Sunteți pe pagina 1din 60

CURSUL 1

Istoria medicinii sau iatroistoriografia a devenit în zilele nostre o ştiinţă de sine stătătoare
şi o activitate bine organizată pe plan mondial, în strânsă conexiune în primul rând cu miedicina,
care constituie obiectul ei, dar, poate în aceeaşi măsură şi cu istoria, filozofia, sociologia, etica,
artele şi alte ştiinţe (arheologia) sau ramuri de activitate umană. De aceea iatroistoriograful
trebuie să fie în primul rând un pasionat ca orice cercetător, un om de largă cultură. În acelaşi
timp iatroistoriografia este accesibilă şi unor diletanţi sau unor specialişti în alte domenii. Istoricii
şi medicii au multe lucruri în comun şi aceasta în primul rând pentru că profesiile cărora le-au
jurat credinţă au în centrul preocupărilor lor omul. Ambele categorii sunt interesate în mod
deosebit de influenţele care condiţionează existenţa umană. Se pune întrebarea: cine trebuie să
abordeze cu mai multă eficacitate istoria medicinii? latroistoriograful de meserie care nu este
specialist în medicină şi n-o poate aborda decât la modul general sau specialistul care poate
adânci elementele specialităţii sale, dar nu este în acelaşi timp un iatroistoriograf de meserie.
în orice domeniu sau profil de activitate, cercetarea şi studiul trecutului nu trebuie să
constituie doar un scop în sine. Dezvăluirea felului în care au evoluat şi s-au dezvoltat gândirea şi
cunoaşterea umană până la stadiul actual, ne ajută să nu fim supuşi întâmplării, ci să alegem
pentru viitor căile cele mai bune, eficiente şi bogate în satisfacţii, să le evităm pe cele greşite, să
nu repetăm nişte erori sau să irosim timp.
Deşi Gustave Flaubert spunea că "istoria este un profet care priveşte înapoi", Homer
afirma cu mai bine de 2000 de ani în urmă: "să cercetăm cele ce s-au petrecut, să cunoaştem cele
prezente, să prevedem cele ce se vor întâmpla". Este firesc ca istoricul să aibă privirea mereu
aţintită spre viitor, iar în acelaşi timp cercetătorul noului să cunoască istoria, măcar pe cea a
specialităţii sau domeniului său de activitate, ca să nu rişte să umble pe căi bătătorite.
Un nivel superior de civilizaţie a generat, fără îndoială, beneficii, un standard de viaţă mai
înalt şi un nivel cultural mai ridicat, dar a adus cu sine, de asemenea, şi pericole neştiute, apariţia
de boli necunoscute – rezultate în ambele sensuri: de la populaţii mai puţin evoluate spre
civilizaţii înaintate, dar şi invers.
Asupra rasei umane calamităţile naturale, molimele, foametea, războiul au interacţionat şi
au dus uneori la efecte dezastruoase.
Activitatea de cercetare şi manifestare în domeniul istoriei medicinii a început să fie
organizată pe plan mondial la începutul secolului nostru, iar publicaţiile în această specialitate
abundă şi stârnesc interesul chiar şi al marelui public. Au luat fiinţă şi au deja tradiţie institute de
istoria medicinei, ca de exemplu cel înfiinţat în anul 1905 la Leipzig, sub conducerea
iatroistoriografului german Karl Sudhoff; institutul de istorie a medicinei şi ştiinţelor naturii
"Karl Sudhoff de la Karl-MarxStadt de lângă Leipzig, condus de eminentul iatroistoriograf
Stanislaw Schwann, (decedat în 1982) sau cel înfiinţat de Jules Guiart de la Cluj după primul
război mondial.
Ca dovadă a interesului şi în urma amplorii luate de studiile despre istoria medicinei, între
7 - 1 2 august 1920 a avut loc la Anvers în Belgia "Primul congres de istorie a artei de a
vindeca", în cadrul căruia a fost constituită Societatea Internaţională de Istorie a Medicinii (La
Societe Internationale d'Histoire de la Medecine - SIHM). Fondatorul şi primul preşedinte al
acestei societăţi a fost medicul belgian Joseph Tricot Rover.
La 9 ani după înfiinţarea SIHM, la 14 septembrie 1929, din iniţiativa şi prin străduinţa dr.
Victor Gomoiu a luat fiinţă Societatea Română de Istoria Medicinii. Ea a fost secţie a Societăţii
Ştiinţelor Medicale din România, cât şi a celei de istorie fiind afiliată de la început la SIHM. La
înfiinţarea societăţii române, ca preşedinţi de onoare au fost alese mari personalităţi ale timpului:
Nicolae lorga, I C . Cantacuzino, Dimitrie Gerota. Primul preşedinte activ al societăţii a fost
profesorul de chirurgie Constantin Dimitrescu Severeanu, iar secretar general dr. Victor Gomoiu,
care din 1930 devine preşedinte activ. Din anul 1936 Victor Gomoiu a devenit preşedinte activ al
SIHM până în anul 1945, după aceea rămânând în continuare preşedinte de onoare până la
sfârşitul vieţii (1960).

1
Al IX-lea Congres al SIHM a avut loc între 8 - 1 0 septembrie 1932 la Bucureşti, fiind
prezitat de Victor Gomoiu. Al XXII-lea Congres a avut loc între 31 august - 5 septembrie 1970 la
Bucureşti şi Constanţa, fiind prezidat de Valeriu Bologa.

Medicina preistorică

Arta medicală umană derivă din instinctul primitiv pe care-l au animalele de a ajuta natura în
vindecarea unor maladii. În consecinţă, se poate spune că istoria medicinii îşi are începutul odată cu
istoria îmbolnăvirilor, care la rândul lor sunt tot atât de vechi ca şi viaţa însăşi. Originile cunoaşterii
se pierd în adâncurile paleoliticului. Desigur că de îndată ce au apărut fiinţe dotate cu un creier atât
de complex ca cel uman ele şi-au pus întrebări (şi au încercat să le rezolve) privind realităţile din jur
(cu care erau confruntate), privind însăşi natura lor ca şi rolul sau semnificaţia lor în lume. Tradiţiile
iudeo-creştine, au promovat mitul primului om care face grandioasa opţiune în cursul căreia renunţă
la o existenţă eternă şi lipsită de griji în Eden, numai şi numai pentru a ajunge la cunoaştere. Cu
toate că teoriile respective au condamnat această opţiune, pe care au etichetat-o drept păcat originar,
ea reprezintă gestul cel mai impresionant al omului, gest care situează condiţia umană într-o poziţie
plină de demnitate şi marchează simbolic originile cunoaşterii ca un act deliberativ, implicând
sacrificarea nemuririi şi fericirii. Tot ceea ce ştim despre această perioadă ne-a parvenit prin
intermediul arheologiei ca şi prin perpetuarea de-a lungul mileniilor a unor mituri şi ritualuri care
mai dăinuiesc parţial, modificate însă, până în zilele noastre.
Omul pietrei cioplite s-a aplecat asupra misterelor care-l înconjurau, cu spaimă, curiozitate,
dar şi cu interes, pentru că latura pragmatică (aplicativă) a cunoaşterii stătea la baza existenţei.
Incontestabil că descoperirile făcute în paleolitic dovedesc că omul acelor vremuri a început
edificiul ştiinţei, dar gândirea ştiinţifică era cufundată în cea magică.
Este interesant să urmăreşti cum, ulterior, în decursul istoriei gândirea realistă a încercat,
uneori cu eforturi dramatice, să se elibereze de cea magică. Se credea în puterile supranaturale ale
vrăjitorilor, vracilor sau şamanilor, considerându-se că bolile sunt induse de către genii ale răului
(demoni), cu care vrăjitorul are puterea de a intra în contact (comunicare), adesea într-o stare de
transă şi să le oblige să părăsească corpul bolnavului. Existau şamani, cum ar fi cei din triburile
indiene din America de Nord, care aveau cunoştinţe despre proprietăţile unor plante sau minerale,
de a ajuta la vindecarea unor boli.
Diverse ritualuri se executau şi pentru a influenţa vremea sau pentru a avea succes la
vânătoare. Măştile sau amuletele sunt frecvent folosite în cursul ceremoniilor.
Fig. 1 - Şamanii şi alţi vrăjitori au recurs adesea la diferite obiecte pentru a identifica, cu
ajutorul semnelor misterioase, cauzele bolilor: divinaţie. Această piesă din Niger, aparţinând
cultului Ifa, are un recipient în formă de pui în care se introduc datele pentru divinaţie. Cel care
oficiază va da o interpretare în raport cu urmele pe care le trasează în praf în urma unui joc de mâini
cu aceste date. în dreapta este reprezentantul lui Dumnezeu.
Fig. 2 - Mască reprezentând geniul rău, folosită de către vrăjitorii irochezi. Societăţile
şamanite persistă încă în unele regiuni ale Americii, Africii şi Asiei de sud-est, şamanii fiind foarte
puternici. în jumătatea de sud a Africii există mai mult de 20.000 de vrăjitori sau sangomas. Iniţiaţi
de către un "maître" spiritual, ei au ca misiune, mijloacele de practică variind în funcţie de regiunea
Africii, să protejeze oamenii de secetă, de a-i apăra, de a le rezolva problemele sentimentale.
Fig. 3 - Colierul unui vrăjitor apaş format din perle de stică şi din dinţi umani. Ca şi unele
amulete, el avea rolul de al proteja pe cel care-l poartă de spiritele răufăcătoare şi de boli.
Fig. 4 - Echipamentul unui vrăjitor indian din America de Nord.
Fig. 5 - Mască din lemn, originară din Sri Lanka, care reprezintă pe Garayaka, geniul
purificării. În medicina lor genii rele perturbează echilibrul umorilor organismului descrise de către
Ayurveda (ştiinţa medicală din India antică).
Fig. 6 - Aborigenii din Australia îşi doreau dispariţia unor duşmani cu ajutorul unor
Kurdotcha (care avea puteri magice pentru răzbunare). Ei aprindeau în secret un foc şi treceau prin

2
flacără ace din os proferând blesteme rituale. Acele erau apoi îngropate pentru a acţiona magia,
după care le dezgropau şi le îndreptau spre duşman.
Fig. 7 - Ceremonie şamanică în tribul Bantus din Camerun
Fig. 8 - Aborigenii din Australia îi supun pe tineri la ritualuri de iniţiere: extrageri de dinţi,
scarificări, arsuri. Plăgile sunt apoi tratate cu unguente şi balsamuri.
Se acordă astăzi o importanţă acestor ritualuri magice pentru că ele aveau puterea de a
influenţa considerabil spiritul individului, stimulând astfel anumite funcţii ale corpului care să-l
ajute să invingă boala.
Dar, unii vrăjitori cunoaşteau şi efectele curative ale unor plante, pe care le administrau sub
formă de infuzie, prin inhalare, prin piele sub formă de unguente şi cataplasme sau chiar sub formă
de supozitoare.
Fig. 9 - Nuca de cola, utilizată în Africa, America de Sud şi Asia, pentru a creşte apetitul şi a
combate oboseala.
Fig. 10 - Din timpuri preistorice, amestecurile de ierburi medicinale se foloseau drept
cataplasme ce se aplicau pe plăgi: un vrăjitor aztec punând pe gamba unui bolnav o cataplasmă
pentru a drena afară din corp otrăvurile şi spiritele rele.
Fig. 11 - Plantele halucinogene sunt foarte frecvent utilizate de către şamani. Graţie lor
vrăjitorii pot intra în transă şi să comunice cu Dumnezeu şi cu spiritele susceptibile de a produce
îmbolnăviri sau de a-l ajuta pe vrăjitor. Una din aceste plante este un cactus fără spini care creşte în
Mexic şi în sud-estul Statelor Unite. Din el se extrage mescalina, un alcaloid folosit de indienii din
America de Nord şi de către azteci.
Fig. 12 - în America de Sud se folosea coca (care conţine un alcaloid în frunzele sale, cu rol
analgezic şi anestezic local) pentru a "înşela" foamea şi pentru a calma durerea şi oboseala, după
cum este prezentat şi prin această statuetă.
Fig. 13 - Figură care reprezintă un vrăjitor indian din America de Sud examinând pacientul
pentru a selecţiona ierburile ce-i vor fi necesare în prescrierea tratamentului. În general şamanii şi
vrăjitorii au păstrat şi păstrează secretul cunoştiinţelor lor asupra plantelor medicinale, prepararea şi
prescrierea acestora, înţelegând că numai astfel îşi pot păstra autoritatea de care se bucură printre
semenii lor.
Fig. 14 - Aborigenii din Australia şi Africa utilizează şi astăzi spini ascuţiţi (Kenya) pentru a
coase plăgile. Firul de sutură provine de la plantele agăţătoare. Aceste "ace" sunt întărite (călite)
prin foc, care şi omoară în acelaşi timp germenii de pe suprafaţa lor.
Dovezile cele mai vechi ale bolilor omului ne-au parvenit prin intermediul sistemului osos,
oasele fiind singurele vestigii ale omului vechi care s-au păstrat până în zilele noastre. Mumiile
egiptene arată leziuni tipice de osteo-artrită deformantă, dar şi de depozite gutoase la nivelul
articulaţiilor, prezenţa calculilor căilor urinare, a leziunilor tuberculoase ale coloanei vertebrale etc.
Au rămas dovezi vechi de aproximativ 17000 de ani prin picturi pe pereţii peşterii TROIS-
FRERES din Pirinei.
Fig. 15 - Pictură reprezentând îmbrăcămintea unui vrăjitor confecţionată din piei de animale
şi pe cap coarne de cerb. Este stabilit că vechiul vrăjitor pictat pe pereţii acestei peşteri, îşi completa
ceremoniile sale magice cu ajutorul poţiunilor medicinale, a aplicărilor locale de cataplasme şi
diverse unguente. RIVERS, în lucrarea sa inititulată " Medecine, Magie et Religion " precizează că
oamenii primitivi se foloseau de remedii pentru tratamentul bolilor, care nu necesitau întotdeauna
intervenţia vraciului tribului: cataplasme din fructe de palmier pentru răniri, sângerări în migrene,
băi cu vapori pentru reumatism, etc.
Este bine dovedit că omul preistoric folosea şi metode chirurgicale: trepanaţia (fig. 16). Sunt
numeroase cranii preistorice care prezentau găuri de trepanaţie, cranii descoperite în Franţa,
Austria, Polonia, Rusia, Germania, Spania. Majoritatea antropologilor sunt de părere că trepanaţiile
erau făcute în scopul de a permite ieşirea demonului responsabil de producerea nebuniei, epilepsiei
sau migrenei. După GUTHRIE, nu poate fi făcută distincţia dintre o trepanaţie rituală sau una în
scop terapeutic. De multe ori erau efectuate de către un preot, mult timp îndatoririle religioase şi
cele medicale fiind amestecate. (DOUGLAS GUTHRIE: Histoire de la Medecine). Trepanaţia a fost

3
folosită în Europa până în secolul al XVI lea. A fost folosită deasemenea în Africa de Nord, în unele
regiuni din Asia, în Noua Zeelandă, în unele insule din Pacific şi în America de Sud.
Instrumentele folosite pentru trepanaţie erau foarte variate. Printre numeroasele ustensile
folosite pentru trepanaţie, era şi arcul din lemn: "operatorul" fixa una din extremităţile arcului pe
craniu şi-l răsucea într-un sens şi-n altul până ce străpungea osul (fig. 17.). Ulterior, în epoca de
piatră s-au folosit instrumente sub forma unor mânere din lemn, care aveau la unul din capete o
piesă dură şi ascuţită sau tăioasă: dinte de rechin, o piatră ascuţită sau os (silex) (fig. 18.)
Ceva mai târziu, în epoca bronzului, au apărut şi instrumente metalice chirurgicale: în Egipt
şi în Mesopotamia încă înainte de 3000 de ani î.e.n. existau cuţite, ace, sonde şi tije metalice pentru
cauterizare (fig. 19.).
Se va vedea în cursul istoriei medicinii că în medicină cele două elemente, religia şi arta de a
vindeca, vor avea o importanţă diferită în raport cu epoca istorică.
În vechiul Egipt elementul supranatural avea o importanţă supremă, preotul medic fiind
înainte de toate întâi preot şi apoi medic. Papirusul din EBERS conţine atât formule magice,
incantări şi vrăjitorii, cât şi droguri şi prescripţii medicale. În momentul în care bolnavul se adresa
medicului, el era obligat să facă o invocaţie de genul acesta: "Fii binevenit remediule! Fii binevenit
tu care vânezi răul pe care îl am în inimă şi în membre”.
Mai târziu, în epoca lui Hippocrat, importanţa medicinii primează, invocaţia nefiind decât o
problemă individuală, pacientul fiind liber să o pronunţe sau nu, după voinţa sa.
În Evul Mediu, supranaturalul se impune din nou sub forma ceremoniilor religioase pentru a
exorciza pe cei "posedaţi" şi de a expune relicve cărora le erau atribuite puteri vindecătoare.
În secolul al XVII-lea, odată cu începuturile medicinii ştiinţifice, preoţia se va despărţi de
medicină şi pe măsură ce secolele se succed, medicii vor deveni din ce în ce mai materialişti în
privinţa concepţiilor lor. Este părăsită concepţia mecanicistă şi medicii îşi dau seama că este
imposibil să neglijezi factorii psihogenici în apariţia bolilor şi astfel îşi fac apariţia şi
psihoterapeuţii.
Trecând la perioadele istorice ale medicinii, opiniile nu concordă în privinţa fixării
momentului şi nici locului apariţiei "civilizaţiei". Plecând de la vechile legende, o parte din
locuitorii Atlantidei, prevăzând cataclismul iminent, au reuşit să fugă şi să ajungă în locuri care nu
au fost acoperite de ape: Africa şi Europa Occidentală, de unde au ajuns şi în Orient, punând bazele
la trei civilizaţii mari: egipteană, sumeriană şi preariană a Indiei. Că aceste trei centre au fost sau nu
fondate de atlanţi este mai puţin important. Cert este că ele devin centre culturale de o extremă
importanţă.

Medicina sumeriană şi babiloniană

Civilizaţia sumeriană, apărută pe malurile Eufratului, era bine reprezentată în artizanat şi în


artă. Foarte bine organizaţi, sumerienii scriau pe table de argilă şi această scriere cuneiformă ne
relevă existenţa unui corp medical care avea un nivel relativ ridicat al conştiinţei profesionale. S-au
descoperit multe cuţite mici din cupru care serveau drept scalpel sau bisturiu. Civilizaţia sumeriană
a decăzut şi chiar dispărut în jurul anilor 2000 î.e.n., fiind înlocuită cu două noi civilizaţii: asiriană
în nord şi babiloniană în sud.
Despre medicina babiloniană se cunosc mai multe, graţie descoperirii unui cod de legi
gravate pe o coloană de piatră neagră, care se găseşte în prezent la muzeul Luvru din Paris. Aceste
teste au fost codificate şi gravate în piatră foarte dură din ordinul unui om foarte luminat,
HAMMURABI (NABUCODONOSOR I, 1728 - 1686, rege al Babilonului).
Ignorarea celor mai elementare cunoştiinţe despre alcătuirea corpului omenesc, a făcut ca la
popoarele vechi, cei care se îndeletniceau cu "arta de a vindeca" să producă atât rău semenilor lor
încât s-a văzut absolut necesară elaborarea unor legi care să reglementeze practica medicinii. Astfel
în codul lui Hammurabi, printre alte activităţi ale organizării sociale, sunt sugerate pedepsirea
acţiunilor "vindecătoare" lipsite de succes, mai ales a celor care duceau la pierderea vieţii sau
mutilarea pacientului, dar în acelaşi timp erau prevăzute şi onorariile cuvenite medicilor după
4
tratarea cu succes a bolnavilor: "Dacă medicul îngrijeşte un senior, îi deschide un abces şi îi
salvează ochiul, el va primi 10 monezi de argint. Dacă pacientul este un sclav, stăpânul acestuia va
trebui să plătească pentru el două monezi de argint".
Acest aspect este în favoarea medicului, dar codul babilonian ne arată că practica medicinii
nu era fără riscuri: "Dacă medicul deschide un abces cu un cuţit de bronz şi provoacă moartea
pacientului sau îl face să-şi piardă un ochi, i se vor tăia mâinile. Dar această pedeapsă nu se aplica
decât în cazul unui pacient care aparţinea clasei patricienilor. Dacă era vorba de un sclav, chirurgul
nenorocos era obligat să înlocuiască sclavul decedat cu un alt sclav. Dacă sclavul îşi pierdea numai
un ochi, pedeapsa impusă doctorului era de a suporta jumătate din cheltuiala pentru achiziţionarea
unui nou sclav.
Aceste vechi inscripţii arată existenţa unui corp medical organizat şi supus unor reguli, care
efectua operaţii de mică importanţă.
Herodot scrie că în Babilon exista obiceiul de a expune bolnavii pe stradă, astfel ca trecătorii
care au suferit de aceeaşi boală sau cunoşteau cazuri asemănătoare, să poată recunoaşte boala celor
expuşi şi să dea sfaturi pentru vindecarea acesteia.
Se presupune că în Babilon, ca şi în Egipt, existau specialişti pentru fiecare tip de boală.
Fig. 21. Imagine din codul lui Hammurabi, gravat pe o coloană în diorit, un ansamblu de legi
dintre care 17 erau legate de medicină.
Fig. 22. Această tabletă face parte dintr-un ansamblu de reţete medicale care provin din
NINIVE şi datează din anii 700 î.e.n.. Sunt descrise patologii digestive şi diverse poţiuni
recomandate de preoţii care studiază arta de a vindeca. Mii de exemplare constituie ceea ce mai
târziu se va numi „regula asirienilor'' exemplare păstrate în biblioteca lui ASSURBANIPAL, regele
Asiriei (668 - 631 î.e.n.)

Medicina indiană

Cunoştiinţele despre medicina indiană ne-au rămas din documente cum ar fi: AYURVEDAS
(Să sţim despre longevitate), pe care se bazează medicina indiană clasică, RIG-VEDA (1500 î.e.n.)
şi YAJUR-VEDA (700 î.e.n.).
AYURVEDAS, carte sacră a hinduşilor de acum 3000 de ani, a fost tradusă din hindusă în
latină de către Francois Hessler în anul 1884. În AYURVEDAS bolile par a fi rezultatul perturbării
celor trei elemente fundamentale ale corpului: suflul (prana), bila (pitta) şi flegma (kapha sau
slesma). Fiziologia indiană indică aşa-numitele şacrasuri (şacra), care ar reprezenta centrii din corp
şi sediul suflurilor organice. Cele şase şacrasuri principale situate de-a lungul coloanei vertebrale
(fig. 23), ar coincide cu marmanele, puncte corporeale vulnerabile. Dezechilibrul lor duce la apariţia
bolii şi yoga, masajele, cântările şi medicamentele ar fi remediul lor.
Din ultimele două lucrări reiese că în medicina indiană chirurgia era mai dezvoltată, în ciuda
slabelor cunoştiinţe anatomice existente în această perioadă: erau puse la punct tehnicile de
rinoplastie (femeia infidelă era pedepsită cu tăierea nasului); ablaţia calculilor şi cezariana erau de
asemenea tehnici puse la punct în vechea Indie (fig. 24).
Un faimos chirurg indian al anilor 400 î.e.n. ne-a lăsat descrierea a aproximativ 100 de
instrumente chirurgicale.
Fig. 25. Ace, lame, sonde, lame cu vârful semicurb, cuţite (şi cu lame secundare), etui pentru
instrumente, etc.
În Ayur-Veda se face o descriere a sistemului vascular, părându-se că indienii în această
epocă ar fi fost precursorii lui Harvey. Tot în Yajur-Veda se găsesc şi alte remarci interesante
asupra bolilor: pesta apare acolo unde există multe cadavre de şobolani; paludismul este cauzat de
către ţânţari; ftizia este o boală caracterizată printr-o tuse perseverentă, cu febră şi expectoraţii
sanguinolente. Sunt menţionate peste 700 de plante medicinale şi un număr mare de unguente,
inhalante şi pudre. Medicii vechii Indii nu aparţineau castei brahmanilor (preoţilor) pentru că ei erau
consideraţi impuri, ceea ce îi excludea de la ceremoniile religioase.
Fig. 26 - Substanţe folosite în medicina indiană.

5
În tratatul lui Susruta scris în sanscrită acum mai bine de 4000 de ani şi păstrat până astăzi,
se vorbeşte despre hemostază prin ligatura vaselor şi sutura plăgilor cu fire de păr de cal sau cu păr
de femeie. Tratatul lui Susruta conţine următoarele părţi: operaţii chirurgicale, diagnostic, anatomie,
administrarea medicamentelor interne, antidoturi, afecţiuni locale (ochi, urechi). Hinduşii
considerau anatomia ca bază a medicinii. Ei considerau corpul omenesc ca format din 6 părţi: cap,
trunchi şi 4 extremităţi şi împărţeau corpul în părţi unice şi duble. Părţi
unice: capul, pieptul, spatele, ombilicul, fruntea, nasul, mentonul, abdomenul şi gâtul. Părţi duble:
urechile, ochii, nările, sprâncenele, tâmplele, mamelele, testiculii, flancurile, fesele, genunchii,
gambele. Ei considerau că oasele sunt în număr de 600, iar articulaţiile mobile şi imobile în număr
de 210. Corpul omenesc are 900 de tendoane şi 500 de muşchi împărţiţi pe segmente, pe care dacă-i
aduni rezultă mai mult de 500. Vasele sunt în număr de 700 şi omul percepe sunetul, forma, gustul,
mirosul cu ajutorul a 8 nervi, vorbeşte cu 2 nervi, doarme cu 2 nervi, se trezeşte cu 2 nervi şi plânge
cu 2 nervi.

Medicina tibetană

Tibetanii au împrumutat Chinei cunoştiinţele lor despre plante, grecilor şi arabilor


cunoştiinţele despre umorile organismului, Indiei concepţia mistică în medicină (sufletul îşi are
sediul în coloana vertebrală), budismului cântecele.
Trusele lor medicale conţineau minerale şi plante, un corn şi o spatulă pentru a face
amestecuri, o lamă şi o piatră ascuţită pentru chirurgia obişnuită.

Medicina egipteană

Cea de-a treia mare civilizaţie a antichităţii este cea egipteană. Practica medicală era însă în
mâna preoţilor, medicina fiind atât de mult legată de teologie încât ne-au rămas mai multe
informaţii legate de zeii şi semizeii egipteni, decât despre medicina propriu-zisă.
Imhotep, dumnezeul vindecărilor, este unul din primii medici al cărui nume s-a păstrat.
După moartea sa el a devenit semi-zeu, pentru a fi apoi divinizat. Din păcate activităţile sale
medicale sunt foarte puţin cunoscute în comparaţie cu lucrările sale de arhitectură (a făcut planurile
unor piramide din Sahara). Însă el trebuie să fi fost cel puţin tot atât de renumit ca medic, pentru că
egiptenii îl venerează ca zeu al medicinii timp de secole după moartea sa.
La începutul civilizaţiei egiptene, preotul şi medicul reprezentau una şi aceeaşi persoană şi
numai în timpul dinastiilor mai recente medicina s-a eliberat de sub dominaţia religiei.
Egiptenii nu considerau boala şi moartea ca fenomene naturale şi inevitabile: ei credeau că o
forţă ostilă impunea aceste nenorociri oamenilor.
Din analiza papirusurilor egiptene reiese că arta de a vindeca apela la incantaţii, simboluri şi
formule magice pentru vindecarea celor bolnavi. Ei prescriau un mare număr de remedii sub formă
de poţiuni, gargare, cataplasme etc. Preoţii-medici din Egiptul antic cunoşteau şi foloseau
următoarele droguri: opiumul, uleiul de ricin, sărurile de cupru.
Dacă chirurgia egipteană era mai slab dezvoltată, igiena şi măsurile de salubritate publică
atingeau un nivel ridicat, net superior celui european din Evul Mediu.
Din punct de vedere al istoriei medicale papirusurile cele mai preţioase sunt cel de la Ebers
(mijlocul mileniului II) şi cel al lui Edwin Smith (de la începutul mileniului III). Ambele relevă
progresele făcute în medicina clinică în timpul perioadelor egiptene tardive, deşi se foloseau în
continuare rituri religioase, dar preoţii-medici încep să examineze bolnavii pentru a descoperi cauza
bolilor. Papirusul lui Edwin Smith constituie un veritabil ghid medical pentru tratamentul plăgilor şi
al entorselor (metoda de repunere a mandibulei luxate). Se face de asemenea prima referire din
literatura medicală asupra medicinii psiho-somatice, incantaţiile furnizând psihoterapia sufletului,
iar remediile tratamentul corpului.

6
În anul 525 î.e.n., după cucerirea persană, a fost creată la Sais, în sudul Egiptului, o şcoală
de medicină despre care Herodot spunea că a atins un înalt nivel ştiinţific şi impresiona prin marele
număr de specialişti pe care-i pregătea. Herodot însuşi a studiat medicina în Egipt la Memfis, unde
se afla şi o veche bibliotecă a templului lui Imhotep.
Interesant la egipteni este faptul că cei mai mulţi din marii lor regi au studiat medicina:
Athotis, fiul şi urmaşul lui Menes (fondatorul primei dinastii egiptene), care a trăit în jurul anilor
3000 î.e.n., era medic şi a scris cărţi cu conţinut medical; Tosorthros, al doilea faraon din a treia
dinastie şi Maneton, celebrul poet savant, cultivau de asemenea medicina şi anatomia. După
Maneton capul are 22 vase, care duc în toate părţile corpului suflul venit de la inimă.
Cu toate că vechii egipteni ştiau să îmbălsămeze atât de bine, cunoşteau foarte puţine date
despre corpul omenesc. Un lucru este sigur şi anume acela că la vechii egipteni au fost practicate
disecţii pe cadavre umane, dar şi pe oamenii vii condamnaţi la moarte (Alkmaion din Kroton, la
sfârşitul secolului al IV-lea î.e.n.). După secolul III î.e.n., în şcoala medicală alexandrină există doi
mari protagonişti: Erasistrat şi Herofil.
Erasistrat credea că jumătatea stângă a inimii şi arterele sunt lipsite de sânge.
Herofil (Herophilos) a descris pe planşeul ventriculului IV cerebral formaţiunea care-i
poartă numele, el numind-o "calamus scriptorius", care ar fi sediul sufletului. Tot el a descris
răspântia venoasă endocraniană, corespunzătoare protuberanţei occipitale interne.
Biblioteca din Alexandria era cea mai mare bibliotecă a antichităţii, dar ea a fost incendiată
şi distrusă parţial în anii 48-47 î.e.n. şi apoi total în secolul V e.n.
Herofil s-a stabilit î n Alexandria sub regele Ptolomeu şi ar fi disecat 600 oameni (după
părerea lui Celsus) dintre criminalii pe care i-a oferit Ptolomeu. A făcut şi autopsii pe cadavre cu
intenţia de a preciza natura şi sediul bolilor.

