făcea un masaj, apoi
se culca în sunetul muzicii şi mirosurilor plăcute. Femeile
însărcinate şi bolnavii cu boli incurabile nu erau primiţi în
aceste temple de asistenţă medicală.
Artiştii reprezentau adesea trupul omenesc în mişcare.
Ei căutau şi doreau perfecţiunea, observată în basoreliefuri de
oameni sănătoşi.
În această atmosferă neştiinţifică, adânc cufundată în
mitologie, sacrificarea animalelor şi credinţa în puterea zeilor,
s-a născut pe insula Cos 55 (arhipelagul insulelor Sporade) în
anul 460 î.Hr., într-o familie ce aparţinea cultului lui Esculap,
Hippocrate.
Cel mai vestit medic al Greciei antice, Hipocrate,
considerat părintele medicinii, a murit la Larissa către anul
370 î.Hr. Numele lui este legat de Jurământul lui Hipocrate, un
adevărat codice moral în exercitarea profesiunii medicale,
jurământ prestat şi în zilele noastre de absolvenţii şcolilor
medicale.
Hipocrate învaţă medicina sacerdotală şi anatomia de la
tatăl său, Heraclide. Părăseşte insula sa natală şi cutreieră
ţinuturile Greciei antice, Tracia, Tessalia şi Macedonia ca
medic itinerant, dobândind o solidă reputaţie ca practician.
În jurul anului 420 î.Hr. se întoarce la Cos, unde
fondează o şcoală pentru viitori medici. Mai târziu va înfiinţa
o altă şcoală în Tessalia, unde îşi va sfârşi zilele.
Prin observaţiile făcute asupra manifestărilor bolilor şi
descrierea lor amănunţită, precum şi prin încercările de a
explica procesele patologice pe baze naturale şi raţionale,
Hippocrate a contribuit - în limitele posibilităţilor din vremea
sa - la eliberarea medicinii de superstiţii şi misticism. Din cele
peste 70 de lucrări care i se atribuie - cuprinse în Corpus
Hippocraticum din biblioteca renumitei şcoli de 56 medicină
din Cos - probabil doar şase îi aparţin cu siguranţă lui. În
capitolul "Aerul, Apa şi Locurile" nu se mai discută rolul
zeilor în apariţia bolilor, ci se descriu cauzele demonstrabile
ştiinţific, în "Prognostic, Prognoză şi Aforisme" expune opinia
revoluţionară pentru acel timp, după care, un medic, prin
observarea unui număr mare de cazuri, poate prevedea
evoluţia ulterioară a unei boli. Hipocrate a subliniat rolul
aerului, apei şi locului în împrăştierea bolilor – document
rămas valabil până în secolul XIX, când apare bacteriologia şi
imunologia.
Hipocrate a înţeles rolul climei, rolul solului, modul de
viaţă şi sanitaţia. A arătat prezenţa epidemiilor şi endemiilor.
Ideea unei medicini preventive apare pentru prima dată în
"Tratamente" şi în "Tratamentul Bolilor Acute", în care
discută influenţa unor factori ca vârsta, regimul alimentar,
modul de viaţă şi clima asupra stării de sănătate.
În lucrarea asupra epilepsiei, numită "Boala sfântă" (lat.
Morbus sacer) întâlnim informaţii asupra anatomiei corpului
omenesc; se considera că epilepsia ar fi datorată unei lipse de
aer în urma unei incapacităţi a vaselor de a transporta aerul la
creier. În ciuda argumentaţiei considerată astăzi naivă,
important este faptul că Hipocrate vede cauza acestei boli într-
o tulburare a funcţiei creierului.
În stadiul de dezvoltare a cunoştinţelor sale, Hippocrate
nu a putut fi la adăpostul unor erori inerente epocii în care a
trăit. Astfel în concepţia sa, pe care azi am numi-o "teorie
umorală", Hipocrate 57 recunoştea existenţa a patru umori:
sângele, flegma sau limfa, fierea galbenă şi fierea neagră; un
dezechilibru între ele ar produce boala sau ar antrena moartea.
Această teorie a stăpânit gândirea medicală multe secole.
Hipocrate, recunoscut ca bun practician, a făcut şi o
serie de inovaţii medicale. În chirurgie a pus la punct un aparat
de trepanare a craniului, în ortopedie a construit un scaun
special pentru reducerea luxaţiilor şi fracturilor.
Cel pe care Aristotel l-a numit marele Hipocrat sau tatăl
medicinii, a arătat cauza naturală a bolilor şi a predat
studenţilor observaţia minuţioasă a celui bolnav. Păstrarea
evidenţelor în medicina clinică, o înţelegere modernă a
metodelor de tratament, a subliniat importanţa îngrijirii
bolnavului imobilizat, modul de pregătire a asistentelor
(nurselor). A renunţat la sclavi şi a pregătit studenţi, a
demonstrat valoarea practicii clinice şi a dovedit un
comportament etic deosebit – jurământul lui Hipocrate.
Sistemul lui de îngrijire era centrat pe pacient şi utiliza
metode ştiinţifice pentru soluţionarea problemelor pacienţilor.
Grecii, în acea vreme, plăteau o taxă specială pentru
asigurarea salariului anual al doctorului, salariu care era
suplimentat de comunitate.
Hipocrate a privit persoana ca pe un întreg şi a combătut
ideea că zeii produc îmbolnăvirea. A recunoscut că medicul
trebuie să cunoască îmbolnăvirile specifice. El a reunit
informaţiile 58 despre persoane cu detalii privind mediul
înconjurător şi rezultatele unei analize complete asupra
nevoilor pacientului. Planul de îngrijire prescris de Hipocrate
era concis şi direct.

Hipocrate - părintele medicinei

El a sublinit necesitatea observaţiilro exacte şi o
evidenţă atentă, fără a atribui boala unei imixtiuni din partea
zeilor, ci mai degrabă datorită unui dezechilibru al stării de
sănătate dintre minte, corp şi mediu înconjurător. De aici a
emanat teoria umorală a bolilor.
Scrierile lui Hipocrate se adresau aproape tuturor
ramurilor medicinii. Mulţi dintre medicii antichităţii
proveneau din Grecia, deşi deseori profesau în Roma, mai ales
după Grecia a fost cucerită de Imperiul Roman. Galen,
Asklepsiades, Pedanim Dioscorides – erau cu toţii medici
greci care au lucrat la Roma
În epocă s-au evidenţiat şi alte personalităţi: Thales –
născut la 640 î.Hr – primul filozof şi om de ştiinţă grec care a
arătat că orice soluţionare de probleme trebuie să aibă la bază
unele principii.
 Aristotel – alt om de ştiinţă renumit, (n. 384 î.Hr - d. 7
martie 322î.Hr) a fost un filosof din Grecia antică, clasic al
filosofiei universale, spirit de formaţie enciclopedică, fondator
al şcolii peripatetice şi al logicii formale ca ştiinţă.
Aesklepios – care s-a ocupat de botanică, zoologie,
fiziologie, embriologie, anatomie comparată învăţată prin
disecţii.
Homer, în descrierea războaielor, descrie chirurgia din
armată. Grecii erau recunoscuţi pentru 59 arta bandajării (vezi
Achile care-l îngrijea pe Patrocle).
Unele descrieri au rămas valabile peste secole – difteria
care se însoţea de imposibilitatea de a înghiţi şi se senzaţia de
sufocare.
Este recunoscut rolul mediului înconjurător în
împrăştierea bolilor. Tucidide descrie cu acurateţe o epidemie
în Athena în timpul războiului peloponezian.

Cultura romei antice

Progresele medicale ale romanilor antici au rămas în

urma celor ale grecilor. Practicile medicale erau adesea
împrumutate din ţările pe care romanii le cucereau şi medicii
din acele ţări erau făcuţi sclavi, fiind obligaţi să ofere servicii
medicale romanilor. Când se confruntau cu boala romanii
renunţau la zei, superstiţii şi ierburi, deşi igiena şi salubritatea
erau destul de bine dezvoltate. Multe locuinţe erau echipate cu
băi, iar curăţenia era preţuită.
 Rolul femeilor era considerabil diferit de cel pe care
acestea îl aveau în alte culturi antice. Femeilor li se permitea
să deţină proprietate, să apară în public şi să facă o campanie
publică unor cauze care considerau că trebuie să fie
promovate. Ele puteau să se întreţină cu musafirii şi să stea cu
ei la masă.

Medicina romană

Cultura indienilor Maya

Cultura indienilor Maya face parte din cultura antică

americană. Se presupune că indienii Maya au ocupat peninsula
Yukatan în 2500-1600 î.Hr.
Redescoperirea oraşelor lor cele mai vechi a început în
1839. cercetările arheologice au scos în evidenţă existenţa
unor oameni care aveau cunoştinţe de astronomie şi
matematică şi care aveau un calendar excelent.
Yukatanul – centrul culturii Maya şi Guatemala sunt
bogate în ruine. Nici în prezent nu s-a terminat descifrarea
completă a inscripţiilor în limba Maya. Multe legende
povestite despre obiceiurile mayaşilor recomandau în caz de
stres o procesiune.
Zeilor le erau oferite ca ofrande tineri şi tinere, iar la
ceremonii, fetele erau aruncate de pe stâncile sacre, iar tinerii
sacrificaţi. În această cultură sacrificiul uman era o regulă – se
extrăgea cu mâna inima adulţilor sau se sacrificau copii.

Cultura indienilor Maya

Preoţii care efectuau aceste sacrificii dădeau şi sfaturi în
domeniul sănătăţii, erau buni cunoscători de ierburi şi buni
prezicători. Una dintre îndeletnicirile preoţilor era aceea de a
deforma craniul la nou-născut. Cu scop medical erau
recomandate băile cu abur.
Cultura astecă

Cultura astecă a fost localizată, în urma săpăturilor

arheologice făcute, în partea centrală a Mexicului.
În 1519, în momentul năvălirii cuceritorilor spanioli,
aztecii (azteca) sau mexicanii (maxica) stăpâneau, cu
strălucire, cea mai mare parte a Mexicului. Limba şi religia lor
era răspândită de la Atlantic la Pacific, de la stepele din nord
până în Guatemala.
Aztecii aveau reputaţia de a fi cei mai religioşi dintre
indieni. De fapt, religia lor simplă şi total sau preponderent
astrală la origine, se îmbogăţise şi se complicase în urma
contactelor cu popoarele sedentare şi civilizate ale Mexicului
central. Din trecutul lor de barbari nordici, vânători şi
războinici, mexicanii conservaseră divinităţile astrale.
Piramida Soarelui şi Piramida Lunii erau temple unde se
oficiau ceremonii religioase. Practica religioasă a astecilor
impunea un sacrificiu teribil: extragerea inimilor din mii de
corpuri prin tăierea cu un cuţit obsidian – sticlă vulcanică.
Discul solar era adorat sub numele de Tonatiuh. Astecii
aveau un calendar solar cu 365 de zile pe an, 18 luni cu 20 de
zile şi 5 zile lăsate ca nenorocoase. Tot ei credeau în efectele
benefice ale aburilor şi aveau case în care se putea produce
abur.
Cultura astecă
În 1517 o expediţie, pornită din Cuba, cu trei corăbii,
sub conducerea lui Francisco Hernandez de Cordoba, a intrat
în contact cu mayaşii din Yucatan. Respinşi, de către aceşti
indieni războinici, spaniolii au fost nevoiţi să se reîmbarce în
grabă. Cincizeci şi şapte de oameni din cei o suta zece, au
pierit în această luptă. Supravieţuitorii au descris cu uimire
oraşele mayaşe pe care le zăriseră, edificiile de piatră şi
templele, veşmintele şi bijuteriile autohtonilor, observând o
civilizaţie mult mai avansată decât în Antile.
În anul următor, Juan de Grijalva, în fruntea a patru
corăbii, a descoperit insula Cozumel şi a navigat de-a lungul
coastei Yucatan-ului şi Golfului Mexic. Continuându-şi
drumul de la Tabasco la Tuxpan, el a ieşit din ţinutul mayaş şi
a luat contact cu provinciile Imperiului Aztec. Spre deosebire
de ceea ce se întâmplase în timpul primei expediţii, primirea
indienilor a fost amicală, spaniolii primind în dar numeroase
obiecte de aur.
Prăbuşirea violentă a unui stat militar care putea conta
pe apărători atât de destoinici, a apărut în ochii
contemporanilor ca o catastrofa inexplicabilă sau ca un
miracol.