Medicina chineză

Primul medic citat în literatura chinezească este împăratul CHEN HUNG, care a trăit în
jurul anului 3.000 î.e.n. Lui i se atribuie descoperirea a numeroase droguri şi otrăvuri, unele din ele
experimentându-le pe propria-i persoană. Lucrarea sa PEN TSAO (Marele ierbar) a fost reeditată de
nenumărate ori, ultima oară în 1911 în Egipt.
În jurul anului 2650 î.e.n. împăratul HWANG TI în "Cartea medicinii" afirma că: "sângele
corpului este controlat de către inimă; el curge continuu în cerc, fără să se oprească".
Un al treilea împărat care a studiat medicina a fost KIEN LUNG, care a numit o comisie de
experţi ce au compilat "Oglinda de aur a medicinii", o voluminoasă enciclopedie medicală ce
cuprindea patru volume. În această importantă lucrare au fost codificate principiile medicinii
chinezeşti. Se găsesc aici un mare număr de tratamente, inclusiv masajul şi acupunctura.
Acupunctura chinezească, care constă în plasarea unor ace în puncte precise ale corpului,
prezenta mai multe variante, în funcţie de numărul de puncte (dintre care unele se văd pe bronzul
din figura 27 ce datează din secolul al XVIII-lea). Aceste puncte erau situate de-a lungul a 12
meridiane prinicpale, linii imateriale care preiau energia cosmică. Acele introduse în aceste puncte
tonifică sau dispersează energia vitală.
Farmacopeea tradiţională chinezească descrie peste 16.000 de remedii, cea mai mare parte
pe bază de plante, dintre care GIN-SENGUL reprezenta pentru chinezi regele tonicelor (fig. 28).
Rădăcinile sale erau folosite singure sau împreună cu alte plante (curmalul, de exemplu) care-l
atenuau, pentru a stimula persoanele în vârstă sau slăbite, convalescenţii sau pe cei stresaţi.
Medicii chinezi şi în general cei din Extremul Orient, pentru a pune un diagnostic luau şi
pulsul pacientului (fig. 29 şi 30), puls ce corespundea meridianelor pe unde circula energia vitală.
în cosmogonia chinezească, tot ce se întâmplă în univers este rezultatul confruntării a două
forţe: Yin şi Yang. Yin-ul este întunecat, rece, umed, pasiv, negativ şi feminin. Yang-ul este
luminos, cald, uscat, activ, pozitiv şi masculin. Simbolul energiei cosmice: t'ai ch'l (fig. 31) arată

7
întunericul şi lumina strâns unite pentru a forma "marea unitate". Boala survine atunci când există
un dezechilibru între yin şi yang.
În medicina chineză veche fiind interzisă disecţia cadavrelor, structura corpului omenesc era
dedusă din cosmologie, dominantă fiind concepţia micro-macroscopică asupra lumii. Aceasta face
ca nervii, arterele, venele şi tendoanele să fie confundate unele cu altele, iar creierul să fie
considerat ca fiind o "grămăjoară de măduvă osoasă".
Se consideră că omul are 360 de oase (ca şi zilele anului sau gradele unui cerc) şi tot atâţia
muşchi şi articulaţii; diferenţa structurii corpului bărbatului şi femeii ar fi că femeia are un os în
plus; inima omului are 7 orificii pentru că numărul aştrilor din compoziţia Carului Mare este 7;
suflul vital este corespondentul microscopic al vântului şi al suflurilor macroscopice; aşa cum
astrele circulă în timp de 24 ore între 50 de constelaţii, în aceeaşi scurgere de vreme sângele şi
suflul vital fac 50 de ture prin cele 12 vase principale (în număr egal cu lunile anului).
În anul 624 în China a fost creat "Ordinul marilor medici" şi a fost organizat un învăţământ
sistematizat în cadrul spitalului imperial.
WANG-CHOU-HO în tratatul său asupra pulsului "Sphygmologie", distingea 7 specii de
puls extern, 8 de puls intern şi 9 de puls mortal.
În anul 1341 î.e.n. HOUA CHEON sistematizează cele 12 vase clasice care transportă suflul
vital, cele două principii, Yin şi Yang şi sângele.
Foarte târziu, în medicina chinezească apare un geniu asemănător lui VESALIUS la
europeni. El este WANG TS'ING'JEN (1768-1821), care în cartea sa intitulată "Cercetarea erorilor
medicale" corectează datele, în special anatomice, mai vechi şi interpretarea lor.
Între anii 1796-1800 WANG a dezgropat şi disecat 30 cadavre de copii care muriseră de
holeră şi fuseseră îngropaţi superficial. Cu cele 24 de figuri executate de el însuşi realizează cea mai
bună descriere la chinezi a corpului omenesc, deşi nu s-a putut elibera total de unele imperative şi
erori ale anatomiei şi fiziologiei moştenite, figurând organe imaginare sau dându-le semnificaţii
imaginare unora dintre organe (pentru el rinichiul şi mezenterul aveau funcţie genitală).

Medicina la vechii evrei

Medicina antică evreiască, destul de primitivă, prezintă o mai mică importanţă, excepţie
făcând excelentele precepte de igienă impuse prin legea mozaică. În Vechiul Testament boala apare
ca o expresie a mâniei divine, pentru tratamentul căreia bolnavul trebuie să se adreseze preotului,
fiind astfel minimalizat rolul medicului.
Preoţii erau conştienţi că trebuiesc luate măsuri pentru a se evita transmiterea bolilor
(contagiunea) şi defineau în LEVITIC şi în PSALMI alimentele şi obiectele pure şi pe cele murdare,
care să fie igiena gestaţiei şi menstruaţiei şi cum să previi contagiozitatea. Carnea de porc poate
transmite paraziţi (trichinoza) şi de aceea s-a interzis consumul său. În LEVITIC se găsesc referiri
la diagnosticul de blenoragie, leucoree, lepră.
Referiri medicale se găsesc şi în TALMUD, în care medicul apare ca un personaj mai puţin
important.
Deşi regele SOLOMON (973-933 î.e.n.) a cultivat anatomia şi chirurgia, organelor li se
atribuiau şi funcţii psihice: inima gândeşte, memorizează şi adăposteşte conştiinţa; ficatul este
sediul pasiunilor violente; rinichii determină starea de bucurie; stomacul produce somnul; nasul
hotăreşte deşteptarea. Contribuţia tatălui la produsul de concepţie: vasele, unghiile, creierul, iar a
mamei: pielea, părul carnea, sângele. La concepţie participă şi YAHVE care dăruieşte viaţa,
sufletul, graiul, văzul, auzul, inteligenţa.
CURS - 2

Medicina la vechii greci

Civilizaţia greacă se întinde pe o perioadă de 800 de ani, adică din secolul VI î.e.n. şi până la
sfârşitul secolului II e.n. medicina greacă îşi are sursele din mai multe civilizaţii: egipteană,
babiloniană şi probabil cea indiană. În plus grecii au învăţat enorm de la poporul minoic stabilit în
Creta. Civilizaţia minoică este precursoarea igienei publice: canalizare, sisteme de distribuţie a apei
potabile, băi, mijloacele lor de a se debarasa de gunoaie erau superioare chiar Europei secolelor XV
– XVI. Învadând spre anii 1000 î.e.n. oraşele minoice ale Europei Orientale (Troia fiind una din
ultimele fortăreţe minoice), grecii au avut ce învăţa de la cei pe care i-au supus. Medicina grecească
îşi va trage rădăcinile din surse exterioare (minoică, egipteană şi chiar indiană) şi aceste cunoştinţe
vor fi clasate şi integrate într-un tot în special în insulele din largul coastelor greceşti şi în special în
insula Delos, pământul natal al lui Apollo. Aceasta a plecat la DELPHES unde, în ciuda vârstei sale
tinere, el omoară pitonul, monstrul care făcea regiunea nelocuibilă. Astfel Delphes devine cetatea
unui oracol universal recunoscut, unde foarte mulţi se rugau pentru păstrarea sănătăţii sau
vindecarea unor boli. Conform legendei, Apollo a învăţat arta de a vindeca de la Centaurul
CHIRON şi a transmis această învăţătură tinerilor săi elevi JASON (fig. 33), ACHILLE,
ESCULAP.
Esculap (Asclepios) va deveni pentru greci, ceea ce a fost IMHOTEP pentru egipteni: zeul
medicinii ("părintele medicinii"). Esculap era un atât de bun vindecător şi a înfăptuit atât de multe
miracole (în special resuscitarea morţilor), încât Pluton, stăpânul Infernului, s-a plâns lui Dumnezeu
"că furnizarea de suflete pentru regatul umbrelor era compromisă de către acest vindecător".
Recunoscând că Pluton avea dreptate, JUPITER l-a lovit pe Esculap cu trăsnetele sale.
Foarte multe temple numite ASKLEPIE, au fost ridicate în favoarea lui Esculap. Aici erau
aduşi bolnavii pentru a urma diverse tratamente. Cel mai faimos templu a fost cel de la EPIDAUR,
ale cărui ruine se păstrează şi astăzi.
Tratamentul special consta într-un fel de psihiatrie, cunoscută sub numele de incubaţie.
ARISTOFAN face o descriere sugestivă în "Plutos": ajuns la templu, bolnavul oferea un
sacrificiu lui Dumnezeu, apoi făcea o baie purificatoare şi dormea apoi în aer liber, Esculap venind
uneori prin somn să-l viziteze; dacă nu avea această şansă, bolnavul era păzit de către preoţii
templului, reprezentanţii Domnului.
Remediile obişnuite erau executate de asistenţii templului care deschideau abcesele şi
efectuau alte operaţii de importanţă secundară. După ARISTOFAN, şerpii inofensivi jucau un rol
important în ritualul vindecărilor: ei lingeau ochii şi plăgile deschise ale pacienţilor.
Când zeul medicinii nu venea să înfăptuiască miracolul, pacientului i se prelungea internarea
în templu, continuând să facă băi şi să urmeze alte prescripţii termale, în timp ce în exteriorul
templului erau oferite distracţii însoţitorilor bolnavilor.
De altfel, şarpele sacru care apare înrulat în jurul unui baston, este atributul zeului medicinii
greceşti, Asclepios şi va rămâne emblema corpului medical modem (fig. 33), toiagul simbolizând
umblătorul, iar şarpele (oare?) veninul.
Templele lui Esculap erau situate în locuri care şi astăzi sunt staţiuni climaterice. Situate pe
coline în apropierea unei surse de apă pură sau în văi adăpostite, în apropierea mării, aceste temple
îşi datorau renumele surselor de ape minerale reci sau calde.
În tratamentele efectuate în temple o importanţă deosebită se pare că o avea studiul viselor,
moştenire de la vechii babilonieni. Deci, tratamentul cuprindea o mică doză de psihanaliză şi în
acelaşi timp o doză mare de sugestie.

Medicina pre-hipocratică (medicina epocii homeriene)

1
În istoria umanităţii au existat doi oameni a căror influenţă asupra contemporanilor săi a fost
atât de puternică, că numele lor serveşte ca limită între o epocă şi alta: PERICLE şi HOMER.
Cel de al doilea, care a cântat războiul Troiei, ne-a lăsat în Iliada şi Odiseea informaţii
referitoare la chirurgia de război şi la denumirile părţilor somatice ale corpului omenesc: oase
(claviculă, astragal, cele două oase ale gambei) sau viscere (intestin, peritoneu, vezică urinară,
grăsime parirenală, ombilic). De asemenea Homer ştia că de la inimă pleacă vase mari la gât şi cap,
precum şi faptul că bătăile inimii se simt în regiunea precordială. În poemele sale, Homer descrie
munca medicilor în timpul războiului-Troiei pentru vindecarea rănilor şi salvarea luptătorilor răniţi.
Cele mai periculoase răni erau cele provocate de suliţă (dintre care aproape 80% erau mortale), în
timp ce rănirile provocate de către săgeţi erau mult mai puţin periculoase. În total rănirile de toate
tipurile puteau fi mortale până la 78%. Homer a descris tendonul lui Achile precum şi oprirea
sângerării şi spălarea rănilor.
Dacă grecii au atins un înalt nivel de cultură, aceasta s-a datorat şi faptului că ei erau mai'
puţin superstiţioşi decât predecesorii lor babilonieni, cu toate că şi în perioada prehipocratică se
acorda importanţă ritualurilor şi ceremoniilor magice. Medicul acelor vremi nu era un om cu o
instrucţie (pregătire) înaltă, ci un simplu artizan. Lui nu i se cereau calităţi deosebite, el debutând în
carieră ca ucenic şi cum practica medicală era un privilegiu de familie, era asistentul propriului său
tată. Ucenicia terminată, mai întâi cutreiera ţara şi apoi se stabilea într-un oraş care lui i se părea că
prezintă avantaje pentru debut. Un medic nou venit într-un oraş debuta prin a face consultaţii
gratuite. Odată stabilită reputaţia sa, el îşi recupera pierderile.
Cu toate că medicii aparţineau clasei artizanale şi rareori erau instruiţi, ei se bucurau de o
mare stimă. Oraşele îşi disputau medicii renumiţi şi aceştia erau răsplătiţi. De exemplu, locuitorii
oraşului BRYKOUNTI l-au răsplătit pe medicul MENOCRIT cu o coroană de aur şi cu rezervarea
unui loc de onoare la toate festivalurile.
Fabulistul HYGNEON spune că atenienii aveau o atât de înaltă consideraţie pentru medic,
încât ei au interzis femeilor şi sclavilor să practice medicina.
În antichitate, medicii greci mergeau din loc în loc pentru a răspândi cunoştinţele lor, dar şi pentru a
învăţa. Ei interogau pacienţii, le examinau părţile bolnave, procedau la ascultaţie cu ajutorul urechii
aplicate pe corp şi la palpare (a se vedea fig. 32). Şi medicii greci îşi aveau parafa lor (fig. 34).
Descendenţii lui Asclepios au avut reputaţia că au conservat medicina fără întrerupere în
familia sau corporaţia lor, fiind predecesori ai lui HIPOCRAT. Ei au fondat trei mari şcoli medicale
celebre
1. prima a fost cea din Rhodos, care a dispărut înainte de Hipocrat;
2. şcoala din Kos, unde s-a format Hipocrat;
3. şcoala din Knidos, pe ţărmul Asiei Mici.
Şcoli medicale greceşti antice au mai funcţionat la Cirene, iar în sudul Italiei la Crotona şi
Agrigente.
Filozofii care s-au interesat şi de medicină, au realizat o punte între medicina elementară din
timpul lui Homer şi medicina lui Hipocrat.
Celebrul matematician, filozof, astronom şi medic, Pitagora, din insula Samos (580-500
î.e.n.) care a postulat, ca fundament al întregului Univers numărul şi armonia, este puţin cunoscut şi
ca medic. El a profesat medicina (anatomia) în şcoli de la Tarente şi Crotona, dar anatomia şi
fiziologia lui erau pline de absurdităţ. Totuşi, iată unul din principiile lui Pitagora:" regnul vegetal,
regnul animal şi omul se înrudesc în toate având acelaşi principiu comun care este viaţa, omul
deosebindu-se de sufletul animal prin raţiune care-l apropie de zei".
Alkmaion din Crotona, medic şi filozof grec, discipol al lui Pitagora, care a trăit în sec. VI
î.e.n., a fost printre primii, despre care ştim, care a disecat animale vii în scop ştiinţific. Avea
cunoştinţe despre structura ochiului şi a urechii, a descoperit nervul optic şi tuba auditivă şi se pare
că făcea deosebirea între vene şi artere, acestea din urma fiind pline cu aer. S-a ocupat şi de
embriologie , căutând sediul spiritului în encefal, considerând (probabil) creierul ca sediul
inteligenţei. El descria sănătatea ca o stare de armonie şi boala ca o stare de discordanţă. Alkmaion
a fost ulterior criticat cel mai mult pentru că făcuse disecţii şi pe oamenii vii.
2
Un alt reprezentant din şcoala lui Pitagora a fost Empedocle, născut la Agrigente în Sicilia,
care cunoştea melcul membranos ca organ al auzului. El a împiedicat răspândirea unei epidemii în
Agrigente, ordonând să fie secată o mlaştină şi procedând la executarea fumigaţiilor în interiorul
caselor. Se pare că el a fost acela care a emis teoria celor patru umori principale ale corpului uman.
Dar şi pentru Empedocle a fost dificil să separe faptele concrete de imaginar şi lui i se atribuie
îndeplinirea a foarte multe miracole. El a sfârşit aruncându-se în craterul vulcanului ETNA, în
speranţa că va deveni semi-zeu.
Democrit (460-370 î.e.n.) a fost şi el urmaş a lui Pitagora fiind de loc din Milet, el a parcurs
Egiptul, Persia, Caldeea şi India şi s-a ocupat pe lângă filozofie şi de anatomie şi chirurgie. El a
scris "Despre natura omului" (“Human nature”).

Medicina hipocratică (vârsta de aur a medicinii greceşti)

Personalitatea medicală cea mai remarcabilă a antichităţii greceşti a fost HIPOCRAT (460-
375 î.e.n.), fig. 35, fiul unui medic grec din Kos. Considerat ca fiind descendent al lui Asclepios,
Hipocrat este-preţuit ca fiind "patriarh al gândirii medicale" din vremea sa şi până aproape de zilele
noastre, simbolizând "ştiinţa şi conştiinţa în arta de a vindeca" chiar dacă nu a fost de fapt creatorul
sau părintele medicinii , Hipocrat poate fi considerat "părintele observaţiei raţionale în medicină".
El a despărţit medicina "ştiinţifică" (din timpul său) de cea sacerdotală, punându-i bazele materiale
şi raţionale.
Hipocrat a primit primele cunoştinţe medicale de la tatăl său. Apoi el a studiat la Atena, dar
îşi îmbogăţeşte cunoştinţele călătorind şi practicând medicina în Tracia, Tesalia şi Macedonia. Se
crede că a fost membru al unei corporaţii a lui Ascalepios şi că a lucrat într-un templu ale cărui
ruine se mai văd şi astăzi în insula Kos. Totuşi, este imprecis având în vedere faptul că Hipocrat
privea medicina dintr-un unghi cu totul diferit faţă de preoţi. Unul din principiile fundamentale ale
învăţământului său medical era disocierea completă a medicinii de teologie şi filozofie. însă nimeni
nu se îndoieşte că Hipocrat a trăit şi muncit mult timp în insula Kos sub un platan îşi învaţa
discipolii. Din scrierile lui Hipocrat reiese spiritul nou pe care acesta l-a insuflat medicinii.
Practicile vrăjitoreşti şi teologia confuză a preoţilor sunt înlocuite cu recomandările de a menţine la
un nivel ridicat deontologia medicală. Se arată că medicina are nevoie de o precizie crescută în
observaţia şi consemnarea simptomelor bolilor. Hipocrat afirmă că boala trebuie considerată ca un
fenomen de origine naturală şi nu supranaturală. Astfel, el pune capăt dominaţiei vrăjitorilor,
vindecătorilor şi magicienilor care vor fi înlocuiţi prin apariţia clinicilor.
Hipocrat acorda mai multă încredere măsurilor destinate să ridice starea generală a
bolnavilor decât să prescrie medicamente. El prescria cataplasme bolnavilor, apela mai rar la
sângerări şi acorda o mare importanţă regimului alimentar. Nu prescria purgative şi diuretice decât
în caz de absolută necesitate. Prescria foarte mult băi medicamentoase. Când bolnavul atingea o
oarecare fază a convalescenţei, Hipocrat prescria "schimbarea aerului".
În legătură cu dieta, Hipocrate doza cantitatea de alimente în raport cu munca prestată de
pacient, comparând corpul omenesc cu un motor care are nevoie de o cantitate variabilă de
carburant. Şcoala lui Hipocrat nu se mulţumea numai cu specularea şi enunţul unor teorii, cum
făceau alte şcoli. Ea recurgea la experienţe clinice. Una dintre metodele folosite se aseamănă cu
"prânzul de probă" modern, bolnavul era pus să mănânce diferite sorturi de alimente şi i se provoca
apoi vomă pentru a putea examina în ce grad digestia a descompus diferitele feluri de ingrediente
digerate.
Noţiunile de anatomie ale şcolii hipocratice erau foarte incomplete. Dacă discipolii au
înţeles că vasele sanguine erau în comunicare cu inima, ei nu deosebeau însă arterele de vene şi mai
grav nu deosebeau nervii de tendoane şi de ligamente, pe care le considerau ca făcând parte din
sistemul muscular. Artera are mai multă căldură decât vena cavă. Artera este rezervorul spiritului.
Venele conţin sânge, iar arterele conţin aer. Se ştia că inima este musculoasă şi de formă
piramidală,având două cavităţi-ventriculi inegali- iar pulsaţiile sale se simt sub mamela stângă.
3
Auriculele se dilată şi se contractă şi prin ele natura trage aer. A văzut valvulele inimii, la fiecare
orificiu, câte trei pelicule ca nişte semicercuri; care împiedică să intre în inimă aer şi vânt.
Substanţa creierului (care este sediul prudenţei) este glandulară. Aceste considerente îl fac
pe Haller să presupună că Hipocrat ar fi disecat.
În tratamentul plăgilor capului, Hipocrat descrie meningele, dar mai ales întâlnim descrierea
tulburărilor neurologice încrucişate în raport cu sediul plăgii: “Dacă plaga este de partea stângă a
capului, partea dreaptă a corpului va prezenta convulsii". Fără a cunoaşte anatomia, Hipocrat a
descris astfel încrucişarea căilor piramidale.
Hipocrat a mai descris: sciatica, polinevritele carenţiale, bolile osoase ale rahisului,
tulburările psihice şi principalele lor cauze, vertijele, cefaleele, amauroza, prin stază papilară şi
tratamentul său prin trepanaţie decompresivă, apoplexiile cerebrale, tetanosul, tulburările în
alcoolismul cronic, numeroase afecţiuni psihiatrice.
În lucrările sale "Tratamentul bolii sacre" şi "Medicul vechi", Hipocrate este convins că nu
poţi cunoaşte omul decât prin observaţie şi nu bazându-te pe sisteme filozofice sau metafizice
construite plecând de la fapte neverificate sau neverificabile.
În scrierile hipocratice nimic nu reflectă mai bine spiritul şcolii decât jurământul depus de
către studenţi la începutul uceniciei medicale.
Cărţile lui Hipocrat sunt explicite şi practice şi maniera precisă şi concisă în care este
enumerat materialul necesar pentru o intervenţie chirurgicală, aminteşte de un manual modern de
chirurgie.
"Necesarul pentru o operaţie în chirurgie: pacientul, operatorul, asistenţi, instrumente,
lumină, unde şi cum ea este dispusă, persoana pacientului şi aparatele. Operatorul, care stă aşezat
sau în picioare, trebuie să fie plasat convenabil în raport cu partea de operat şi lumina, naturală sau
artificială, poate fi folosită în două feluri directă sau oblică." Grecii foloseau un instrumentar de
chirurgie foarte bine pus la punct (fig. 36).
Hipocrat este cunoscut şi prin aforismele sale; "cel mai bun medic este natura, căci vindecă
jumătate din boli şi nu-şi bârfeşte colegii", "Primum non nocere", "Când după delir urmează
somnul, acesta este un semn bun", "Bătrânii au în general mai puţine boli decât tinerii, dar aceste
boli care le au ei se cronicizează uşor şi durează de obicei până la moarte", "Toate bolile apar în
fiecare sezon, dar unele sunt mai grave şi apar mai frecvent în anumite perioade ale anului".
Opera lui Hipocrat a fost tradusă pentru prima dată în latină în anul 1525 de către medicul
italian Marco Fabio Calvo din ordinul papei Clement al Vll-lea, iar în anul 1533 a apărut la Basel,
în ediţie greacă "Corpus Hippocraticus".
După Hipocrat, ginerele acestuia, POLIB a scris tratatul "Despre natura omului", în care este
expusă teoria umorală a constituţiei corpului omenesc.
Grecii considerau că orice lucru era format din patru elemente: aerul, apa, focul şi pământul.
De aici rezultă cele patru umori ale corpului uman: sângele, flegma, bila galbenă şi bila neagră (fig.
39). Boala survenea când era perturbat echilibrul celor patru umori.
Marele filozof grec PLATON (427-347 î.e.n.) a avut preocupări medicale. El credea că
măduva spinării este locul unde începe să se formeze omul, fiind sediul sufletului, iar în prelungirea
sa creierul este sediul judecăţii.
ARISTOTEL (388-322 î.e.n.), discipolul lui Platon şi fiu de medic, este considerat unul din
marii oameni ai istoriei ştiinţelor. După moartea lui Platon, el părăseşte Atena şi se fixează în Asia
Mică unde îşi face studiile în biologie, ocupându-se cu disecţia. Se pare că el este fondatorul
anatomiei comparate şi al embriologiei. Ca şi Hipocrat el credea în constituţia corpului omenesc din
cele patru umori, teoria umorală expusă mai târziu de către Galenus, va domina secole de-a rândul
doctrina fundamentală a întregii medicini. A scris în 10 cărţi "Istoria animalelor", iar în două cărţi
un tratat asupra plantelor. Aristotel a influenţat favorabil înclinaţia lui Alexandru cel Mare pentru
medicină şi a murit la doi ani după acesta.
Deşi se pare că Aristotel nu a făcut disecţii pe cadavre umane, el a raportat la corpul omului
observaţiile ce le-a făcut pe animale. După afirmaţiile lui Galenus, Aristotel este primul care a
împărţit corpul omenesc în: cap, gât, pântece, braţe şi gambe. El a dat numele celor trei cavităţi ale
4
inimii, afirmând că există un ventricul drept, unul stâng şi unul mijlociu şi că toţi trei comunică cu
plămânii. Pentru Aristotel inima este originea nervilor ca şi a venelor, iar "creierul este o masă de
humă şi flegmă care modelează căldura inimii".

Medicina romană

Dorinţa de cunoaştere ştiinţifică care există în Roma antică a fost moştenită de la greci,
babilonieni şi egipteni. Cunoştinţele medicale proveneau din aceleaşi surse, pentru că sistemul
medical roman era primitiv şi fără o bază ştiinţifică. De altfel, romanii nu considerau necesar că
medicina merită să fie studiată separat. A studia şi practica medicina era sub demnitatea unui
cetăţean educat. În consecinţă, nivelul medicinii era foarte scăzut.
Marţial protesta contra metodelor clinice ale învăţământului medical introduse de către
Hipocrat. Romanii nu apreciau deci medicii greci şi metodele lor, dar nu aveau cu cine să-i
înlocuiască. Această aversiune împotriva grecilor a durat până în era creştină, când încă mai sunt
criticaţi de către PLINIU CEL BĂTRÂN (23-79 e.n.). În opera sa "Istoria naturală" el regretă că nu
sunt legi pentru a-i pedepsi pe medicii ignoranţi şi că pedeapsa capitală nu li se poate aplica; mai
mult, ei învaţă din suferinţele noastre şi experimentează făcându-ne să murim".
Singurele progrese medicale ale romanilor sunt în domeniul igienei publice şi a organizării
serviciilor medicale ale armatei, domenii în care romanii sunt foarte întreprinzători. Ei au introdus
măsuri sanitare extrem de utile, întărite prin decrete guvernamentale. O proclamaţie din anul 540
î.e.n. interzicea înhumările în interiorul zidurilor cetăţilor, o altă ordonanţă obliga edilii oraşelor să
vegheze asupra curăţeniei străzilor şi apelor. Acest ultim proiect a fost pus în aplicare şi este probat
prin ruinele celor 14 mari apeducte care furnizau Romei 150 milioane de decalitri de apă potabilă
într-o zi.
Romanii nu ignorau faptul că unele boli erau induse de apa murdară cu dejecte umane şi
chiar de zonele mlăştinoase. De aceea se găsea apă curată în locurile private şi publice: în terme, în
localurile cu băuturi, în bucătării şi chiar în latrine (fig. 40). Eruditul VARON (116-27 î.e.n.)
anticipa teoria germenilor atunci când el declara că mlaştinile produc creaturi minuscule invizibile
care produc maladii grave.
În timpul Romei imperiale (secolul I î.e.n. - sec V e.n.) romanii mergeau la terme (băi
publice, calde şi reci) pentru a se întâlni unii cu alţii, dar mai ales pentru păstrarea igienei personale
şi pentru a asculta de prescripţiile medicului. Pielea era unsă cu ulei, apoi fricţionată cu diferite
soluţii care îndepărtau sudoarea, precum şi paraziţii (păduchii) (fig. 41). Părul era tratat şi spălat.
În organizarea serviciului medical al armatei romanii s-au autodepăşit. Aceste servicii, care
se pare că erau foarte bine organizate, aveau defectul că respectau foarte mult regulamentele
militare, neavând supleţea şi abilitatea necesare pentru tratamentul bolnavilor. Având în special
dezvoltată chirurgia, romanii aveau un instrumentar din bronz foarte variat (fig. 42), multe din
aceste instrumente avându-şi echivalentul contemporan.
Expansiunea imperiului nu s-a făcut fără războaie şi fără morţi şi răniţi. lulius Cezar (101 -
44 î.e.n.) a fost acela care a impus ca medicii să fie prezenţi pe câmpul de bătălie, acordând îngrijiri
de urgentă legionarilor răniţi. Bolnavii erau apoi transportaţi până la infirmierii de război
(valetudinaria) fig 43.
Punerea ventuzelor (fig. 44) era curentă la romani, această practică debarasând corpul de
substanţe toxice şi de umorile "viciate". O ampulă conţinând o bucată de tifon pe cale de a arde, era
aplicată pe piele. Tifonul arzând, consuma aerul din interiorul ampulei, care rarefiindu-se, făcea ca
ventuza să adere de piele. Se aplicau atât ventuze simple cât şi ventuze scarificate pe părţi ale
corpului incizate sau rănite pentru a extrage puroiul şi sângele.
Unii chirurgi romani practicau intervenţii chirurgicale pentru cataractă, ei fiind în fapt primii
oculişti sau oftalmologi (fig 44).
Cu mai bine de 2000 de ani înaintea electroşocului, romanii foloseau peştele torpilă care era
introdus într-un rezervor cu apă de mare unde se scufundau şi bolnavii paralizaţi sau cu dureri
5
articulare şi musculare, care primeau un şoc electric de aproximativ 500 volţi (fig. 45).
Medicii romani prescriau repausul, băi, regimuri alimentare şi remedii pe bază de plante. Ei
cunoşteau sute de vegetale, dar în număr mai mic decât contemporanii lor chinezi.
DISCORIDE (60 e.n.), supranumit Pedanuis, medic în timpul lui NERO, urmând armata
romană în războaie a acumulat cunoştinţe botanice considerabile, pe care le-a publicat în "De
Universa Medicina", tratat farmaceutic care descrie mai mult de 600 plante, dar şi produse de
origine animală şi minerală, din care numai o cincime sunt recunoscute astăzi ca medicinale.
Acest tratat, cu ilustraţii de mare frumuseţe, a rămas timp de mai multe secole cartea de bază
a farmacologiei.
Romanii sunt autorii unei inovaţii: spitalul, care a supravieţuit până în zilele noastre. Există
o legendă în legătură cu apariţia primului spital. O mare epidemie a izbucnit la Roma în anul 293
î.e.n. şi o misiune romană a fost trimisă în Grecia, la şcoala de medicină din EPIDAUR, pentru a
cere ajutor şi sfaturi. Când misiunea s-a întors ea avea la bordul navei un şarpe sfânt din templul lui
Esculap. Când galera naviga pe Tibru şarpele a alunecat în apă şi înnotând a ajuns în insula
Tiberina. În acest moment epidemia a încetat şi mai târziu, pe locul unde a ajuns la ţărm şarpele, s-a
construit un spital, care mai există şi în zilele noastre: "Ospedale dei Fattebenefratelli". I
Primul spital roman s-a construit din iniţiativa autorităţilor civile, dar extinderea lor în
cadrul imperiului s-a datorat armatei. Pe măsură ce graniţele imperiului roman se extindeau, se
construiau spitale militare mari în diferite puncte strategice de-a lungul căilor de comunicaţie, ale
căror ruine se mai pot vedea şi astăzi. Mai târziu, autorităţile au deschis la Roma "valetudinarii" sau
infirmerii pentru civilii săraci. Descoperiri recente făcute la Pompei arată că locuinţele medicilor
puteau servi, în diverse ocazii, ca "clinici private" pentru bolnavii mai bogaţi.
Se poate conclude că romanii erau mai preocupaţi de organizarea serviciilor lor, decât de
progresul medicinii.
Medicina romană a avut reprezentanţi marcanţi mai puţin numeroşi decât alte civilizaţii.
Pe timpul împăratului Traian (sfârşitul secolului I şi începutul secolului II e.n.) a trăit
medicul grec RUFUS din Ephes, pe care Galenus l-a citat des ca unul din cei mai distinşi medici,
care făcea vivisecţie pe sclavi pentru a studia anatomia. El a scris un tratat "Despre numele părţilor
corpului omenesc" în 4 capitole care reprezintă stadiul anatomiei pregaleniste şi îl considerăm ca
prima preocupare asupra nomenclaturii anatomice. A mai scris despre bolile rinichilor şi vezicii,
despre medicamentele purgative.
AULUS CORNELIUS CELSUS a trăit la Roma pe vremea împăraţilor Tiberiu, Caligula, Claudiu şi
Nero, deci în secolele I şi II e.n. Dintre scrierile lui, "De arte medica" este cea mai cunoscută şi
tradusă în mai multe limbi. Celsus a cuprins rezumativ în două cărţi tot ce s-a practicat în chirurgie
înaintea lui. De la el ne-a rămas metoda de plastie cutanată (la faţă) prin alunecare şi tot el a descris
cataracta.
El a protestat vehement împotriva vivisecţiei, în special îl critică pe Alkmaion din Kroton,
pentru actele sale crude, barbare şi nelegitime de a diseca oamenii vii, potrivindu-se cu îngrădirile
religiei creştine, atunci în ascensiune.
În tratatul său care se presupune a fi compilat de la greci, descrie o metodă de extirpare a
amigdalelor (asemănătoare cu cea actuală), o operaţie particulară şi îndrăzneaţă de excizie a guşei,
operaţii pentru calculi şi hernii. El spunea că cel care vrea să devină chirurg trebuie să aibă o serie
de calităţi: "trebuie să fie un tânăr de vârstă medie, să aibă mâna sigură şi fermă şi să fie la fel de
îndemânatic cu mâna stângă ca şi cea dreaptă; trebuie să aibă o vedere clară şi pătrunzătoare, un
spirit întreprinzător, să fie suficient de tare pentru a nu se lăsa impresionat de strigătele bolnavului,
ceea ce I-ar determina să se grăbească să termine operaţia sau să taie mai puţin decât trebuie;
singura sa dorinţă să fie cea de a salva pacientul".
Dar, cel mai renumit medic roman a fost CI. Galenus (129-201 e.n.), născut la Pergam în
Asia Mică, tatăl său Nicon fiind senator şi un om erudit, filozof, matematician şi arhitect. El îl
trimite pe Galenus mai întâi la Smirna pentru a învăţa filozofie, şi apoi la Alexandria pentru a învăţa
medicina. După ce şi-a trecut examenele, la vârsta de 28 de ani Galenus intră ca medic la o şcoală
de gladiatori, ceea ce i-a oferit posibilitatea să studieze o multitudine de răniri. Având o mare
6
încredere în capacităţile sale el renunţă la şcoala de gladiatori şi îşi încearcă norocul la Roma, de
unde însă după câţiva ani se reîntoarce la Pergam, fără a se ştii cu precizie cauza. După unii ar fi
fugit din cauza unei epidemii de pestă, dar mai probabil că a intrat în conflict cu confraţii săi romani
şi a hotărât să se retragă pentru o perioadă de timp şi să revină după ce "furtuna" se va linişti.
Datorită stimei de care se bucura totuşi, el este rechemat la Roma de către împăratul Marc Aureliu.
Galenus a fost mai bun filozof decât medic. El a contribuit de asemenea şi la progresul
anatomiei, dar disecţia pe cadavre umane fiind interzisă, el a disecat pe animale (porci, maimuţe),
crezând că anatomia acestor animale este identică cu cea a omului. Cu toate acestea el a făcut unele
precizări foarte interesante pentru acea vreme. Galenus demonstrează că arterele sunt pline cu sânge
şi nu cu aer şi că sângele are o mişcare de flux şi retrux provocată de acţiunea centrifugă a inimi.
Traversând plămânii, sângele se umple cu "spirit vital". După Galenus sângele ar trece prin septul
interatrial dintr-un atriu în celălalt, părere care va persista secolele ulterioare.
Se pare că Galenus a scris peste 500 de lucrări, dintre care 80 au rămas posterităţii, celelalte
fiind distruse de incendiul casei sale de la Roma.
Fiziologia şi patologia lui Galenus se bazau pe teoria umorală la modă în vremea sa.
Tratamentul bolilor constă în prescrierea medicamentului care să reechilibreze umorile
organismului: o boală cu febră trebuia combătută cu medicamente care să răcească organismul şi
invers. Conform teoriei galenice, existau mii de droguri, iar o singură prescripţie medicală conţinea
uneori până la 100 de droguri.
Galenus s-a bucurat de o mare reputaţie în timpul vieţii, reputaţie care s-a amplificat după
moartea sa. Reputaţia sa a fost atât de mare încât după moartea sa orice cercetare în domeniul
anatomiei şi fiziologiei a luat sfârşit, considerându-se că Galenus a descoperit şi descris tot ceea ce
un medic avea nevoie să ştie în aceste domenii. Din cauza caracterului său nesociabil, veşnic
certăreţ, el nu a putut să facă o şcoală, aşa cum a făcut Hipocrat.
Lucrările lui Galenus cuprind domenii variate: anatomie, patologie, farmacologie:
"Preparaţii anatomice", "Oasele", "Despre disecţia muşchilor", "De uzul partium corporis humani",
"Facultăţile naturale", "Rolul mediastinului şi pleurei", "Studenţilor", "Medicamente". De la el
provine denumirea de "Galenica".
Galenus a făcut demonstraţii publice de vivisecţie pe animale; a observat instalarea
paraliziei prin secţionarea măduvei, digestia gastrică la capre şi la maimuţe, afonia la câini după
secţionarea nervilor recurenţi. A descris muşchii masticatori şi împărţea corpul omenesc în patru
părţi: pântece, piept sau torace, cap şi extremităţi. La torace şi pântece distingea părţi conţinătoare şi
conţinute. Peritoneul formează învelişul tuturor viscerelor. Arată că ficatul primeşte venele
intestinului venite prin mezenter, a căror unire formează vena portă (fig. 46). Pentru Galenus ficatul
este organul în care se formează sângele şi locul unde îşi au rădăcina toate venele. Descrie uterul,
numindu-l matrice, nivel la care se produce amestecul "sămânţei" femeii şi a bărbatului.
Inima este tare şi cărnoasă, constituită din fibre ca şi muşchii, fiind originea arterelor şi a
mişcărilor numite puls. A descris 7 perechi de nervi de la creier şi cerebel: I nervii optici; II nervi
motori ai muşchilor ochiului; III nervi gustativi pentru limbă; IV nervi pentru palat; V nervi pentru
ureche; VI nervi pentru stomac, intestin şi mezenter; VII nervi motori ai limbii. A descris nervii
spinali.
Patricienii romani priveau cu neîncredere orice formă de activitate intelectuală şi aveau un
dispreţ suveran pentru tot ceea ce nu era o activitate virilă, adică războiul şi viaţa politică. Restul
reprezenta o activitate decadentă. Printre activităţile intelectuale, medicina era la Roma cea mai
dispreţuită, cu toate că romanii sunt recunoscuţi ca igienişti foarte buni. Activităţile guvernamentale
se refereau şi la măsuri de protecţie în caz de epidemie, de a organiza un serviciu sanitar în armata
imperială, de a construi reţele de canalizare la Roma. Dar să se studieze cauzele îmbolnăvirilor, să
cunoască anatomia şi fiziologia erau aspecte decadente ale activităţii intelectuale.
Medicina la Roma a fost mult timp redusă la o activitate domestică, executată de unii sclavi,
care aplicau unele reţete simple şi nepericuloase. De aceea la romani medicina a fost o artă de
import din Grecia, Asia Mică şi Alexandria şi de aceea romanii nu aveau un zeu al medicinii. Cultul
lui Esculap a fost introdus la Roma în 293 cu ocazia unei epidemii de pestă care a făcut ravagii.
7
Galenus a descris nu numai "perioada critică" a bolii, dar şi evoluţia bolii în 4 stadii: debut,
dezvoltare, stare şi terminare (defervescenţă), aceasta în ceea ce priveşte bolile acute. Inflamaţia
locală este descrisă de către Galenus astfel: eritem (roşeaţă), tumefacţie, durere, căldură, impotenţă,
deci aşa cum este descrisă în tratatele cele mai recente.
Galenus avea un ochi foarte bun de clinician şi unele descrieri ale sale sunt încă actuale.
Astfel el spunea despre holeră că este "o boală subacută, de o gravitate extremă, care deprimă rapid
bolnavul din cauza vărsăturilor violente şi a diareei profunde". "Turbarea este o boală consecutivă
muşcăturii unui câine maniac. Ea se însoţeşte de o aversiune faţă de băuturi, de convulsii şi de
hohote de plâns spasmodice".
Semiologia lui Galenus se bazează pe un studiu foarte precis al simptomelor. "Clinicianul
trebuie să se intereseze de manifestările prezente şi trecute, examinând el însuşi simptomele actuale
şi informându-se despre antecedentele bolnavului nu numai de la bolnav, ci şi de la cei apropiaţi
lui".
Printre principalele manifestări ale bolii, el se interesa de puls, căruia îi descrie patru tipuri:
mic, mare, rapid şi lent. Dar ia în considerare şi alte manifestări: caracteristicile urinii, tipul febrei şi
mai ales caracterele durerii. Galenus afirmă că prin simptome poţi ajunge la organul bolnav.
Terapia galenică este mult mai bogatâ decât cea a predecesorilor săi. Galenus a practicat cu
certitudine intervenţii chirurgicale şi obstetricale. Dar el nu a lăsat nici o lucrare despre chirurgie
sau obstetrică, însă a lăsat multe scrieri despre igienă, dietă, fitoterapie şi mai ales farmacologie.
Alături de sângerări, purgative, revulsive, igienă şi dietă, Galenus apelează la farmacologie,
care de la DISCORIDE, se îmbogăţise foarte mult. Această farmacie, care a luat şi şi-a păstrat
numele de "galenica" comportă după unii aproape 500 produse de origine vegetală (după alţii chiar
mii), fără a mai socoti drogurile de origine minerală.
Contrar empiricilor, Galenus caută să raţionalizeze utilizarea farmacologiei existente,
adaptând prescrierile la fiecare tip de boală şi debarasând farmacologia de toate produsele fanteziste
de origine animală sau umană, introduse de către şarlatani. Faimosul "teriac" care conţine 70 de
produse, în primul rând opiacee, a fost preparat de către Galenus şi va rămâne ca un medicament
minune tot Evul Mediu.