Cultura egipteană

Egiptul, considerat de Herodot un dar al Nilului, va da

culturii universale o veche şi fascinantă civilizaţie.
Egiptenii antici care s-au stabilit de-a lungul Nilului, în
timp ce alte culturi s-au aşezat de-a lungul râurilor Ind, Eufrat
şi Tigru.
Descifrarea scrierii hieroglifice în anul 1822 de către
J.F. Champollion, permite înţelegerea civilizaţiei milenare la
adevărata ei dimensiune istorică.
Egiptul, ţară bogată întinsă pe ambele maluri ale
Nilului, era considerat hambarul de grâne al antichităţii.
Egiptenii executau, în cadrul comunităţii, construcţii în
care se urmăreau reguli de sănătate publică aceste reguli îi
ajuta să evite problemele, în special cele legate de boli
transmise prin surse de apă. Astfel, au construit bazine de
colectare a apei necesare irigaţiilor, iar colectarea apei a
contribuit şi la reducerea transmiterii unor îmbolnăviri.
S-a dezvoltat în mod deosebit arhitectura, ceramica, iar
inscripţiile pe cărămizile din ceramică au devenit sursă de
cunoaştere a obiceiurilor, dar şi 18 de admiraţie, deoarece
conţineau hieroglife, uneori încrustate în culori strălucitoare.
Datorită climei prin care s-au conservat o serie de
valori, prin excavaţii făcute la piramide şi prin studiul
obiceiurilor legate de înmormântare şi păstrarea cadavrelor,
Egiptul oferă numeroase date.
Sursa cea mai importantă de studiu au reprezentat-o
piramidele, locul de unde s-a aflat care erau obiceiurile de
înmormântare, credinţele filozofice şi religioase. Egiptenii
credeau că sufletul continuă să existe pentru eternitate. Fiecare
devenea preocupat să-şi strângă bunuri pentru viaţa eternă. De
aceea se asigurau de cele necesare pentru traiul zilnic
(mâncare, băutură, haine, chiar şi servitori şi sclavi. Cu timpul,
practicile fiind costisitoare, au recurs la picturi murale salvând
astfel vieţi. Din aceste picturi, alături de obiceiuri, reies şi
condiţiile îmbolnăvirilor. Chiar şi construirea piramidelor
ucidea multe vieţi.
Când s-a deschis camera în care se găsea mormântul lui
Tutankamon, în 1922, s-au pus multe întrebări legate de
mumia acestuia, şi nu numai de bogăţiile sau lucrurile de artă
aflate în încăpere. Prezenţa amuletelor la faraon a fost
interpretată în ideea existenţei superstiţiilor. Astfel,
descoperirea corabiei soarelui (Keopa), permitea celui ce o
deţinea, considerat zeu pe pământ, să peregrineze împreună cu
Ra (zeul soarelui) în ceruri.
Imhot
ep
Egiptenii au stabilit, de asemenea, o "casă a morţii" care
era localizată drept un loc în afara civilizaţiei.
Pregătirea mumiilor presupunea îmbălsămări care să nu
permită distrugerea trupului. Mumificarea era făcută de
specialişti după reţete necunoscute astăzi. Utilizau substanţe
pentru îmbălsămare după ce extrăgeau organele interne.
Această practică nu avea nimic în comun cu disecţia, practica
medicală sau cu studiul anatomiei sau patologiei.
Oamenii aparţinând culturilor antice au clasificat mai
mult de 700 de medicamente şi au dezvoltat arta îmbălsămirii.
Examinările moderne făcute asupra mumiilor sau
cadavrelor găsite în piramide au arătat leziuni pe baza cărora
s-au pus diagnosticele de tuberculoză, arterioscleroză, infecţii
parazitare, calus în urma fracturilor, dar nici o referire privind
procesul de îngrijire.
Studiul mumiilor şi a altor corpuri neîmbălsămate găsite
în piramide, au pus în evidenţă nu numai bolile, ci şi arta
bandajării, faptul că oamenii erau îngrijiţi de dentişti şi
chirurgi. Aceşti specialişti erau formaţi în temple şi
reprezentau partea cea mai de jos a tagmei preoţilor. Astfel,
bolnavii găseau în temple şi sprijin material şi tratament şi
îngrijiri medicale.
Templul era un serviciu ambulator din zilele noastre, cu
medici ce consultau şi studenţi ce învăţau, dar fiecare medic
trata o singură îmbolnăvire (de dinţi, de ochi, de cap, de
intestin etc.). Cel ce trata bolile de intestin prescria clisme,
purgative, cel ce trata bolile capului efectua trepanaţii, dar şi
invocaţii solicitând sprijinul zeilor.
Medicul era cel ce îndeplinea şi funcţiile dentistului şi
farmacistului. Erau pricepuţi în stomatologie, deseori obturând
dinţii cu aur.
Din această cultură provine primul medic cunoscut în
istorie, Imhotep (2900-2700 î.d.Ch).El a fost recunoscut drept
arhitect, chirurg, preot în templu, scrib şi magician. Imhotep a
participat la ridicarea marii piramide a regelui Sakkara. A fost
zeificat ca zeu al medicini.
Cele mai vechi cărţi de medicină cunoscute provin de la
această societate. Cărţile subliniau tehnici chirurgicale şi
metode de control a naşterii, descriau procesele unor boli şi
ofereau remedii.
Egiptul este recunoscut ca fiind una din ţările antice cele
mai sănătoase, probabil datorită progresului pe care 1-a făcut
în domeniile igienei şi salubrităţii publice. Reguli foarte
stricte, s-au dezvoltat în privinţa unor lucruri ca mâncarea.
băutura, curăţenia, exerciţiul şi relaţiile sexuale.
Egiptenii se închinau unor zeităţii reprezentate de
animale – boul sacru Apis era ţinut în Templu, iar după moarte
îmbălsămat.

Cultura sumeriană

În mileniul VII î.Hr., platoul dintre fluviile Tigru şi

Eufrat (Irakul de azi) era populat de sumerienii care au pus
bazele primei mari culturi ale umanităţii – civilizaţia
mesopotamiană. Era o cultură cu sistem propriu de scriere, set
de legi şi cu o anumită cultură.
La Ninive au fost găsite înscrieri care descriau potopul.
Din acele înscrieri s-a aflat cum trăiau, ce obiceiuri legate de
viaţă şi de moarte sau ce deprinderi cu caracter medical aveau.
S-au găsit încrustate pe o piatră de lapis lazuli, scene
privind sacrificarea animalelor, luarea prizonierilor, purtarea
poverilor sau chiar unele care.
Deschiderea unor morminte a permis aflarea tradiţiilor
legate de înmormântare – îngroparea întregii curţi formate din
doamnele de companie, servitori, soldaţi şi muzicanţi pentru a
o însoţi pe regina Shubad care murise. Astfel s-a aflat de
sacrificiile umane care se făceau, chiar dacă oamenilor li se
administrau poate înainte unele remedii.
Animismul era acceptat. Se ridicau temple zeilor cu
speranţa de a le face plăcere acestora pentru a îndepărta sau
măcar pentru a reduce îmbolnăvirile şi necazurile. Acum omul
vindecător a devenit preot-medic.
Cea mai veche prescriere medicală – de peste 4000 de
ani (tradusă din scrierea cuneiformă în 1950) conţine din
păcate doar remediile, nu şi bolile care erau indicate. Această
scriere nu conţine nici un element magic, deşi în medicina
babiloniană erau utilizate incantaţiile. Treptat, cultura
sumeriană este înlocuită cu cea babiloneană, chiar dacă
progresele sociale nu sunt dublate şi de progrese medicale.

Cultura babiloniană
 Babilonul, ca şi Egiptul, a fost aşezat într-o zonă
cunoscută sub numele de Izvorul fertilităţii sau Leagănul
civilizaţiei. Această zonă geografică a fost numită astfel
datorită solului său umed şi datorită climei calde – o
combinaţie favorabilă stabilirii de civilizaţii. Stilul de viaţă al
babilonienilor era complet diferit de cel al egiptenilor. Fiecare
aşezământ era o comunitate completă prin ea însăşi, guvernată
de un conducător divin şi de un regepreot. Societatea era
constituită, după un model aproape feudal, în trei clase sociale:
clasa superioară „gentlemani” este clasa proprietarilor bogaţi,
a marilor neguţători şi preoţi care trebuiau să plătească
chirurgii mai ales cu monede de argint, decât cu bunuri sau
servicii, clasa mijlocie a negustorilor, ţăranilor şi artizanilor şi
clasa inferioară a sclavilor.
Babilonul era în anii 3000 î.Hr. centrul imperiului
mesopotamian.
Căderea culturii sumeriene face să crească treptat
importanţa culturii babiloneană, mai ales sub Hammurabi
((1900 î.Hr.). Hammurabi este cunoscut pentru Codul de legi
care compila o serie de legi specifice antichităţii. Într-o
oarecare măsură codul de legi era unitar şi căuta să protejeze
de fraudă pe cei lipsiţi de ajutor şi totodată, să reducă costul
îngrijirilor medicale.
Religia avea în centru pe Marduc – un zeu crud ce avea
nevoie de sânge omenesc – de preferinţă de copil. Se făceau
sacrificii (handicapaţi sau infirmi), iar preoţii erau castraţi
(eunuci). Cei săraci erau pedepsiţi cu cruzime la cea mai mică
greşeală.
 Medicul avea o poziţie preferenţială, în timp ce
chirurgul, care lucra cu mâinile, avea o poziţie mai puţin
apreciată, iar pedepsele rezervate chirurgului erau crude.
Chirurgul care cârpăcea o operaţie unui gentleman, era presat
de obligaţii grele, deoarece i se puteau tăia mâinile dacă
operaţia nu reuşea.
Tratamentul medical în Babilon era primitiv. Se folosea
termenul de boală, dar se credea că este cauzată de păcate
pentru care bolnavii erau pedepsiţi de zei. Pentru purificarea şi
vindecarea corpului se practicau incantaţii şi se foloseau
ierburi.
Templele devin centre de îngrijire medicală unde
principalul remediu pentru extragerea duhurilor rele din corp,
constă în incantaţii, aplicaţii de plante şi decocturi din
numeroase plante. Textele medicale găsite pe tăbliţe prezentau
descrierea simptomelor bolii, prescripţii medicale şi
incantaţiile pentru zei. Se recomanda ţinerea unui animal lângă
bolnav pentru ca spiritul rău să treacă în animalul care urma să
fie sacrificat.
În afara practicilor mistice, în această perioadă s-au
făcut şi observaţii clinice ce nu pot fi uitate. Pentru a se stabili
prognosticul bolii, se practicau hepatoscopii – inspecţia
ficatului animalului sacrificat – astfel, se ajunge la cunoaşterea
structurii ficatului şi vezicii biliare. Totodată preotul-medic
comunică cu zeul.
Se tratau chirurgical plăgi, se operau tumori, cu lanţeta
de bronz se vindecau boli ale ochilor, iar plata se făcea
diferenţiat. Codul stipula legi pentru protejarea de nedreptăţi şi
de practici incorecte, iar sancţiunile erau crude – tăierea
mâinilor medicului dacă tratarea plăgii, extirparea tumorii
cauza moartea sau dacă se pierdea vederea. Pedepsele erau
conforme conceptului „ochi pentru ochi”.
Alături de medic se afla farmacistul care prescria
decocturile, iar îngrijirea urmărea nu numai îngrijirea trupului,
ci şi a spiritului. Acesta ar putea fi primul model de echipă de
îngrijire.

Cultura babiloniană
Babilonul se dezvoltă în toată splendoarea sa în vremea
lui Nabucodonosor (cca. 605-562 î.Hr.). Acestuia i se atribuie
construirea grădinilor suspendate – una dintre cele şapte
minuni ale lumii. Apa care iriga plantele medicinale
recunoscute era pompată prin canale. Tot Nabucodonosor a
făcut ca Ierusalimul să dispară, iar templul lui Solomon să se
distrugă. Capturile şi bogăţiile erau aduse în templul din
Babilon.
 Babilonienii erau matematicieni şi astronomi pricepuţi.
De aceea, nu este surprinzător faptul că multe din credinţele
lor se bazau pe studiul naturii şi al puterii numerelor şi pe
observaţii asupra mişcării stelelor şi planetelor. Se alcătuiau
horoscoape în termeni legaţi de naşterea unei persoane şi
poziţia planetelor cu acea ocazie. Babilonienii erau pasionaţi
de numărul 7 – număr care şi astăzi mai deţine un loc de frunte
în superstiţiile diferitelor culturi.
Darius – regele persanilor – cucereşte Babilonul.

Cultura asiriană

Imperiu puternic, situat pe partea stângă a fluviului

Tigru, a fost populat cu semiţi originari din Babilon. Acest
imperiu extins peste secole avea centru la Ninive. Aici se
vorbea aceiaşi limbă ca în Babilon, cu mici diferenţe.
Imperiul era menţinut prin teroare (fapt descris şi în
Biblie). În cetate cei slabi erau ucişi şi se petreceau tot felul de
violenţe.
Date despre această civilizaţie se păstrează pe cele
aproape 30.000 de table cuneiforme descoperite de Layard în
1984. Textele nu conţin şi date medicale, fapt ce induce
presupunerea că aceste teritorii erau dominate de un grup de
persoane care nu acordau nici o valoare vieţii fiinţelor umane.
Dar este sigur că existau numeroase îmbolnăviri fizice,
mentale şi de natură emoţională.
Armata asiriană
Decăderea a fost rapidă, imperiului fiind distrus în 612
î.Hr.

Cultura persană

Persanii erau grupuri tribale iraniene, pe care Cirus II

(553-528 î.Hr.) i-a constituit într-o naţiune. Astfel Cirus II a
devenit conducătorul persanilor şi a populaţiei Mezi. Totodată
a cucerit teritorii întinse de la Egipt la India. Aşa se formează
marele imperiu condus de Darius cel Mare.
Darius devine rege al perşilor în 522. Sub acesta
Imperiul persan a cunoscut apogeul puterii şi întinderii
teritoriale, devenind cel mai vast şi mai puternic stat din
Orientul apropiat şi Orientul mijlociu. Darius mută capitala
imperiului la Persopolis. Porneşte într-o expediţie împotriva
sciţilor (513), soldată însă cu un eşec. Vrea să cucerească
Grecia, dar este învins la Marathon (490). Moare înainte de a
porni în a doua expediţie împotriva grecilor (486).
Darius a fost urmaşul lui Cambis la tron. Imperiul lui
care s-a extins către India era compus din 20 de provincii
(satrapii) conduse de satrapi a căror datorie era să prevină
revoltele şi să ridice taxele. Ţările supuse plăteau tributuri în
aur, argint sau produse. Ţările mai mici plăteau 450 talanţi de
argint (15.120 kg) şi 100.000 oi anual. India plătea 360 talanţi
de argint.
Religia imperiului se baza pe învăţăturile profesorului
Zoroastru, învăţături ce se regăsesc şi astăzi în religiile
practicate în Iran şi Indian de urmaţii perşilor.
Cele mai vechi înscrieri medicale persane se găsesc în
cărţile lui Zoroastru – Codul lui Zoroastru. Aici putem întâlni
noţiuni de medicină şi sanitaţie preluate de la popoarele
vecine. În această vreme se practicau încă teorii privitoare la
producerea îmbolnăvirilor de către zeii răi şi se făceau
invocaţii pentru a fi ajutaţi de zei.
Ansamblu de texte ale religiei Zoroastru conţinea reguli
tradiţionale conţine reguli tradiţionale privind ritualurile
ceremoniei de la naştere şi moarte, chiar şi referiri la avort. În
text se spunea că cele mai grave pedepse se dau pentru
distrugerea formei superioare de creaţie.
Existau reguli de sănătate publică pentru a nu fi
contaminate apa, pământul, iar morţii erau urcaţi pe
acoperişurile înalte ale turnului tăcerii unde păsările consumau
carnea de pe oase, descompuneau cadavrele.
 Chirurgii, pentru a avea dreptul de practică, trebuiau ca
primele trei operaţii să le efectueze asupra unor persoane de
alte religii. De altfel, Codul lui Zoroastru a fost constituit după
modelul Codului lui Hammurabi.

Medicina persană

Cultura cretano-minotică

Insula Creta este cunoscută pentru cultura minotică.

Specifică perioadei 3000-1200 î.Hr., cultura minotică a
dispărut rapid.
După anul 1900, ca urmare a lucrărilor arheologice ale
lui sir Arthur Evans la palatul regelui Knosos, cultura cretană
a fost recunoscută pentru bogăţia ei reieşită din picturi,
ceramică, bijuterii, palate splendide, îmbrăcăminte şi coafură
ce se remarcă prin rafinament.
 La anumite intervale de timp, tineri şi tinere, de obicei
atenieni, erau sacrificaţi Minotaurului care se găsea în labirint
şi care era hrănit de preotul şef.
Cretanii erau marinari cunoscuţi. Avea unele deprinderi
igienice recunoscute, casele lor aveau băi. Nici la această
cultură nu s-au găsit urme privind preocuparea în domeniul
medicinii sau îngrijirii medicale.

Cultura vechilor evrei - Palestina

Cea mai importantă sursă de date despre evrei o

constituie Vechiul Testament. Locuitorii de la început ai
regiunii Ur (oraşul Babilon), au fost chemaţi de Dumnezeu,
conform legendei, ca să părăsească această regiune politeistă,
pentru a se stabili în Canaa – Palestina de mai târziu, astăzi
Israel, zonă învecinată cu Egiptul.
O societate în principal de agricultori a fost guvernată
de regi. Abraham, unul dintre conducătorii acestui popor, va fi
înlocuit după 500 de ani de către Moise.
Moise obţine privilegii, dar şi necesitatea de a
circumscrie toţi băieţii coborâtori din Abraham.
Contribuţia cea mai importantă, adusă culturii
internaţionale de cultura vechilor evrei, o constituie religia
monoteistă, unică în acea perioadă.
Deoarece numeric evreii erau superiori egiptenilor, în
perioada şederii în Egipt s-au propus mai multe metode de
reducere numerică fie prin muncă foarte grea la care erau
supuşi bărbaţii, fie cerând moaşelor să ucidă pruncii de sex
masculin de origine evreiască sau chiar să-i arunce în râu.
Vechiul Testament spune că şi Moise a fost găsit de fata
faraonului într-un coş pe apă şi a fost crescut, ca fiu adoptiv,
în cele mai bune condiţii. Deşi a primit educaţie aleasă, doica
care l-a crescut şi îngrijit i-a transmis credinţele religioase şi
tradiţiile familiei evreieşti.
Plecarea din Egipt, după o epidemie serioasă, către ţara
promisă, i-a prilejuit primirea pe Muntele Sinai a celor 10
porunci. Oamenii simpli însă, mai oscilau între propria religie
şi religia politeistă. Cele zece porunci reprezintă un set de
reguli etice privind relaţiile interumane şi chiar aveau în
vedere păstrarea sănătăţii mentale.

Moise cu cele 10 porunci

 Povestea tânărului David care îl relaxa pe Saul prin
muzică, ne face dovada recunoaşterii efectelor muzicoterapiei.

Regele David cântând la harpă

Evreii sunt recunoscuţi ca împărtăşind mai multe
cunoştinţe democratice decât oricare alte civilizaţii antice.
Multe legi, cuprinse în Codul Mozaic, vizau aspectele sociale,
obiceiurile religioase şi practicile ce vizau sănătatea şi
sanitaţia.
Tot în Codul Mozaic sunt cuprinse şi date sistematice,
metode organizate de prevenire a 30 îmbolnăvirilor şi principii
de igienă privind odihna, somnul, orele de activitate, principii
curative, reguli pentru femei în perioada ciclului menstrual şi
la naştere. În ceea ce priveşte principiile igienei publice şi a
sanitaţiei, au fost emise reguli pentru selecţia şi inspecţia
mâncării, creşterea şi sacrificarea unor animale pentru a fi
mâncate, reguli privind dieta, depozitarea excrementelor şi a
gunoaielor, diagnosticul şi raportarea bolilor infecţioase,
izolarea, carantina şi dezinfecţia.
În acest Cod nu au fost incluse nici o descoperire sau
contribuţie medicală a egiptenilor sau babilonienilor, deşi
lucrarea este cu adevărat ştiinţifică.
Regulile privind prevenirea transmiterii bolii intestinale
(holera, dizenteria, febra tifoidă) obligau la astuparea
excrementelor după eliminare. Cei bolnavi de boli
transmisibile (exemplu lepră) erau izolaţi de societate. Erau
făcute delimitări între ceea ce era considerat curat şi ceea ce
nu era.
Moise dădea instrucţiuni privind modul de spălare
repetată a mâinilor şi urmată de uscarea la soare, chiar şi
asupra modului de efectuare a circumciziei la opt zile de la
naştere.
Era cunoscut rolul insectelor şi animalelor în
transmiterea bolilor. Astfel, nu numai că era descrisă epidemia
de ciumă bubonică, ci se arată şi rolul de purtători îndeplinit
de şobolani.
Legislaţia sanitară prevedea izolarea celor bolnavi şi
reprimirea lor în comunitate doar după reinspecţie. Cel mai
înalt preot era şi preot-medic şi inspector sanitar la evrei,
deoarece la întoarcerea bolnavilor în comunitate trebuiau să
aibă acordul acestuia.
În Biblie se descriu bolile menţionate mai sus, dar
şi apoplexia, îmbolnăvirile mentale, iar ca tratamente
circumcizie, respiraţia artificială, muzicoterapia în bolile
mentale. Tot în Biblie se găsesc descrieri privind alimentaţia,
păstrarea alimentelor, modul de consumare a alimentelor:
strugurii şi smochinele se vor consuma proaspete, uscate sau
ca suc şi vin după fermentaţie, măslinele erau considerate
alimente, iar uleiul extras din ele folosit ca aliment sau
medicament, vinul era considerat aliment.
Scripturile biblice ca Leviticul – a treia carte a lui Moise
– 7 (16-19) şi 19 (5) interzicea consumarea cărnii după trei
zile de la sacrificarea animalului. Aceste menţiuni erau scrise
datorită climatului cald şi datorită absenţei posibilităţii de
refrigerarea. Metodele de preparare a alimentelor menţionau
fierberea şi frigerea.
Evreii apreciau calităţile laptelui pentru că în ţara
promisă „va curge lapte şi miere”.
În antichitate, evreii aveau case de oaspeţi, hanuri,
hoteluri şi spitale. Erau renumiţi pentru ospitalitate, pentru
supravegherea şi îngrijirea celor bolnavi, sarcină considerată o
datorie religioasă.
Ca şi în Egipt, vocaţia femeilor o constituia moşitul.
Legile fundamentale ale moralei au rădăcini în Vechiul
Testament care este împărţit în cinci părţi: legea (Geneza -
Deuteronomul), istoria (Judecătorii - Estera), literatura de
înţelepciune (Iov - Cântarea cântărilor), profeţi majori (Isaia -
Daniel) şi profeţii minori (Osea - Maleahi).
Religia evreilor este cunoscută din cărţile Vechiului
Testament = Pentateuhul sau cele cinci cărţi ale lui Moise sau
Tora (Cărţile profetice sau Nebiim şi celelalte cărţi, istorice şi
literar-religioase sau Ketubiim).
Este accentuată semnificaţia socială şi religioasă a
familiei încă din timpul lui Moise.
În 1974, doi beduini arabi au descoperit nişte
manuscrise şi plăci de lut într-o peşteră în apropierea mării
Moarte. Unul din acestea, manuscrisul lui Isaia, aflat la
Universitatea din Jerusalim, provine dintr-un grup monastic
numit Esenne – o sectă evreiască care a locuit în regiunea
Qumran în perioada 150-68 î.Hr. ei aveau apeducte,
rezervoare de apă pentru asigurarea necesarului de apă de
băut. Săpăturile arheologice au arătat că această aşezare avea
hale, magazii, bucătării, magazine, biblioteci unde
manuscrisele se recopiau. În anul 68 î.Hr., legiunile romane
distrug aşezarea transformând-o în ruine. Oamenii fug în
peşteri. După aproape 19 secole, într-o singură peşteră, sunt
descoperite peste 400 de manuscrise în ebraică, aramaică şi
greacă, dintre care ¼ se refereau la Biblie. A fost considerată
cea mai mare descoperire şi totodată dovada existenţei unei
civilizaţii cu credinţă monoteistă, viaţă spirituală deosebită, cu
concepţii fundamentale de bacteriologie – ce este curat şi ce
nu este, tehnica izolării pentru prevenirea răspândirii bolilor,
prevenirea unor îmbolnăviri prin dietă, legi de sănătate
publică.
Cultura ebraică recunoştea un Dumnezeu atotputernic
asupra vieţii şi morţii. Din această credinţă a emanat rolul
preotului de supraveghetor al practicilor medicale legate de
curăţire şi purificare. Preoţii-doctori au preluat funcţia de
inspectori de sănătate.
Se poate spune că este prima mare civilizaţie, cu un grad
mare de empirism (concepție gnoseologică care consideră
experiența senzorială ca unică sursă a cunoașterii), când se
făceau observaţii ştiinţifice privind rolul clinic al medicului,
preocupări pentru realizarea confortului pacienţilor. Dar nici
acum nu se găsesc referiri la îngrijire ca atare sau la persoane
care să se dedice acestei profesiuni.