8
CURSUL NR. 3

MEDICINA ÎN EVUL MEDIU (1096- 1453)

Evul Mediu a fost considerat întotdeauna ca o epocă obscurantistă, decadentă şi de stagnare din
cauza feudalismului şi a bisericii. Ori, dacă acest fapt este adevărat din punct de vedere medical, este
injust de a acuza feudalismul şi biserica de a fi restrâns libertatea gândirii în Europa. Să nu uităm că în
aceste perioade critice oamenii preferau să se încline în faţa unei autorităţi dictatoriale, neexistând
decât două alternative: sau un pumn de fier sau o anarhie completă. Căderea Imperiului Roman
Occidental a lăsat Europa dezmembrată, fără o guvernare, la bunăvoinţa popoarelor migratoare. Înainte
de toate era nevoie de o solidă guvernare centrală, sub protecţia căreia să se dezvolte o nouă organizare
socială. Singură, biserica putea organiza formarea unei Europe noi. Timp de mai multe secole, istoria
Europei va consta într-o lentă fuziune a triburilor, ca să poată rezulta apoi ceea ce ar semăna cu o
naţiune. În această perioadă de reconstrucţie, biserica creştină a jucat un rol principal datorită minunatei
sale organizări, autorităţii sale centralizate şi disciplinei sale. Sub iniţiativa bisericii, cruciadele au
ajutat la crearea unui sentiment de fraternitate printre oameni, mai ales printre seniori, care se luptau
mereu între ei şi care acum aveau o cauză comună. În această luptă între colectivism şi anarhie, a
trebuit sacrificată independenţa individului de fiecare dată când ea intra în conflict cu autoritatea care
în aceste vremuri era biserica.
Enorma maşină a Imperiului Roman cade sub puterea invaziunilor barbare care fac să se rupă
limitele autorităţii imperiale. Puterea împăratului roman slăbeşte şi devine mai mult teoretică.
Insecuritatea antrenează fărâmiţarea geografică. Mici grupuri de oameni se baricadează în oraşe
fortificate sau în castele. Comunicările intelectuale devin din ce în ce mai rare. Puterea este exercitată
nu de către o autoritate centrală, ci de mici potentaţi locali legaţi între ei printr-o serie de drepturi şi
îndatoriri garantate prin jurământ: s-a născut feudalismul. În paralel, creştinismul, deja oficializat în
imperiu de către Constantin (312 e.n.), devine o forţă politică. Administraţia bisericii se suprapune
administraţiei locale, imperiale mai întâi, feudale după aceea. Construcţia lumii feudale, care apare în
forma sa cea mai perfectă în secolul XIII, se bazează pe puterea bisericii. Toată societatea feudală este
fondată pe jurământul care garantează îndatoririle şi drepturile vasalului şi suzeranului. Evreii, arabii şi
bancherii nu sunt decât toleraţi şi ei nu există Iegal. Atunci când Papa excomunică un om politic, lui i
se retrag toate drepturile politice şi materiale. Această coliziune între puterea politică şi cea religioasă
cunoaşte şi ciocniri, exemplele în istorie fiind numeroase.
Ce se întâmplă cu medicina în lumea medievală? În afara unor oaze de toleranţă (Salerno,
Montpellier, Bologna, Paris, Padova), nu va exista în Evul Mediu o medicină teoretică şi practică
propriu-zisă. Dante scria că "medicina îşi are frontierele sub mantaua filozofiei". Ori, filozofia servea
teologia, ortodoxismul religios dominând toate ştiinţele. Pe plan teoretic, filozofii amatori de medicină
sunt supuşi autorităţii religioase şi sunt aproape toţi preoţi destul de limitaţi în lucrările lor, pentru a nu
se îndepărta de dogmă şi vor trece mulţi ani până când medicina să se despartă de religie. Preoţii nu
aveau voie, teoretic, să aibă vreun contact cu femeile şi obstetrica era lăsată în mâinile unor matroane
ignorante. Credinţa reîncarnării interzicea orice studiu anatomic pe om. Bolile erau considerate ca
pedepse divine şi pe plan teologic era scandalos să lupţi împotriva voinţei divine. Dogmatismul religios
va fixa cunoaşterea medicală la nivelul medicinii lui Galenus. Orice cercetător care îndrăznea să
contrazică pe maestrul din Pergam, era considerat ca eretic.
Timp de aproape 8 secole (400-1200) dorinţa de cunoaştere şi ştiinţele clasice care au reuşit să
supravieţiuască în debandada care a urmat dezmembrării imperiului roman, au trecut în mâinile
bisericii şi este o fericire că această forţă a supravieţuit. În aceste perioade tulburi nu se putea gândi
decât la a se conserva ceea ce exista deja. Trebuie recunoscut că nu s-a făcut aproape nici un progres în
domeniul nou al medicinii Călugării prezentau un interes redus, ei mulţumindu-se să calmeze bolnavii
care veneau şi le cereau ajutor. Cercetarea medicală se găseşte într-un punct mort şi puţinele cunoştinţe
de anatomie şi fiziologie păreau a fi pierdute. Noile metode de diagnostic, cărora Hipocrat şi Galenus le
dădeau atâta importanţă se reduc la
metode empirice. Superstiţia apare din nou, astfel că incantările şi formulele magice îşi reiau locul
pierdut în tratamentul bolilor.
Bolnavii întotdeauna au căutat sfaturi şi remedii pentru bolile lor. Era inevitabil ca în absenţa
unui corp medical organizat să se adreseze preoţilor. Adresabilitatea fiind mare, preoţii, călugării şi
chiar călugăreiţele, au fost forţaţi să înveţe să prescrie unele forme de tratament pentru cei care veneau
să le implore ajutorul. Este un curios amestec al remediilor cu magia şi ritualurile, medalii şi relicve.
Din cauza faptului că se ajungea ca preoţii să se ocupe mai mult cu vindecările, în anul 1139 Papa
Inocenţiu al lll-lea decretează că preoţii tebuie să se ocupe mai mult de îndatoririle spirituale şi li se
interzice strict să elibereze medicamente. Deoarece nu este respectată interdicţia, 30 de ani mai târziu
Papa Alexandru al lll-lea se vede nevoit să interzică preoţilor să asiste la conferinţe medicale,
ameninţându-i cu excomunicarea în caz de neascultare. Cu toate acestea preoţii continuă să se
intereseze de medicină şi se ajunge la un compromis: chiar dacă preoţii au dreptul să prescrie

1
medicamente ei trebuie să renunţe la chirurgie. Se revine la concepţiile vechi. Chiar şi acei care nu
considerau bolile ca o pedeapsă pentru păcătoşi le considerau ca pe nişte încercări pe care trebuiau să le
suporte cu resemnare. Aceste pedepse ale cerului trebuiau combătute prin rugăciuni permanente deci,
trebuiau adaptate teoriile medicale la învăţământul religios.
În vechile manuale se găseau uneori ornamente care arătau maniera în care semnele zodiacale
influenţează funcţia organelor corpului uman. Aceste semne păgâne au fost înlocuite cu nume de sfinţi:
Sfântul Blaise coordona funcţiile gâtului, sfântul Appoline dinţii, sfântul Laurent spatele, sfântul
Bernadin pulmonii, sfântul Erasmus abdomenul. Se găseau sfinţi care patronau toate bolile şi
infirmităţile, ca şi pentru toate funcţiile organismului. Alţi sfinţi şi sfinte aveau puterea de a vindeca
unele boli şi era indicat să te rogi lor pentru a te vindeca. Terminologia medicală suferă schimbări mari
pentru a se conforma exigenţelor bisericii.
În secolul al Xl-lea sfântul Bernard, fondatorul ordinului Cistercienilor interzicea călugărilor săi
să studieze cărţile medicale. Ba mai mult, le interzicea să prescrie medicamente: trebuia numai să te
rogi. Dar aceste interdicţii nu interesau toate ordinele. În mănăstirea carolingiană St-Gall din Elveţia
exista un spital bine conceput şi o grădină în care călugării cultivau un mare număr de plante
medicinale.
În această vreme este adevărat că biserica fondează ospicii, dar acestea erau mai degrabă locuri
de refugiu pentru săraci decât spitale în care bolnavii puteau obţine ingrijiri medicale. La sfârşitul
secolului V, sfântul Augustin a rezumat atitudinea bisericii în ceea ce priveşte boala astfel: "Toate
bolile creştinilor provin de la demoni care se îndârjesc împotriva noilor botezaţi şi chiar asupra noilor-
născuţi nevinovaţi". În această epocă mortalitatea infantilă era foarte crescută. Perseverând în ideea că
bolile erau provocate de către demoni, biserica trata bolnavii cu ajutorul rugăciunilor, exorcismului cu
mâinile, expunerii de relicve. Cea mai mare parte a tratamentelor puneau în joc factorii psihologici,
importantele ceremonii religioase obţinând efecte extraordinare într-o epocă în care cea mai mare parte
a bolnavilor nu primeau nici un remediu.
Atingerile cu mâinile de către rege (”atingerea regală”) era o metodă de tratament pentru 2 boli:
scrofuloza sau "răul regelui" (abces rece fistulizat de origine tuberculoasă a ganglionilor gâtului) şi
epilepsia.
În Franţa această ceremonie începe din timpul domniei lui CLOVIS (496). Ludovic al XIV-lea
ar fi atins 2-3000 persoane. Regele PHILLIPE de VALOIS (1328-1350) ar fi vindecat sute de bolnavi
fără cea mai mică intervenţie chirurgicală. Fiecare pacient admis în prezenţa regală primea o monedă
de aur sau "piatră de atingere", chiar dacă era sau nu vindecat. Pentru a face economie, mai târziu
dimensiunea acestor monezi s-a redus foarte mult.
În Anglia această tradiţie începe în secolul al Xl-lea, practica fiind instituită de către regele
Eduard (confesorul) şi moştenită de fiecare dintre descendenţii săi. Mai târziu această practică devine
dreptul divin al tuturor regilor. Cum solicitatorii erau numeroşi, ceremonia trebuia organizată. Mai întâi
pacienţii erau examinaţi de către medicul curţii regale, care îi respingea pe cei care nu-i convenea. Apoi
el cerea bolnavului o confirmare a faptului că nu a mai fost atins de mâinile regale pentru aceeaşi boală.
În final pacienţii primeau permisiunea de a intra la rege, ulcerele lor erau atinse de către suveran şi îşi
primeau moneda de aur (fig. 48).
În Anglia acest obicei s-a păstrat până în timpul reginei Ana care încuraja bolnavii de a veni la
patul său. După moartea acestei regine se renunţă la obicei.
Bolnavul medieval adresa rugile sale şi aducea ofrande la numeroşi sfinţi vindecători.
Fig. 49 reprezintă pe sfânta LUCIA de SIRACUZA martirizată în secolul III în timpul
persecuţiei creştinilor de către împăratul roman DIOCLEŢIAN. Ea este patroana persoanelor suferinde
de boli de ochi.
Fig. 50. De origine arabă, sfinţii COME şi DAMIAN, erau fraţi şi exersau gratuit profesia de
medic. Împăratul DIOCLEŢIAN i-a decapitat în jurul anului 295 pentru că au refuzat să se dezică de
creştinism. Legenda spune că ei puteau înlocui gamba gangrenată a unui bolnav cu gamba unui individ
în pragul morţii.
Fig. 51. Practica sângerării era foarte populară în Evul Mediu şi avea la bază ideea unui sânge
în exces sau a unui sânge otrăvit, care rupea echilibrul umorilor corpului omenesc. Grafice complexe
indicau, în funcţie de boala de tratat, unde trebuia să intervi cu cuţitul pentru sângerare. Erau utilizate în
acest scop şi lipitorile.
Fig. 52. Practicienii medievali foloseau şi metoda interogării bolnavului, îi ascultau şi le luau
probabil pulsul. Dar, pentru ei examenul urinii, uroscopia, era foarte importantă. La urină ei apreciau
aproape 30 de caracteristici: culoarea, aspectul, mirosul, gustul, consistenţa, sedimentul, pe baza cărora
se punea diagnosticul şi tratamentul. Urina era recoltată la cântatul cocoşilor în vase de sticlă şi
recipientul de sticlă (MATULA) va deveni simbolul corporaţiei medicilor medievali.
Fig. 53. În Evul Mediu, bezoarzii (concreţiuni patologice care se formau în stomac, pântece,
intestin şi pe căile biliare ale caprei, oii şi vacii) aveau puteri magice împotriva "otrăvurilor" corpului.
Fig. 54. "Teoria semnelor" conform căreia infuzia din petale în formă de inimă a unor plante
sălbatice, vindeca durerile de inimă. Rădăcinile de mandragora, care se asemănau cu bazinul sau gamba
omului, favorizau concepţia.
Şcoala de medicină din SALERNO

Spre binele medicinii, în Europa Evului Mediu au rămas centre care întreţineau flacăra
civilizaţiei greceşti, în care totuşi ştiinţa medicală a mai făcut un pas înainte. Unul din aceste centre a
fost la SALERNO, nu departe de NEAPOLE. În timpul romanilor, Salerno era o staţiune climaterică la
modă. După căderea Imperiului Roman, oraşul devine un centru de întâlnire al spiritelor erudite. În
privinţa originii şcolii de medicină din Salerno există 2 variante: una, conform căreia ar fi fost înfiinţată
de către Carol cel Mare, iar cealaltă, după care ar fi fost creată de 4 magiştri: evreul ELINUS, grecul
PONTUS, arabul ADAL şi romanul SALERNO. Această şcoală era deschisă oamenilor de toate
naţionalităţile şi chiar femeilor. Era o fundaţie laică şi nu o sucursală a marii mănăstiri vecine, cea de la
MONTE CASINO. Între studenţii salernitani şi călugării benedictini din Casino existau relaţii dintre
cele mai cordiale şi studenţii salernitani erau autorizaţi să frecventeze frumoasa bibliotecă a mănăstirii.
Creată în cursul secolului IX, şcoala din SALERNO atinge apogeul în secolul XI şi îşi începe declinul
în secolul XIII. Celebră în toată Europa, ea conferea tânărului medic o reputaţie imediată, şcoala din
Salerno fiind prima care cerea oricărui medic să aibă o diplomă. Decretul privind această obligativitate
a fost dat în 1140 de către regele Roger al ll-lea al Siciliei. Şcoala din Salerno nu dădea numai
instrucţiuni utile din punct de vedere medical, ci şi precepte morale după care să se conducă arta de a
vindeca (trebuie chestionat mesagerul şi astfel se poate impulsiona bolnavul şi să-i câştigi încrederea
spunându-i despre boala sa, chiar dacă nu-i poţi descoperi diagnosticul; vei accepta ceea ce-ţi va da să
bei şi trebuie să-i lauzi, dacă este cazul, frumuseţea peisajului şi a casei; după aceea trebuie să-i iei
pulsul ţinând cont că prezenţa ta îl poate accelera; să nu eziţi să-ţi dai o părere; să-i spui bolnavului că-l
vei vindeca cu ajutorul lui D-zeu şi spune-le membrilor familiei că este un caz dintre cele mai grave; nu
privi pofticios la soţia, fiica sau servitoarea bolnavului; dacă te invită la masă nu te precipita spre locul
de onoare, pentru că oricum ţi-l va oferi gazda; când pleci mulţumeşte pentru atenţiile cu care ai fost
înconjurat. Pentru a fi răsplătit este mai bine ca să-i sugerezi decât să-i afirmi categoric onorariul: "cu
ajutorul lui Dumnezeu I-am vindecat şi mă rog la Dumnezeu să-l ţină în continuare sănătos; dacă un alt
membru al familiei va avea nevoie de ajutorul meu voi veni cu plăcere având în vedere faptul că am
păstrat o amintire plăcută relaţiilor cu dumneavoastră".
În cele două secole de la înfiinţare, spitalul din Salerno a primit numeroşi cruciaţi răniţi care
traversau Europa în drumul către casele lor.
Cea mai cunoscută lucrare a şcolii salernitane este "Regimen Sanitatis Salernitanum".
Deşi în cea mai mare parte a spitalelor universitare femeile sunt admise abia la sfârşitul
secolului XIX, la Salerno sunt admise în plin Ev Mediu, dar ele sunt atent supravegheate. Directorul de
studii trebuie să fie căsătorit. În 1095 Trota (Tratula) absolventă la Salerno a scris "Bolile femeilor",
lucrare ginecologică care în două capitole conţine şi sfaturi pentru îngrijirea nou-născuţilor, dar şi
sfaturi pentru frumuseţe.
O altă femeie care a studiat la Salerno a fost SICHELGARTA, foarte pricepută în toxicologie.
GUY de CHAULIAC în cartea sa "Marea chirurgie" afirmă că femeile-medic din Salerno
aparţin celei de-a cincea sau chiar ultimei categorii de chirurgi.
Din perioada în care şcoala din Salerno intră în declin, MONTPELLIER (fig. 54 bis) devine
primul centru universitar de învăţământ medical din Europa şi chiar din lume. Reprezintă cea mai
veche facultate de medicină, fiind fondată la 17 august 1220 de către cardinalul CONRAD
d'HURACH. Oraşul Montpellier era o staţiune climaterică şi geografic era foarte bine situat, aici
venind studenţi nu numai din Franţa, ci şi din Spania, Italia şi din toată Europa medievală.
Oraşul depindea la origine de autorităţile religioase. Mai întâi de episcopul de
MAGUELONNE, apoi din 1085 trece sub suzeranitatea Papei. În 1204 trece sub suzeranitatea regilor
din Maiorca şi Aragon, iar din 1382 sub Charles al Vl-lea devine definitiv francez. Spiritul de
independenţă şi toleranţă ce caracterizează facultatea de medicină din Montpellier, se opune
intransigenţei facultăţii de medicină din Paris, conservatoare şi fidelă ortodoxismului dogmatic al
capilor bisericii.
Renumele şi popularitatea şcolilor de medicină din Evul Mediu creştea şi decădea în raport cu
capacităţile (faima) savanţilor, medicilor şi chirurgilor care făceau parte din corpul profesoral.
Istoria facultăţii de medicină din Montpellier cuprinde un număr mare de nume celebre şi de
lucrări care au dus renumele acestei şcoli.
ARNAUD de VILLENEUVE (1235-1312) de origine portugheză, absolvent de Montpellier, era
în acelaşi timp diplomat în teologie şi juristprudenţă. El era prieten cu Papa Bonifaciu al VIII-lea, care
l-a sfătuit să se ocupe numai de medicină şi să părăsească teologia.
Papa Bonifaciu spunea despre Villeneuve că este "cel mai mare om din lume". Exersa atât
chirurgia cât şi medicina. A fost primul care a fabricat tincturi obţinute din extracte din rădăcini şi
frunze tocate introduse în alcool. În căutarea "elixirului vieţii", el a descoperit un preparat medicinal
căruia ia dat numele de "apa vieţii" cu efecte terapeutice multiple. Autorităţile bisericeşti, declarând că
Villeneuve a făcut un pact cu diavolul, fac ca o parte din scrierile sale să fie arse în piaţa publică.

3
Din scrierile sale cele mai cunoscute: "Breviarul", un fel de manual de medicină la îndemâna
practicianului şi "Regimen sanitatis". Prima îl face celebru, Villeneuve întrevăzând importanţa
predispoziţiilor individuale şi a terenului în apariţia bolii.
Aforisme: "cel mai bun tratament este acela care dă rezultatele scontate prin metodele cele mai
simple"; "Terminologia este indispensabilă ştiinţei, dar nu se obţine niciodată o vindecare datorită
calităţilor unei simple formule".
GUY de CHAULIAC (1300-1367), fiu de ţăran, a studiat teologia şi medicina la Montpellier şi
Bologna şi a fost medicul şi chiar consilierul papei Clement al IV-lea şi a următorilor doi succesori ai
acestuia. Un om de o vastă cultură, el a fost medic şi expert chirurg. În lucrarea sa "Chirurgia Magna"
care i-a adus un renume universal, sunt descrise practici valabile şi astăzi:reducerea fracturilor prin
extensie, descrierea poziţiei Trendelemburg, lanţul cu manşete (perroquet) care-i permite bolnavului de
a se sprijini, de a lua poziţia aşezat.
JOHN of GADDESDEN (1280-1361) a studiat la Montpellier şi a devenit medicul aristocraţiei.
L-a îngrijit pe fiul lui Eduard al ll-lea, bolnav de variolă şi a obţinut ca acesta să nu fie desfigurat
învelindu-l într-un cearceaf roşu, ordonând ca perdele patului şi de la ferestre să fie tot roşii.
GADDESDEN este în felul acesta pionierul cromoterapiei GUTHRIE în 1725, în lucrarea sa History of
Physick scria că pentru GADDESDEN nimic nu era imposibil: ştia să dizolve calculii, să sustragă
umorile din gută cu ajutorul unui unguent, să învingă atacurile epileptice cu un colier şi să vindece
paralizia cu "apa vieţii".
LANFRANCHI a studiat la Bologna şi a fost exilat în 1290, ducându-se la Paris, unde a
importat chirurgia italiană. Lucrarea sa "Marea chirurgie" l-a făcut celebru, plasându-l în fruntea şcolii
de chirurgie franceze. Era un observator fin şi un chirurg foarte îndemânatic. Lucrările şi cercetările
sale asupra fracturilor craniene şi a herniilor sunt remarcabile. A fost printre primii care a protestat
împotriva obiceiului ca sângerările să fie lăsate pe mâna bărbierilor.
La facultatea din Montpellier în 1532 era profesor abatele Francois Rabelais (1494-1530) autor
al romanului "Gargantua şi Pantagtruel", care făcea disecţii pe cadavre.
Renumele şcolii din Montpellier a fost de scurtă durată şi apare o nouă şcoală, cea de la
PADOVA, a cărei facultate de medicină a fost înfiinţată în anul 1228, facultate în care primele
demonstraţii anatomice sunt citate în secolele XIII-XIV, în anul 1276 fiind dată prima dispoziţie
medico-legală.
Universitatea din Paris a fost fondată oficial în anul 1215 de către PHILIPPE AUGUSTE, iar
facultatea ei de medicină nu la mult timp după aceasta, dar în orice caz după cea din Montpellier.
Universitatea din Bologna a fost fondată în anul 1123, facultatea sa de medicină luând fiinţă în 1250. În
anul 1348 s-a deschis univeristatea din Praga (care a avut de la început şi facultate de medicină),
fondată de împăratul Romei, Carol al IV-lea, purtându-i numele: Universitatea lui Carol sau
Carolingiană. În decembrie 1425 Jean al IV-lea de Brabant obţine de la Papa Martin al V-lea o
autorizaţia (bulă) de a deschide la LOUVAIN în anul 1426, o universitate, prima din Ţările de Jos.
La Padova, în această perioadă este cunoscut Pietro de Montagnana (fig. 55), celebru ca
practician.
La Padova au studiat şi români. Primul român a fost Radu Mihnea, după 1591. Apoi au fost:
Alexandru Mavrocordat (tatăl viitorului domnitor fanariot Nicolae Mavrocordat), stolnicul Constantin
Cantacuzino (1667-1668) şi fiul sau Radu (Rodolfo), care a studiat dreptul.
La Paris sunt doi absolvenţi iluştrii rămaşi în istoria medicinii: Albertus Magnus (1192-1280)
domnican german şi Roger Bacon (1214-1294), franciscan englez. Ambii aveau cunoştinţe
enciclopedice şi erau foarte buni cunoscători în ştiinţe naturale, filozofie şi teologie. Dar, în timp ce
germanul s-a supus autorităţilor (bisericeşti), englezul era un gânditor independent. Se spune că Bacon
ar fi investit o parte din averea sa foarte mare în experienţe ştiinţifice. Lui i se atribuie mai multe
descoperiri: ar fi inventat telescopul, microscopul, ochelarii, un clopot pentru scafandri şi a prevăzut că
va veni o vreme când omul va putea zbura. În scrierile sale Bacon nu respectă dogmele bisericii şi şeful
franciscinilor îi întrerupe cursurile şi îl pune sub supraveghere la Paris, interzicându-i să mai publice
alte lucrări ştiinţifice. Dar "doctorul admirabil" cum era numit Bacon va beneficia de protecţia Papei
Clement al IV-lea şi va beneficia de oarecare libertate până la moartea acestuia, după care îi sunt din
nou interzise lucrările şi Bacon este închis. Deşi a fost în dizgraţia bisericii, Bacon are remarcabile
merite în practica medicinii, el fiind şi primul care recomandă aplicarea metodei experimentale în
medicină.