Cultura precolumbiană indiană

Cultura şi civilizaţia precolumbiană indiană sau

imperiul Inca datează dinaintea descoperii Americii de către
Cristofor Columb. Imperiul Inca a fost cel mai mare imperiu
din America Precolumbiană ridicat pe înălţimile din Peru în
jurul anului 1200.
Între 1438 şi 1533 Inca a reuşit prin cuceriri şi asimilări
să încorporeze o mare parte din vestul Americii de Sud, având
centrul în jurul Anzilor şi a inclus mare parte din teritoriul
ocupat azi de Ecuador, Peru, Bolivia, Argentina şi Chile. În
1533, Atahualpa ultimul împărat incaş (numit Sapa Inca) a
fost omorât la ordinul conchistadorului Francisco Pizarro,
marcându-se astfel începutul dominaţiei spaniole.
Limba oficială a imperiului Inca era Quechua, deşi erau
vorbite peste şapte sute de limbi locale. În limba Quechua
numele Imperiului era Tawantin Suyu care poate fi tradus ca
Cele patru regiuni sau Uniunea celor patru regiuni. Înainte de
reforma Quechua era scris în spaniolă ca Tahuantinsuyo.
Tawantin este un grup de patru elemente (tawa “patru” cu
sufixul -ntin care denumeşte un grup); suyu înseamnă
“regiune” sau “provincie”. Imperiu era împărţit în patru suyu,
ale căror colţuri se întâlneau în capitala Cuzco (Qosqo) –
centrul administrativ, politic şi militar incaş. Tahuantinsuyo
era organizat în ―señoríos (dominioane) cu o societate
stratificată în care conducătorul era Inca, iar economic se baza
pe proprietatea comună a pământului.

Ceremonie religioasă incașă

De fapt Imperiul Inca a fost creat cu scopul de a
răspândii civilizaţia, o civilizaţie bazată pe credinţe mitice în
care armonia relaţiilor dintre oameni, natură şi zei era
esenţială. Se întâlneau mai multe forme locale de venerare a
zeilor, însă liderii Inca încurajau venerarea propriilor zei, cel
mai important dintre aceştia fiind Inti, Zeul Soare.
Dovezile arheologice indică faptul că Inca era un trib
relativ neimportant până la Sinchi Roca, numit şi Cinchi Roca,
cel ce este prima figură importantă în mitologia incaşă,
existenţa lui istorică fiind foarte probabilă.
Soldat incaș

Poporul incaş a apărut ca un trib în zona Cuzco în

secolul XII. Sub conducerea lui Manco Capac, ei au format
mica cetate-stat Cuzco (Quechua - Qosqo). În 1438 sub
conducerea lui Sapa Inca (în traducere numele lui înseamnă
zguduitorul lumii), imperiul a început o extraordinară
campanie de expansiune, la sfârşitul căreia aproape întreaga
zonă a Anzilor a ajuns sub controlul incaşilor. Pachacuti a
reorganizat regatul din Cuzco transformându-l în imperiu,
Tahuantinsuyu cu un sistem federal ce consta dintr-o putere
centrală cu Inca la conducerea ei şi patru conduceri
provinciale cu lideri puternici. Tahuantinsuyu era casa unei
multitudini de limbi, culturi şi oameni, teritoriile imperiului
nefiind uniform loiale, nici culturile locale pe deplin integrate.
Primii locuitori ai teritoriilor americane erau diferiţi ca
fizic, mod de trai, limbaj, cu obiceiuri diferite – de la cele mai
primitive la obiceiuri superioare.
Incaşii au făcut o serie de descoperiri în medicină,
efectuau trepanaţii reuşite ce constau în executarea unor găuri
în craniu pentru eliberarea 39 presiunii cheagurilor de sânge
asupra creierului. În 1953 un grup de neurochirurgi au operat
cu succes cu instrumente ce datau de aproximativ 2500 de ani
– ace din bronz flexibile, bisturiu din bronz etc.
Inca practicau şi deformarea cranială prin înfăşurarea
strânsă a capului noilor-născuţi, acest proces necauzând însă
leziuni cerebrale.
Se foloseau ca tratament masajul, emisiunea de sânge,
aplicarea ventuzelor, aspiraţia, sudaţia, amputaţia, sutura,
aplicare de cataplasme şi prişniţe, extragerea dinţilor,
bandajarea, imobilizarea oaselor etc.
Figurină din ceramică
 S-au descoperit efigii din ceramică sau piatră, statuete
folosite pentru a învăţa deprinderi igienice persoana bolnavă.
Se presupune că erau utilizate în clinici medicale în care se
punea şi diagnosticul. Paturile se pare că erau individuale,
ridicate de la sol şi protejate de soare. Unele figurine ne arată
poziţia în care se năştea – ghemuit.
Frunzele de Coca erau folosite (în Anzi sunt încă
folosite) pentru a uşura foamea şi durerea. Mesagerii
obişnuiau să mestece frunze de coca pentru energia, ce le era
necesară îndeplinirii însărcinării de a transmite mesaje în tot
imperiul.
Pânza de păianjen era utilizată pentru coagularea
sângelui ca la egipteni. Unele plante se administrau pentru
efectul lor emetic, laxativ sau purgativ. Alte plante erau
folosite pentru efectul lor diuretic pentru înlăturarea
insuficienţei renale. Erau cunoscute şi utilizate otrăvurile. Prin
aspiraţie se extrăgeau obiectele străine.
Se foloseau băile de aburi (turnare de apă fierbinte sau
apă turnată pe pietre fierbinţi). Uneori se adăugau şi plante
pentru stimularea circulaţiei şi a sudaţiei. Indienii terminau
baia prin cufundare în apă rece sau zăpadă. Valoarea
terapeutică a căldurii era cunoscută, la fel ca şi valoarea
luminii.
Se recurgea la pictură cu nisip de diferite culori, se testa
văzul, auzul, pipăitul, gustul, se practica hipnoterapia.
Dieta incaşilor consta în principal din peşte, verdeţuri şi
nuci, suplimentate uneori de carne (porc de guineea); în plus
vânau diverse animale pentru carne, blănuri şi pene. Porumbul
era folosit pentru obţinerea unei băuturi alcoolice fermentate
numite chicha.
Pacientul era considerat punctul central al ceremoniei,
iar în jurul lui participau prietenii.
Boala era considerată ca fiind produsul neplăcerii zeilor.
Şamanii erau şi mai mistici – ei recurgeau la mitul
transformării bolii la animal, ceea ce făcea parte din tratament.
Incaşii credeau în reîncarnare. Cei care se supuneau
codului moral incaş — ama suwa, ama llulla, ama quella (nu
fura, nu minţii, nu fi leneş) urmau să trăiască în căldura
Soarelui, ceilalţi îşi petreceau eternitatea pe pământul rece.
Sistemul de drumuri incaş a fost cel care a asigurat
succesul agriculturii permiţând distribuţia alimentelor pe
distanţe mari. Incaşii au construit şi mari depozite ce le-au
permis un trai normal.
Școli pe lângă biserici si ordine
religioase, călugări, calugariţe

Imaginea religioasă a nursei

Prima continuitate din istoria nursingului a început cu

crestinismul. Învăţăturile lui Hristos îi povățuiau pe oameni
să-i iubească si să se îngrijească de vecinii lor.
Odată cu înființarea bisericilor în era creştină, grupuri
de credincioşi se organizau în anumite ordine, a căror
preocupare principală era să le poarte de grijă bolnavilor
săracilor, orfanilor, văduvelor, bătrânilor, sclavilor şi
prizonierilor, toate acestea făcându-se în numele milei şi
iubirii creştine.
Preceptele lui Hristos situau femeile şi bărbaţii la
egalitate, iar biserica veche îi făcea diaconi pe bărbaţi şi pe
femei deopotrivă, cu rang egal. Femeile necăsătorite aveau
posibilităţi de muncă care nici nu se puteau imagina înainte.
0 semnificaţie deosebită în istoria nursingului o
reprezintă femeile diacon din biserica răsăriteană. Aceste
femei, care trebuiau să fie necăsătorite sau văduve doar odată,
erau deseori văduvele sau fiicele oficialităţilor romane, şi
astfel ele aveau o bună educaţie, cultură, bogăţie şi poziţie.
Aceste tinere femei devotate prestau munci de milostenie, care
cuprindeau hrănirea celor flămânzi, îmbrăcarea celor goi,
vizitarea celor din închisori, adăpostirea celor fără de cămin,
îngrijirea celor bolnavi şi înmormântarea celor decedaţi.
Atunci cînd intrau în casele oamenilor pentru a distribui
alimente şi medicamente, ele purtau un coş, care va deveni
mai tîrziu trusa medicală a nursei de astăzi care vizitează
bolnavii.

Phoebe

Nici o discuţie despre istoria nursingului nu poate fi

completă fără a o menţiona pe PHOEBE, care este deseori
citată ca fiind prima femeie diacon şi prima nursă care mergea
în vizită. Ea ducea scrisorile Sfântului Pavel şi l-a îngrijit pe el
şi pe mulţi alţii. Despre diaconițe găsim mărturii încă din
textul biblic, mai precis începând cu Epistolele Sf. Pavel către
Romani 16, 1-2, care amintește despre diaconița Febe
(Phoebe) și I Timotei 3, 8-11, care descrie calitățile pe care ar
trebui să le aibă cel desemnat pentru slujirea diaconească,
unde versetul 11, intercalat între enumerarea calităților
episcopului și respectiv diaconului apare un verset care pare să
se refere la o categorie clericală feminină identificabilă cu cea
a diaconițelor:
“Femeile (lor) de asemenea să fie cuviincioase,
neclevetitoare, cumpătate, credincioase întru toate.“
Femeile diacon nu se distingeau net de văduve şi de
virgine. Membrele Ordinului Văduvelor nu trebuiau să fi fost
în mod necesar căsătorite. Se crede că acest titlu era folosit
pentru a desemna respect faţă de vârstă. Dacă a fost căsătorită,
acea membră putea să rămînă văduvă numai odată şi trebuia să
depună jurămînt că nu se va recăsători. Ordinul Fecioarelor
sublinia virginitatea ca fiind esenţială pentru puritatea vieţii,
iar virginele erau considerate egale în rang clerului bisericesc.
Aceste trei grupe femei diacon, văduve şi fecioare, aveau
multe caracteristici comune şi îndeplineau responsabilităţi
asemănătoare. Deoarece aceste femei îi vizitau deseori pe
bolnavi în casele lor, ele sânt uneori recunoscute drept cel mai
vechi grup organizat de nurse publice.