Pandemiile din Evul Mediu

Niciodată Europa nu a suportat atâtea îmbolnăviri ca în Evul Mediu. Deşi puţin populată în
raport cu perioada actuală, Europa Medievală a pierdut sute de mii de locuitori. De exemplu, Florenţa a
pierdut între 1/3 - 1/2 din locuitorii săi. Venită probabil din China, teribila pestă a traversat Persia,
Rusia şi Turcia, răspândindu-se în Europa unde a făcut ravagii. Se spune că în cinci ani a făcut peste 25
milioane de victime. Pesta neagră sau bubonică, transmisă la om de păduchele şobolanului, ajunsă în
Europa Occidentală în jurul anului 1346, era considerată de biserică ca o pedeapsă de la Dumnezeu.
Boala era răspândită prin intermediul navigatorilor. De exemplu, în Sicilia ea s-a răspândit în 1347 în
urma ancorării în portul Messina a două corăbii genoveze ai căror marinari erau bolnavi de pestă. Tot
aceste două corăbii au dus boala şi la Pisa, întinzându-se apoi în toată Toscana. Informaţii asupra
răspândirii şi simptomatologiei pestei avem de la călugărul Michel di Piazza, dar şi de la celebrul
romancier Boccacio, în romanul său Decameronul (tatăl său a murit de pestă). Prima epidemie de pestă,
"pesta justiniană", a devastat lumea între 541-580. La Constantinopol erau aproape 1.000 de morţi pe
zi, iar unele oraşe din occident au fost depopulate complet. Exemplul semnificativ este însă pesta din
anii 1346-1353, epidemia izbucnind aproape simultan în marile porturi ale Mediteranei Occidentale:
Messina, Veneţia, Genova, Marsilia, Barcelona. Epidemia loveşte o Europă Occidentală subalimentată
şi face ravagii mari. Cea mai gravă este pesta pulmonară, de 10 ori mai ucigătoare ca pesta bubonică şi
cu o propagare de 10 ori mai rapidă. În 1346 pesta va ucide în câteva luni 25 de milioane de europeni,
aproape un sfert din populaţie. Marsilia pierde în câteva luni aproape o treime din locuitori, Florenţa
100.000, Parisul 50.000, Londra 100.000 de locuitori, Viena 40.000.
Medicii erau conştienţi de neputinţa lor în faţa extinderii acestei calamităţi. Guy de Chauliac,
celebrul medic francez, ataşat persoanei papei Clement, spunea că această boală era umilitoare pentru
medici, deoarece nu o puteau vindeca şi că frica de contagiune interzicea vizitarea bolnavilor. Deoarece
nu-i puteau îngriji pe bolnavi, medicii nu primeau onorariu. Medicii nu luau decât măsuri profilactice
care erau insuficiente şi uneori chiar ridicole. Astfel facultatea din Paris recomanda o dietă specificând
că alimentele reci, umede şi apoase erau nocive. Peştele era nociv pentru că trăia în apă. Excesele de
abstinenţă, excitare, mânie şi beţie erau periculoase. Pentru că medicii credeau că aerul este plin de
miasme contagioase, cei care îndrăzneau să se apropie de bolnavi se îmbrăcau cu un costum special
(fig. 56) "în piele de Levant", în mâini aveau mănuşi, pe cap aveau o cagulă găurită în dreptul ochilor
unde aveau plasaţi doi ochi de cristal şi prevăzută cu un "respirator" umplut cu ierburi aromatice, acest
ansamblu de îmbrăcăminte dându-le aspectul de păsări mari cu cioc lung. Pentru purificarea aerului
erau încercate tot felul de antidoturi. Astfel, în camere erau plasate boluri cu lapte proaspăt, pe buzele
muribunzilor se punea pâine caldă, în speranţa de a fi resorbite otrăvurile bolii. Cirezi de rumegătoare
erau dispuse pe străzi pentru ca respiraţia lor să purifice atmosfera. În Balcani, în Ungaria se credea că
mirosurile foarte pestilenţiale ar putea împiedica apariţia bolii şi de aceea în camere erau ţinuţi ţapi.
Alţii propuneau să se amestece propria urină cu pelin şi să se bea în fiecare dimineaţă. Se foloseau
amulete şi se apela la vrăjitori.
Se foloseau recipiente speciale cu 8 sectoare, care conţineau petale parfumate şi ierburi
mirositoare pentru a asana atmosfera, a îndepărta boala şi a vâna moartea (fig. 57).
Diferite instrumente metalice (fig. 58) erau folosite încălzite la roşu pentru a cauteriza colecţiile
purulente din pesta bubonică, dar şi pentru a închide ulceraţiile pielii şi plăgile amputaţiilor. Aceste
instrumente erau lungi pentru a putea permite medicilor sau celor care le utilizau să stea la distanţă de
bolnav şi să nu se contamineze (în special în lepră sau pestă).
Din fericire guvernanţii şi edilii erau mai bine plasaţi pentru a limita extinderea pestei. În Italia
primele decrete vizând epidemia au fost promulgate în Regio di Calabria în 1374 de către vicontele
BERNABO care a dat următoarea ordonanţă:"Bolnavul cu pestă va fi condus în afara oraşului pe câmp,
unde va muri sau se va vindeca. Cei care au îngrijit bolnavii de pestă vor rămâne închişi timp de 10 zile
înainte de a lua contact cu semenii săi. Preoţii trebuie să examineze bolnavii şi să-i denunţe
autorităţilor, sub pedeapsa de a fi arşi pe rug, cu confiscarea bunurilor. Celor care vor transmite pesta li
se vor confisca bunurile în favoarea statului, cu excepţia celor care vor fi izolaţi în acest scop, nimeni
nu va îngrijii bolnavii de pestă sub pedeapsa cu moartea şi confiscare bunurilor". Dacă ne gândim că
pesta era transmisă prin păduchele şobolanului, că tratamentul medical era absolut ineficace şi că
promiscuritatea în oraşele suprapopulate favorizau răspândirea bolii, această ordonanţă era binevenită,
exceptând bineînţeles exagerările.
Carantina instituită în Italia reprezenta un eveniment remarcabil; având în vedere faptul că
noţiunile de patologie şi de contagiozitate la acea vreme erau destul de precare. Cuvântul de carantină
provine de la măsurile sanitare adoptate în această perioadă în mica republică Raguza, pe malul oriental
al Adriaticei. Autorităţile acestui minuscul stat au instituit un sistem sever de o mare utilitate pentru
Veneţia. A fost construit un debarcader la distanţă de oraş si de port, unde debarcau emigranţii şi
trebuiau să aştepte o perioadă de 30 de zile care apoi s-a prelungit la 40 de zile, de unde şi denumirea
de carantină. Aceste măsuri s-au extins apoi în statele şi oraşele libere ale Germaniei unde exista o
disciplină de fier, ajungându-se să se pedepsească şi morţii: o servitoare a transmis pestă şi stăpânului,
cadavrul său fiind deshumat şi ars.
După biserică pesta era considerată ca o pedeapsă divină pentru păcatele oamenilor. Această
credinţă a persistat până în anul. 1720, când a izbucnit ultima mare epidemie la Marsilia. Natura răului
fiind descoperită, fiecare autoritate ecleziastică era liberă să specifice cărui păcătos trebuie să-i fie
imputată pedeapsa cerului. Preoţii spanioli dădeau vina pe operă, cei englezi pe teatru. Numeroşi preoţi
credeau că epidemia a fost declanşată de pantofii ascuţiţi care se purtau în aceea vreme. O parte din
germani credeau că de vină este îmbrăcămintea lor de duminică, care era lipsită de modestie şi au
hotărât să poarte haine de o extremă simplicitate, de culoare gri, iar femeile să se îmbrace în negru. În

5
Franţa, de vină ar fi fost căsătoriile consanguine ai celor trei fii ai lui Phillipe al IV-lea de Valois. În
Polonia s-ar fi datorat faptului că un vrăjitor a fost îngropat într-un pământ sacru. Protestanţii vedeau în
pestă, în anul 1552, o răzbunare divină din cauza divergenţelor în doctrina bisericească împărţită în mai
multe dogme. Dar acest atac al protestanţilor împotriva bisericii catolice nu era decât un pretext, care
atunci când în 1529 "transpiraţia engleză" a invadat Germania, biserica catolică a proclamat că apariţia
unei noi religii ar fi cauza apariţiei unor noi suferinţe pentru cei răi.
Atunci când epidemia a atins vârful său culminant la Marsilia, iezuiţii şi capucinii din
împrejurimi s-au pus la dispoziţia celor bolnavi ca şi confreria "Nebunilor", fondată cu scopul de a
combate teama de moarte. În Elveţia, "Compania Nebunilor" din AARAU, trecea că este sub protecţia
Sfintei Fecioare şi a Sfântului Sebastian, patronul celor bolnavi de pestă. Un alt patron al pestoşilor a
fost Sfântul ROCH. Biserica protestantă a avut şi ea eroi: Martin Luther care a rămas la
WITTENBERG în timpul epidemiilor din 1516, 1527, 1535, 1538 şi 1539. Pentru unii pesta era
rezultatul unor vrăjitorii, alţii spuneau că ar fi consecinţa faptelor rele ale adversarilor lor politici. Se
vorbea de mirosuri otrăvitoare de care erau răspunzători evreii, motiv de a-i arde pe rug, uneori în
număr mare, fapte incriminate, uneori chiar vehement (Boccacio).
În 1348 la Strasbourg un chirurg evreu este acuzat că a provocat pesta otrăvind apa dintr-o
fântână. El este judecat şi executat pe loc. La Benfeld, unde s-au reunit reprezentanţii oraşelor
imperiale, decizia este luată oficial de a nimici comunităţile evreieşti pentru a calma mânia divină. De
asemenea sunt acuzaţi cerşetorii, care au otrăvit apa de băut.
În 1485 un nou flagel îşi face apariţia în Europa: "transpiraţia engleză” denumită aşa pentru că
se credea că această maladie ar fi debutat în Anglia din cauza climatului şi a caracterului locuitorilor
săi. Se afirmă că ploaia nu a contenit în Anglia timp de 5 ani până în momentul apariţiei epidemiei. S-a
dovedit astfel că obiceiurile puţin igienice şi lipsa de curăţenie existentă la englezi, erau nocive pentru
sănătate. Recidive ale acestei epidemii: 1506, 1517, 1528, 1532. Boala atingea în special pe bărbaţii
care făceau excese alimentare şi de băutură. Prezenţa durerii generalizate cu transpiraţie mortală şi
arzătoare care cuprindea întreg corpul, irită sângele, cu arsuri la stomac şi cap. Aceste suferinţe erau
atât de mari, încât bolnavul era doborât la pat. Incapabili să suporte căldura arzătoare, ei aruncau orice
cearceaf sau pătură care îi acoperea. Din cauza condiţiilor neigienice de viaţă ale englezilor,
ERASMUS refuză invitaţia regelui HENRIC al Vlll-lea şi a cardinalului WOLSEY de a se stabili în
Anglia.
Există limite ale suferinţei umane care pot fi îndurate fără a se strica echilibrul mintal al
individului. În cursul Evului Mediu, această limită a fost adesea atinsă şi chiar depăşită. Convinşi că
bolile reprezintă o pedeapsă divină, oamenii umpleau bisericile şi ridicau rugi, fanaticii făcând
penitenţe în public, încurajându-i pe cer din jur să facă la fel. Fobia religioasă şi isteria colectivă se
propagau peste tot. Pe teritoriul Austro-Ungariei exista Confreria crucii. Această companie trimitea în
lume misionari îmbrăcaţi în haine lungi, cu cruci roşii mari pe piept. Fraţii purtau bice cu triplă
împletitură şi terminate cu vârfuri din fier. Ei traverseau oraşele, având capul acoperit cu o glugă şi
ochii coborâţi. Erau anunţaţi cu sunete de clopoţel. Cetăţenii se adunau în pieţe, pentru a asista la
penitenţa lor publică. Această ceremonie avea loc de două ori pe zi şi după ce îşi formau un număr
oarecare de "convertiţi", misionarii mergeau apoi în alte locuri.
Uneori isteria colectivă lua alte forme. Indivizii începeau un dans vijelios, convulsiv, numit
dansul lui Saint-Guy sau al lui Saint-Jean (fig. 59), care avea loc într-o piaţă publică. Ei strigau, se
zbăteau timp de ore întregi până ce cădeau epuizaţi. După ce-şi reveneau, ei începeau dansul în alte
localităţi. Făcându-şi mulţi adepţi, biserica s-a neliniştit de aceste forme de isterie. Ea a instituit
ceremonii de exorcism public pentru a-i elibera pe cei posedaţi şi a reuşit astfel să oprească pe moment
răspândirea acestui dans maniac.
Acest dans este cunoscut în Italia încă din secolul X şi se atribuia a fi rezultatul înţepăturii unui
păianjen numit tarantula, de unde şi numele unui dans foarte animat care se numeşte şi acum tarantela.
În Germania de vină era considerat a fi diavolul. Paracelsus contrazicea cu vehemenţă această
credinţă, considerând că nici o boală nu trebuia a fi atribuită diavolului şi nici să fie numită după un
sfânt.
"Răul fierbinţelilor" sau "focul sfântului Anton" era provocat de către ingestia alimentelor
infestate, pâine şi făină, cu o ciupercă a secarei. Era vorba deci de o intoxicaţie alimentară care interesa
mici grupuri care mâncau în comun (aceeaşi pâine). "Răul fierbinţelilor" provoca dureri viscerale
intolerabile, comparate cu un foc devorant, de unde şi numele de "focul sfântului Anton" si o gangrena
uscată a membrelor care se mortificau înnegrindu-se.
O altă maladie era lepra. În Franţa, în 1226 existau mai mult de 2000 de leprozerii. Acestea erau
formate dintr-un corp de locuinţe depărtate de orice altă aşezare omenească, expuse la soare .şi cu un
râu mic (se evita ca leproşii să polueze fântânile). Alături de locuinţe se aflau o capelă şi un cimitir
rezervat leproşilor. Totul era riguros reglementat în viaţa leproşilor: hrană, îmbrăcăminte, resurse,
posibilităţi de deplasare a bolnavilor. Dar nu existau îngrijiri medicale. Lepra constituia o mare teroare
şi singura măsură care se putea lua era evitarea bolnavilor. Din momentul în care boala era
diagnosticată, leprosul era supus ceremonialului "morţii civile", care făcea din el un "mort viu", un
paria deposedat de toate drepturile sale civile şi depinzând de mila publică. Autoritatea religioasă
pronunţa separarea leprosului de lume şi acest fapt era publicat în biserică. Preotul local primea
leprosul (îmbrăcat într-o robă neagră) la poarta bisericii şi îl anunţa că el nu mai aparţine comunităţii,
apoi îl stropea cu apă sfinţită şi bolnavul asculta slujba religioasă pentru ultima oară, dar într-un loc
separat în biserică. Leprosul era apoi condus în procesiune în leprozerie şi i se dădea o cabană. Se
arunca pe acoperiş cu puţin pământ din cimitir, gest simbolic al morţii civile, zicându-se: "fii mort
pentru lume, dar revii din nou la Dumnezeu". Era o veritabilă ceremonie funerară la sfârşitul căreia i se
enumerau bolnavului toate interdicţiile pe care trebuia să le suporte. La sfârşit, preotul îi dădea un
clopot care semnala prezenţa leprosului şi îndepărta populaţia. Nenorocirea se răsfrângea şi asupra
copiilor leprosului: aceştia erau consideraţi ca "impuri" de la naştere şi nu erau botezaţi. Ei nu puteau
primi moştenirea. Biserica avea dreptul să desfacă căsătoria dintre un lepros şi soţia sa, care putea să se
căsătorească din nou.

MEDICINA ARABA

În 431, patriarhul Constantinopolului, Nestorius, acuzat de erezie de către biserica catolică, s-a
exilat cu discipolii săi în Persia. În drumul lor spre Persia au înfiinţat şcoli de medicină în Grecia şi
Mesopotamia. Ei au tradus cărţile greceşti şi romane.
În anul 640 e.n. arabii au cucerit Alexandria şi au ars cărţile găsite aici, cu excepţia celor de
medicină. Arabii şi-au tradus cărţile de medicină greceşti, dar s-a considerat că n-au făcut progrese în
anatomie, religia musulmană interzicându-le cu stricteţe să se apropie de cadavre. Apoi discipolii lui
Mohamed, fondatorul Islamului, invadează Persia, Orientul Mijlociu, restul Africii de Nord şi Spania.
Ei au creat şcoli de medicină la Bagdad, Cairo şi Cordoba (fig. 60). Spre sec. al IX-lea se formează un
vast imperiu musulman, care avea ca centru Bagdadul. Din punct de vedere medical, aceasta reprezintă
un eveniment fericit pentru că Islamul adoptă o atitudine liberă în privinţa ştiinţelor. Savanţii erau
primiţi cu braţele deschise, indiferent de originea şi religia lor. Când vorbim de medicina arabă, nu este
vorba decât de limba de exprimare, pentru că profesorii din centrele pedagogice ale Islamului nu
trebuiau să fie neapărat arabi prin naştere, printre ei existând şi sirieni, persani, evrei, turci, greci şi
chiar spanioli. Deci, nu era nevoie să fii discipol al lui Mohamed, o parte din reprezentanţii şcolii arabe
medicale fiind evrei sau creştini.
Ca orice imperiu în ascensiune şi cel arab a fost interesat de organizarea vieţii sociale, care a
interesat şi medicina. În anul 923 dreptul de liberă practică medicală în lumea arabă a fost condiţionat
de un certificat de aptitudini obţinut de la autorităţi după absolvirea unor cursuri teoretice şi practice.
Se construiesc spitale foarte frumoase: Damasc şi Cairo. Cel din Cairo, funcţiona din 872 fiind dotat cu
farmacie proprie, iar în anul 1276 a fost înfiinţat marele spital din Cairo, care a constituit un model
pentru instituţiile similare în lumea arabă.
Se spune că în spitalul din Damasc consultaţiile erau gratuite şi chiar familia sultanului Saladin
nu plătea pentru consultaţii şi tratamente. Medicii erau foarte primitori cu bolnavii şi vizitatorii,
consultau bolnavii (luau şi pulsul) şi prescriau tratamentul medicamentos şi regimul alimentar. Cordoba
a devenit capitala Califatului Occidental şi oraşul avea 200.000 de case şi un milion de locuitori.
Nevoile materiale şi spirituale ale cetăţenilor erau asigurate de către 600 hanuri, 900 băi publice, 600
moschei (fiecare cu şcoala sa). În provincia Cordoba existau 17 universităţi şi 70 biblioteci publice,
dintre care cea mai mare era El Hakem şi care conţinea 250.000 de volume.
În medicina arabă se pot distinge trei mari faze care se suprapun peste cele trei faze ale istoriei
generale: cuceririle victorioase, apogeul şi declinul.
Prima fază se caracterizează printr-un fenomen care a fost numit pe drept cuvânt "febra
traducerilor". Succesorii profetului nu se mulţumeau numai cu cucerirea militară, ci asimilau şi cultura
ţării ocupate, traducând scrierile greceşti pe care le găseau. Anecdotă: Califul Al-Mammoun (786 -
833) după ce l-a învins pe împăratul bizantin Mihail al lll-lea, a impus prin tratatul de pace încheiat ca
să i se dea câte un exemplar din toate cărţile greceşi ale împăratului. Această traducere a autorilor greci
în arabă a însemnat un veritabil transfer a patrimoniului cultural occidental în lumea arabă. Acest
proces a durat până în secolul al Xlll-lea când are loc o traducere din arabă în latină. În anul 900
întreaga medicină hipocratică şi galenistă era tradusă în arabă, dar şi în ebraică, pentru că evreii
colaborau perfect cu arabii. Traducând aceste opere, arabii au contribuit în felul acesta la conservarea
lor. Suferind un veritabil periplu lingvistic (din greacă în siriană sau persană, apoi în arabă şi în final în
latină), este lesne de imaginat că textele originale au putut fi alterate sau amputate de către teologii mai
degrabă adepţi ai ortodoxiei religioase decât ai adevărului istoric. Se înţelege astfel de ce umaniştii
Renaşterii căutau sursele pure şi originale ale patrimoniului grec.
Cea de a doua fază a medicinii arabe este cea creatoare. Ea începe în sec. X, în plin apogeu al
culturii arabe şi limba ştiinţifică dominantă este araba. Marii medici-filozofi care marchează această
epocă nu sunt toţi din Arabia, unii fiind originari din Persia, Siria, Egipt sau Spania meridională. Ei
sunt marcaţi de medicina hipocratică şi galenistă, cu influenţe din Persia, India şi Egipt. Deci, medicina
arabă este cosmopolită. Se dezvoltă, deşi slab, cercetarea ştiinţifică arabă, aceasta fiind posibilă datorită
sistemului spitalicesc arab. În timp ce în Europa Occidentală "Hotel Dieu" nu sunt decât refugii pentru

7
bolnavi, îngrijirile medicale fiind de importanţă secundară, arabii au veritabile spitale moderne, unde
medicii duc o reală muncă de îngrijire a bolnavilor şi au responsabilităţi medicale. Bolnavii spitalizaţi
sunt văzuţi în mod regulat şi fac obiect de studiu pentru studenţi, aspect care în Europa se întâmplă abia
în sec XVIII.
Arabii au un instrumentar chirurgical dezvoltat la care ataşasează accesorii atât pentru utilitatea
instrumentului (mai uşor de mânuit şi de trasportat) cât şi pentru estetică (fig. 61).
Ei sunt reputaţi şi pentru numeroasele produse farmaceutice pe bază de camfor, mirt, cuişoare.
Aceste plante pisate, mojarate (fig. 62) erau prescrise sub formă de elixire (pe bază de alcool), enoli (pe
bază de vin) preparate apoase pe bază de fructe, zahăr şi miere (jelab), emulsii şi mai ales siropuri, cele
mai caracteristice pentru farmacia arabă. Se atribuie de asemenea arabilor perfecţionarea alambicului şi
distilării. Produsele medicamentoase erau conservate în vase de pământ smălţuite (fig.63), care puteau
fi spălate uşor. Arabii foloseau medicamente fabricate din produse de origine animală: ambra cenuşie,
care provenea din intestinul caşalotului.
Cu toate acestea arabii mai apelau şi la magie, după cum se poate vedea din fig. 64, în care pe
recipientul metalic se poate citi: "Această cupă binecuvântată neutralizează toate otrăvurile. În ea sunt
reunite puteri binefăcătoare. Ea este utilă împotriva tuturor îmbolnăvirilor. Persoanele bolnave sau
"agentul lor de vindecare" bând din ea, vor fi vindecate cu ajutorul lui Dumnezeu”.

Personalităţi din lumea arabă

AN BAKR-MOHAMED-IBN-ZAKARIAS sau RHAZES (850-923) (fig.63) medic arab de


origine persană format la Bagdad, a fost chemat de către sultanul Al Mansour pentru a conduce noul
spital al oraşului. El a scris peste 200 lucrări în toate disciplinele şi avea o pregătire multilaterală fiind
şi alchimist, matematician şi filozof. A scris despre variolă şi ruieolă şi era interesat foarte mult de
bolile oculare, răspândite foarte mult în Orientul Mijlociu. Spre sfârşitul vieţii el devine orb din cauza
unei cataracte bilaterale, refuzând sa se opereze.
ALI-IBN-AL ABBAS a scris în 980 "cartea regală" în care se referă şi la arta medicală.
ABU'L QUASIN UHALEF IBN ABBAS AS ZAHRAVI (912,936-1013) cunoscut sub numele
de ABULCASIS, a fost contemporan cu Avicena. Născut la Zahra, aproape de Cordoba, el a făcut
următoarea afirmaţie: "Raţiunea pentru care noi nu avem operatori abili este aceea că arta medicinii
cere timp pentru a o însuşi. Acela care vrea să practice chirurgia, trebuie mai întâi să studieze anatomia,
aşa cum ne-a învăţat Galenus, adică să cunoască bine funcţia organelor, forma, funcţionarea şi relaţiile
dintre ele; trebuie mai întâi să cunoască diferitele oase, tendoane şi muşchi, numărul şi poziţia lor,
venele, arterele ca şi regiunile prin care trec. Dacă anatomia este ignorată, vor fi comise greşeli, iar
pacientul va muri". El este autorul cărţii Al Taserif sau Al Tersif (Expunerea materiei), o enormă
lucrare în 30 de volume, în care chirurgia ocupă un loc important. Îşi ornează textul cu planşe ilustrând
capitolele de chirurgie şi obstetrică. În această lucrare care este un fel de Biblie pentru chirurgii
Occidentului medieval, Abulcasis descrie oprirea sângerării arteriale prin cauterizare; după secţionare
vasul se retractă diminuându-şi calibrul; ligatura cu fir puternic şi aplicare de medicamente astringente,
cunoaşte litotomia, cura herniilor, tiroidectomia; descrie diverse tipuri de amputaţii, rezecţia
anevrismelor membrelor; propune tratamentul fistulelor şi nu ignoră trepanaţia.
ABU ALI AL-HOSEIN IBN SINA (980-1037) care s-a născut în Persia lângă Buhara, este
cunoscut sub numele latinizat de AVICENA, fiind socotit "prinţul medicinii arabe" (fig. 66, 67), unul
din cei mai mari medici-filozofi ai epocii. Viaţa sa a fost foarte trepidantă, împărţită între plăcerile
lumeşti (masă şi pat) şi bucuriile puterii (el a fost primul vizir după ce a vindecat un emir şi a cunoscut
o serie de numiri flatante, destituiri, perioade de putere şi de închisoare).
Contemporanii săi spuneau despre Avicena: "Întreaga sa filozofie nu-l poate face virtuos şi nici
toată medicina sa nu-l poate învăţa cum să-şi păstreze sănătatea". Cu sănătatea şubrezită din cauza
exceselor, Avicena a murit la 58 ani, după ce a citit Coranul, eliberându-şi sclavii şi împărţindu-şi
averea la cei săraci. Avicena a fost de toate: filozof (el cunoştea cuvânt cu cuvânt metafizica lui
Aristotel, pe care l-a citit de 40 de ori), poet, fizician, alchimist, astronom şi medic. Avea o memorie
formidabilă şi o capacitate de lucru prodigioasă. Opera sa a fost imensă. I se atribuie peste 150 lucrări
nemedicale şi 16 lucrări medicale, dintre care cea mai cunoscută este "Canonul medicinii", care a
dominat Occidentul până la începutul secolului XVI. Deşi operă de compilaţie, Avicena a completat
Canonul cu observaţiile sale personale. Astfel el dă o descriere amănunţită a meningitei acute, pe care o
deosebeşte net de banalele reacţii meningeale. Descrie simptomele diabetului, deosebeşte mai multe
feluri de ictere. Cunoaşte etiologia sciaticii, care ar fi provocată de o leziune a marelui nerv de la
coapsă. Menţionează rolul şobolanilor în propagarea pestei şi propune tratamentul anemiilor prin
ingestia de măduvă prospătă (crudă).
În prefaţa la "Canonul medicinii" fig. 68, Avicena mărturiseşte că a fost determinat de prietenii
şi pacienţii săi să scrie despre teoria şi practica medicinii în cinci cărţi: prima carte se referă la
problemele generale ale ştiinţei medicale, adică definiţia medicinii, despre sănătate şi boală şi despre
alcătuirea corpului omenesc - anatomie fig. 69; în cartea a doua se referă la farmacologie; în cartea a
treia se referă la bolile organelor şi la începutul fiecărui organ descrie anatomia lui; în cartea a patra se
referă la modificările generale ale organismului în îmbolnăviri (boli generale); iar în cartea a cincea se
referă la farmaceutică (prepararea medicamentelor).
Avicena era un bun cunoscător al pulsului, el descriind şi neregularităţile pulsului cauzate de
amor. Ca medic practician şi teoretician, Avicena a fost clinician, chirurg, oftamolog, dietetician,
gerontolog, farmacolog.
În ordine cronologică Avicena este considerat al treilea mare medic al tuturor timpurilor după
Hopocrat şi Galenus.
ABU MERWAN IBN-ZUHR (AVENZOAR) 1073-1162 din Sevilla, fiu de medic, a început să
studieze medicina şi farmacia de la vârsta de 10 ani, practicându-le fără a fi bolnav niciodată, până la
vârsta de 70 ani. A inventat multe siropuri experimentând plante veninoase şi antidoturile lor. Se pare
că el a descris mediastinul, ca fiind spaţiul triunghiular dintre cele două pleure, menţionând abcesul
mediastinal, simptomatologia locală şi generală a acestuia şi incizia lui chirurgicală. A realizat un tratat
despre fracturi şi luxaţii.
IBN ROSHD ABU-SALID MOHAMMED (AVERROES) 1126 (1140) - 1198. Născut la
Cordoba (el a fost elevul lui Avenzoar) a murit la Marakech. Supranumit "doctorul subtil" el era în
acelaşi timp teolog-filozof, competent în juristprudenţă şi matematică, fizician şi astronom. El a
cunoscut gloria, bogăţia si beţia puterii, fiind numit guvernator al Andaluziei. A scris tratatul medical
"Carte universală despre medicină" şi comentarii asupra lui Aristotel. În tratatul său medical de
inspiraţie galenică tradus în latineşte sub numele de Colliget, Averroes diferenţiază sufletul (care este
muritor) de spirit (care este nemuritor). El afirmă că între religie şi înţelepciune nu există o
contradicţie: ambele explică acelaşi lucru, dar cu alte mijloace. În tratatul său în 7 volume, Averroes
arată rolul retinei în vedere şi afirmă că variola nu atinge niciodată a doua oară acelaşi subiect.
MAIMONIDE (1135-1204) este un medic evreu născut la Cordoba şi mort în apropiere de
Cairo. Victimă a fanatismului religios, care-l alungă din Cordoba, el se retrage la Fez şi apoi la Cairo,
devenind rabinul şi medicul lui Saladin, după ce a refuzat ofertele mai multor regi, printre care şi
Richard Inimă de Leu. Reputaţia sa mare, atât la arabi cât şi la creştini îi atrag supranumele de "vulturul
sinagogii" (stindard). În medicină Maimonide este galenist şi îşi scrie lucrările în arabă, traducându-le
în ebraică: comentarii asupra lui Hipocrat şi Galenus, aforisme, scrisori despre dietă, tratat despre
otrăvuri. El a scris un text cu tendinţă etică "rugăciunea medicală" în care se găseşte o morală de o
mare modestie şi de o remarcabilă fineţe.
IBN AN NAFIS (1210-1288). Născut la Damasc, se mută la Cairo, unde a lucrat în spitalul An
Nasari (întemeiat în 1172) şi apoi în spitalul Mansari (înfiinţat în 1282): funcţionează şi astăzi, dar ca
centru de oftalmologie. După moartea sa, Nafis a lăsat spitalului Mansari biblioteca sa. În special
oculist şi dietetician, Nafis a scris: "Cartea medicinii generale", "Tratat de oftalmologie", "Tratat despre
dietă". De asemenea a conspectat pe înţeles “Canonul lui Avicena”. În "Comentarii" despre Hipocrat,
Galenus şi Avicena, Nafis a făcut în anul 1260 descoperirea corectă a circulaţiei mici a sângelui rămasă
multă vreme necunoscută, cu trei secole înaintea celor ale lui Miguel Serveto şi Realdus Columbus şi
cu aproape patru secole înaintea aceleia a lui Harvey, care a şi impus-o lumii întregi.
În anul 1324, At-Tatavi studiază scrierile lui Nafis în original şi subliniază constatările şi
afirmaţiile acestuia: "sângele trece prin plămâni, nu pentru a-i nutri, ci pentru a se satura cu aer; există
legături directe între arteră şi venele pulmonare; venele pulmonare nu sunt umplute nici cu aer nici cu
funingine, ci cu sânge; peretele arterei pulmonare este mai gros decât cel al venelor; septul
interventricular nu are pori". Deci, Nafis nu îi recunoaşte lui Galenus infailibilitatea. De asemenea el îl
contrazice şi pe Avicena care considera că inima este hrănită de ventriculul drept, afirmând că inima
este hrănită prin vase speciale care pătrund în muşchiul cardiac. Toate acestea ne fac să credem că
Nafis a disecat (bineînţeles în secret).
Ce bilanţ se poate face acestei perioade strălucite a istoriei medicinii arabe din Evul Mediu? Ar
fi injust sa nu se recunoască aportul original al medicilor-filozofi arabi. Nu trebuie redus rolul lor la
acela de simpli comentatori şi traducători ai anticilor greci şi romani sau egipteni, deşi şi aceasta are o
importanţă deosebită: astfel a putut fi conservată şi transmisă opera medicilor şcolilor din Cos,
Alexandria şi tradiţia galenistă.
Datorită imensului spirit de toleranţă existent în primele secole ale Islamului, gânditorii arabi au
putut să-şi lase amprenta lor asupra istoriei medicinii: crearea unui învăţământ clinic la patul
bolnavului, în veritabile centre pedagogice şi spitaliceşti; descrierea micii circulaţii; studiul sistematic
şi dezvoltarea farmacopeei galenice; luarea în evidenţă a bolnavilor psihici în spitale specializate în
care bolile psihice sunt tratate cu diferenţă şi în care se practică terapia prin activităţi artistice: dans,
muzică, teatru.

9
CURSUL nr. 4

MEDICINA RENAŞTERII

Cuvântul “Renaştere” este întrebuinţat în sensul larg al său. El reprezintă eliberarea


facultăţilor creatoare ale omului şi o eliberare a facultăţii de gândire mult mai mare în raport cu cea
din timpul medieval. Această reînnoire a fost un eveniment de o foarte mare importanţă, pentru că a
redat omului încrederea în capacităţile sale şi îi oferă posibilitatea de a-şi satisface setea de
cunoaştere. În această epocă circumstanţele devin propice reîntoarcerii la cultură. Popoarele
migratoare care invadaseră Europa s-au convertit la creştinism. Civilizate, ele au fost asimilate de
populaţiile pe care le-au cucerit. Peste tot revine ordinea. Un vânt de libertate redeşteaptă aviditatea
omului de a cunoaşte, de a şti. Oamenii decid de a nu mai accepta fără să verifice ideile şi
preceptele impuse de biserică, să facă o schimbare şi să gândească liber.
Renaşterea culturii şi ştiinţelor au fost posibile datorită condiţiilor istorice şi unor profunde
transformări economice şi sociale dintre care amintim:
1. marile explorări geografice (Marco Polo, Columb, Magelan) şi descoperirea Lumii Noi;
2. dezvoltarea oraşelor, bazate pe interese economice, ducând la stabilirea unei vieţi citadine
complexe, propice dezvoltării ştiinţei şi culturii;
3. crearea marilor state naţionale monarhice (Franţa, Spania, Anglia, Rusia);
4. apariţia unui mod nou de a gândi - omul
5. descoperirea tiparului;
6. debutul medicinii experimentale.
Medicii secolelor XV-XVII au adus contribuţii importante pentru dezvoltarea medicinii, cu
precădere în trei mari domenii: morfologie (mai ales anatomie) şi fiziologie; patologie generală;
chirurgie.
Întoarcerea la clasicism a fost însoţită de o renaştere în domeniul artelor. Marile genii ale
acestor timpuri: Michelangelo, Rafael, Leonardo da Vinci, Dürer, nu se mulţumesc numai să
contempleze frumuseţea corpului uman, ci îl studiază cu atenţie, dându-şi seama că pentru a-l
reproduce pe pânză sau în marmură este necesară cunoaşterea aprofundată a anatomiei. Anatomia
nu înseamnă numai oase ci şi ligamente, muşchi şi chiar viscere. Unii dintre aceşti mari artişti,
împotriva interdicţiilor bisericii, au disecat pe ascuns cadavre umane şi au desenat structurile pe
care le-au observat.
Era unanim recunoscut că practica chirurgiei şi a medicinii în general nu era posibilă fără
cunoaşterea alcătuirii corpului omenesc.”Istoria disecţiei este fără îndoială unul din cele mai
interesante capitole ale progresului omenirii” după cum afirma anatomistul mexican José Alcantara
în 1942.
Deşi disecţia a fost privită mult timp ca un sacrilegiu , nu se poate spune că omul n-a avut
curiozitatea de a vedea şi şti cum este corpul său pe dinăuntru constituit. Din antichitate ne-au
rămas date legate de disecţie, cu toată prohibiţia impusă. La vechii egipteni, cel ce făcea
îmbălsămarea extragea viscerele prin diverse incizii, iar encefalul prin fosele nazale, sub controlul
rigid al celor care asistau, pentru că în concepţia ”reîncarnării” (metempsihoză), cel disecat era
destinat să trăiască din nou. Dovezi certe arată că grecii utilizau disecţia ca procedeu ştiinţific. La
romani disecţia era împiedicată nu numai de concepţiile religioase, ci şi de cele civice. În Evul
Mediu se constată aceeaşi opoziţie din partea bisericii şi a autorităţilor în ceea ce priveşte disecţia.
Bravând interdicţiile încep disecţiile pe cadavre umane (greu de procurat), recurgându-se pentru
aceasta şi la deshumări. Între anii 1445-1448 Donatello (1386-1466) a realizat la biserica Sf. Anton
din Padova, basorelieful intitulat “Miracolul inimii avarului” reprezentând disecţia cadavrului unui
avar (demonstraţie publică), despre care legenda spune că ar fi fost îngropat aici. Disecţia o face un
pastor, în a doua jumătate a sec.al XIII-lea. Iese în evidenţă naturaleţea cu care se execută disecţia şi
lipsa de repulsie (din contra, interesul) celor prezenţi, cea ce poate sugera că disecţia nu ar fi fost un
lucru chiar atât de neobişnuit pentru acea vreme (fig.70).
Interdicţiile religioase ale disecţiei cadavrelor umane, făceau ca să se utilizeze metodele
(fig.75,76) pentru a învăţa anatomie. În anul 1230 împăratul german Frederic al II-lea a emis o
ordonanţă prin care se interzicea practicarea medicinii fără a fi disecat în prealabil cadavre umane
timp de un an. Au trecut deci 15 secole de la Ptolemeu I până s-a găsit un suveran care să autorizeze
oficial disecţia umană. Se putea face disecţia unui cadavru uman la cel puţin fiecare cinci ani, în
prezenţa tuturor chirurgilor şi medicilor regatului. Dar, papa Bonifaciu al VIII-lea printr-o bulă dată
la 17sept. 1299 şi promulgată la 18 februarie 1300, condamnă ca prohibite lucrările de anatomie şi
decretează că va excomunica pe cei ce tăiau cadavre umane.
Din anul 1309 se remarcă afluxul laicilor către profesiunea medicală în urma faptului că papa
Clement al V-lea a îngăduit căsătoria profesorilor şi studenţilor de la facultatea din Montpellier.
Dar, anatomia a continuat să fie învăţată oficial, în general prin simple lecturi, ceea ce înseamnă că
medicina continua să fie practicată “ca o ghiceală” fără a avea baze anatomice. Disecţia a fost
autorizată prin bula papei Sixtus al IV-lea (fig.71), cel care are şi meritul că a îmbogăţit biblioteca
Vaticanului şi că a făcut Capela Sixtină. Papa Clement al VII-lea a autorizat şi el formal studiul
practic al anatomiei pentru autopsii medico-legale dându-se dispoziţii speciale. În general însă ,
disecţia cadavrelor umane era considerată ca fiind sub demnitatea de medic. Practic, papa Clement
al VII-lea (fig.72) a reconfirmat bula papei Sixtus al IV-lea şi a exercitat o influenţă pozitivă în
acest sens şi asupra celui mai mare împărat al acelei prime jumătăţi al sec. al XV-lea, Carol Quintul,
care avea să joace un rol important în viaţa lui Vesalius şi favorizarea momentului renaşterii în
anatomie, adică a anatomiei moderene (fig.73,74).
Sunt consemnate disecţii şi autopsii publice, după cum urmează: la Bologna în 1315, la Siena în
1348, Montpellier în 1336, Veneţia în 1368, Florenţa în 1388, Leida în 1391, Viena în 1404, la
Padova în 1429 (iar în anul 1446 s-ar fi făcut aici primul amfiteatru pentru disecţii publice), la Paris
în 1478. Pe meleagurile româneşti prima autopsie menţionată este cea a cadavrului domnitorului
Moldovei, Gheorghe Duca, la 10 aprilie 1685 (o parte din osemintele sale se păstrează şi astăzi la
mânăstirea Cetăţuia din Iaşi).
Se pare totuşi că la Padova s-ar fi dat prima dispoziţie medico-legală, iar primele demonstraţii
anatomice sunt menţionate aici chiar din secolele XIII şi IV.
În anul 1281 este menţionată la Bologna o disecţie pe cadavru uman.
În 1286 s-a efectuat la Cremona o disecţie pentru elucidarea unei morţi. Disecţiile oficiale erau
rare şi se executau ca o ceremonie în faţa studenţilor sau spectatorilor: preoţi, autorităţi, curioşi. În
anul 1300 a fost introdusă disecţia demonstrativă în scop didactic. În 1302 medicul italian
Bartholomeus de Varignana (cel care a ajuns apoi medicul împăratului Henric al VII-lea şi a scris
comentarii asupra lui Hipocrat) a efectuat la Bologna o autopsie medico-legală. În 1308 se aprobă la
Veneţia efectuarea unei disecţii în fiecare an. În anul 1376 doctorii şcolii din Montpellier obţin de la
Carol al VI-lea, regele Franţei, aprobarea efectuării unei disecţii anual, pe cadavrul unei criminal
condamnat şi executat. În anul 1391, la universitatea din Lerida, Spania, a fost autorizată disecţia
cadavrului unui criminal condamnat la moarte, o dată la 3 ani. În anul 1407 se făceau la Paris 2-3
demonstraţii de disecţie pe an. Abia în anul 1540 Henric al VIII-lea a permis şi în Anglia efectuarea
a 4 disecţii pe an, iar în 1565, regina Elisabeta a Angliei a autorizat efectuarea disecţiei pe cadavrele
criminalilor executaţi.
Sculptori şi pictori renumiţi au disecat cu pasiune şi seriozitate cadavre umane, pentru a stabili
regulile de proporţionalitate necesare muncii lor.
Leonardo da Vinci (1452-1519), născut la Vinci şi mort la Amboise, a fost unul din puţinele
nume care să se fi înscris cu egal prestigiu în domenii atât de multiple şi diverse, cele cinci veacuri
care au trecut de la naşterea lui neumbrindu-i gloria şi meritele nici uneia din feţele operei sale.
Prieten cu anatomistul Marc Antonio della Tore, care l-a iniţiat în anatomie, Leonardo da Vinci a
disecat în continuare singur, începând din anul 1506 aproximativ 30 de cadavre, făcând şi injectări
intravasculare cu ceară fierbinte, precum şi a cavităţilor. Între 1504-1507, preocupat să realizeze
sediul sufletului în creier, obţine, injectând ceară fierbinte , mulajul cavitătilor cerebrale. El susţine
astfel că în ventriculii laterali este sediul percepţiei, în ventriculul III sediul sufletului (sensus
communis), iar în ventriculul IV se află sediul memoriei.
Leonardo a disecat la spitalul Santa Maria Nueva din Florenţa, la Spitalul Maggiore din Milano
şi la Spitalul “Sfântul Spirit” din Roma. Interesându-l în mod particular anatomia, el a descoperit că
descrierile lui Galenus erau eronate. Bronhiile nu sunt legate de inimă, după cum a afirmat Galenus,
ci ele se diminuă progresiv şi se termină în plămâni. El confirmă acest lucru suflând aer în plămâni.
A examinat valvulele de la originea marilor vase şi a constat că acestea sunt astfel plasate încât să
asigure circulaţia sângelui într-o singură direcţie şi de a împiedica sângele să reflueze spre inimă.
Leonardo a făcut şi secţiuni anatomice prin viscere şi membre, cu mai bine de trei secole înaintea
lui Pirogof, care este considerat că a executat primul secţiuni anatomice. Este sigur că Leonardo a
ajuns să cunoască şi să interpreteze corect constituţia anatomică a corpului omenesc înaintea lui
Vesalius şi de aceea unii au tendinţa de a-l considera pe el ca întemeietor al anatomiei moderne,
alături de Torre şi Berengario da Carpi.
În anul 1517 când este vizitat la Amboise de către cardinalul d’Aragon, Leonardo trăgea
concluziile după disecţiile pe care le făcuse. El proiectase un tratat de anatomie în 120 capitole,
pentru care executase peste 750 de desene anatomice (după alţii aproape 1000) reunite în 26(60)
caiete, care i-au folosit şi ca studii pentru tablourile sale, desene de o valoare artistică excepţională,
dar şi anatomică. Se cunosc 228 planşe (nu de mult au mai fost descoperite câteva şi în Spania)
dintre care 215 se află în biblioteca castelului regal din Windsor. Ele au fost repartizate astfel: 27
pentru torace şi abdomen, 50 pentru inimă, 31 pentru organele genitale, 30 pentru proporţii ale
corpului şi ale segmentelor sale, 32 pentru atitudini, 42 pentru vase şi nervi, 16 pentru fizionomie.
Acestea sunt strict anatomice, fără a fi îmbogăţite cu elemente sugestive şi artistice ca la alţi
anatomişti (chiar Vesalius). Leonardo da Vinci n-a descoperit anatomia şi nici desenul anatomic,
dar le-a consacrat (cu întreruperi) o perioadă de 21 ani (după unii chiar 41 ani), din viaţa sa atingând
un nivel ce a depăşit cu mult cunoştinţele semenilor şi epocii sale.
Când a murit, Leonardo şi-a lăsat desenele şi manuscrisele elevului său Francesco Melzi, dar
când a murit şi acesta, ele au fost dispersate, stând trei secole în biblioteci din Franţa, Geramania,
Anglia, Italia şi Spania. Leonardo a desenat oase, muşchi (între care muşchii globului ocular)
diferite organe (în special inima şi marile vase), secţiuni prin organe (inimă şi creier), uterul gravid,
precizând poziţia fătului (fig.76-83).
El a transmis formele şi poziţiile cadaverice în forme vii şi atitudini naturale, a înfăţişat unele
relaţii anatomice ale structurilor musculare, a ajuns să cunoască şi a convins şi pe alţii, artişti şi
anatomişti, că este necesar să ştie ce grupe musculare dau anumite forme în activitate sau în repaus.
Albrecht Durer (1471-1528) a realizat în 1507 “Adam şi Eva” (fig.84) modele excepţionale de
anatomie pe viu, dovedind o temeinică cunoaştere a formelor exterioare ale corpului uman, după
influenţa şcolii de pictură elveţiene. Durer a scris:”De symetria partium humanorum corporum, seu
de proportione corporis humani libri quator e germanica lingua in latinum versi” (fig. 85,86).
Acesta este unul dintre primele şi cele mai complete tratate de anatomie pe viu, cu canoanele,
proporţiile şi măsurile corpului omenesc şi a devenit cartea de căpătâi pentru artiştii pictori şi
sculptori.
Michelangelo (Miguel Angelo) Buonarroti (1475-1564), fig.87, a disecat împreună cu Marc
Antonio della Tore şi cu Realdus Columbus şi a realizat statuia lui David, de la Florenţa,
considerată ca fiind cea mai frumoasă prezentare a unui corp de bărbat (fig.88).
Rafaello Santi (1483-1520) San Sanzio, zis Rafael (fig.89, 90) şi Tiziano Vecelio (1490-1576)
zis Tizian (fig.91, 92) au dezvoltat şi perfecţionat studiul formelor exterioare în mişcare şi
expresivitate. Deşi în Italia secolului XIV se generalizase deschiderea cadavrelor, materialul
anatomic se procura greu, disecţia era tot întâmplătoare, condiţionată de existenţa cadavrului, care,
neconservat, intra repede în putrefacţie. Procurarea cadavrelor, ca şi disecţia, se mai faceau şi pe
ascuns, pentru că până târziu Inchiziţia nu privea cu ochi buni asemenea ocupări. Astfel Paolo
Caliari, zis şi Veronese (fig. 84) a fost interogat de Inchiziţie doar pentru unele idei mai laice
expuse în tabloul său “Ciona Domnului”, căruia din această cauză a fost nevoit să-i schimbe numele
în “Cina din casa lui Levi”.
Benvenuto Cellini (1500-1571) i-a avut prieteni şi îndrumători în anatomie pe Berengario da
Carpi şi pe Vidius (fig. 93).
În aceeaşi perioadă există însă şi anatomişti “puri” care fac posibilă apariţia şi fundamentarea
anatomiei moderne a lui Vesalius.
Giacomo Berengario da Capri (2470 (1466) -1530) care a lucrat mai întâi la Padova şi apoi a
fost profesor de anatomie la Bologna în final conscrându-se exclusiv practicii medicale a murit la
Ferrara. Se spune ca ar fi disecat peste 100 de cadavre şi în 1521 scrie “Comentaria superanatomia
Mundini” iar în 1522 “Isagogae brevis”. Descrie cecul ,sinusul sfenoidal, timpanul, glanda pineală,
apendicele vermiform, cartilajele aritenoide, ventriculii cerebrali laterali, timusul, axisul,
anastomozele porto-cave. În Isagogae descrie valvulele inimii.
Jacques Dubois, cu numele latinizat Sylvius (1478-1555), cunoscător al mai multor limbi
(latina, greaca, ebraica), studiază medicina la Montpellier şi apoi vine la Paris, unde i se impune să-
şi refacă studiile. L-a concurat pe Fernel şi a fost discipol al lui Vidius, căruia îi şi urmează în postul
de profesor la “College de France”, după plecarea acestuia în Italia în anul 1550, Sylvius devenind
cel mai mare profesor de medicină al Franţei secolului al XVI-lea şi cardinal. Se spune că era foarte
zgârcit, umbla îmbrăcat mizer, nu făcea focul iarna, iar servitorilor săi nu le dădea decât pâine
goală. Pe epitaful său, în versuri latine, se menţionează părerea de rău că lumea i-l citeşte pe gratis.
Sylvius a făcut (cu prosector) demonstraţii publice de anatomie pe cadavre umane şi este considerat
că a făcut prima menţionare de injectare a vaselor (de fapt, înaintea lui mai făcuseră injectări
Leonardo, Guinter şi Berengario da Carpi), dar a fost un mare apărător al anatomiei lui Galenus. El
considera că ceea ce nu este în conformitate cu descrierile lui Galenus constituie anomalie
anatomică, tragând concluzia că specia umană şi-a pierdut regularitatea şi perfecţiunea iniţială. A
reprezentat stâlpul galenismului asaltat de Vesalius şi fără îndoială că şi din invidie a devenit cel
mai mare duşman al fostului său elev, cu care a polemizat depăşind limitele academice. Îi cere
împăratului Carol Quintul chiar suprimarea lui Vesalius, pe motiv că acesta otrăveşte Europa cu
ideile sale. În operele sale îl numeşte nebun pe Vesalius.
Guido Guidi (Vidius Florentinul 1500-1567) profesor la “College de France” apoi la Pisa, a
scris “De anatome corporis humani libri VII”, făcând în special cercectări anatomice asupra oaselor
craniului (canalul vidian). Anatomist şi medic practician, în tratatul său de anatomie, are următorul
motto: ”cine este anatomist, este de partea utilităţii” (fig.94).
Datorită faimei sale el devine în 1542 medicul lui Francisc I după moartea căruia se întoarce în
Italia, la Pisa, ca profesor de filozofie şi anatomie. Vidius a descoperit tuberculii valvulelor
sigmoide ale aortei şi pulmonarei, atribuiţi mai târziu lui Arantius şi Morgogni. Tratatul său “Ars
medicinalis” în trei volume ca şi anatomia sa (fig. 95, 96, 97) au fost publicate abia la mult timp
după moartea sa , la Veneţia în anul 1611.
Carolus Stephanus (1504-1564) care era de fapt cunoscutul tipograf Charles Estienne, a scris o
anatomie intitulată “De dissectione partium corporis humani libri tres” (fig. 99-101) cu 62 figuri,
care a apărut în anul 1545 la Paris. Studiind medicina la Paris îl are profesor pe Sylvius , fiind coleg
cu Miguel Serveto şi Vesalius, din anul 1540 el este ambasador în Germania şi Italia unde a venit în
contact cu savanţii vremii. Anatomia lui Stephanus este ilustrată de chirurgul Estienne de la Riviere
(Stephanus Riverius), fiind executate “după cadavrul omului sau după disecţia altor animale”. Deşi
contemporan cu Vesalius, din cartea lui Estienne reiese că nu cunoscuse cartea lui Vesalius, care
apăruse cu doi ani înainte. Deşi cu multe naivităţi, cartea cu 375 pagini, descrie vasele nutritive ale
oaselor, cartilajul articulaţiei temporo-mandibulare, îndepărtarea simfizei pubiene în momentul
naşterii, ramificaţia venei porte în hilul hepatic (purtând de atunci numele de venele lui Charles
Estienne sau venele caroline) şi canalul măduvei spinării (fig.102-104). El a inventat şi un
instrument cu care introducea aer în vasele sanguine pentru ca ele să fie mai evidente la disecţie. În
anul 1564 Charles Estienne publică la Geneva “Dictionarium medicum” cu sinonimiile greco-latine
în terminologia medicală, lucrare de importanţă în problema nomenclaturii.
Bartholomeus Eustachios Sanctoseverinatus (1510 (1520) -1574), profesor de anatomie la
Roma a editat în 1562 “Opuscula anatomica et de dentibus” (fig. 96 bis, 105) şi este cel care a
descris trompa dintre rinofaringe şi urechea medie, glandele suprarenale, originea nervilor optici şi
unele formaţiuni din cavitatea bucală (descrierea şi clasificarea dinţilor).
Miguel Serveto da Villanova 1509 (1511) -1553 (fig.106), de origine spaniolă, ar fi făcut iniţial
studii la Saragoza (matematica, astronomia, greaca, latina, ebraica), apoi la Toulouse (dreptul şi
teologia, filozofia). Secretar de episcopie, el este şi un admirator al lui Luther, nepărăsind însă
catolicismul niciodată. Dar, prin aceasta el intră în conflict atât cu biserica catolică, cât şi cu cea
calvină. Apoi a fost corector într-o casă de editură şi autor al unor scrieri subversive sub
pseudonimul de “Villanovanus” motiv pentru care Inchiziţia îl condamnă. Părăseşte Spania şi plecă
în Franţa unde devine discipolul şi prietenul medicului Symphorien Champier, împreună cu care
atacă doctrinele medicale ale lui Leonard Fucs (1501-1566), medic şi botanist la Munchen. Serveto
se decide să devina medic, ca şi patronul său şi se duce la Paris unde studiază cu Andernachus,
Sylvius, Fernel. În acelaşi timp el profesa matematica, în care era foarte priceput. Aprofundând
anatomia, devine profesor la Lyon, unde face multe disecţii. În acelaşi timp el continuă să scrie
pamflete şi lucrări de teologie. El combate puternic prescrierea drogurilor. Publică un “Tratat asupra
siropurilor”. În publicaţiile sale în care nu se separă teologia de medicină, el amestecă Biblia cu
astrologia, şcolastica cu botanica, menstruaţiile cu mareele şi cu conjuncturile planetare. Este
chemat să se apere în faţa Facultăţii de Medicină din Paris, fapt în urma căruia este lipsit de
drepturi, iar publicaţiile sale sunt proscrise şi confiscate. Serveto renunţă a mai practica “medicina
astrologică” (pe care Pico della Mirandola o numea “ciuma medicinii”) şi s-a spus cu ironie că dacă
s-ar fi priceput cu adevărat să citească în stele şi-ar fi prevăzut sfârşitul în flăcări la Geneva.
Părăseşte Parisul şi se duce la Charlieu, aproape de Lyon, dar pleacă şi de acolo şi
peregrinează prin oraşele mari ale Franţei, reajungând la Tholouse, unde era urmărit ca eretic.
Continuă apoi să practice medicina şi să scrie sub pseudonim, spre scandalul catolicilor şi furia
protestanţilor. Pentru scrieri subversive este bătut crunt şi alungat din Franţa, perioadă în care
Seploius era cardinal. Pleacă la Viena, unde este târât în faţa Curţii, dar scapă din închisoare şi fuge
în Germania, unde este de asemenea persecutat. Revine în Franţa, unde Calvin îl consideră “un
scelerat care-şi blamează Dumnezeul şi trebuie pedepsit”. Arestat de Calvinişti (probabil răpit de la
Paris) şi condamnat ca eretic, este ars pe rug la Geneva în 1553.
Operele sale mai importante sunt: “De trinitatis erroribus” apărută în 1531 şi “Restitutio
christianismi” apărută în 1553. Ediţia completă a ultimii cărţi a fost arsă împreună cu el şi doar trei
exemplare au scăpat de mistuirea flăcărilor, nefiind poate cunoscute şi luate în seamă de
contemporanii săi. Din aceste cărţi reiese că Miquel Serveto a descris corect mica circulaţie a
sângelui cu 97 de ani înaintea lui Harvey. Înserarea unor chestiuni anatomo-fiziologice în eseele
teologice se explică prin faptul că Serveto socotea că sufletul s-ar afla în sânge. Urmărind itinerarul
sângelui, el îşi închipuie că poate urmării şi mişcările sufletului.
Andreas Vesalius Bruscellensis (1514-1564) fig. 107, 108, 109.
Familia sa purta mai înainte numele de Witing şi era originară din Wesel. Un strămoş, Peter
Witing, si-a luat numele de Von Wesel sau Von Wesele şi a semnat un tratat medical cu numele de
Vesalius. Fiul acestuia, bunicul lui Andreas, a fost medicul Mariei de Bourgone şi a lui Maximilian
de Austria. Tatăl lui Andreas era farmacistul Margaretei de Austria şi a împăratului Carol Quintul.
În copilărie Andreas a manifestat interes pentru disecţia animalelor (iepuri, câini, pisici, şobolani) şi
s-a obişnuit cu cadavrele de pe câmpul condamnaţilor la moarte prin spânzurare, de la marginea
oraşului Bruxelles. La 25 februarie 1530, la vârsta de 15 ani, Andreas se înscrire la universitatea
Louvain, unde învată greaca şi latina (se pare că şi araba şi ebraica), dar şi medicina, sperând să
devină măcar farmacist.
La vârsta de 19 ani părăseşte Bruxellul şi în 1533 începe facultatea de medicină la Paris,
unde îşi latinizează numele în Vesalius.
La Paris este coleg cu Miguel Serveto şi prieten cu Charles Estienne.
Devine elevul unor mari maeştri: Vidius, Guinter (Gonthier d’Andernachus) şi al lui Sylvius. La
Paris are pentru prima oară ocazia de a studia cadavre umane. Este apreciat de aceştia, mai ales de
Guinter, sub îndrumarea căruia lucrează mai mult şi descoperă vasele spermatice la om. Cu spiritul
său ascuţit de observaţie, Vesalius îşi dă seama că există o contradicţie între ceea ce citea profesorul
din tratate şi ceea ce diseca prosectorul. El ia bisturiul din mâna prosectorului şi execută singur
disecţia. Ba mai mult, îşi procură material de studiu, colindând cimitirele, dezgropând oasele şi
intrând în relatie cu groparii. Munceşte enorm şi începând să se afirme, îşi atrage de pe acum
invidia colegilor săi şi chiar a unor profesori.
Remarcă că autonomia lui Galenus era în multe privinţe eronată şi are curajul să
demonstreze aceste inexactităţi. Din cauza războiului franco-spaniol, este nevoit să părăsească
Parisul (1536-1537), deşi nu şi-a terminat studiile şi se întoarce la Louvain, dar nu pentru mult timp
pentru că în 1537 se duce la Padova, unde la 5 decembrie 1537 (la 31 dec. va împlini 23 de ani)
devine lector de chirurgie. La Padova, Vesalius îşi aduce în locuinţa sa cadavre şi părţi de cadavre
pentru a le diseca în linişte şi cu migală. La 6 decembrie 1539 Vesalius este numit profesor de
anatomie şi chirurgie la Padova. Face disecţii sistematice, uneori demonstraţii publice cu zeci şi
chiar sute de specatori, emitând principiul că ”profesorul trebuie să execute el însuşi disecţia” şi să
verifice înainte de a trage concluziile, nu să accepte “ad literam” ceea ce a scris Galenus. De altfel,
Vesalius precizează peste 200 de inexactităţi existente în anatomia lui Galenus. Rămâne profesor la
Padova până în 1544, când se retrage din viaţa academică şi din anul 1546 este medic la curtea
împăratului Carol Qintul. Devenind medic curant, Vesalius confirmă afirmaţia pe care a făcut-o în
tinereţe: “tramentul (însănătoşirea) este primul scop al medicinii şi rolul principal al studiului
anatomiei este acela de a fi o bază pentru atingerea acestui scop”. După abdicarea lui Carol Quintul,
Versalius îl urmează pe fiul acestuia, Filip al II-lea.
Îl tratează pe fiul lui Filip al II-lea, Don Carlos, care suferind o cădere gravă de pe cal,
prezenta semne de compresiune cerebrală. Vesaliu i-a indicat trepanaţia salvatoare. De la curtea
Spaniei, Vesalius a fost chemat la Paris sa-l trateze pe Henric al II-lea, care fusese rănit în ochi de o
aşchie de lance la un turnir.
La patul de agonie al acestuia s-a întâlnit în consult cu marele chirurg Ambroise Pare. Filip
al II-lea îl păstrază la curtea sa ca medic al Olandei. Indivizii, care-i purtau duşmănie, au găsit
motivul şi prilejul să-l reclame Inchiziţiei în anul 1564, sub pretestul că la autopsia unui senior,
inima acestuia ar mai fi pulsat atunci când Vesalius i-a deschis toracele. Învinuit de crimă, Vesalius
este condamnat la moarte de către Inchiziţie, dar prietenul său, regele Filip al II-lea, reuşeşte să-l
scape cu condiţia să facă o călătorie de pelerinaj la “Sfântul Mormânt”. Pleacă de la Veneţia cu o
corabie pentru pelerini şi ajunge la Ierusalim unde face o donaţie de 500 ducaţi de aur, iar la
întoarcere corabia a naufragiat în timpul unei furtuni pe Marea Ionică şi din întregul echipaj se
salvează pe insula pustie Zante, unde va muri de foame (după alţii şi din cauza tifosului
exantematic).
În anul 1538 la Veneţia, Vesalius publică “Tabulae anatomicae sex” o suită de 6 planşe
anatomice în care nomenclatura este dată in trei limbi (latină, greacă şi ebraică). Apar primele
contraziceri împotriva lui Galenus (sternul este format din 7 părţi, ficatul are 5 lobi, uterul are formă
de vezică).
La Basel publică în 1539 “Epistola de vena secondo”, iar în 1541 la Veneţia “Galeno opera
omnia”.
În timpul şederii sale la Padova, Vesalius îl cunoaşte pe pictorul Johanne Stefhanus Von
Calcar, din şcoala lui Tizian, care nu se mulţumeşte numai să deseneze după model, ci dă o nuanţă
artistică planşelor anatomice, înfăţişând scheletele, cadavrele cu musculatura disecată pe planuri,
sau cu toracele şi abdomenul deschis, nu numai corecte din punct de vedere anatomic ci şi în
atitudini expresive, de parcă ar fii vii.
În iunie 1543, presele lui Oporinus scot lucrarea capitală a lui Vesalius (la care a muncit 2
ani): “De humani corporis fabrica, libri septum”. În 7 cărţi, având peste 600 pagini şi 300 figuri,
această lucrare cuprinde toată anatomia corpului omenesc, aşa cum a văzut-o Vesalius cu ocazia
numeroaselor sale disecţii. Cartea a fost dedicată împăratului Carol Quintul şi a fost scrisă în limba
vulgară a Evului Mediu. Cele 7 cărţi au următoarul conţinut: cartea I – oase şi articulaţii, cartea a II-
a – articulaţii şi muşchi, cartea a III-a – vasele, cartea a IV-a – nervii, cartea a V-a – organele
digestive si genito-urinare, cartea a VI-a – inima şi organele de respiraţie, cartea a VII-a – creierul şi
organele de simţ; fig. 110-120. Primele două cărţi au extinderea cea mai mare, cuprinzând mai mult
de jumătate din numărul total de pagini. Vesalius face un studiu amănunţit al sistemului osteo-artro-
muscular, descriind şi cele două metode de preparare a scheletelor: maceraţia la rece şi la cald.
În “Fabrica”, Versalius se face remarcat prin descrierile sistemului venos, inimii,
mediastinului, mezenterului, ovarelor (recunoaşte pentru prima oară corpul galben), urechea externă
şi internă, ficatul, căile biliare, uterul, meniscurile genunchiului, osul sacru, sternul, pilorul,
meniscurile articulare ale degetelor, venele azigos etc. A făcut erori în privinţa aparatului locomotor
al ochiului, cristalinului, originii venelor cave şi mecanismului real al curgerii sângelui, deşi
combate cu vehemenţă comunicarea ventriculului drept cu cel stâng.
În anul 1542 tot la Basel şi tot în presele lui Oporinus, Vesalius scoate:”De humani corporis
fabrica, librorum epitame”, un fel de rezumat al cărţii precedente, care se vindea la un preţ scăzut.
Această carte a dedicat-o prinţului Filip. Apariţia acestor două lucrări, a constituit o revoluţie în
anatomie, punându-se bazele anatomiei moderne.
“Fabrica” este reeditată în 1555 tot la Basel, iar după moartea lui Versalius a fost reeditată
de nenumărate ori în foarte multe limbi, chiar în 1950 (în limba rusă) şi în 1969 (lb. franceză).
Contemporani sau urmaşi ai lui Vesalius, nu ating valoarea acestuia, dar fiecare dintre ei îşi
aduce contribuţia la dezvoltarea anatomiei.
Mateo Realdus Columbus Cremonensis (Colombo) 1516-1559 a fost mai întâi prosector la
Vesalius fig. 121 cu care a intrat în conflict şi îi urmează ca profesor de anatomie la Padova în
1554, iar din 1551 este profesor la Roma. În lucrarea sa “De re anatomica libri XV” apărută la
Veneţia deşi îşi însuşeşte punctele de vedere ale fostului său maestru, îl critică pe acesta că nu ar fi
fost antigalenist consecvent şi nu a dus lucrurile până la capăt, lăsând treaba făcută pe jumătate. În
această carte dedicată papei Paul al IV-lea, cu exact 70 de ani înaintea lui Harvey, dar cu 5 ani după
Serveto, Columbus face descrierea corectă a circulaţiei sângelui.