Olympia
 Mişcarea a culminat în Constantinopol, când un colectiv
de 40 femei diacon trăia şi muncea, condus de Olympia, o
femeie diacon puternică şi foarte religioasă. Influenţa
ordinului diaconeselor s-a diminuat în sec. V si Vl cînd
edietele bisericeşti le-a anulat femeilor rangul şi
responsabilităţile clericale.
Cu toate că poziţia de femeie diacon şi-a avut originea
în Biserica Răsăriteană aceasta s-a răspîndit şi în vest, pînă în
Galia şi Irlanda. La Roma femeile care slujeau de pe poziţii
asemănătoare erau cunoscute sub numele de MATROANE.
Foarte active in sec. IV şi V, aceste femei deţineau poziţii
independente şi mari bogăţii, pe care le donau în scopuri
caritabile şi pentru nursing. Printre aceşti prozeliţi creştini se
găseau şi trei femei care au avut o contribuţie semnificativă în
nursing.

Sfânta Marcella

Sf. Marcella a înfiinţat prima mămăstire pentru femei în

minunatul ei palat, care a devenit un centru pentru studierea şi
propovăduirea creştinismului. În acest palat Sf. Jerom făcea
traduceri din Biblie în timp ce propovăduia principiile,
creştine. Marcella însăşi era considerată o autoritate în
pasajele dificile din Scriptură.
Casa ei a fost mai târziu prădată de războinici, care
sperau să găsească obiecte de valoare adăpostite acolo. Când
au constatat că n-au găsit nimic altceva decît o clădire goală,
au biciuit-o pe Marcella sperând că le va dezvălui locurile
unde erau ascunse bogăţiile. După acest asediu, ea a fugit la o
biserică din apropiere, unde a murit.

Fabiola

Despre Fabiola se spune că ar fi studiat în casa

Marcelei. Ea era o femeie de o frumuseţe distinsă, provenind
dintr-o importantă şi bogată familie romană; cu toate acestea,
ea a fost nefericită în prima căsătorie, a divorţat şi s-a
recăsătorit. Ea s-a convertit la creştinism şi după moartea celui
de-al doilea soţ şi-a început cariera de acte caritabile.
Devenind creştină Fabiola şi-a dat seama că noile ei credinţe
considerau căsătoria după divorţ un păcat. După o mărturisire
publică a păcatului ei, şi-a dedicat viaţa muncii caritabile şi în
anul 380 d.Hr. a construit primul spital public din Roma. Aici
ea îi îngrijea pe bolnavii şi săracii pe care-i aduna de pe străzi
şi şosele, personal spălând şi tratând rănile şi inflamaţiile care
le crea altora repulsie. În scrierile sale, Şf. Jerom (Ieronim)
menţionează cîteva aspecte ale muncii ei şi calităţile ei. A
murit cam pe la 399 şi se spune că, în semn de respect, la
înmormîntarea sa au participat sute de romani.

Sfânta Paula
 Sf.Paula a fost, de asemenea, un discipol al Marcellei.
Văduvă, instruită şi bogată, se spune că ea l-ar fi ajutat pe
Sf.Ieronim la traducerea scrierilor profeţilor. Sf. Paula a
călătorit în Palestina şi a donat o avere pentru construirea de
spitale şi hanuri pentru pelerinii care călătoreau spre Ierusalim.
În Bethleem ea a organizat o mănăstire, a construit spitale
pentru bolnavi şi hanuri pentru pelerini, unde erau îngrijiţi
călătorii obosiţi şi bolnavi. Unii îi recunosc meritul de a fi fost
prima care să predea nursingul ca pe o artă mai degrabă decît
ca pe o muncă.

Rolul ordinelor monahice

În acea vreme s-au dezvoltat, de asemenea, ordinele

monarhice. Prin ele tinerii, bărbaţii şi femeile, puteau să-şi
urmeze cariera aleasă în timp ce duceau o viaţă creştină.
Una din cele mai vechi organizaţii pentru bărbaţi era
Frăția Parabolani. Răspunzînd nevoilor create de ciuma
neagră, acest grup a organizat un spital şi a străbătut întreaga
Romă, îngrijind bolnavii. În această perioadă a fost creat şi
ordinul Benedictinilor, care există şi astăzi. Nurse monahii
renumite ca Sf. Brigida, Sf. Scholastica (sora geamănă a Sf.
Benedict) şi Sf Hilda au fondat şcoli, au îngrijit bolnavi şi i-au
ajutat pe săraci. Mănăstirile au jucat un rol important în
păstrarea culturii şi învăţământului, precum şi în acordarea de
refugii celor persecutaţi, de îngrijire celor bolnavi şi de
educaţie celor neinstruiţi. Dacă n-ar fi existat călugării şi
mănăstirile, învăţătura perioadei clasice s-ar fi pierdut odată cu
căderea Imperiului. În această perioadă (aprox. între 50-300
d.Hr. s-au înfiinţat primele spitale. Aceste spitale, plasate în
afara pereţilor mănăstirii, există şi azi. La sfîrsitul sec. XVI, în
Anglia existau mai mult de 700 spitale.
Hotelul Dieu din Paris construit în 650 era deservit de
Surorile Augustine care făceau parte din primul ordin şi erau
cu predilecţie dedicate nursingului. Spitalul Santo Spirito din
Roma, cel mai mare spital medieval, a luat fiinţa prin ordinul
papal în 717.
Cruciadele care au măturat nordul Europei, aveau să
dureze aproape 200 de ani (1096-1291). Mişcarea femeilor
diaconi, suprimată de bisericile occidentale, n-a putut fi totuşi
stinsă. Au apărut ordinele militare de nursing ca rezultat al
cruciadelor. Cavalerii Ospitalieri ai Sf. Ioan a fost un astfel de
ordin. A fost organizat pentru a asigura personalul de
deservire a două spitale din Ierusalim. Cavalerii, organizaţi
într-un ordin de nursing, trebuiau uneori să apere spitalul şi
pacienţii. Din această cauză, sub sutană purtau armuri.
 C

rucea Malteză
Pe veşmintele lor se găsea Crucea Malteză. Acea cruce
urma să fie folosită, mai târziu, pe o banderolă (emblemă)
destinată Scolii Nightingale. Emblema a devenit precursoarea
uniformei de nursing, aşa cum o cunoaştem astăzi.
Simbolismul uniformei datează din secolul XVI, când
privilegiul de a purta veşminte de arme era limitat nobililor
care îşi slujeau regii cu distincţie. Peste secole, acest privilegiu
s-a extins asupra şcolilor şi breslelor meşteşugăreşti, iar
simbolurile înţelepciunii puterii, curajului şi credinţei apăreau
pe nasturi, embleme şi scuturi.
Uniformele multor şcoli de nursing sânt modelate după
un anumit fel de cruce.
În acest timp au apărut în istorie şi ordinele laice ale
nurselor. Funcţionând în mare măsură ca şi ordinele monahice,
membrii acestui grup puteau să-şi termine meseriile oricând şi
nu erau legaţi prin jurămînt de viaţa monahală. Exemple ale
acestor ordine laice includ Ordinul Antonini) (1095); Beguinii
din Flandra, Belgia (1184); Misericordia(1244); fraţii Alexia
fondat în timpul epidemiei de ciumă bubonică din 1348. Unica
instruire de nursing care li se oferea acestor oameni devotaţi
era sub forma unei ucenicii: un nou venit în organizaţie era
încredinţat unei persoane cu nai multă experienţă şi învăţa de
la aceasta.
Studentul curios este încurajat să aprofundeze
cunoştinţele despre aceste ordine despre scopurile şi ţintele lor
şi despre vieţile acelora care şi-au consacrat toată energia
îngrijirii bolnavilor şi săracilor, consultând bibliografia.

Imaginea de slujitoare a nursei

Evul mediu a fost urmat de Renaştere (care a durat din

sec. XIV pînă la sfârşitul sec.XVI) şi de Reformă.
În timpul Renașterii, cunoscută şi sub numele de Epoca
Marilor Descoperiri, au dat un nou impuls educaţiei, dar mai
ales educaţiei medicale care care încă se găsea prinsă în teoria
umorală.
 Reforma, o mişcare religioasa care a început cu
activitatea lui Martin Luther, apărut în Germania în 1517.
Aceasta a dus la o revoltă impotriva supremaţiei papei şi la
formarea de biserici protestante pe tot cuprinsul Europei.
Mănăstirile erau închise, ordinele religioase erau dizolvate, iar
munca femeilor în aceste ordine a dispărut aproape cu totul.
Asociaţia Reformei a fost o schimbare în rolul femeilor.
Biserica protestantă, care apăra libertatea religiei şi gîndirii, nu
acordă multă libertate femeilor. Odată cinstite de către biserică
şi încurajate spre activităţi caritabile, femeile Reformei erau
considerate supuse bărbaţiilor. Rolul lor era în limitele
căminului, obligaţiile lor erau naşterea copiilor şi îngrijirea
căminului. Munca în spitale nu mai apela la femeile de origine
nobilă. Îngrijirea din spitale era încredinţată femeilor
“neobișnuite”, un grup ce cuprindea deţinute, prostituate şi
beţive.
Femeile nevoite să-şi cîştige singure existenţa erau
forţate să lucreze ca servitoare şi, cu toate că nursingul era
considerat o îndeletnicire casnică, nu era una dorită. Plata era
mică, orele erau lungi, munca era istovitoare. Nursa era
considerată cea mai umilă dintre servitori. Astfel s-a
manifesţat ceea ce se poate numi “Epoca neagră a
nursingului!”.
Imaginea nurselor şi a nursingului din acel timp a fost
descrisă de Charles Dickens prin intermediul unor personaje
ca Sairey Gamp şi Bet Prig, din cartea sa “Martin
Chuzzlewit”.
 Secolele XVI-XVII au găsit Europa devastată de
foamete, ciumă, mizerie şi groază. În Anglia, de exemplu,
regele Henric VIII a eliminat efectiv ajutorul monahie
organizat acordat orfanilor şi altor persoane surghiunite.
Vagabondajui şi cerşitul abundau pe cuprinsul Europei, iar cei
care erau prinşi cerşind erau deseori aspru pedepsiţi, fiind
înfieraţi, bătuţi sau legaţi în lanţuri pe galere, pe care serveau
ca vâslaşi.
Cunoştinţele de igienă erau insuficiente, cei săraci
sufereau cel mai mult. Reforma socială era inevitabilă. Erau
organizate diferite grupuri de nursing. Aceste grupuri ofereau
bani, timp şi servicii bolnavilor fie săracilor, vizitîndu-i în
casele lor şi slujindu-le nevoile. Aceste grupuri includeau
Ordinul Vizitării lui Maria, Sf. Vincent de Paul şi, în 1633,
Surorile de Caritate. Ultimul grup a devenit un ordin de
nursing laic reprezentativ. Ei au elaborat un program
educaţional pentru tinerele femei inteligente pe care le
recrutau, care includea atât experieţa din spital cât şi vizitele
făcute la domiciliu. Primind ajutor, sfaturi şi încurajare din
partea Sf. Vincent de Paul, Surorile şi-au extins serviciile şi
asupra copiilor abandonaţi. In 1640 Sf. Vincent a înfiinţat
Spitalul pentru copiii găsiţi.

Teoria umorală
Doctrina celor patru umori a dominat teoriile din medicină
şi psihologie pentru multe secole, de pe vremea filozofului
Empedocle (490-430 îHr) până în secolul al XVIII-lea.
Doctrina a fost adoptată atât de medici, cât şi de filozofi, fiind
una dintre cele mai durabile concepţii din istoria ideilor.
Din vremea lui Hipocrat (secolul 5 îHr), medic grec ale
cărui teorii au avut o mare influenţă în antichitate, doctrina
celor patru umori a fost considerată adevăr fundamental de
generaţii de medici. Această doctrină consta în credinţa că în
corpul omenesc se găsesc patru substanţe, numite umori (lat.
umor = lichid):
 flegma,
 bila neagră,
 bila galbenă
 sângele.
Boala era considerată semnul unui dezechilibru al acestor
patru umori. Se credea că, în funcţie de modul de viaţă, de
alimentaţie, de efortul fizic depus, unele umori creşteau ori
descreşteau în raport cu altele, ducând la îmbolnăvirea
organismului.
Doctrina celor patru umori este strâns legată de teoria celor
patru elemente fundamentale prezente în filozofia grecească:
pământul, focul, apa şi aerul. Cel care se crede că a fost
“inventatorul” acestei concepţii despre arhitectura universului
este filozoful sicilian Empedocle (490–430 îHr), cel care în
cartea sa, Despre natură, introduce cele patru elemente.
Aristotel, în Fizica, reia aceste elemente şi le atribuie
caracteristici: aerul este ud şi fierbinte, focul este fierbinte şi
uscat, pământul este uscat şi rece, iar apa este rece şi udă.

Umorile și nașterea temperamentelor

 Filozoful grec Teofrast (371 -- 287 îHr), în cartea sa
“Caracterele”, este primul care face o clasificare şi o descriere
a temperamentelor omului. Clasificarea temperamentelor
pornea tocmai de la cele patru umori. Astfel, acei indivizi care
au prea mult sânge sunt numiţi sangvinici şi sunt caracterizaţi
prin energie, curaj şi voluntariat, aceia care au mai multă bilă
galbenă sunt colerici, fiind repezi la mânie, netemperaţi, aceia
care au prea multă bilă neagră sunt melancolici, fiind
despotici, neliniştiţi, iritabili, iar aceia care au mai multă
flegmă sunt dominaţi de pasivitate şi calm şi au fost numiţi
flegmatici.

Vărsarea sângelui ca terapie

Hipocrate credea că menstruaţia avea rostul de a diminua
umorile în exces la femei, menstruaţia fiind, prin urmare, o
cale naturală de reglare a dezechilibrelor interne. Dar bărbaţii
nu au menstruaţie! Prin urmare se impunea o altă metodă de a
înlătura umorile. Hipocrate nu a fost însă unul dintre
practicanţii vărsării de sânge ca mijloc terapeutic, acesta fiind
mai degrabă adeptul terapiei prin dietă.

Începutul schimbării

Ţările rămase catolice au scăpat de cîteva din

dezorganizările produse de Reformă. În anii 1500 spaniolii şi
potughezii au început să călătorească spre Lumea Nouă. În
1521 Cortez a cucerit capitala civilizaţiei aztece din Mexic şi
i-a schimbat numele în Mexico City. Printre vechii colonişti
din această zonă se numărau membrii ordinelor religioase
catolice, care au devenit medicii, nursele şi profesorii noii ţări.
Primul spital de pe continentul american, Spitalul Concepţia
Imaculata, a fost construit în 1524 în Mexico City. Se puneau
bazele colegiilor misionare. Prima şcoală medicală din
America a fost fondată în 1578 la Universitatea din Mexic.
În 1535 Jacques Cartier a navigat mai departe în nord,
de-a lungul râului Sf. Laurentiu şi a stabilit colonii franceze în
Noua Scoţie. În 1639 trei din Surorile Augustine au sosit în
Quebec pentru a deservi Hotel Dieu. Jeanne Mance, care
fusese educată la o mănăstire a Ursulinelor; a sosit la Montreal
în 1541 pentru a-i îngriji pe indieni şi pe colonişti.
Surorile Ursuline din Quebec au meritul de a fi
organizat prima şcoală de instruire pentru nurse de pe acest
continent. Ele le-au învăţat pe femeile indiene din acea zonă
cum să-şi îngrijească bolnavii.
Primul spital fondat în ceea ce avea să devină Statele
Unite, a fost început în 1751 în Philadelphia, la îndemnul lui
Benjamin Franklin. Franklin credea că publicul avea datoria
să-i protejeze pe cei săraci, nebuni, bolnâvi, bătrîni. În acel an
el a înaintat o lege care autoriza înfiinţarea spitalului din
Pensylvania.
În Europa, oameni remarcabili ai medicinei au început
să aducă contribuţii valoroase şi vitale ştiinţei medicale.
 William Harvey (1578-1657), care a devenit cunoscut ca părintele
medicinei moderne, a elaborat prima teorie despre circulaţia sîngelui.
  Anton van Leeuwenhoek (1632-1723) a folosit microscopul pentru
a descrie bacteriile şi protozoarele.
 Mai tîrziu Rene Laennec (1781-1826) a descris patologia
tuberculozei.
 Ignatz Semmelweis (1818-1865) a explicat relaţia dintre spălarea
mîinilor şi febra puerperală.
 Louis Pasteur (1822-1895) a descoperit bacteriile anaerobe şi
procesul pasteurizării.
 Joseph Lister (1827-1912) a desvoltat tehnica sterilă.

Printre persoanele de bază care au influenţat schimbarea

socială din această perioadă a fost un tînăr pastor din
Kaiserswerth, Germania, Theodore Fliedner (1800-1864). Cu
ajutorul primei sale soţii, Ftiederike, Fliedner a reînviat
ordinul diaconeselor stabilind un institut de educaţie pentru
acestea la Kaisersverth în 1836.
În timpul unui tur de colectare a fondurilor, prin Olanda
şi Anglia, pastorul Fliedner a cunoscut-o pe d-na Elizabeth Fry
din Anglia care înfăptuise reforma la închisoarea Newgate din
Anglia. Profund impresionat de ei, familia Fliedner i-a urmat
exemplu şi pentru, prima oară au lucrat cu femei deţinute la
Kaiserswerth. Mai târziu ei au deschis un spital pentru bolnavi
şi Gertrude Raiehardt, fiica unui medic, a fost recrutata prima
diaconeasă. Străduinţele de la Kaiserswerth cuprindeau
îngrijirea bolnavilor, vizitele şi munca parohială şi predarea de
cunoştinţe. S-a dezvoltat un curs de nursing, care includea şi
prelegeri ţinute de medici. Nu mic a fost rolul jucat de
Frederike Munster, care a ajutat ca planurile vizionare ale lui
Theodore să capete rod şi care era ea însăşi dedicată mult
ordinului diaconeselor. Pe când era departe de casă, sprijinind
activităţile diaconeselor, a aflat că unul din copiii ei murise. Al
doilea copil a murit curând după înapoierea sa şi ea însăşi a
murit în 1842, după ce a dat naştere unui copil prematur.
Pastorul Fiiedner a fost ajutat în munca sa şi de cea de-a doua
soţie, Caroline Bertheau, care avusese câtăva experienţă în
nursing înainte de căsătorie. În 1849 pastorul Fiiedner a
călătorit în Statele Unite şi a sprijinit înfiinţarea primei
maternităţi a diaconeselor din Kaiserswerth în Pittsburgh
Pennsylvania.
În Anglia, cam la aceeaşi dată, ELIZABETH Fry (1780-
1845) a organizat Institutul de Surori de Nursing, numite
adesea Surorile Fry, un grup laic. Au fost urmate de Surorile
milosteniei, un grup romano-catolic format de Catherine Mc
Auley (1787-1841) şi un alt grup catolic numit Surorile
Irlandeze ale Carităţii, format de Mary Aikenhead (1787-
1858).
Florence Nightingale
În a doua jumătate a sec. XVIII, o femeie a schimbat
forma şi direcţia nursingului şi a reuşit să-l consacre ca pe un
domeniu de activitate respectat. Această femeie extraordinară
a fost Florence Nightingale. Florence Nightingale s-a născut
într-o familie britanică bine poziționată în societate. Părinții ei,
William și Fanny Nightingale, făceau parte din acea categorie
de oameni înstăriți, cu proprietăți imobiliare, deschiși
călătoriilor.
 Una dintre călătoriile făcute, și anume cea din 12 mai
1820, de la Florența, a adus cu sine un nou copil, și anume pe
Florence. Cele două fete ale familiei au fost educate cu scopul
de a deveni viitoare doamne în lumea burgheză britanică. Cu
toate acestea, Parthenope, sora cea mare a Florencei, era
interesată de desen, broderie și rețete culinare, în timp ce
Florence petrecea foarte mult timp studiind latina, matematica
și filosofia.
Se spune ca Florence Nightingale avea, încă din
copilărie, probleme emoționale, explicabile poate doar dacă ne
gândim că tatăl său era o persoană retrasă, în timp ce mama sa
era entuziastă și jovială. Dorința de a-și ajuta semenii a apărut
din adolescență, confirmarea fiind însemnările ei din jurnalele
acelei vremi. Cu timpul, sentimentele sale au devenit și mai
puternice. Se simțea limitată și inutilă și își căuta ocupații care
să ofere un sens vieții. Aceste dorințe puternice contraveneau
planurilor mamei sale, care ar fi dorit s-o mărite.
Anul 1837 a fost decisiv în viața ei. Așa cum reiese din
însemnările sale din 17 februarie, Florence a avut o revelație:
Dumnezeu mi-a vorbit și m-a chemat în slujba Lui. Afirmația
a dat naștere unor controverse, dar Florence nu a fost o
persoană care să sufere din punct de vedere psihic și nici nu a
fost o împătimită a religiei. Tocmai din această cauză nu poate
fi acuzată de misticism.
În anul 1839 cele două surori au fost prezentate la Curte
și și-au petrecut vacanța la Londra. A fost perioada în care
mama lor și-a dublat eforturile pentru a le mărita. Aflarea
veștii că Florence va deveni infirmieră a avut consecințe
violente. În perioada victoriană, infirmierele erau
desconsiderate de către clasa burgheză, spitalul nu era nici pe
departe cel mai indicat loc pentru o viitoare doamnă de
societate. Părinții săi s-au opus categoric deciziei luate de fiica
lor, interzicându-i orice acțiune în acest sens. Reacția
părinților i-a provocat o depresie puternică, Florence
pierzându-și astfel dorința de a mai trăi. În taină, a adunat cât
mai multe informații privind desfășurarea activității spitalelor
din Anglia, starea lor sanitară și tratamentul oferit. Și-a
dezvoltat astfel planul de creare a unui sistem de tratament
medical adecvat.
În această perioadă i-a cunoscut la Roma (1847) pe
Sidney și Liz Herbert, secretarul de stat al Angliei și soția
acestuia. În momentul în care a împlinit 31 de ani, Florence s-
a decis să plece în Germania, lăsând în urmă restricțiile
impuse de familie, pentru a urma cursuri de specialitate. După
întoarcerea în Regat, Liz Herbert a recomandat-o pentru
funcția de directoare a spitalului pentru femei din Harley
Street. Instituția după spusele lui Charles Dickens, a fost
transformată de Florence într-un adevărat spital: cu bucătărie,
grupuri sanitare, farmacie, lifturi și clopoțele pentru solicitarea
ajutorului. Adevărata capacitate de organizare și-a arătat-o
abia în anul 1854, în timpul războiului din Crimeea.
Contribuția cea mai cunoscută a lui Florence a avut loc
în timpul războiului din Crimeea. Condițiile din spitalele
pentru soldații englezi răniți în Crimeea, descrise de primul
reporter de război din istorie, William Russell, erau
înfricoșătoare - lipsea îngrijirea medicală de specialitate iar
igiena era inexistentă. Pentru a dezamorsa situația, guvernul
britanic a hotărât să trimită pe cineva capabil care să se ocupe
de acest serviciu și anume pe Florence Nightingale. Aceasta,
însoțită de 38 dintre cele mai bune infirmiere formate de ea, a
ajuns la spitalul de pe front pe 21 octombrie 1854. Bazele
britanice erau amplasate în Scutari, (sau Üsküdar, o suburbie a
Istanbulului), la 545 km de Crimeea.
Florence Nightingale
 Acolo au descoperit soldații răniți rău îngrijiți de
personalul medical complet demoralizat ca urmare a
indiferenței oficiale. Pe deasupra, era o lipsă de medicamente,
igiena era neglijată, iar infecțiile în masă erau răspândite,
multe fiind fatale. Nu exista echipament pentru prepararea
mâncării pentru pacienți. Doctorii britanici desconsiderau
aportul infirmierelor în recuperarea postoperatorie a răniților.
Florence și colegele ei au început prin curățirea
temeinică a spitalului și a echipamentului, precum și prin
reorganizarea îngrijirii pacienților. Dar, în perioada în care s-a
aflat la Scutari, rata mortalității nu a scăzut, ba din contră, a
început să crească, fiind cea mai mare dintre spitalele din
regiune. În timpul primei sale ierni la Scutari au murit 4077 de
soldați, majoritatea din cauza unor boli ca tifosul, holera și
dizenteria, nu din cauza rănilor. În spital condițiile erau
mizerabile din cauza suprapopulării, ventilației proaste și a
lipsei grupurilor sanitare. O comisie sanitară a guvernului
britanic a fost trimisă la un moment dat și a reglat aceste
aspecte. Mortalitatea a fost redusă.
Nightingale a continuat să creadă că rata de mortalitate a
crescut din cauza alimentației proaste și supraîncărcării cu
soldați. După ce s-a întors din Marea Britanie, ea a început să
colecteze dovezi pentru a le prezenta Comisiei Regale pentru
Sănătate în Armată pentru a demonstra că majoritatea
soldaților au fost omorâți de condițiile proaste din spitale.
Aceasta experiență a influențat-o și mai târziu în carieră, ea
susținând mereu importanța condițiilor de trai. Ca urmare, a
contribuit la reducerea mortalității în armata britanică pe timp
de pace, îndreptând atenția asupra aspectelor ce țin de igiena
în spitale.
O dată cu mărirea numărului de răniți aduși de pe front,
spiritul organizatoric al Florencei a fost apreciat de către
doctori. În acea perioadă, ea și-a dobândit numele de “Lady
with the Lamp” (Femeia cu lampa), deoarece personalul
infirmier făcea turul de noapte al saloanelor. Totuși, în
momentul în care spitalul a început să funcționeze normal, ea
s-a îmbolnăvit atât de grav, încât, după revenirea în Anglia, la
vârsta de 37 de ani, a rămas paralizată la pat.
Cu tenacitate și ambiție, ea și-a depășit invaliditatea, și a
condus acțiunea de organizare a spitalelor de garnizoană din
Anglia, a creat un sistem de sănătate în India, a înființat și a
condus școlile sanitare. Nimeni nu a fost deranjat de faptul că,
practic, consultațiile aveau loc în dormitorul lui Florence sau
prin corespondență. I-au cerut părerea miniștri, generali și
directori, iar ea le-a răspuns cu același profesionalism. A ajuns
astfel, de-a lungul vieții, să scrie peste 17.000 de scrisori, ceea
ce-i conferă un loc înalt în istoria epistolografiei. Datorită ei,
s-a înființat Academia Medicală Militară și Școala de
infirmiere de pe lângă Spitalul Sf. Thomas.
Cu timpul, depresia ei, revenită sub influența bolii, s-a
agravat. Florence a limitat contactul cu exteriorul până la
minimul necesar. Se simțea singură și neîmplinită. Niciodată
nu s-a căsătorit, deși spre bucuria mamei, la început, a avut
mulți pretendenți. Unul dintre ei, Richard Monckton Milles, a
iubit-o toată viața. Din păcate, refuzat după șapte ani de
încercări, acesta nu s-a mai întors niciodată.
 La bătrânețe s-a împăcat cu oamenii: mult timp și l-a
petrecut cu infirmierele sale la picnicurile organizate la
proprietatea surorii sale din Chaydon și și-a vizitat familia. În
anul 1901 și-a pierdut definitiv vederea, ceea ce a împiedicat-o
să mai poarte corespondență. Șase ani mai târziu, ca
recunoaștere a activității sale, i s-a acordat Ordinul pentru
merite deosebite.
Florence Nightingale a murit pe 13 august 1910 și a fost
înmormântată în cavoul familiei din East Wellow.
Personalităţi din istoria profesiei
noastre