Gabriele Fallopins (fig. 122) din Modena (1523-1562), antigalenist


convins, elev a lui Vesalius, a fost profesor la Padova după Columbus (anterior fusese profesor de
anatomie la Ferrara şi Pisa). Sunt anatomişti care-l consideră mai mare chiar decât Vesalius. În anul
1561, Fallopuis publică la Veneţia “Observationes anatomicae” în care a descris sinusul sfenoidal,
canalele semicirculare ale urechii interne, nervul coarda timpanului, canalul nervului facial din
stânca temporalului (apeductul lui Fallopuis) şi şanţurile de pe faţa antero-superioară a stâncii
pentru nervii pietroşi, a descris şi mai complet arcada inghinală, a descris clitorisul (şi
corespondenţa sa cu penisul) şi himenul (pe care unii îl plasau în vagin; Vesalius crezuse că este de
natura musculară, iar Ambroise Parre “nu l-a întâlnit niciodată”). A făcut descrierea corectă a
trompelor uterine, confundate multă vreme cu coarnele uterine de la animale. A adus contribuţii
importante în privinţa sarcinii.
Leonardo Bottalo (1530-1571), elev al lui Fallopius, după ce-şi ia doctoratul la Pavia, pleacă
în Franţa unde va fi medicul reginei Elisabeta de Austria (soţia lui Carol al IX-lea) şi al Ecaterinei
de Medicis (sub domnia lui Carol al IX-lea). El a determinat rolul fiziologic al orificiului de
comunicare interatrial la inima fătului.
Fabrizius d’Acquapendente (1537-1619), elev al lui Fallopius a fost profesor la Padova (fig.
123) între 1580-1619, a dominat timp de aproape 40 de ani anatomia de la sfârşitul secolului al
XVI-lea şi începutul celui al XVII-lea, avându-l ca elev pe Harvey. Acquapendente este
întemeietorul vestitului amfiteatru de la Padova (fig. 124), care se păstrează şi astăzi ca muzeu. În
mijlocul amfiteatrului şi în faţa fotoliului magistrului se vedea masa de disecţie, al cărei capac se
ridică pentru a fi adus cadavrul pe canalul de sub ea. Este iniţiatorul studiului embriologiei umane şi
a descris în 1574 valvulele venelor superficiale (fig. 125), pe care le-a prezentat abia în 1603 în
cartea apărută la Padova: “De venearum ostiolis” (de la el le-a preluat Harvey, care i-a fost elev,
fără a menţiona acest lucru). Fiind şi medic priceput, Acquapendente a practicat traheotomia în
crupul difteric.
Juan Valverde de Amusco (1515-?), fig. 126, medic spaniol stabilit în Italia (fig. 116),
publică la Roma în 1556 una din primele anatomii într-o limbă “neacademică” (latina): “Historia de
la composicion del cuerpo humano”, care a fost editată apoi şi în limba latină (1558).
Constantino Varolio (1543-1575) la Bologna, a adus contribuţii în privinţa anatomiei
creierului (puntea lui Varolio). A fost medicul papei Grigore al XIII-lea şi profesor de anatomie şi
chirurgie la Bologna.
Giulio Cesare Aranzio (1530-1589) este la 27 ani profesor la Catedra de medicină şi
chirurgie de la Universitatea din Bologna. În “De humano faetus” apărută în 1564 la Bologna,
descrie uterul gravid, iar în “Anatomicarum observationum liber”, apărută în 1587 la Veneţia,
descrie: impermeabilitatea peretelui interventricular al inimii, tuberculii valvulelor sigmoide (care-i
poartă numele), foramen ovale, ductul venos (din vena ombilicală şi vena cavă inferioară la făt),
ligamentul arciform, coarnele ventriculilor cerebrali laterali.
Andreea Cesalpino di Arezzo (1519-1603), profesor la Pisa şi Roma, elev al lui Columbus, a
făcut ligaturi vasculare la animale vii şi a recunoscut sensul curgerii sângelui în vene şi artere. În
cartea sa “De re anatomica” din anul 1559 pronunţă termenul de circulaţie şi capilare, care stabilesc
legătura dintre artere şi vene.
Casparus Bauhinus (1560-1624) profesor de anatomie şi botanică la Basel, publică în 1605
“Theatrum anatomicum iar în 1620 “Vivae imagines partium corporis humani) fig. 127, în care
afirmă că sunt necesare pentru medici să descrie valvulele venelor (după Aquaupendente) şi valvula
ileo-cecală.
Jean Riolan - Juil (1577-1657), fig. 128, medicul lui Ludovic al XIII-lea era galenist
convins (“Galenus nu a greşit, ci anatomia omului s-a schimbat de-a lungul celor 14 secole scurse”).
El a făcut descoperiri preţioase, dintre care unele i-au luat numele (buchetul lui Rivlan). A
scris:”Osteologie” “Antropografie” “Opuscula anatomică” (fig. 129, 130, 131).
Francis Glisson (1597-1677) elev al lui Harvey, a descris capsula ficatului. A fost profesor
la Cambridge.
Johan Georg Wirsung (1600-1673) descrie canalul pancreatic.
Thomas Wharton (1614-1673) descrie canalul glandei submandibulare.
Nathanael Highmore (1613-1685) descrie sinusul maxilar şi mediastinul testicular.
Nicolas Stenon (1638-1687) descrie canalul glandei parotide.
Thomas Willis (1621-1675) în “De Anatomie Cerebri” (1664) enunţă teoria modernă după
care creierul controlează toate procesele fiziologice din organism. Descrie reţeaua arterială de la
loja creierului şi nervul accesor.
Regner de Graaf (1641-1673), olandez, a studiat organele genitale şi animale. A descris în
ovar nişte vezicule, pe care le-a considerat, prin analogie cu găina, a fi ouă.
Raymond Vieussens (1641-1716), fig. 122 şi fig. 133, profesor de anatomie la Montpellier,
descrie glanda parotidă, ansa simpaticului şi limbul fosei ovale.
Frederik Ruysch (1638-1731) în anatomia sa descrie lamina corio-capilară şi venele
vorticoase ale globului ocular, muşchiul fundului uterin, placenta şi nutriţia fătului.
Marcello Malpighi (1628-1694) profesor la Bologna, Pisa,Messina şi medic al papei
Inocenţiu al XII-lea. A descris: structura plămânului, capilarele pielii, stratul profund al
tegumentului, glomerul renal şi structura rinichiului, ficatului, creierului. S-a ocupat şi cu anatomia
comparată.
Antonius Maria Valsalva Imolensis (1666-1723) din Bologna, elev al lui Malpighi. A descris
pentru prima oară antrumul mastroidian şi sinusul aortei.
Antonio Pacchioni (1665-1726) a descris gaura ovală a cortului cerebelos şi fosetele
garnulare şi granulaţiile aranoidiene.
Giovanni Batista Morgagni, fig. 134 (1682-1771), elevul lui Valsalva, profesor la Bologna
şi Padova, a descris: bulbul olfactiv, cornetul nazal superior, foramen caecum al limbii, ventriculul
laringian, apendicele testicular, coloana ? şi sinusurile ano-rectale. Este fondatorul anatomiei
patologice.
Nicolas Tulps (1599-1674) i-a pozat lui Rembrandt pentru tabloul lecţia de anatomie (fig.
135, 136), el disecând mai mult pe maimuţe.
Johan Remmehni (1583-1632) a studiat medicina la Basel şi este autorul unor opere
astrologice – matematice – cabalistice (misterioase-magice) şi al unor opere balneologice despre
“virtuţile terapeutice ale apelor minerale de la Weltzen”. Lui i se datorează nişte planşe anatomice,
ce au circulat (mai ales la dispoziţia publicului nemedical) ca foi volante, reprezentând structura
anatomică a diferitelor părţi componente ale corpului omenesc şi a organelor, pe planuri suprapuse
(fig. 127, 128, 129, 130).
William Harvey (1578-1657) fig. 141, a învăţat la Cambridge şi Padova, fiind elevul lui
Acqapendente, după Vesalius. Devine medicul regelui Iacob I şi Carol I, pe care îi însoţeşte şi in
campanii. Fiind profesor de anatomie la colegiul medicilor din Londra, avea următoarea părere:
”afirm că anatomia nu se cunoaşte şi nu se învată din cărţi, nici din dogme filozofice, ci din
lucrătoria naturii”. În 1616 Harvey conferenţiază despre descoperirea sa, afirmând că inima este un
organ de propulsie a sângelui şi că valvulele sunt dispuse de aşa manieră încât să permită sângelui
să circule într-un singur sens. El va publica această descoperire în anul 1628 în editura lui
Guilielmus Fitzerus din Frankfurt pe Main: “Exercitatio anatomica de matu cordis et sanguinis in
animalibus” fig. 142, pe care i-a dedicat-o regelui Carol I al Marii Britanii şi al Franţei şi prietenului
său d’Argent, preşedintele colegiului medicilor din Londra. Descoperirea sa este rezultatul mai
multor factori: folosirea inteligentă a descoperirilor făcute de anatomiştii dinaintea lui (Vesalius,
Acquapendente, Serveto, Columbus), desecţii minuţioase şi adesea vivisecţii pe animale, observaţii
făcute prin examinarea cardiacilor (probe extrase din patologie), precum şi o bună cunoaştere a
fenomenelor hidrodinamicii. Harvey arată prezenţa şi funcţia valvulelor sigmoide, descrie căile de
pătrundere şi ieşire a sângelui la nivelul ventriculilor inimii, descrie insuficienţa cardiacă şi stopul
prin hipovolemie, ca şi cel prin supraîncărcarea cordului, afirmă categoric că sângele pătrunde în
orice organ prin arteră şi se întoarce prin vene. O lipsă a lucrării sale este menţionare capilarelor
(deşi ele fuseseră semnalate de Cesalopino), pentru el legătura dintre artere şi vene făcându-se prin
anastomoze şi porozităţile ţesuturilor. Descrie multiplele anastomoze venoase (fig. 143). Arată că
datorită prezenţei volumelor venelor, este dificilă cateterizarea retrogradă a acestora. Menţionează
răspândirea infecţiilor în tot corpul pe calea aparatului cardio-vascular. Afirmă că pulsul se
datoreşte contracţiei şi nu dilatării inimii; el rezultă că nu din aceea că arterele se dilată şi că în acest
fel se umplu cu sângele împins din inimă, ci se umplu cu sânge şi apoi prin aceasta se dilată. Nu
există pori în septul inimii, iar sângele din ventriculul drept merge la plămâni; sângele trimis de
artere după folosire se întoarce la inimă prin vene, nu există o ondulaţie de du-te vino în vene, ci de
la periferie spre inimă; motorul sângelui este inima, nu ficatul. Dacă se analizează fiecare din
precizările lui Harvey, care constituie esenţa descrierii şi demonstraţiei activităţii inimii şi a
circulaţiei sângelui, se constată că fiecare a mai fost afirmat sau chiar demonstrat de anatomiştii
dinaintea lui. După o expresie clasică, Harvey nu a făcut decât să pună în circulaţie teoria circulaţiei
! Cei mai de seamă dintre adepţii lui Harvey au fost Rene Descartes (1596-1650), Richard Lower
(1631-1691), Raymond Vieussens. Opoziţioniştii (Jean Riolan) au trebuit să cedeze, ştiinţa reală
nemaiputând fi oprită în loc.
În anul 1664, Alexandru Mavrocordat (fig. 144), tatăl viitorilor domnitori români (Nicolae
şi Constantin), făcea experienţe interesante privind mişcările sângelui traversând plămânii. El a
văzut că expiraţia coincide cu sistola cardiacă, iar plămânii devin atunci roşii. În diastolă,
diafragmul coboară, plămânii se dilată şi devin palizi datorită afluxului de aer, deci plămânii
lucrează ca o presă. Nimeni înaintea lui nu a demonstrat circulaţia pulmonară atât de corect.
Schema circulatorie se completează prin descoperirea circulaţiei limfei. Gasparo Aselli
(1581-1676) descrisese în 1622 vasele limfatice ale mezenterului, iar Jean Pecquet (1622-1674)
descoperă canalul toracic la câine.
Fiziologie
Indisolubil legată de anatomie, fiziologia secolului XVII a fost îmbogăţită şi prin contribuţia
a o serie de medici clinicieni. Aceştia, paralel cu activitatea la patul bolnavului, se străduiau ca prin
experienţe, unele bine gândite, altele stranii, naive, uneori chiar hilare, să discearnă ce funcţie
îndeplinesc diferitele organe explorate de către bisturiul anatomiştilor. Cei mai mulţi dintre aceşti
medici, seduşi de ştiinţele exacte (fizică, mecanică, chimie), care luaseră un având deosebit în
această vreme, căutau să-şi explice funcţionalitatea normală şi patologică a organismului cu ajutorul
acestor ştiinţe. Ei au fost numiţi iatromecanicişti şi această concepţie domină până în secolul XIX.
Dacă pentru secolele XVII-XVIII ideea lui Descartes “animalul e o maşină”, reprezenta un pas uriaş
pe drumul interpretării ştiinţifice a funcţiilor organismului, comparativ cu spiritualismul medieval şi
renascentist, începând cu secolul XIX, mecanismul nu mai corespunde, nemaiputând ţine pasul cu
descoperirile moderne. Fiindcă, deşi biomedicina modernă socoteşte organismul tot un fel de
maşină (automat, autoreglabil şi autoreproductibil), nu reduce funcţionarea acestuia exclusiv la
legile fizicii, chimici, mecanicii şi matematicii, ci pretinde o viziune născută din unitatea dialectică
dintre cantitate şi calitate. Legile calitative născute din integrarea în sistem – teoria sistemelor a lui
von Bertalanffy – mai ales cele ce se referă la integrarea în sistem şi cunoaşterea istorică, condamnă
viziunea mecanicistă ca fiind simplistă şi unilaterală, incapabilă să explice complexitatea
fenomenului vital.
Iatromecaniciştii au totuşi importanţa lor pentru că au schimbat radical unghiul de vedere
exclusiv calitativ al judecării vieţii, bolii şi morţii. Din păcate ei au căzut în extrema cealaltă:
neglijarea calităţii şi fetişizarea cantităţii. La ei totul era măsurare (număr, grad, mărime, suprafaţă,
volum, masă, durată), de preferinţă exprimată în simbolistica matematică a vremii (algebric,
trigonometric).
Santorio-Santorio (1561-1631) fiziolog italian, şi-a construit o balanţă uriaşă pe care şi-a
pus un scaun, o masă şi un pat. El a rămas acolo zile şi nopţi, cerând să fie permanent cântărit,
înainte de masă, după dejun (fig. 145).
Tratatul său “De medicina statica” publicat în 1614 a fost denumit de admiratori “Biblia
medicinii experimentale”. El a mai construit un termometru, apoi un “pulsilogium” bazat pe
principiul pendulului, cu care urmărea frecvenţa pulsului (strămoşul sfigmometrului), o “baie
continuă” pentru uzul bolnavilor ce făceau hidroterapie. El a introdus în medicină conceptul de
bilanţ.
Gian Alfonso Borelli (1608-1679), a fost elev a lui Galileo Galilei. În cartea sa “De matre
animalum” apărută postum la Leyden în 1685, explică funcţionarea muşchilor şi articulaţiilor, cu
precizarea pe baza inserţiilor, a tipului de pârghie pe care tipul îl reprezintă. Deosebit de interesante
sunt explicaţiile avansate de Rooseli, asupra contracţiei musculare:”muşchii se contractă datorită
unui impuls venit din creier, pe calea nervilor”. El avansează ideea rolului unor mediatori chimici
(fig. 146).
Rene Descartes (1596-1650), nu a fost medic ci matematician. Provenind dintr-un bunic
doctor în medicină, Rene Descartes a studiat totuşi cursuri de anatomie, fiziologie şi patologie la
Poitiers, fiind interesat de: modul de funcţionare al “maşinii animale”, cauzele care determină
apariţia bolilor şi tratamentul eficace. Deoarece principiul medical în tratament era: “clysterium
donare, postea signare, ensuita purgare” se explică adresa ironică, adesea acuzatoare pe care
Descartes o adresează medicinii în “Discours de la methode”. El a disecat animale.
Lucrările sale: “Traite de l’Homme (tratatul despre om, 1646), “Discours de la methode”
(1637) şi “Les passions de l’ame” (1649), sunt un amestec de iatromecanică şi animism, ultimul luat
din lucrările scolastice.
Dacă în ceea ce priveşte circulaţia sângelui (deşi adept al lui Harvey) nu are nici o realizare,
în privinţa funcţionalităţii sistemului nervos, pe care o dezbate pe larg în “Les passions de l’ame”,
Descartes descrie reflexul simplu: curgerea informaţiei e de la organul senzitiv la sistemul nervos
central, apoi la organul motor-efector. Aceste aparate sunt reluate şi în “Dioptrica” (1637) şi în “De
homine” (1662). Descartes îşi imaginează modul de realizare al reflexului simplu (fig. 147).
Imaginea unei săgeţi este recepţionată de retină. Prin nervii optici ea ajunge în creier la glanda
pineală. Aici imaginea este preluată de spiritele animale care prin orificiul 8, intră în “lumenul
nervilor” rahidieni şi o “zbughesc” la muşchiul biceps, determinând flexia.
După Descartes, există pe lume atâtea feluri de pasiuni, câte poziţii poate lua în spaţiu
glanda pineală.

Recunoaşterea patologiei generale


Conceptul definit prin termenul neogrecesc de patologie a fost introdus în ştiinţă de un
medic renascentist: francezul Jean Fernel.
Jean Fernel (1497-1558) a început prin a studia matematica, literele, filozofia, devenind
celebru cu tratatul său “Cosmotheoria” (1528), perioadă în care era student la medicină, pe care o
termină la 33 ani. Anterior mai scrisese şi o lucrare de geometrie: “Monalosphoerium”. Nu se ştie
de ce se va dedica numai medicinii, el scriind în 1544 “Tratat despre medicină” împărţit în trei părţi:
fiziologie (de fapt o fiziologie anatomică, deoarece funcţiile sunt deduse din structuri), patologie şi
terapeutică. În patologie este un mare sistematician, de la el păstrându-se în medicină împărţirea
bolilor în:
a). suferinţe generale ale organismului, care nu au un sediu precis (incertae sedis) ca: febra,
slăbiciunea fizică, inapetenţa;
b). suferinţe localizate la un organ sau la mai multe, dar acestea din urmă, limitate la o
anumită regiune anatomică (boli ale cavităţii bucale, toracice, abdominale).
Theophrastus Bombastus von Hohenheim (1493-1541), cunoscut sub numele de Paracelsus
(fig. 148), a fost una din cele mai pitoreşti figuri de medici renascenţişti. Fiu de medic, el studiază
mai întâi ştiinţele naturale, filozofia şi alchimia, începe studiul medicinii la 16 ani şi îşi ia numele
de Paracelsus după scriitorul roman Aulus Cornelius Celsus ceea ce vrea să însemne că este mai
bun sau mai presus de Celsus. A studiat medicina la Viena şi la Florenţa practicând medicina şi
devenind profesor la Basel, fiind căutat de bolnavi din toate colţurile Europei. Când şi-a deschis
cursul la universitatea din Basel, a dat foc în mod simbolic, evident, câtorva foi copiate după
maeştrii antici, Paracelsus obişnuit să spună: “Cataramele de la pantofii mei ştiu mai multă
medicină decât Hipocrat, Galenus şi Avicena luaţi împreună”.
Sfida ţinând cursurile în germană, deşi ştia perfect latineşte, apărea în amfiteatru în haine de
stradă, bătându-şi joc de toga pompoasă din mătase neagră, cu boneta roşie (costumul de doctor al
vremii). Infatuarea lui Paracelsus, lăudăroşenia şi violenţa cu care îşi ataca adversarii umilindu-i, nu
era gratuită, el fiind nu numai un reputat practician, ci şi un veritabil inovator al gândirii bio-
medicale. A călătorit mult prin Franţa, Italia (Tintoretto i-a făcut un portret), Spania, Germania,
Olanda, Anglia, Turcia, Scandinavia şi după spusele sale şi în Polonia, Ungaria şi Valahia.
Se bucură de simpatia a două mari personalităţi ale timpului: Froben (Frobenius), celebru
umanist, căruia i-a salvat membrul inferior de a fi amputat şi Erasmus Roterdamus, pe care-l
tratează prin corespondenţă.
Îşi făcea în felul acesta duşmani peste tot, unii din ei numindu-l “Cocafeast” şi difuzau
pamflete în care se afirmă “că nu e vrednic nici să ducă oala de noapte a lui Hipocrat, dar mi-te să
păzească porcii de experienţă ai lui Galenus”.
În acelaşi curs introductiv de la universitate el afirmă: “medicii trebuie să cunoască diferitele
boli, cărora să le înţeleagă cauzele şi simptomele, să descrie remediile cu discernământ şi
perseverenţă, conform circumstanţelor, pentru a uşura pe cât posibil suferinţa”.
Ridicându-se împotriva antricilor, Paracelsus îşi scandalizează confraţii, cărora el le spune:
”Iată cauza mizeriei lumii. Ştiinţa voastră se bazează pe minciuni. Voi nu profesaţi adevărul, ci
eroarea. Nu teoriile contează, ci practica care formează un bun medic. Arta de a vindeca, bazată pe
realitatea faptelor, nu vine de la împărat, de la papă sau din universitate, ci este un dar de la
Dumnezeu”. “Barba mea ştie mai mult decât voi toţi şi decât toţi scriitorii voştri”. “Pe mine trebuie
să mă ascultaţi şi încă 20 de ani voi veţi fii discipolii mei”.
În “Opus paraminum”, Paracelsus îşi exprimă părerile sale despre medicină:
a). primatul experimentului (“medicina este nu numai o ştiinţă, ci şi o artă care nu constă
numai în a prepara pilule şi medicamente de toate felurile, ci trebuie să ştii să tratezi toate procesele
vitale; acestea trebuiesc cunoscute înainte de a le putea dirija”;
b). adversitatea împotriva umoralismului; în locul celor patru umori, care determinau în
concepţia hipocratică sănătatea şi boala, Paracelsus elaborează teoria elementelor chimice care
constitue în viziunea sa baza întregii lumi organice, fiind un precursor al chimiei medicale şi al
chimioterapiei. Conform viziunii renascentiste a echilibrului dintre macrocosmos şi microcosmos
(organismul), toate elementele ce compuneau lucrurile ca şi toate legile macrocosmosului, se
regăseau miniaturizate în organism. Elementele din care erau compuse macro şi microcosmosul
erau: apa, aerul, pământul şi focul. Ceea ce trebuia să facă chimia era să descopere cum ar putea fi
separate unele de altele aceste elemente, să scoată la iveală “izvorul puterilor ascunse ale lucrurilor
prin determinarea “structurii ascunse”, mai exact a unor “substanţe subtile”, nevăzute, altele decât
cele 4 elemente vizibile.
În trataul său “Viaţa lungă”, Paracelsus afirmă că metoda şi terapeutica sa nu pot fi înţelese
de majoritatea confraţilor. Tot aici afirmă că “medicul trebuie să fie servitorul şi nu duşmanul
naturii”.
Paracelsus a cules dar a şi imaginat numeroase formule analgezice complexe (laudanumuri).
A imaginat tot felul de forme medicamentoase (tincturi, extracte, decocturi, elixiruri) şi a cerut o
atentă dozare cantitativă a medicamentelor. A iniţiat tratamentul cu mercur al sifilisului (fig. 149).
Paracelsus este, după unii, iniţiatorul medicinii spagirice (spao=separ şi ageiro=unesc,
noţiuni indrăgite foarte mult de către alchimişti).
O sinteză a principiilor medicinii spagirice ar cuprinde:
a). anatomia esenţială (alături de ceea ce se vede în urma disecţiei e anatomia vulgară, ar
exista şi alcătuiri imposibil de pus în evidenţă: trupul astral);
b). etiologia plurifactorială, materială dar şi mistică (cauze: astrală, veninoasă, naturală,
spirituală, divină);
c). atitudinea faţă de chimie (idolatrizare);
d). teoria semnăturilor (pe fiecare lucru există o semnătură a lui Dumnezeu), fig. 150.
Girolamo Fracastoro (1478-1553) s-a ocupat şi de matematică, fizică, chimie, muzică,
pictură, poezie. A fost coleg la facultatea de medicină din Padova cu celebrul medic şi astronom
polonez Nicolaus Copernic.
În poemul său, “Syphilis sive morbus Gallico” descrie simptomatologia acestei boli în faza
acută. Este povestea unui păstor Syphil, care îl apostrofează pe Apollo pentru seceta ce o provoacă
şi zeul îi trimite o boală mutilantă. Boala numită până atunci “morbus gallicus” (numită aşa de către
italieni, fiindcă epidemia s-a răspândit în Italia în timpul asediului oraşului Napoli în anul 1494 de
către anualele franceze) va primi numele de sifilis, inspirat din poemul lui Fracastoro.
În istoria patologiei Fracostoro rămâne nemuritor prin tratatul ”De contagione contagionis
morbis et corum curratione” (Despre contagiune, boli contagioase şi tratamentul lor),apărut la
Veneţia în 1546. Ideile noi care apar sunt:
1). gruparea bolilor după speciile pe care le afectează: umane, animale, vegetale dar şi boli
comune omului şi animalelor (actuale zoonoze);
2). Rolul aşa-numitului contagiu-viu, germeni infecţioşi pe care-i numeşte seminţe ale
bolilor (seminaria morborum); el precizează şi căile de intrare în organism: pe gură, pe căile
aeriene, direct prin piele, prin răni;
3). Definirea tipurilor de contagiu: a -prin contact direct (râie, tuberculoză, lepră, sifilis); b -
prin contact indirect (aşternut, hainele bolnavilor, farfuriile în care au mâncat); c -contagiu la
distanţă, seminţele morbide fiind purtate la distanţă de către mijloacele de transport, vânt, apa
râurilor, ca în cazul ciumei, variolei (oamenii se infectează din crustele descoamate ale pustulelor,
oile merg cu capul în jos şi inspiră cruste cu virus variolic din praful drumului).
Fracastro a fost şi un mare diagnostician, fiind primul care a făcut diagnosticul diferenţial
între ciumă şi tifosul exantematic.

Chirurgia renascentistă

Marea eroare a evului mediu a fost desconsiderarea chirurgilor, cărora li se recunoştea


utilitatea, erau destul de bine plătiţi, dar erau asimilaţi bărbierilor. În ţările Europei vestice, chirurgii
făceau parte până după anul 1500, din “breasla bărbierilor şi chirurgilor”. De aceea când aveau de
făcut o intervenţie mai dificilă decât luarea de sânge, punerea ventuzelor, extragerea dinţilor,
curăţirea şi pansarea rănilor, ei trebuiau să lucreze la indicaţia unui medic universitar şi sub
supravegherea acestuia. Iar dacă patologiştii Renaşterii dădeau doar indicaţii fără să intervină în
actul operator, au făcut o serie de medici, pentru care chirurgia a fost a doua pasiune (prima fiind
anatomia).
Însuşi Andreas Vesalius a fost un chirurg de mare talent: opera curent plăgile de război,
puncţiona extrăgând puroiul din pleureziile infectate, efectua ablaţia sânului şi cancerul mamar.
Gabriele Fallopius a fost deasemenea şi chirurg de renume, mai ales în materie de tratare a
plăgilor.
În Italia se remarcă Giovanni de Vigo (1460-1525) şi Gaspare Tagliacozi (1546-1599).
Primul a scris “Practica copiosa in arte chirurgica” şi a introdus câteva instrumente noi, elaborând
metoda de ligatură a vaselor de sânge. Gaspare Tagliacozi, anatomist şi chirurg a ajuns profesor la
Bologna. S-a ocupat în special de grefe (autogrefe) după metoda antică indiană. Refăcea nasul,
urechile, porţiuni ale obrazului cu piele luată de pe braţ, legând braţul în apropierea organului grefat
şi asigurând legătura trofică cu pielea de unde fusese luat.
Hyeronimus Braunschwig de origine germană, a scris în 1497 o chirurgie în care descrie
”metoda setonului în tratamentul plăgilor: introducerea unui mănunchi de fire de cânepă, bumbac
sau alte fibre vegetale sub piele în apropiera plăgii, ca să provoace supuraţia. O dată ce apărea
“puroiul bun”, chirurgul era sigur de vindecare (se producea un aflux leucocitar în zonă).
Iacob Nufer în anul 1500 a efectuat o cezariană reuşită asupra propriei soţii. fig. 151.
Dar, cel mai mare chirurg al Renaşterii a fost francezul Ambroise Pare (1510-1590) fig. 152.
Tatăl său era tâmplar de mobilă, bărbier şi valetul seniorului de Laval, localitatea în care s-a născut
Ambroise. Fratele şi un unchi de-al său erau bărbieri-chirurgi, primul la Vitre celălalt la Paris şi ei îl
dirijează în alegerea profesiei lucrând la început împreună cu aceştia. Apoi, eliberându-se de
obligaţia de a lucra ca bărbier se consacră exclusiv studiului chirurgiei. Obţinând titlul de intern la
Hotel-Dieu, veche mănăstire care reprezenta în aceea vreme singurul spital civil din Paris, lucrează
aici trei ani, câştigând o bogată experienţă. Deoarece el nu cunoaştea nici latina, nici greaca, nu s-a
putut înscrie la universitatea din Paris. Neputând să se instruiască din manualele şi tratatele lui
Galenus, el a fost obligat să studieze natura aşa cum a făcut-o, înaintea lui, Hipocrat.
Pare a trăit în timpuri vitrege, cu numeroase războaie, pe care Franţa le-a avut cu Italia,
Germania, Anglia şi în timpul dezastruosului război civil dintre catolici şi hughenoţi. Era deci
normal ca un nou chirurg cum era Pare să se angajeze în serviciul medical al armatei. În aceea
vreme nu exista un corp medical bine organizat, bărbierii-chirurgi însoţind trupele în război şi ei
trebuiau plătiţi convenabil pentru serviciile lor. Ei erau ataşati şefilor militari. Pare începe să fie
cunoscut şi în această perioadă îşi pune la punct tehnica de ligatură arterială, metodă criticată de
către Etienne Gourmelen din Paris, căruia Pare îi răspunde prin cartea intitulată: “Apologia şi
tratatul conţinând călătoriile făcute în diverse locuri de către Ambroise Pare din Laval, consilier şi
prim chirurg al regelui”. După ce răspunde cu abilitate obiecţiilor adversarului său, Pare nu pierde
ocazia să vorbească de experienţa sa câştigată în cursul diverselor campanii.
Pare subliniază faptul că în timp ce dr. Gourmelen se informează din cărţi, el a învăţat pe
câmpul de luptă fiind martorul cazurilor pe care le tratează, “chirurgia se învaţă cu ochiul şi cu
măna. Dumneavoastră, micul meu maestru, nu ştiţi nimic, decât cel mult jargonul de la înălţimea
catedrei”. Pare a petrecut 30 de ani din activitatea sa în serviciul activ, din care se retrage în anul
1559, la Paris, devenind unul din cei mai cântaţi practicieni. În timpul lungii sale existenţe, Pare a
fost medicul a patru regi: Henric al II-lea, Francois al II-lea, Charles al IX-lea şi Henric al III-lea.
Renumele lui Pare s-a extins încă din tinereţea sa, astfel că la 13 ani după ce a fost primit ca
chirurg-bărbier, a fost admis deşi nu ştia latina, în cercul chirurgilor Colegiului de la Saint-Coinre.
În cariera sa de medic, Pare a respins hemostaza prin cauterizare, practicânnd ligatura
vaselor. A resprins, de asemenea, tratamentul plăgilor prin opărirea cu ulei fierbinte, dovedind că
opărirea mortifică ţesuturile împiedicând regenerarea, iar pelicula de ulei înăbuşă forţa
vindecătoare, pelicula de ulei împiedicând aerarea plăgii. Chirurgia îi datorează tratamentul plăgilor
“aerate” cu un antiseptic şi regenerant compus din gălbenuş de ou cu apă de trandafiri (alcoolizată)
şi terebentină, pansarea plăgilor cu feşe de bumbac, reactualizarea operaţiei de buză de iepure, care
fusese uitată deşi descrisă de arabi; renunţarea la procedeul stupid de a opera hernia inghinală după
extirparea testiculului de aceea parte (el arată că ansa intestinală hernială se poate repune în
cavitatea abdominală fără a atinge funiculul sau testiculul). A imaginat numeroase sisteme de
protezare (fig. 153), inclusiv proteze dentare. Descrie mijloace de reducere a luxaţiilor (fig. 154). A
perfecţionat metoda de versiune a fătului şi se interesa foarte mult de metodele de îngrijire a
bolnavilor. A avut intenţia să scrie o operă grandioasă despre pestă şi a publicat un articol în care a
protestat împotriva metodei medicilor de a prescrie în pestă, pudră de mumie sau pulverizare de
pudră de con de licorn. A perfecţionat mult instrumentarul chirurgical.
CURS NR. 5-6

CHIRURGIA

În secolul XVIII are loc o adevărată revoluţie. În 1724 este legiferată despărţirea chirurgilor
de bărbieri (fig. 1) şi în acelaşi an se reorganizează colegiul "St. Come" (Sf. Cozma) din Paris. La
absolvire chirurgul era obligat să susţină o teză. Organizarea ştiinţifică a chirurgiei începe în 1731
când la Paris ia fiinţă "Academia de chirurgie".
JEAN LOUIS PETIT (1674-1750) arată periculozitatea metastazelor în cancerul de sân şi
tratează chirurgical mastoiditele supurate. Unul din fondatorii Academiei de chirurgie.
PIERRE DESAULT (1738-1795) profesor la "Hotel Dieu" din Paris şi maestrul lui Bichat
şi Corvisart. Introduce şi perfecţionează cateterismul uretral.
FRANÇOIS CHOPART (1743-1795) discipol al lui Desault, este cunoscut pentru tehnica sa
de amputaţie a piciorului.
PERCIVAL POTT (1714-1788) chirurg englez, a descris tuberculoza coloanei vertebrale.
WILLIAM HUNTER (1718-1783) , JOHN HUNTER (1728-1793) mari chirurgi scoţieni.
William, elev al lui Monro şi Douglas. A fost mamoş şi profesor de anatomie la Academia Regală
de Arte din Londra. A fondat un muzeu de anatomie. John: chirurg celebru, a descris canalul arterei
femurale; l-a avut elev pe Edward Jenner pe care l-a încurajat în experimentarea vaccinării
antivariolice.
Până la introducerea în sălile de operaţie a celor trei mari descoperiri ale secolului XIX:
anestezia (1846), sistemul antiseptic (1870) şi asepsia pasteuriană (1893), disciplinele chirurgicale
au progresat lent, în ciuda fanteziei chirurgilor de a inventa noi tehnici chirurgicale. Se poate vorbi
de o epocă "eroică" în primii 50 de ani ai secolului XIX, când orice intervenţie chirurgicală
reprezenta un mare risc şi de o epocă de progres după introducerea anesteziei şi antisepsiei.