Edith Cavell
Edith Cavell
EDITH CAVELL (1865 – 1915) – nursă engleză care
şi-a dedicat viaţa îngrijirii sănătăţii şi alinării suferinţei
oamenilor, a sosit în 1907 în Belgia, unde a condus Institutul
Medical Berkendael, care forma tinere nurse venite din toată
Europa.
 Pentru meritele sale din timpul primului război mondial,
astăzi, un mare spital din Bruxelles şi o stradă îi poartă
numele; la Londra, într-un parc celebru se află statuia să, iar
pe placa de pe soclu sunt redate cele mei importante fapte din
viaţa ei, care au salvat peste 1500 de oameni, refugiaţi, răniţi
sau prizonieri de război.

Regina Maria
R

egina Maria
REGINA MARIA (1875 - 1938) a reprezentat, alături
de soţul ei, regele Ferdinand, unul dintre simbolurile
întruchipării Marii Uniri din 1918. Numită de către oameni
regina- mamă, mama răniţilor, regina-soldat - pentru alinarea
pe care a adus-o răniţilor şi pentru curajul ei de a merge pe
front – Regina Maria a României a fost prezentă în punctele
cele mai fierbinţi ale Primului Război Mondial, a suferit în
refugiu alături de cei mulţi şi a mers în spitalele cu cele mai
serioase epidemii, pentru a-i îngriji şi a-i încuraja cu prezenţa
ei maternă pe cei infirmi.

Regina Ana
Regina

Ana
REGINA ANA, născută în 1923 la Paris, a fost caporal,
apoi ofiţer în armata franceză şi a lucrat ca infirmieră în
spatele frontului, transportând sânge şi plasmă pentru răniţi,
conducând singură un jeep de război.
A făcut o şcoală de infirmiere de ambulanță, a dus o
viață de cazarmă în toată regulă, s-a îmbolnăvit de “gălbenare”
şi, în final, s-a întors la viața civilă în 1945, având în buzunar
o soldă primită de la armata franceză, precum şi Crucea de
Război a Republicii Franceze.

Virginia Henderson
 Virginia Henderson

VIRGINIA HENDERSON (1897 – 1996) – a pus bazele

nursingului modern. S-a afirmat cu putere în instruirea şi
formarea în nursing şi mai ales în cercetare. Este creatoarea
primei teorii ştiințifice a nevoilor de îngrijire a omului sănătos
şi bolnav. Pacientul este o entitate complexă, corpul şi sufletul
fiind inseparabile.
A urmat cursurile Şcolii Militare de Nursing în 1921, pe
cele ale Colegiului Profesorilor la Universitatea Columbia,
unde a absolvit în 1934, iar din 1934 până în 1948 a predat
cursuri de nursing la aceeaşi universitate.
În 1953 Virginia Henderson s-a alăturat Şcolii de
Nursing Yale, al cărei decan, Annie Warburton Godrich i-a
fost mentor în primii ani de activitate profesională. Aceşti ani
petrecuți la Yale au fost de maximă productivitate. Virginia
Henderson în calitate de profesor emerit a fost şi consultant de
nursing pentru întreaga lume. A primit titlul de Doctor
Honoris Causa a Universității Yale.
Consiliul Internațional al Asistenților Medicali a
recunoscut în iunie 1985 că Virginia Henderson aparține lumii
- când i-a fost înmânat primul Premiu Christianne Reimann -
admițând că ideile ei au trecut dincolo de granițele naționale.
Într-adevăr anii care au urmat i-au adus multe onoruri, (doctor
onorific) şi a fost solicitată să țină cursuri la Colegiul Britanic
Regal de Asistente Medicale, la Sorbona şi la Asociația
Japoneză de Nursing.
Din opera Virginiei Henderson sunt foarte cunoscute
POSTULATELE, considerate astăzi temelia instruirii în
şcolile de nursing. Cităm, între altele:
 Tot omul tinde spre independenţa sa şi o doreşte;
 Omul formează un tot – omul holistic, având 14 nevoi
fundamentale;
 Când o nevoie nu este satisfăcută, individul nu este complet, întreg
şi independent;
Începând din 1960 Virginia Henderson a dat nursingului
o varietate de definiții în cadrul cărora funcția principală o are
asistenta. Una dintre acestea, clasică, este:
  “asistentul/a face pentru alții, ceea ce ar face aceştia, dacă ar avea
puterea, dorința şi cunoştiințele necesare”;
 “asistentul/a trebuie să-l facă pe pacient să devină independent de
îngrijiri, cât de repede posibil”.
 “nursingul înseamnă să ajuți individul, fie acesta bolnav sau
sănătos, să-şi afle calea spre sănătate sau recuperare, să ajuți individul să-şi
folosească fiecare acțiune pentru a promova sănătatea sau recuperarea, cu
condiția ca acesta să aibă tăria, voința sau cunoaşterea, necesare pentru a o
face” - 1952.

Marjory Gordon
Marjory Gordon
MARJORY GORDON (1931-2015) s-a născut în
Clevelend în 1931. A absolvit The Mount Sinai Hospital
School of Nursing în 1955. Va deveni una dintre cele mai
inovatoare figuri a secolului XX din domeniul nursingului. A
obținut licența și masterul la Hunter College și doctoratul în
nursing la Boston College, unde a predat ulterior o perioadă
îndelungată și a devenit profesor emerit. Interesul principal de
cercetare al său a fost dezvoltarea unor instrumente prin care
asistentele medicale să facă diagnosticarea nursing. Astfel, a
creat modelul sănătății funcționale, un sistem de evaluare în
vederea diagnosticării nursing explicat mai târziu, în 1982,
într-un manual devenit de referință în domeniu, cu multe ediții
apărute și tradus în mai multe limbi, Manual of Nursing
Diagnosis. În același an a devenit primul președinte al
NANDA-I, iar modelul său de nursing a constituit bază pentru
alcătuirea taxonomiei NANDA-I, cu cele 14 domenii și
clasificarea diagnosticelor nursing. Membră a Academiei
americane de Nursing, a fost inclusă în seria Living Legends
în 2009. A murit în 2015.

Lucreția Titircă
 Lucreția Titircă

LUCREŢIA TITIRCĂ n. 1930, la Borşa – Maramureş,

este personalitatea română contemporană cea mai proeminentă
a profesiei noastre. Din anul 1964 a devenit profesoară de
Tehnica Îngrijirii Bolnavului şi Directoare adjunctă la Şcoala
Sanitară din Baia Mare; Din 1974 ea a fost numită asistentă
medicală şefă coordonatoare a Spitalului Judeţean din Baia
Mare, funcţie pe care a onorat-o până în 1989, când s-a
pensionat.
Şi după pensionare îşi continuă activitatea în funcţia de
Director al Şcolii Postliceale Sanitare “Carol Davila” din
localitate. Deţine o colecţie impresionantă de diplome, titluri
de onoare şi insigne, primite în ţară sau în străinătate, în
Austria, Elveţia, Danemarca, Republica Moldova şi a obţinut
tot atâtea premii, pentru contribuţia importantă la afirmarea
profesiei de asistent medical în România şi pretutindeni.
Este binecunoscută autoare a peste 10 manuale, pentru
asistenţii medicali, care se regăsesc în programele de
învăţământ, examene şi concursuri; În anul 2002, ca o
recunoaştere deosebită a activităţii sale, de peste 40 de ani în
slujba profesiei şi a oamenilor, Lucreția Titircă a primit şi
diploma de“CETĂŢEAN DE ONOARE” al Municipiului Baia
Mare. A avut şi are în continuare capacitatea de a mişca
minţile şi inimile asistenţilor medicali, pentru a ridica
prestigiul acestei profesii, căreia şi-a dedicat întreaga viaţă!
În munca sa pentru afirmarea şi dezvoltarea profesiei de
asistent medical, Lucreția Titircă a făcut pionierat prin cărţile
scrise şi poate fi asemuită cu celebrele înaintaşe în domeniu:
Florence Nightingale, Edith Cavell şi Virginia Henderson,
femei care au dat identitate acestei profesii, au pus bazele
nursingului modern în lume şi şi-au dedicat viaţa îngrijirii
sănătăţii şi alinării suferinţei umane.
CRUCEA ROȘIE
Organism internațional de
solideraritate umană
 De-alungul secolelor, în timpul războaielor au existat
permanent unele principii umanitare care au inspirat
comportamentul faţă de răniţi. Adeseori îngrijirea răniţilor era
asigurată în măsura posibilităţilor de populaţia din teritoriul
unde avuseră loc luptele. În 1743, în timpul războilului de
succesiune la tronul Austriei, s-a format un serviciu medical
de campanie şi în care s-a stabilit ca răniţii să fie consideraţi
neutri iar spitalele militare să fie protejate. O altă iniţiativă
remarcabilă este cunoscută în timpul Războiului din Crimeea
(1853-1856) prin 2 unităţi de surori: una în Rusia, 300 de
femei conduse de ducesa rusă, Charlote, iar celălalt format din
37 de femei, având în frunte pe Florence Nightingale.
Conceperea şi organizarea unui organism internaţional
care să reglementeze protecţia răniţilor şi bolnavilor a
aparţinut unui filantrop elveţian, Hanrz Dunant, care a elaborat
prima cartă umanitară numită Convenţia de la Geneva, din 22
August 1863. În 1863, la 28 Octombrie, are loc Congresul
Internaţional de la Geneva când se pun bazele Comitetului
Internaţional, iar în 1864 convenţia şi statutul sunt aprobate de
12 guverne. Se adoptă simbolul “Crucea Roşie”, identic cu
drapelul Elveţiei, dar cu culorile inversate. Prima ţară ce a
adoptat denumirea de Crucea Roşie a fost Olanda, urmată apoi
de celelalte. Ca urmare, în 1880, centrul din Geneva capătă
denumirea de Comitetul Internaţional al Crucii Roşii.