ANESTEZIA

- A. anestezia generală
1. CRAWFORD LONG: martie 1842 anestezie cu eter pentru o extracţie dentară (efectul anestezic
al eterului fusese arătat de către Paracelsus);
2. HORACE WELLS decembrie 1844: anestezie generală cu protoxid de azot (gaz ilariant, fig. 3);
3 . WILLIAM THOMAS MORTON (fig.4 ), 1819-1868, octombrie 1846 - narcoză cu eter la
Boston;
4. JAMES YOUNG SIMPSON în 1857, prima anestezie cu cloroform;
5. JOHANN FERDINAND HEYFELDER anestezia cu clorură de etil (Kelen)
- B. Anestezia locală
1. CARL KOLLER (1857-1944): instilatie conjunctivală cu cocaină în operaţiile oftalmologice
(1884);
2. WILLIAM STEWARD HALSTED (1852-1922) pune la punct metodologia anesteziei locale.
- C. Rahianestezia
1. HEINRICH WUINCKE în 1891: prima puncţie rahidiană;
2. AUGUST KARL BIER. 1899- prima rahianestezie în scopul efectuării unei operaţii.
Sistemul antiseptic. Infecţia postopratorie era riscul cel mai mare după o intervenţie
chirurgicală (în special în chirurgia abdominală şi toracică). Pentru evitarea riscului infecţiei,
chirurgii operau cu o repeziciune uimitoare.
N. I. PIROGOV (1810-1840) era vestit pentru operaţiile sale "fulger" (amputaţie de gambă
cu hemostază perfectă numai în câteva minute, după care pansa plaga ca s-o ferească de "miasmele
morbigene");
CH. G. SEDILLOT (1804-1883) face în 1846 prima operaţie pe stomac (ulcer);

1
SEMMELWEISZ IGNAZ recomandă în 1861, dezinfecţia mâinilor chirurgilor cu clorură de
var (maternităţile erau supranumite "anticamerele morţii");
JOSEPH LISTER (1827-1912) chirurg din Edinburg, este socotit părintele antisepsiei:
folosea fenolul ca dezinfectant al pielii, instrumentelor şi mâinilor operatorilor. În decurs de 2 ani
(1867-1869) din 430 pacienţi care au suferit amputaţii, 340 au fost salvaţi (79%).
În chirurgia românească metoda antiseptică a fost introdusă de Constantin Dumitrescu -
Severeanu (1840-1930) în anul 1897. Tot el a făcut şi prima rahianestezie în 1900.
Asepsia pasteuriană. Metoda lui Lister era doar un sistem curativ. Important era de a
preveni infecţia, existând germeni rezistenţi la fenol. Pasteur este cel care recomandă ca
instrumentarul chirurgical şi pansamentele să fie sterilizate la 110-112°C timp de o oră = asepsia.
Combinată cu curăţenia desăvârşită a sălii de operaţie, cu spălarea îndelungată cu săpun şi cu peria
a mâinilor operatorilor, metoda a dat rezultate.
PIERRE DELBET (1861-1957) efectuează la 30 mai 1893 la Paris, prima operaţie aseptică.
Punându-se la punct anestezia şi asepsia se realizează intervenţii chirurgicale.
J. E. PEAN în 1879 la Paris face prima pilorectomie pentru cancer gastric, în 1882
LANGENBECK în Germania execută colecistectomii, iar în 1886 MORTON apendicectomii;
GUILLAUME DUPUYTREN (1777-1835); retracţia aponevrozei palmare, fractura
antebraţului, peroneului, ligatura arterei iliace externe - folosea "şocul psihic";
DOMINIQUE JEAN LARREY (1766 - 1842). Napoleon despre Larrey:"este cel mai
virtuos om pe care-l cunosc". În campania din 1812 din Rusia, a efectuat personal aproximativ 200
amputaţii în 24 ore (fig.5);
ASTLEY COOPER (1768-1841): hernia care-i poartă numele;
CHARLES BELL (1774-1842) era şi neurofiziolog (rădăcinile nervilor rahidieni) şi Joseph
Bell, prieten cu Conan Doyle;
JAMES PAGET (1818-1862) şi patolog: boala Paget (ca dismetabolie calcică, cu
deformarea oaselor), a descoperit chiştii de trichinella spiralis din muşchi;
WILLIAM FERGUSON (1808-1877) a inventat şi instrumente chirurgicale. "Du-te la Paget
ca să-ţi spună ce ai şi la Ferguson ca să te opereze".
ROBERT LISTON (1794-1847) a introdus anestezia cu eter în Anglia şi s-a ocupat mai ales
de chirurgia tumorilor;
WILLIAM BEAUMONT (1785-1853) american, la 6 iunie 1822 realizează prima fistulă
gastrică permanentă - naşterea gastroenterologiei moderne;
THEODOR BILROTH (1829-1894) Viena "şi Zurich: tehnici chirurgicale pe faringe,
laringe, stomac, intestine, căi biliare;
RICHARD von VOLKMANN (1830-1894): în 1878 efectuează prima operaţie de carcinom
al rectului;
FRIEDERICH DANIEL von RECKLINGHAUSEN (1833-1910): Königsberg, Wurtzburg,
Strassbourg (prof. de anatomie patologică). A descris: neurofibromatoza (constând din apariţia unor
tumorete de-a lungul nervilor cutanaţi), boala Recklinghausen (osteită fibroasă generalizată). A
efectuat prima ablaţie în paratireopatia chistică.
THEODOR KOCHER (1841 - 1917) elveţian, a realizat prima enteroanastomoză, procedeul
de reducere a luxaţiei humerale, a construit sonda şi pensa cu dinţi care-i poartă numele;
J. MARION SIMS (1813-1883) din S.U.A.: operator abil (printre primii care operează
retroversia uterină şi tumori craniene) dar şi un inventator: depărtătoarele vaginale Sims, speculum-
ul vaginal Sims.
În secolul XX se adaugă noi achiziţii care facilitează intervenţiile chirurgicale:
radiodiagnosticul şi transfuzia de sânge. După descoperirea razelor X de către RÖNTGEN,
americanul WALTER CANON a introdus în 1897 - 1900 substanţele de contrast: mixturile de
bismut şi bariu.
Francezul JEAN BAPTISTE DENIS (1620-1704), fig.6, a transfuzat sânge, fără accidente,
de la miel la un nebun furios;

2
În 1901 KARL LANDSTEINER (1868-1943) la Viena a descoperit grupele sanguine
(sistemul ABO). Nobel în 1930. Factorul Rh.
OTTENBERG crează tehnici de testare a grupei sanguine şi grupa 0 o defineşte donator
universal;
ERNST von BERGMANN 1882 efectuează ligatura venei femurale;
WILLIAM HALSTED 1909 ligaturează artera subclavie în prima porţiune; ALEXIS
CARREL (francez), în 1912 este laureat Nobel pentru faimoasele lui suturi vasculare şi transplante
de porţiuni arteriale şi venoase;
ALFRED BLALOCK, american, operează cu succes în 1944 o tetralogie Fallot;
BAYLEI operează stenoza aortică în 1959.
Un pas mare în chirurgia cardio-vasculară s-a făcut după inventarea dispozitivelor de circulaţie
extracorporeală şi prin tehnicile de operaţii pe cord deschis sub hipotermie. Aceasta a permis
accesul în interiorul cavităţilor inimii, efectuarea de ablaţii sau protezări.
Protezele valvulare : mecanice (durabilitate mare, performanţe hemodinamice bune) şi
bioproteze (avantajul unei foarte slabe trombogenităţi). Plasarea primei bioproteze (mitrală): Starr.
Spitalul Groote-Schuur din Capetown - CRISTIAN BARNARD 1967, efectuează prima
grefă cardiacă.
Valve din pericard de viţel: IONESCU-SHILEY în Anglia.
Prima operaţie pe cord deschis: România, 1950 Nicolae Hortolomei (Dan Setlacek, Tiberiu
Ghiţescu, I. Buşu, Marian lonescu).
Chirurgia sistemului nervos (craniană) debutează în jurul anului 1850, avându-l ca
iniţiator pe PAUL BROCA (1824-1880) care operează un abces cerebral.
H. BENNETI şi RICKMANN GODLEE 1884, fac prima extirpare a unei tumori cerebrale;
VICTOR HORSLEY (american) (1857-1916), reuşeşte în 1887 să extirpe o tumoră ce
compresa măduva spinării. Tot el este iniţiatorul, împreună cu CLARKE, al metodei
neurochirurgiei stereotaxice (fig.7);
Perioada neurochirurgiei moderne începe cu HARVEY CUSHING (1869-1939): elev al lui
Horsley; întemeiază prima clinică de neurochirurgie la Boston (mortalitatea pacienţilor era de doar
10% faţă de 80-90% în perioada 1890-1910);
WALTER DANDY (1886-1946) în 1918 efectuează prima ventriculografie
(pneumoencefalografia se face mai uşor prin puncţie rahidiană şi nu direct cerebrală;
ANTONIU CAETANO de ABREU EGAZ MONIZ (1874-1955), neurochirurg portughez,
realizează, folosind substanţele de contrast, prima arteriografie la omul viu. Premiul Nobel în 1949
pentru leucotomia în psihoze.
În România: Dimitrie Bagdasar (1893-1946), creatorul neurochirurgiei româneşti, elev al
lui Cushing (la care a fost recomandat de către N. Paulescu, Cushing folosind o metodă operatorie
pentru hipofiză publicată de Paulescu.

UROLOGIA

Transplantul renal : abia după 1950, când EMILE HOLMAN emite teoria anticorpilor
antigrefă, confirmată prin lucrările imunologilor Mac FARLAN BURNET (Australia) şi PETER
MEDWAR (Anglia), pentru care au primit premiul Nobel în 1960. Prima încercare de transplant
renal: JEAN HAMBURGER, unul din creatorii nefrologiei, la spitalul Necker din Paris. Primul
transplant renal reuşit: 1954 la Boston. Introducerea litotomului (1800), fig.8.

ORTOPEDIA

Îl are promotor pe NICOLAS ANDRE, care publică în 1741 la Paris ”L’Orthopedie";

3
Apariţia otelurilor inoxidabile 1888 - plăci metalice şi şuruburi pentru osteosinteză
(GLUCK, LANG, LAMBOTTE);
ERICH LEXER 1908 reuşeşte să transplanteze articulaţia genunchiului de la o persoană la
alta;
Folosirea vitalium-ului (aliaj de cobalt, crom, molibden) sub formă de sârmă (1941:
VENABLE şi STUCK) în osteosinteze;
FREMAN îl foloseşte încă din 1928 pentru corectarea defectelor mandibulei şi în operaţii
asupra epifizelor humerusului; în 1930, SMITH-PETERSEN, ortoped la Boston, îl foloseşte ca
material de interpoziţie în artroplastii;
H. CARNEY 1940, foloseşte tantalul în înlocuiri osoase craniene şi ca material de
interpoziţie în artroplastii;
JACQUES REVERDIN este primul care foloseşte masele plastice în chirurgia ortopedică.
În deceniile 3-4 ale secolului nostru: bachelita, alcoolul polivinilic, polietilenul, plexiglasul;
A.N.FILATOV şi I.M. GOLOVIN 1950: biocuie şi biotije, din sângele uman şi al
animalelor (fibrine);
A. FIRICĂ. autorul "cuielor elastice" în ortopedie;
MISTER şi BARR, la Boston 1934, efectuează prima intervenţie pentru hernia de disc;
Maestru al rtopediei româneşti: lexandru Rădulescu (O. Medrea,Denischi, Troianescu,
Climescu, CI. Baciu, Antonescu).

OBSTETRICA Şl GINECOLOGIA

JAMES YOUNG SIMPSON şi J. MARION SIMS.


Introducerea forcepsului de către SMEILLE în 1820, fig. 9.
IGNAZ SEMMELWEIS (1818-1865), medic ungur, a reuşit să scadă febra puerperală în
sala de maternitate, graţie introducerii metodelor antisepticele ale lui Lister şi Pasteur (de la 12,24%
la 3,04% şi chiar'1,27%);
OLIVER WENDELL HOLMES (1809-1894) ginecolog la Boston, este primul care a creat
termenul de anestezie pentru a desemna narcoza. Are aceleaşi convingeri în privinţa febrei
puerperale (recomandă şi spălarea pe mâini a medicului).
Boala canceroasă a sferei genitale: foarte diversificată.
Noi specialităţi: ginecologia endocrinologică, oncologică, urologică.
Cancerul de sân: chiar 1/10.
Obstetricienii se confruntă şi cu schimbări fenotipice importante: o virilizare a femeilor (ele
fac sport, anumite munci fizice), indicaţiile de cezariană sunt foarte frecvente.
Indisolubila legătură cu virusulogia (avorturi şi malformaţii produse de virusuri), imunologie
(boala hemolitică a n.n.), pediatrie, la graniţă fiind constituită neonatologia.
Români: Eugen Aburel, Nicolae Gheorghiu, Mircea Constantinescu, Dan Alessandrescu,
Panait Sârbu, V. Luca.

OFTALMOLOGIA

În 1852 HERMAN von HELMHOLTZ introduce oftalmoscopul, iar ALBERCHT von GRAEFE
studiază intens fundul de ochi.
La sfârşitul secolului XIX: Skiascopia, care diagnostica viciile de refracţie ale ochiului. ALLVAR
GULLSTRAND. 1911 premiul Nobel pentru inventarea lămpii cu fantă, fig. 10.
KARL KOLLER: extragerea cristalinului.
Oftalmologia românească începe cu Nicolae Manolescu (1850-1910). Alţi oftalmologi: Gh.
Stănculescu, D. Manolescu, D. Mihail, P Vancea, M. Olteanu.

4
OTORINOLARINGOLOGIA

Aspectul său chirurgical apare pregnant după 1850, când se dezvoltă explorările şi
intervenţiile operatorii.
Manuel Garcia: 1855 laringoscopia indirectă.
Alfred Kirstein (1863-1922): laringoscopie, bronhoscopia, traheoscopia cu tub drept rigid în
1898, fig. 11.
1873: Theodor Bilroth face prima laringectomie în cancer.
1923: Samuel Rosen (New York) foloseşte microscopul în chirurgia O.R.L.
Zollnerşi Wulstein: tehnici de timpanoplastie.
România: Eugen Felix, Alexandru Costiniu, Virgil Racoveanu, Ştefan Gîrbea, Gh.
Costinescu, Dorin Hociotă.

Chirurgi români
George Assaky (1855-1899): sutura nervilor la distanţă (premieră europeană); Constantin
Dimitrescu Severeanu (1840-1930): radiodiagnosticul în România (1897), prima rahianestezie
(1900), primele laparotomii (1901).
Thoma lonescu (1860-1926): rahianestezia "înaltă" (metodă introdusă în chirurgia
mondială), chirurgia simpaticului cervical de rezecţie gastrică în ulcer, rezecţie de rect în cancer.
Elevii săi: Amza Jianu, lacob lacobovici (creatorul şcolii de chirurgie din Cluj), Victor
Gamoiu, Traian Nasta, Nicolae Hortolomei, Dimitrie Bagadasar.
Ernest Juvara (1870-1933) elev al lui Farabeuf, Poirier: procedeul pentru talus-valgus,
tratamentul prolapsului rectal (Delorme-Juvara), pleurotomia cu rezecţia costală sub lambou (pentru
a evita pneumotoraxul post-operator). Este autorul celei mai întinse grefe osoase practicată între
1910-1920 în tratamentul cancerului osos (osteosarcom al genunchiului). Elevi: Ion Făgărăşanu, Al.
Cosăcescu.

MEDICINA LEGALĂ

Termen introdus de Paolo Zacchia (1584-1659) medic şi jurist, în tratatul său: "Questiones Medico-
Legales" (10 volume). A fost medic al papei Inocenţiu al XX-lea.
Ca disciplină de sine stătătoare: la sfârşitul secolului XIX datorită unor personalită.ştiinţifice: Mateo
Jose Orfila (1787-1857), Tardieu, Lacassagne, Brouardel.
A Eduard von Hoffman (1837-1897) atlas celebru de medicină legală.
Cesare Lombroso (1836-1909), legist şi psihiatru, autorul teoriilor despre "criminalul înnăscut,
prostituată înnăscută".
România. învăţământul medicinei legale s-a introdus pe vremea lui Davila (1857). Fondatorii
medicinii legale: Mina şi Nicolae Minovici. Mina Minovici a fost elevul lui Brouarde la Paris şi a
înfiinţat în 1892 la Bucureşti unul din cele mai moderne institute de medicină legală din Europa.

MEDICINA INTERNĂ

Thomas Sydenham (1624-1689) era împotriva rivalului său în clientelă, Thomas Willis
(experimentator abil: secţionarea nervului vag la câine duce la tahicardie). Sydenham a descris
coreea (care-i poartă numele), a făcut diagnosticul diferenţial dintre diabetul zaharat şi cel insipid,
deosebea artrita reumatoidă de cea gutoasă, a introdus în clinică preparatele de opiu (laudanum).
Herman Boerhave (1668-1738) dn Leyda, generalizează în clinici uzul termometrului.
Foarte cunoscut în Europa.

5
Bernardino Ramazzini (1633-1717) este pionierul studiilor de medicină a profesiilor (42
profesii).
În secolul XVII se aplică un tratament cu adevărat etiologic.
"Pulbere a contesei" (pulberea de KINA-KINA, un arbore din Peru, chinconă, pulberea
iezuiţilor), conţinea chinină, extrem de eficace în malarie. S-au vindecat: Ludovic al XVI-lea,
cardinalul Mazarin, Carol Quintul, mareşalul de Rochefort.
În primele 2-3 decenii ale secolului XIX specialităţile medicale nu se conturaseră încă. În
general existau doar două categorii distincte de practicieni: interniştii şi chirurgii (la care se poate
adăuga totuşi o a treia: psihiatrii). Primii făceau de toate: boli interne propriu-zise (digestive,
cardiologie, nefrologie), dar şi patologie infecto-contagioasă, pediatrie, dermatologie, neurologie.
Diagnosticul se bazează după 1800 pe informaţii aduse de examenul clinic, diagnosticul
de laborator (biochimic, hematologic, microbiologic şi histopatologic), leziunile relevate la autopsie
şi pe probele unui eventual diagnostic terapeutic.
Percutia a fost inventată în 1761 de către medicul vienez Leopold Auenbrugger (1722-
1801) şi metoda este popularizată abia în anul 1808 de celebrul cardiolog francez Jean Nicolas
Corvisart (1755-1821).
Auscultaţia a fost inventată de medicul francez Rene Theophille Laennec (1781-1826) în
1816. Tratatele sale "De I' auscultation mediate dans le traitement des maladies des poumons et du
coeur" (Paris 1819) şi "Traite de l'auscultation mediate" (Paris 1826) sunt socotite drept actul de
naştere al clinicii medicale moderne. Tot lui îi datorăm primul studiu asupra cirozei atrofice a
ficatului (ciroza Laennec). A inventat şi construit primele stetoscoape din lemn, fig. 12.
Adolf Kussmaul (1822-1902) descrie în 1866 periarterita nodoasă, iar în 1873 tabloul
paraliziei bulbare progresive şi precizează semnele comei diabetice cu acetonurie. Descrie pulsul
paradoxal şi tipul de respiraţie care-i poartă numele.
Anton Biermer (1827-1892) descrie anemia pernicioasă. '
Pierre Potain, (1829-1901), cardiolog, este inventator de instrumente medicale:tensiometrul
(fig. 13), pipetă pentru hematologie, instrumentul pentru aspiraţia lichidului toracic.
Jean Baptiste Boillaud (1796-1881) neurofiziolog. Descrie "zgomotul de galop" al inimii
(1847) întâlnit în miocardo-pericarditele infecţioase, "zgomotul diavolului", (suflu ce se poate auzi
pe venele jugulare), avansează ideea naturii reumatismale a unor cardiopatii valvulare;
Richard Bright (1781-1858) deosebeşte nefrita de origine cardiacă de cea de origine renală;
Thomas Adisson (1795-1860) descrie insuficienţa cortico-suprarenaliană în 1855, după ce
în 1849 descrisese anemia pernicioasă;
James Parkinson (1755-1824) descrie boala care-i poartă numele;
Thomas Hodgkin (1798-1866) descrie limfogranulomatoza malignă;
John Cheyne (1777-1836) şi William Stokes (1804-1878) descriu tipul de respiraţie care le
poartă numele. Stokes perfecţionează şi stetoscopul şi împreună cu Robert Adam (1791-1875)
descrie boala care le poartă numele.
Robert James Graves (1796-1853) descrie în 1835 guşa exoftalmică;
Dominic John Corrigan (1802-1880) descrie tabloul semiologic al insuficienţei aortice,cu
descrierea suflului diastolic caracteristic. El este socotit un precursor al cardiologiei şi pentru
descrierea pulsului care-i poartă numele, pe care l-a numit "pulsul arterelor neumplute";
Oskar Minkowski (1858-1931) şi Joseph von Mering (1849-1908) sunt cei care provoacă
diabetul zaharat prin pancreatectomie la câine (1889);
Sclpione Riva-Rocci (1863-1936) inventează sfigmometrul cu mercur. Infarctul miocardic
acut a fost descris pentru prima oară în 1896 de către un tânăr absolvent parizian, R. Marie în teza
sa de doctorat: "L’infarctus de Myocarde et ses consequences", iar modificările EKG din infarct în
1920 de către Pardee.
La om, prima măsurare a tensiunii arteriale a fost făcută în 1856 de către Jules Faivre la
Lyon, cu ajutorul aparatului Poisseuille (un tub de sticlă în formă de U). El a apreciat valoarea
presiunii sistolice la 120 mmHg.

6
Medicul rus N. Kortov a unit tehnica cu ascultaţia prin stetoscop (1905); Gastroscopia a
fost introdusă de Felix Moutier, iar germanul Rudolf Schindler, care introduce gastroscopul
semiflexibil, este considerat părintele gastroendoscopiei;
În 1925 HAAS realizează prima hemodializă la om (rinichi artificial);
Români
Nicolae Kalinderu (1835-1902); Ion Manu-Muscel (1862-1938) a introdus la noi
radiodiagnosticul;
DANIEL DANIELOPOLU (1884-1955) creator în domeniul medicinii interne, mai ales în
terapeutică: rolul cercului reflex vicios în patogeneza unor boli (angina pectorală), a inventat
metoda viscerografică pentru studiul tubului digestiv, care a fost preluată la Paris de H. Vacquez; a
preconizat tratamente prin intervenţii chirurgicale în angina pectorală (neurotomia suprastelară) şi
în hipertonia arterială (splahnicosolarectomie);
luliu Haţieganu (1885-1959) a întemeiat şcoala de medicină internă la Cluj. A descris:
hepatita septică lentă, anemiile hipercrome din endocardite. Elevi: O. Fodor, Şt. Hărăgus, A. Moga.
Ion Enescu (1881-1972) întemeietorul medicnii interne la laşi.

ENDOCRINOLOGIA

Ca ramură a medicinii interne, endocrinologia cunoaşte din 1855 şi până în prezent 3 etape
de dezvoltare:
1. Etapa anatomo-clinică (1855-1930). Thomas Addison în 1855 descoperă insuficienţa cronică a
suprarenalei; 1877; Lancereaux descrie diabetul zaharat, ca urmare a pancreatitei cronice; Pierre
Marie descrie în 1886 acromegalia: Joseph Babinski şi Alfred Frolich în 1900 descriu sindromul
adipozo-genital;
2. Etapa hormonală (1896 si până în prezent). Sharppey Schaffer şi G. Oliver izolează în 1896
vasopresina; Takamine şi Aldrich în 1901 izolează adrenalina; Dale în 1906 izolează ocitocina;
Kendall în 1914 izolează tiroxina; pancreina-insulina (Paulescu, Banting, Best 1922) etapa
hormonală dezvăluie prin studii experimentale şi clinice, legătura indisolubilă, etipatogenică între
bolile endocrine şi hormoni (hormao = a excita, introdus în ştiinţă de Bayliss şi Starling),
important: reuşita sintezei unor hormoni; adrenalina = Stolz (1904) , tiroxina (Harrington şi Barger
1927), insulina (Katzoyannis 1964).
3. Etapa sistemică-integrativă (după 1930) (interferând cu precedenta) presupune existenţa unui
sistem neuro-endocrin, în sensul că activitatea endocrină este puternic interconectată cu cea a
sistemului nervos. Mai mult, din 1930 Gr. T. Popa şi Fielding pun în evidenţă faptul că sistemul
nervos secretă hormoni: neuroendocrinologia.
Români. Constantin C.I. Parhon (1874-1969), elev al lui Gh. Marinescu. Tratatul: "Les secretions
internes", Paris 1909, împreună cu M. Goldstein; întemeietorul geronto-geriatriei (biomedicina
vârstei a III-a). Elevi: St. Milcu, Ana Aslan, C. Dumitrache, N. Simionescu. Se dezvoltă
antropologia (Şt. Milcu, Victor Sahleanu) şi genetica medicală (C. Maximilian).

NEUROLOGIA

Rădăcinile neurologiei moderne se află în:


a. observaţii anatomo-clinice (concluzii extrase din confruntarea simtomelor unor boli neurologice cu
leziunile descoperite la autopsie);
b. fiziologia nervoasă (experimentatorii s-au ocupat cu diferite ablaţii, excitaţii, potenţiale evocate);
c. cunoaşterea microstructurii (histologia, citologia) sistemului nervos;
d. precizările etiopatogenice: în neurologie au pătruns impetuos cunoştinţe din alte ramuri medicale:
microbiologie şi virusologie, (neuroinfecţiile), din genetică (boli ereditare cu manifestări neuro-
psihice), din endocrinologie, din bolile metabolice (diferite degenerări ale substanţei nervoase).

7
În neurologia secolului XIX s-au confruntat două doctrine: localizaţionismul (impunea ideea
unei localizări stricte în creier a tuturor funcţiilor senzitive, motorii şi vegetative) şi
echipotenţionalismul (impunea ideea conform căreia toate părţile creierului participă în mod egal la
realizarea funcţiilor senzitive, motorii şi vegetative);
Clinica neurologică (neuropatologia) era săracă în cunoştinţe. Lipseau:
- definirea entităţilor morbide prin metoda anatomo-clinică;
- diagnosticul diferenţial;
- sistematizarea judicioasă a bolilor neurologice. Acestea sunt lămurite de către şcoala de la
Salpetriere din Paris, care a format clinicieni-experimentatori, printre care şi Gh. Marinescu.
Jean Marie Charcot (1825-1893): sistematizează atrofiile musculare; împreună cu elevul Pierre
Marie, descrie în 1882 boala care-i poartă numele (tot o atrofie musculară progresivă); împreună cu
Alfred Vulpian (1826-1887) face diferenţa între tremurăturile din Parkinson şi cele din scleroza în
plăci (care apar în mişcările voluntare); studiază monoplegiile, precizând locul leziunii în creier; în
psihiatrie este adeptul umanizării asistenţei medicale, a studiat eficienţa terapeutică a hipnotismului,
a studiat isteria, simulanţii, exhibiţioniştii. Elevi: Joseph Babinski (1857-1932), Pierre Marie, Gh.
Marinescu.
În neurologie, în secolul XX se realizează: clasificarea-sistematizarea bolilor nervoase după
etiopatogenie (endogeniştii şi exogeniştii),iar diagnosticul a câştigat prin adăugarea la reperele
clinice a probelor biochimice şi prin perfecţionarea continuă a mijloacelor de investigaţie (după
introducerea EEG : Hans Berger la Iena 1929 şi a stereoelectroencefalografiei în 1965).
Gheorghe Marinescu (1863-1938): fondatorul şcolii româneşti de neurologie, elev al lui Babeş,
Charcot. În 1909 publică la Paris "La cellule nerveuse", mult timp socotită cartea de căpătâi a
neurologilor. Specialist în: acromegalie, isterie, tabes, encefalită. A realizat primul film medical
(mersul unui tabetic). Elevi: C.I.Parhon , Ion Minea (Cluj), Nicolae lonescu-Şişeşti, State
Drăgănescu, Oscar Sager, Arthur Kreindler.

PSIHIATRIA

În secolul XVII evoluează de la o practică primitivă la o specialitate medicală. Persecutaţi în


secolele anterioare, în anul 1680 în Franţa se dă un decret de toleranţă faţă de bolnavii mintal,
abolirea pedepsei cu moartea. Anumiţi medici vor încerca să-i calmeze pe nebunii furioşi
înlocuindu-le sângele otrăvit de demoni cu sânge de fiinţe nevinovate (miel); în acest scop medicul
parizian Jean Baptiste Denis (1620-1704) a practicat prima transfuzie de sânge miel-om.
În secolul XIX psihiatria evoluează de la "atitudinea poliţienească" la ştiinţă. Complexul de la
Salpetriere, creat în 1656 ca puşcărie şi ospiciu, adăpostea la începutul secolului trecut aproximativ
7-8000 de bolnavi. Cei agitaţi erau ţinuţi în lanţuri, iar terapia constă în bătăi şi jeturi cu apă
îngheţată.
Englezul William Tuke (1732-1822) lansează în 1792 apelul "fără violenţă corporală" (blândeţe
faţă de bolnavi).
Philippe Pinel (1745-1826), psihiatru francez, cel mai ilustru clinician, reformează tratamentul
bolnavilor psihici "înlăturând" lanţurile. Face o clasificare a psihozelor: manie, melancolie, demenţă
şi idioţie în tratatul "Nosographie philosophique".
Şcoala franceză de psihiatrie descrie paralizia general progresivă-P.G.P. (Antoine Bayle) şi
delirurile: de persecuţie, grandoare, de circulaţie.
În secolul XIX în explicarea cauzelor maladiilor psihice s-au înfruntat două curente: etiologia
spiritualistă (cauzele ţin exclusiv de spirit, metafizice) şi etiologia organică (simptomele sunt
consecinţa unor tulburări de metabolism, tare ereditare organice, boli infecţioase, intoxicaţii). Cel
care a fundamentat clinic acestă concepţie este Bayle.
În 1857 Benoit Augustin Morel (1809-1873) pune bazele teoriei degenerescenţei, inspirată din
realităţile anatomo-clinice şi bazată pe teoriile asupra eredităţii patologice.
În secolul nostru, teoria bazată pe nosologie, cunoaşte psihanaliza, legată de numele lui
Sigmund Freud (1856-1938), care în cartea sa „Ştiinţa viselor" arată legătura indisolubilă dintre

8
subconştient şi conştient, iniţiind cu această ocazie aplicarea psihanalizei în diagnosticul şi terapia
unor boli psihice.
Terapia psihiatrică preconizată de Freud se caracterizează prin:
a. catharsis (eliberarea prin mărturisire);
b. aducerea la "suprafaţă" în conştiinţă, a materialului refulat şi transferul acestuia asupra
medicului psihanalist, care oferă bolnavului o restructurare a personalităţii, printr-o maturizare a ei,
un antrenament cu care el să facă faţă efectului distructiv al frustraţiei. Psihanaliza a fost ulterior
modificată, optimizată de către mari psihanalişti-teoreticieni: austriacul Alfred Adler (1870-1932) şi
americanul C.G. Jung. O revoluţie în terapia psihiatrică a constituit-o introducerea unor droguri
psihotrope: sinteza clorpromazinei (Charpentier 1950), derivaţie de fenotiazonă, droguri din
Rauwolfia etc.

Pediatria

În secolul XX s-au urmărit pe de o parte aprofundarea etiopatogeniei unor boli ale copilăriei ,pe
de altă parte protejarea copilului (imunologică, socială). În 1892 Behring introduce vaccinul
antidifteric, iar în 1924 B.C.G.-ul. După 1902 Teixeira de Mattos face studii "babeure"-ului punând
bazele dieteticii infatile.
În România, începuturile pediatriei: Alexandru Boicescu (1853-1893) care a publicat în 1892
Lecţiuni de clinică infantilă şi fapte clinice". Creatorul pediatriei româneşti este socotit însă
Mihail Manicatide (1867-1954) care a studiat tulburările acute de digestie şi bolile infecto-
contagiaose ale copilăriei.
Elevi: Ion Nicolau, Titu Gane, Alfred Rusescu, Emil Hurmuzache.