Crucea Roșie în Romănia

Aron Florian, participant al revoluţiei de la 1848, a

întocmit un proiect de statut pentru înfiinţarea unei asociaţii a
femeilor al cărei scop era ajutorarea tinerelor fete românce
rămase orfane după moartea părinţilor în revoluţia din 1848.
În 1850 proiectul este aprobat şi apare Asociaţia Femeilor
Românce din Braşov. În 1876, Comitetul Provizoriu format
din Dimitrie Ghica, Dimitrie Sturza, Grigore Cantacuzino şi
medicul Carol Davila iau în discuţie statutul şi stabilesc
denumirea de Societatea Crucii Roşii a României. În 1887
Societatea de Cruce Roşie îşi propune să se preocupe de
formarea surorilor de caritate pentru care alocă o parte din
fonduri. În 1906 ia fiinţă Socetatea de Cruce Roşie a
Doamnelor din România în spiritul Conferinţei de la Geneva,
cu 54 de filiale şi 1200 de membri. În 1913 cele 2 organizaţii
se unifică sub denumirea de Comitetul Unirii Crucii Roşii. În
perioada următoare Societatea de Cruce Roşie organizează
trenuri-spitale şi caravane medicale dotate cu laborator de
analize, medicamente, cu echipe medicale formate din medici
şi surori, care participă la combaterea unor epidemii de holeră
şi tifos.
Organizații și asociații profesionale

Consiliul Național al Asistenților Medicali

Consiliul Naţional al Asistenţilor Medicali (ICN), a luat

fiinţă în 1899 şi are sediul la Londra. Obiectivul său de bază
este să ajute la menţinerea îngrijirilor de sănătate la cel mai
înalt nivel, în toate ţările lumii membre ale consiliului.
Această organizație apreciază în codul de etică pentru nurse
cele 4 responsabilități fundamentale ale asistentului medical:
 de a promova sănătatea,
 de a preveni îmbolnăvirile,
 de a păstra sănătatea,
 de a alina suferința.
Asociația de Nursing din Romania

Asociația de Nursing din România (ANR) a fost

înființată în 1997, fiind singura organizaţie de acest profil
afiliată la ICN. Viziunea ANR - reprezintă comunitatea
asistenţilor medicali cu profil clinic din România militând
pentru protecţia drepturilor acestora, dar şi pentru acordarea
serviciilor nursing de calitate pentru a permite îmbunătăţirea
stării de sănătate a populaţiei noastre. Misiunea ANR - trebuie
să asigure membrilor săi leadership-ul, cunoştinţele şi
capacităţile necesare pentru o educaţie şi practică de calitate în
nursing.

Scopurile ANR vizează:

 îmbunătăţirea calităţii serviciilor nursing pentru protecţia populaţiei
 asigurarea protecţiei nursingului ca profesie şi a profesioniştilor
devenind vocea acestora.

Ordinul Asistenţilor Medicali Generalişti,

Moaşelor şi Asistenţilor Medicali din
România

Ordinul Asistenţilor Medicali Generalişti, Moaşelor şi

Asistenţilor Medicali din România (OAMGMAMR) se
organizează şi funcţionează ca organizaţie profesională, cu
personalitate juridică, neguvernamentală, de interes public,
apolitică, fără scop patrimonial, cu responsabilităţi delegate de
autoritatea de stat, având ca obiect de activitate controlul şi
supravegherea exercitării profesiei de asistent medical
generalist, a profesiei de moaşă şi, respectiv, a profesiei de
asistent medical, ca profesii de liberale de practică publică
autorizate.

Federația Europeană a Organizațiilor de

Reglementare în Nursing

În Europa, în 2004 s-a înfiinţat Federaţia Europeană a

Organizaţiilor de Reglementare în Nursing (FEPI), al cărei
scop fundamental este promovarea sănătăţii şi securităţii
pacienţilor şi a tuturor cetăţenilor Europei. Ordinul
Asistenţilor Medicali şi Moaşelor din România este membru al
FEPI, alături de alte organizaţii profesionale din 20 de ţări.
Unul dintre obiectivele FEPI este să impună standarde
comune, competenţe şi reguli de practicare a profesiei similare
în toate statele europene, astfel încât pacienţii să beneficieze
de îngrijiri de calitate, indiferent de ţara în care locuiesc. Acest
deziderat ia în considerare şi faptul că profesia de asistent
medical este europeană, se poate practica în orice stat, iar din
acest motiv trebuie să existe o bază comună pentru toţi
profesioniştii în exercitarea profesiei.
 Codul de etică şi conduită pentru profesia de asistent
medicală fost elaborat de Grupul de lucru al FEPI, din care au
făcut parte asistenţi medicali din OAMGMAMR, alături de
reprezentanţi ai organizaţiilor de reglementare din Spania,
Italia, Marea Britanie, Irlanda, Portugalia, Polonia, Grecia,
Croaţia, sprijiniţi de Comisia Europeană, de specialişti în
legislaţie europeană, internaţională şi în drepturile omului.

Codul de etică European pentru asistenţii medicali are

ca scop:
 Siguranţa şi protecţia celor ce primesc asistenţă medicală în Europa;
 Informarea pacienţilor şi a asistenţilor medicali cu privire la
standardele comune de etică şi de conduită aşteptate de pacienţi, din partea
tuturor asistenţilor medicali care îşi practică profesia în Europa;
 Pacienţii aşteaptă ca organele de reglementare ale asistenţilor
medicali să aibă sisteme pentru a defini şi a monitoriza conţinutul,
standardele şi calitatea educaţiei şi a practicii necesare pentru a deveni
asistent medical şi pentru a continua să lucreze ca asistent medical, la cele
mai înalte cote valorice ale profesionalismului.

Organizația Mondială a Sănătății

Organizația Mondiala a sănătății (OMS) oordonează

programele destinate să rezolve problemele de sănătate şi să
permită tuturor să ajungă la un nivel de sănătate cât mai
ridicat. Domeniile sale de acţiune sunt: imunologia, educarea
în domeniul sănătăţii şi distribuirea de medicamente. Sediul
central este la Geneva.
Factorii care au influențat istoria
nuringului și dezvoltarea sa
Disciplina nursingului a evoluat utilizând diferite
practici, idei și concepte:
 accentul pus pe rolul femeilor în îngrijiri
 ucenicia ca mod de a deprinde abilitățile necesare
 scopul umanitar al ocupației
 idealurile religioase
 intuiție și simțul comun în practica îngrijirilor
 primele teorii și modele
 inițierea cercetării
Nursigul ca disciplină a primit influențe din medicină,
tehnologie, politică, situațiile de război, economie, etc.
Descoperirile din medicină au dat posibilitatea
reconsiderării unor intervenții pe baza cercetării efectelor
asupra pacientului, iar modelul taxonomiei (știința legilor de
clasificare) diagnosticelor clinice a fost preluat și în nursing
odată cu primele inițiative ale ANA (American Nursing
Association) și apoi ale NANDA-I de alcătuire a unei liste
standard de diagnostice specifice, cu caracteristicile
definitorii. Tehnologia permite o înregistrare rapidă a datelor,
prin bifarea lor în fișe de înregistrare electronice, dar și o
ușurare a muncii îngrijirilor, de exemplu la transferul
pacienților cu ajutorul unor aparate speciale sau în protecția
împotriva infecțiilor prin utilizarea materialelor de protecție.
Politicile de sănătate ale unui stat pot încuraja
dezvoltarea nursingului, prin modul în care țin seama de
calitatea îngrijirilor, prin angajarea unui număr suficient de
asistenți medicali, prin alocarea de fonduri pentru cercetare,
printr-un sistem de salarizare atractiv și printr-o organizare
eficientă a învățământului de specialitate care să aibă în vedere
piața muncii. Situațiile de război au arătat cât de necesară este
această categorie de personal, considerate a fi esențială în
îngrijirile pacienților. Chiar începuturile nursingului modern
au fost influențate de experiențele lui Florence Nightingale din
războiul din Crimeea care au dus la schimbări măcar în
privința reconsiderării aspectelor de igienă în îngrijiri. Firește
că economia unui stat are impact direct asupra calității
îngrijirilor, pentru că nu se poate vorbi despre calitate în
absența dotărilor tehnice și material ale spitalelor. Mai mult, o
populație cu un nivel de trai ridicat pune mai puține probleme
de sănătate, ceea ce reduce costurile și scade presiunea socială
pe sectorul medical și implicit pe acela al asistenților medicali.
Sisteme de îngrijire care au influențat
nursingul modern
În cazul sistemelor profesionale tradiționale, influența
creștinismului a dus la o mai mare structurare a îngrijirilor
nursing, dar tot nu a favorizat transformarea lui într-o profesie.
Bisericile sprijineau, în rolul oarecum oficial de îngrijitoare
ale celor săraci și bolnavi, femei diaconițe. Acestea trebuie să
urmeze cu strictețe regulile stabilite de biserică, iar rolul ducea
în cele mai multe cazuri la statutul de maici fără o extindere a
sistematizării îngrijirilor.
Anumite așezăminte ale mănăstirilor sau bisericilor erau
organizate cu scopul exclusiv de îngrijire a celor bolnavi și
multe dintre ele au devenit parte a sistemului de spitale
catolice occidental de astăzi. La fel, s-au dezvoltat astfel de
centre și în jurul mănăstirilor ortodoxe.
Apariția sistemului taylorist, pe fondul schimbărilor
socio-economice aduse de industrializare, a influențat multe
domenii, între care și nursingul. Acest sistem constă în
utilizarea planificării în procesele de producție și economice și
este cunoscut sub denumirea de management științific. Acesta
a fost introdus de Frederick Taylor, un inventator și inginer
American (1856-1915), și are drept scop eficientizarea
activității prin observarea individual a lucrătorilor, împărțirea
sarcinilor de lucru în sarcini mai mici, eliminarea activităților
și mișcărilor inutile. El a fost criticat pentru perspectiva
mașinistă asupra lucrătorilor, dar multe dintre principiile lui
rămân valabile, între care cel mai important este planificarea
ca metodă de eficientizare.
În nursing, planificarea îngrijirilor a creat cadrul unei
mai mari profesionalizări și a adus o creștere a eficienței
îngrijirilor. Planurile de îngrijire de azi, scrise în diferite forme
și pe baza unei diversități de modele, au un punct comun în
acea epocă a influențelor tayloriste. Profesionalizarea
nursingului a avut un drum sinuos și dificil, de la căutările și
dificultățile din diferite timpuri istorice până în epoca modern,
care începe cu activitățile de pionierat ale doamnei cu lampa,
Florence Nightingale, și continua până în zilele noastre, când
cercetarea științifică realizată de NANDA-I au adus profesia
de asistent medical în rândul celor mai prestigioase.