DERMATOVENEROLOGIA

Până la 1900, dermatologia avea două direcţii principale de cercetare:


a. stabilirea şi caracterizarea bolilor pielii şi mucoaselor (entităţi morbide, sistematizarea pe criterii
simptomatologice şi patologice);
b. precizări etiologice. La acestea se mai adaugă în secolul XX: biopatologia pielii şi mucoaselor.
Armauer Hansen (1841-1912) norvegian, descrie bacilul leprei (1868) dar nu reuşeşte să-l
izoleze (să-l cultive).
Raymond Saboureaud (1854-1938), elev al lui Pasteur, face un vast studiu al paraziţilor
criptogamici ai pielii şi mucoaselor şi realizează cunoscutul mediu pentru ciuperci microscopice.
Două mari descoperiri ale secolului XX: hipersensibilitatea de tip imediat şi întârziat (anafilaxia
şi alergia) şi determinările cutanate din stress.
În România: Alexandru Marcovici (1835-1886), Victor Babeş, autor al unor cercetări asupra
leprei, Mihail Petrini Galatz (1846-1926).
Ştefan Nicolau (1874-1970), elev al lui Fournier şi Brocq (în Franţa) şi Joseph Jadassohn
(Germania): distribuţia lipidelor în piele, regenerarea celulelor foliculare din leucemii, dermatita
liveloidă şi gangrenoasă Nicolau (care apărea ca urmare a injectării intramusculare a bismutului),
exantemul exfoliant generalizat Nicolau. În neurologie a studiat sifilisul, ulcerul cronic
limfogranulomatos.
Elevi: Scarlat Longhin, Coriolan Tătaru, I. Mironescu.

RADIOLOGIA
Radiodiagnosticul şi radioterapia
Proprietatea razelor X de a pune în evidenţă structuri ascunse, inaccesibile examenului clinic
(schelet,organe splahnice etc.) a fost descoperită întâmplător în 1895 de fizicianul german Wilhem
Conrad Roentgen (1845-1923), profesor la Universitatea din Wurtzburg. Interpunându-şi mâna în

9
fascicolul de raze X, el şi-a văzut uimit scheletul respectivei mâini. A radiografiat apoi şi mâna
soţiei sale.
La numai trei luni, fizicianul francez Henri Becquerel a descoperit fenomenul radioactivităţii
naturale. Doi ani mai târziu, în 1897, Pierre Curie şi soţia sa, poloneza Maria Sklodowska-Curie a
descoperit elementul radium, primul utilizat în combaterea bolii canceroase (1921-primul tub de
radioterapie de 200kV).
De remarcat că la numai o lună de la descoperirea lui Roentgen, în decembrie 1895, fizicianul
român Dragomir Hurmuzescu (1865-1954) lucrând la Paris împreună cu prof. Louis Benoist, a
descoperit una din proprietăţile importante ale razelor X: el pune în evidenţă proprietatea razelor X
de a descărca corpurile electrizate, prin ionizarea aerului înconjurător.
Până la apariţia ecranelor de protecţie din plumb,numeroşi radiologi au căzut victime ale
iradierii. Printre ei, şi câţiva din primii radiologi români, profesorii Dimitrie Gerota (1867-1939),
Emil Radu (1887-1950) de la laşi, Dimitrie Negru (1883-1955) creatorul primului institut de
radiologie din România (Cluj, 1921), dr. Cornelia Moga (1885-1962) de la Arad ş.a.
Între primii oncoradioterapeuţi români se numără şi dr. Ion Jovin (1897-1994).

GENETICA Şl EREDOPATOLOGIA

Genetica celulară ia naştere în 1902, când americanul W. Bateson (1857-1917) introduce


noţiunea de genă (geno = a da naştere).
Thomas Hunt Morgan (1866-1945) din Columbia University, pune bazele transmiterii
eredităţii (Nobel 1933). '
Genetica moleculară: evoluează după 1945, pe patru planuri:
a. structura biochimică a materialului ereditar;
b. definirea conceptului de genă;
c. biosinteza proteinelor şi reglarea genetică a acestui proces;
d. tehnologia ADN recombinat (ingineria genetică).
În 1953 este descoperită compoziţia ADN de către J.D.Watson (USA) şi F.H.C.Crick (Anglia)
confirmată prin difracţia cu raze X de către M. Wilkins (Anglia). Toţi trei au primit premiul Nobel
în 1962.
În 1955 Benzer (USA) demonstrează că activitatea unei gene se traduce prin sinteza unui singur
lanţ polipeptidic, fiind formată din trei tipuri de unităţi: funcţională (cistroni), de recombinare
(reconi) şi de mutaţie (mutoni).
Jacques Monod, Francois Jacob şi Andre Lwoff primesc în 1965 premiul Nobel pentru
descoperirea reglării genetice a sintezei proteinelor.
În 1968, maricanii M.W.Nirenbergşi H.G.Khorana primesc premiul Nobel pentru descifrarea
codului genetic.
Între 1971-1974, H.Temin, M. Mitzutani şi D.Baltimore (ultimii au primit premiul Nobel în
1975) descoperă posibilitatea transmiterii mesajului ereditar de ARN la ADN în prezenţa
reverstranscriptezei.
Fr. Jacob (1963), C. Arber (1977) şi C.Burrell (1979) au definit şi pus la punct tehnicile de
"chirurgie genetică", ce constau din inserarea în genomul celular a unui ADN străin.
Eredopatologia

a. descoperirea anomaliilor cromozomiale; sindromul Down (al treilea cromozom la perechea 21);
sindromul Turner (x.o. descoperit în 1959); sindromul Klinefelter (xxy descoperit în 1959); românul
Alexandru Caratzali şi francezul R.Turpin emit ipoteza că o serie de semne caracteristice
sindromului Down (limbă plicaturată, epicantus,clinodactilie) sunt familiale şi ereditare (1933).
b. în 1959 R.Turpin şi J.Lejeune utilizând culturi celulare pun în evidenţă trisomia 21;
c. patologia genetică. Anomalii ale structurii genelor, urmate de imposibilitatea sintezei unor
lanţuri polipeptidice care intră în structura hemoglobinei (anemiile talasemice, 1955), enzimei
glucozo 6-fosfat dehidrogenază. Până în 1980 la om erau descrise peste 1700 boli ereditare.

10
BIOETICĂ - TEME MAJORE

DEFINIŢIE

Enciclopedia de Bioetică (Paris, 1978) defineşte bioetica ca fiind ştiinţa specifică care,
utilizând o metodologie interdisciplinară, are drept obiect examenul sistemic al comportamentului
uman în domeniul ştiinţelor vieţii şi al sănătăţii, examinat în lumina valorilor şi principiilor morale.

A. DREPTURILE PACIENŢILOR

Organizaţia mondială a sănătăţii (O.M.S.), prin Biroul Regional pentru Europa decretează în
problema drepturilor pacientului după cum urmează:
1). Orice persoană are dreptul de a fi respectată ca fiinţă umană.
2). Orice persoană are dreptul la autodeterminare.
3). Oricine are dreptul la integritate fizică şi mentală şi la securitatea persoanei sale.
4). Oricine are dreptul de a pretinde respectarea intimităţii sale.
5). Oricine are dreptul la respectarea valorii sale morale şi culturale precum şi a convingerilor sale
filozofice.
6). Oricine are dreptul la o protecţie corespunzătoare a sănătăţii asigurată prin măsuri preventive şi
curative care urmăresc atingerea nivelului personal optim de sănătate.

I. INFORMAREA

1). Informaţia privind serviciile de sănătate şi modalitatea optimă de utilizare a acestora va fi pusă
la dispoziţia publicului.
2). Pacienţii au dreptul de a fi informaţi complet asupra stării lor de sănătate, inclusiv despre
elementele medicale; asupra procedurilor medicale propuse, a riscurilor potenţiale şi a beneficiilor
pe care le incumbă fiecare procedură; asupra alternativelor la procedurile propuse inclusiv a
efectului refuzului tratamentului; asupra diagnosticului, prognosticului şi evoluţiei sub tratament.
3). Doar în mod excepţional, informaţia nu va fi comunicată pacientului, atunci când există motive
serioase să se creadă că ea ar putea produce pacientului un rău grav, fără a aduce vreun beneficiu.
4). Informaţia trebuie comunicată pacientului într-un mod adecvat capacităţii sale de înţelegere,
reducând pe cât se poate folosirea terminologiei tehnice de strictă specialitate. Dacă pacientul nu
vorbeşte aceeaşi limbă sau o limbă comună, se va asigura o formă de traducere.
5). La cererea sa expresă, pacientul are dreptul să nu fie informat.
6). Pacienţii au dreptul de a decide cine să fie informat în numele lor, dacă acesta există.
7). Pacienţii trebuie să aibă posibilitatea de a obţine o a doua opinie.
8). În cazul când se află internaţi într-o unitate de îngrijire a sănătăţii, pacienţii trebuie informaţi
asupra identităţii şi a statutului profesional al personalului de îngrijire cu care ei intră în contact, cât
şi asupra regulilor şi reglementărilor de rutină la care vor fi supuşi pe durata internării.
9). La externarea dintr-o unitate de îngrijire a sănătăţii pacienţii trebuie să aibă dreptul de a cere şi
de a primi rezumatul în scris al diagnosticului, tratamentului şi îngrijirilor.

II. CONSIMŢĂMÂNTUL

1). Consimţământul informat constitue o condiţie preliminară pentru orice intervenţie medicală.
2). Pacientul; are dreptul de a refuza sau de a opri o intervenţie medicală, dar implicaţiile refuzului
îi vor fi explicate pe larg pacientului.
3). Atunci când pacientul este incapabil să-şi exprime voinţa, dar este necesară o intervenţie
medicală de urgenţă, consimţământul poate fi presupus, dacă nu există alte elemente exprimate
anterior care să ateste în mod explicit refuzul acordării consimţământului.

1
4). Atunci când este necesar consimţământul unui reprezentat legal, dar se cere intervenţia de
urgenţă, actul medical poate fi făcut fără consimţământul reprezentantului.
5). În măsura posibilităţilor permise de situaţia lor, pacienţii (minori sau adulţi) vor fi totuşi incluşi
în procesul de luare al deciziilor, chiar atunci când este necesar consimţământul unui reprezentant
legal.
6). Dacă reprezentantul legal refuză să-şi dea consimţământul, dar medicul crede ferm că intervenţia
este în interesul pacientului, decizia trebuie solicitată unui tribunal sau unei alte forme de arbitraj.
7). În orice altă situaţie în care pacientul este incapabil să-şi dea consimţământul informat şi unde
nu există reprezentant legal sau un reprezentant desemnat de pacient special pentru acest scop, se
vor lua măsuri corespunzătoare pentru a asigura un proces de înlocuire a deciziei, ţinându-se seama,
pe cât se poate, de dorinţele cunoscute ale pacientului.
8). Pentru prelevarea, prezervarea şi utilizarea oricărui component al corpului uman este necesar
consimţământul pacientului. Consimţământul poate fi presupus în cazul utilizării unor substanţe în
timpul diagnosticului, tratamentului sau al simplelor îngrijiri ale bolnavului.
9). Consimţământul informat al pacientului este o condiţie preliminară pentru participarea la
procesul de învăţământ medical.
10). Consimţământul informat al pacientului este o condiţie preliminară pentru participarea la
cercetarea ştiinţifică. Toate protocoalele trebuie supuse procedurilor etice corespunzătoare. Nici un
fel de cercetări nu pot fi efectuate pe cei incapabili de a-şi exprima voinţa, fără consimţământul unui
reprezentant legal, şi dacă cercetarea nu este în interesul pacientului. Ca excepţie, o persoană
incapabilă de a-şi exprima voinţa poate fi inclusă într-o cercetare observaţională care nu este în
beneficiul său direct sau indirect, cu condiţia ca această persoană să nu aibă obiecţii, iar riscul şi
efortul său să fie minim, cercetarea să aibă o valoare semnificativă şi să nu existe metode alternative
sau alţi subiecţi de cercetare disponibili.

III. CONFINDENŢIALITATEA ŞI INTIMITATEA

1). Toate informaţiile privind starea de sănătate a pacientului, condiţia sa medicală, diagnosticul,
prognosticul şi tratamentul precum şi alte informaţii de natură personală vor fi prestate în regim de
confidenţialitate chiar şi după moartea pacientului.
2). Informaţia confidenţială poate fi divulgată numai cu consimţământul explicit al pacientului sau
când există dispoziţii judiciare în acest sens. Consimţământul este presupus atunci când divulgarea
se face către un alt membru al personalului de îngrijire implicat în tratamentul pacientului.
3). Toate datele identificabile ale pacientului trebuie protejate. Protecţia datelor trebuie să fie
corespunzătoare manierei de stocare a acestora. Substanţele umane din care pot fi derivate date
identificabile trebuie protejate ca atare.
4). Pacienţii au dreptul de avea acces la fişele lor medicale sau la orice evidenţe legate de
diagnostic, tratamentul şi îngrijirea lor şi de a primi o copie după dosarul şi fişele lor medicale sau
părţi din acestea. Astfel de date exclud datele care privesc o terţă persoană.
5). Pacienţii au dreptul de a solicita corectarea, completarea, eliminarea, clarificarea şi/sau aducerea
la zi a datelor personale şi medicale care sunt necorespunzătoare, ambigue sau depăşite sau care nu
sunt relevante pentru diagnostic, tratament şi îngrijire.
6). Nu este admisă intervenţia în viaţa particulară a pacientului sau a vieţii de familie decât în cazul
în care, pe lângă consimţământul pacientului, aceasta poate fi justificată ca necesară diagnosticului,
tratamentului sau îngrijirii pacientului.
7). Intervenţiile medicale pot fi efectuate numai atunci când există respectul necear faţă de
intimitatea individului. Aceasta inseamnă că o intervenţie poate fi efectuată numai în prezenţa
acelor persoane care sunt necesare acesteia, dacă pacientul nu a solicitat altfel.
8). Pacienţii internaţi în unităţi medicale au dreptul la facilităţi fizice care să le asigure dreptul la
intimitate, îndeosebi în situaţiile în care li se acordă îngrijire personală, examinări sau tratament.

2
IV. DREPTUL LA ÎNGRIJIRE ŞI TRATAMENT

1). Fiecare are dreptul de a primi o îngrijire corespunzătoare cerinţelor de sănătate, inclusiv o
asistenţă preventivă şi alte măsuri pentru promovarea sănătăţii. Seriviciile trebuie să fie accesibile
permanent şi în mod echitabil pentru toţi, fără discriminări, în conformitate cu resursele financiare
umane şi materiale disponibile într-o societate dată.
2). Pacienţii au dreptul colectiv la o formă de reprezentare la fiecare nivel al sistemului de îngrijire
al sanătăţii, în probleme privind planificarea şi evaluarea serviciilor inclusiv gama, calitatea şi
prestarea serviciilor îngrijirilor acordate.
3). Pacienţii au dreptul de îngijiri medicale marcate atât de existenţa unor standarde înalte de
calitate cât şi de bune relaţii interumane cu personalul sanitar.
4). Pacienţii au dreptul la continuitate în îngrijire inclusiv la cooperare pentru toţi cei care acordă
servicii de îngrijire a sănătăţii şi/sau unităţile care pot fi implicate în diagnosticul, tratamentul sau
îngrijirea lor.
5). În condiţiile în care personalul medical trebuie să aleagă pacienţii potenţiali pentru un anumit
tratament pentru care nu există suficiente posibilităţi de acoperire a cererii, toţi pacienţii au dreptul
la o procedură de selecţie corectă pentru acest tratament. Alegerea trebuie să fie bazată pe criterii
medicale si să fie făcută fără discriminare.
6). Pacienţii au dreptul să-şi aleagă sau să-şi schimbe medicul sau alt personal de îngrijire a sănătăţii
sau unitatea medicală, cu condiţia ca această alegere sa fie compatibilă cu modul de funcţionare a
sistemului de îngrijire a sănătăţii.
7). Pacienţii pentru care nu mai există motive medicale de prelungire a şederii într-o unitate
medicală sunt îndreptăţiţi să primească explicaţii exhaustive înainte de a fi transferaţi într-o altă
unitate sau trimişi acasă. Transferul poate avea loc numai după ce unitatea primitoare şi-a exprimat
acordul pentru primirea pacientului. Atunci când pacientul este externat la domiciliu, iar condiţia sa
o solicită, vor fi asigurate servicii la domiciliu.
8). Pacienţii au dreptul de a fi trataţi cu demnitate în legătură cu diagnosticul, tratamentul şi
îngrijirea lor, în respect pentru valorile lor culturale.
9). Pacienţii au dreptul de a se bucura de sprijinul familiei, rudelor, şi prietenilor în timpul îngrijirii
şi tratamentului şi de a primi sprijin spiritual şi îndrumare tot timpul.
10). Pacienţii au dreptul la uşurarea suferinţelor lor în conformitate cu stadiul actual al dezvoltării
ştiinţei.
11). Pacienţii au dreptul la o îngrijire umană şi dreptul de a muri în demnitate (îngrijirea terminală).

V. APLICAREA PRINCIPIILOR DE BIOETICĂ

1). Exercitarea setului de drepturi stipulat în acest document implică stabilirea unor măsuri
corespunzătoare în acest scop.
2). Dreptul de a se bucura de aceste drepturi trebuie asigurat fără discriminare.
3). În exercitatea acestor drepturi, pacienţii vor fi supuşi numai acestor limitări care sunt
compatibile cu instrumentele privind drepturile omului şi în conformitate cu procedura prevăzută de
lege.
4). În cazul în care pacientul nu poate dispune de drepturile mai sus menţionate , aceste drepturi vor
fi exercitate prin reprezentantul său legal sau altă persoană desemnată de pacient în acest scop, iar
acolo unde nu a fost numit un reprezentant legal sau un înlocuitor, vor fi luate alte măsuri de
reprezentare a pacientului.
5). Pacienţii trebuie să aibă acces la acele informaţii şi sfaturi care să le dea posibilitatea să-si
exercite drepturile stipulate în acest domeniu. Acolo unde pacientul simte că nu i-au fost rezolvate
problemele, trebuie să beneficieze de consultanţă pentru a depune o plângere.

3
B. EXPERIMENTELE PE OM

Încă din anii premergători celui de al II-lea Război Mondial au început să se dezvolte
cercetările bio-medicale, importanţa lor fiind relevată şi de marile sume de bani alocate pentru
aceasta, considerându-se că ele sunt esenţiale pentru bunăstarea umanităţii.
Experimentul în medicină este larg răspândit făcându-se la toate nivelele:
1). Pe lângă faptul că terapii bine cunoscute şi mult folosite pot avea rezultate diferite în anumite
cazuri, este nevoie de a testa eficienta si efectele secundare ale noilor produse. Asemenea
experimente se vor practica in mod restrâns, deoarece riscurile lor sunt imprevizibile.
2). Este nevoie de experiment şi atunci când terapiile vechi sunt folosite în tratarea unor alte boli
(antiinflamatorul aspirină folosit ca antiagregant plachetar) sau când inovaţiile terapiei sunt făcute
ca un aspect principal al ingrijirii pacientului (injectarea unei substanţe de contrast într-o arteră
urmărind nu opacifierea, ci embolizarea ei ). Tot aşa apare necesitatea experimentului când se fac
eforturi de a îmbunătăţii o tehnică mai veche (trecerea de la vagotomia selectivă la cea
supraselectivă). Experimentele din ultima categorie se practică mult mai des, făcând parte din ceea
ce am denumi libertatea de acţiune a medicului.
O preocupare internaţională şi o schiţă de control internaţional a experimentelor pe om,
există o terminologie şi o bază teoretică care par să se unifice, dar mai sunt şi unele aspecte aflate
doar în curs de elucidare.
-Declaraţiile internaţionale cum ar fi declaraţia de la Helsinki (1964) au ţinut să se
delimiteze ferm de inumanele experimente realizate pe oameni de medici nazişti în timpul celui de-
al II-lea Război Mondial. S-a insistat pe structurarea unui model pentru experimentarea pe subiecţi
umani care să restabilească filozofia umanistă a medicinei şi a relaţiei medic-pacient, atât de
tehnicizată şi implicit mijlocită de instrumente şi aparate.
-În S.U.A., începând din 1966, Institutul Naţional pentru Sănătate (NIH-National Institutes
of Health), Administratia pentru Alimente şi Medicamente (FDA-Food and Drug Administration) şi
Departamentul pentru Sănătate, Educaţie şi Bunăstare (DHEW-Department of Health, Education
and Welfare) au scos reglementări detliate asupra experimentelor pe subiecţi umani.
În 1974 o Comisie Naţională pentru Protecţia Subiecţilor Umani din Cercetarea Biomedicală
şi Comportamentală (NCPHSBBR-National Commission for the Protection of Human Subjects of
Biomedical and Behavioral Research) a fost înfiinţată pe lângă DHEW, iar ulterior a fost înlocuită
de un Consiliu Naţional de Îndrumare (NAC-National Advisory Council) care avea aceleaşi
prerogative.

C. MOARTEA CEREBRALĂ

Moartea cerebrală semnifică oprirea ireversibilă a oricărei activităţi cerebrale, atât a


trunchiului cât şi a scoarţei. Ea este provocată de o distrucţie a ansamblului celulelor creierului.
Celelalte organe funcţionează, graţie unui sistem de respiraţie protezată. În 1995, un grup de lucru
francez sub conducerea lui Maurice Gaulon a propus următoarele criterii de diagnostic ale morţii
cerebrale:
1). Criterii clinice (trebuie întrunite toate simultan):
- abolirea totală a conştienţei;
- midriază bilaterală;
- abolirea tuturor reflexelor de trunchi cerebral;
- abolirea respiraţiei spontane.
2). Criterii paraclinice (unul singur este suficient):
- fie alegerea unei activităţi electrice EEG, constantă pe două trasee făcute la un interval de
minimum patru ore;
- fie oprirea totală a circulatiei cerebrale verificată prin: angiografie cerebrală, ultrasonografie
cerebrală, scintigrafie izotopică cerebrală.

4
Interesul cercetării ştiinţifice este mai prejos decât respectul faţă de persoană şi trupul ei
mort.
Raportul întocmit asupra morţii cerebrale precizează că subiecţii aflaţi în stare vegetativă
permanentă sunt încă persoane umane.

D. DREPTURILE EMBRIONULUI

Întreruperea sarcinii este un eveniment traumatizant, dar cel mai adesea nu există
alternativă. Întrebarea cea mai chinuitoare este: nu cumva actul în sine echivalează cu un asasinat?
Conform principiilor actuale, se acceptă vârsta fetală de 3 luni ca limită convenţională
pentru definitivarea aparatelor şi sistemelor, respectiv vârstă la care se poate considera că produsul
de concepţie începe să prezinte elemente de evoluţie autonomă.

E. BIOETICA TRANSPLANTULUI

Transplantul este o terapie care creează dileme prin însuşi faptul că implică două părţi,
donatorul şi primitorul, dar numai acesta din urmă beneficiază imediat, prin îmbunătăţirea uneori
spectaculoasă, a stării sale de sănătate.
O dilemă:comerţul cu organe pentru transplant
Comerţul cu organe este interzis pretutindeni. Se consideră că liberalizarea comerţului cu
organe poate încuraja numeroase abuzuri şi presiuni asupra săracilor, asupra deţinuţilor, în scopul
obţinerii unui organ de transplant. Poziţia comitetelor de bioetică este fără echivoc.
Comerţul cu organe de transplant trebuie privit ca o activitate neetică, deoarece donatorii
sunt determinati de motive financiare mai degrabă decât motive umanitare (1995).

F. RISCURI ASUPRA DREPTURILOR OMULUI DIN PARTEA TEHNOLOGIEI


GENETICE

O comisie a Parlamentului European a propus ca eforturile europene pentru cartarea şi


secvenţializarea genomului uman să includă o susţinere substanţială a studiului implicaţiilor sociale
şi etice ale unei asemenea cercetări.
Producerea posibilă de forme de viată aberante, cum ar fi hibrizi interspecii incluzând
“humanoizi”, cyborgi şi schimbări în caracterul esenţial al fiinţei umane prin manipulare genetică
au fost preocupări mai mari în Europa decât în America de Nord.
Posibilitatea clonării fiinţelor umane, un subiect de mare interes popular, a fost atât de
respinsă de către toţi, încât a restrâns discuţiile ştiinţifice largi. Comitetul Naţional Francez de Etică
creat în 1975, a prevăzut această posibilitate. Comitetul de Bioetică Medicală al Institutului
Naţional Francez pentru Sănătate şi Cercetare Medicală a fost solicitat în 1982 să-şi dea avizul
asupra cercetărilor de manipulare genetică.
Adunarea Parlamentară a Consiliului Europei în 1982, răspunzând la avertizările pericolului
potenţial rezultat din aplicarea tehnicilor de inginerie genetică la fiinţele umane, a adoptat un sistem
reciproc de informaţie liberă în acest domeniu, iar în 1984 a recomandat celor 21 de state membre
ca acelaşi sistem de informaţie liberă să fie iniţiat în legătură cu toate proiectele ce cuprind folosirea
ADN-ului recombinat.

G. EUTHANASIA

După mijloacele utilizate euthanasia poate fi activă si pasivă.


Euthanasia activă se mai numeşte uciderea din milă şi prezintă omorârea intenţionată a unei
persoane.
Euthanasia pasivă apare prin neaplicarea unui tratament care ar putea salva viaţa.
După atitudinea pacientului euthanasia se împarte în voluntară, involuntară, non-voluntară.

5
1). Euthanasia voluntară apare atunci când pacientul, în deplinătatea capacităţilor sale mintale,
având dreptul de a alege, a consimţit la euthanasie.
2). Euthanasia involuntară apare când pacientul, deşi are capacitatea de a decide, nu a fost
consultat asupra gestului aducător de moarte sau a declarat anterior că nu doreşte să i se facă
euthanasie.
3). Euthanasia non-voluntară apare în cazurile când pacientul este incapabil de a face vreo alegere
dacă doreşte sau nu euthanasie, sau pur şi simplu nu îşi poate exprima consimţământul.
Este cazul feţilor, copiilor mici, a bolnavilor cu boli mintale severe şi a bolnavilor aflaţi în
comă permanentă.

Probleme legislative legate de legalizarea eutanasiei.

6
DREPTURILE PACIENŢILOR
(dupa O.M.S. si Conventia Europeana privind drepturile omului si biomedicina)
1). Orice persoană are dreptul de a fi respectată ca fiinţă umană.
2). Orice persoană are dreptul la autodeterminare.
3). Oricine are dreptul la integritate fizică şi mentală şi la securitatea persoanei sale.
4). Oricine are dreptul de a pretinde respectarea intimităţii sale.
5). Oricine are dreptul la respectarea valorii sale morale şi culturale precum şi a convingerilor sale
filozofice.
6). Oricine are dreptul la o protecţie corespunzătoare a sănătăţii asigurată prin măsuri preventive şi
curative care urmăresc atingerea nivelului personal optim de sănătate.

INFORMAREA
1). Informaţia privind serviciile de sănătate şi modalitatea optimă de utilizare a acestora va fi pusă
la dispoziţia publicului.
2). Pacienţii au dreptul de a fi informaţi complet asupra stării lor de sănătate, inclusiv despre
elementele medicale; asupra procedurilor medicale propuse, a riscurilor potenţiale şi a beneficiilor
pe care le incumbă fiecare procedură; asupra alternativelor la procedurile propuse inclusiv a
efectului refuzului tratamentului; asupra diagnosticului, prognosticului şi evoluţiei sub tratament.
3). Doar în mod excepţional, informaţia nu va fi comunicată pacientului, atunci când există motive
serioase să se creadă că ea ar putea produce pacientului un rău grav, fără a aduce vreun beneficiu.
4). Informaţia trebuie comunicată pacientului într-un mod adecvat capacităţii sale de înţelegere,
reducând pe cât se poate folosirea terminologiei tehnice de strictă specialitate. Dacă pacientul nu
vorbeşte aceeaşi limbă sau o limbă comună, se va asigura o formă de traducere.
5). La cererea sa expresă, pacientul are dreptul să nu fie informat.
6). Pacienţii au dreptul de a decide cine să fie informat în numele lor, dacă acesta există.
7). Pacienţii trebuie să aibă posibilitatea de a obţine o a doua opinie.
8). În cazul când se află internaţi într-o unitate de îngrijire a sănătăţii, pacienţii trebuie informaţi
asupra identităţii şi a statutului profesional al personalului de îngrijire cu care ei intră în contact, cât
şi asupra regulilor şi reglementărilor de rutină la care vor fi supuşi pe durata internării.
9). La externarea dintr-o unitate de îngrijire a sănătăţii pacienţii trebuie să aibă dreptul de a cere şi
de a primi rezumatul în scris al diagnosticului, tratamentului şi îngrijirilor

CONSIMŢĂMÂNTUL
1). Consimţământul informat constitue o condiţie preliminară pentru orice intervenţie medicală.
2). Pacientul; are dreptul de a refuza sau de a opri o intervenţie medicală, dar implicaţiile refuzului
îi vor fi explicate pe larg pacientului.
3). Atunci când pacientul este incapabil să-şi exprime voinţa, dar este necesară o intervenţie
medicală de urgenţă, consimţământul poate fi presupus, dacă nu există alte elemente exprimate
anterior care să ateste în mod explicit refuzul acordării consimţământului.
4). Atunci când este necesar consimţământul unui reprezentat legal, dar se cere intervenţia de
urgenţă, actul medical poate fi făcut fără consimţământul reprezentantului.
5). În măsura posibilităţilor permise de situaţia lor, pacienţii (minori sau adulţi) vor fi totuşi incluşi
în procesul de luare al deciziilor, chiar atunci când este necesar consimţământul unui reprezentant
legal.
6). Dacă reprezentantul legal refuză să-şi dea consimţământul, dar medicul crede ferm că intervenţia
este în interesul pacientului, decizia trebuie solicitată unui tribunal sau unei alte forme de arbitraj.
7). În orice altă situaţie în care pacientul este incapabil să-şi dea consimţământul informat şi unde
nu există reprezentant legal sau un reprezentant desemnat de pacient special pentru acest scop, se
vor lua măsuri corespunzătoare pentru a asigura un proces de înlocuire a deciziei, ţinându-se seama,
pe cât se poate, de dorinţele cunoscute ale pacientului.
8). Pentru prelevarea, prezervarea şi utilizarea oricărui component al corpului uman este necesar
consimţământul pacientului.
Consimţământul poate fi presupus în cazul utilizării unor substanţe în timpul diagnosticului,
tratamentului sau al simplelor îngrijiri ale bolnavului.
9). Consimţământul informat al pacientului este o condiţie preliminară pentru participarea la
procesul de învăţământ medical.
10). Consimţământul informat al pacientului este o condiţie preliminară pentru participarea la
cercetarea ştiinţifică.

CONFIDENŢIALITATEA ŞI INTIMITATEA
1). Toate informaţiile privind starea de sănătate a pacientului, condiţia sa medicală, diagnosticul,
prognosticul şi tratamentul precum şi alte informaţii de natură personală vor fi prestate în regim de
confidenţialitate chiar şi după moartea pacientului.
2). Informaţia confidenţială poate fi divulgată numai cu consimţământul explicit al pacientului sau
când există dispoziţii judiciare în acest sens. Consimţământul este presupus atunci când divulgarea
se face către un alt membru al personalului de îngrijire implicat în tratamentul pacientului.
3). Toate datele identificabile ale pacientului trebuie protejate. Protecţia datelor trebuie să fie
corespunzătoare manierei de stocare a acestora. Substanţele umane din care pot fi derivate date
identificabile trebuie protejate ca atare.
4). Pacienţii au dreptul de avea acces la fişele lor medicale sau la orice evidenţe legate de
diagnostic, tratamentul şi îngrijirea lor şi de a primi o copie după dosarul şi fişele lor medicale sau
părţi din acestea. Astfel de date exclud datele care privesc o terţă persoană.
5). Pacienţii au dreptul de a solicita corectarea, completarea, eliminarea, clarificarea şi/sau aducerea
la zi a datelor personale şi medicale care sunt necorespunzătoare, ambigue sau depăşite sau care nu
sunt relevante pentru diagnostic, tratament şi îngrijire.
6). Nu este admisă intervenţia în viaţa particulară a pacientului sau a vieţii de familie decât în cazul
în care, pe lângă consimţământul pacientului, aceasta poate fi justificată ca necesară diagnosticului,
tratamentului sau îngrijirii pacientului.
7). Intervenţiile medicale pot fi efectuate numai atunci când există respectul necear faţă de
intimitatea individului. Aceasta inseamnă că o intervenţie poate fi efectuată numai în prezenţa
acelor persoane care sunt necesare acesteia, dacă pacientul nu a solicitat altfel.
8). Pacienţii internaţi în unităţi medicale au dreptul la facilităţi fizice care să le asigure dreptul la
intimitate, îndeosebi în situaţiile în care li se acordă îngrijire personală, examinări sau tratament.

DREPTUL LA ÎNGRIJIRE ŞI TRATAMENT


1). Fiecare pacient are dreptul de a primi o îngrijire corespunzătoare cerinţelor de sănătate, inclusiv
o asistenţă preventivă şi alte măsuri pentru promovarea sănătăţii.
Seriviciile de sanatate trebuie să fie accesibile permanent şi în mod echitabil pentru toţi, fără
discriminări, în conformitate cu resursele financiare umane şi materiale disponibile într-o societate
dată.
2). Pacienţii au dreptul colectiv la o formă de reprezentare la fiecare nivel al sistemului de îngrijire
al sanătăţii, în probleme privind planificarea şi evaluarea serviciilor inclusiv gama, calitatea şi
prestarea serviciilor îngrijirilor acordate.
3). Pacienţii au dreptul de îngijiri medicale marcate atât de existenţa unor standarde înalte de
calitate cât şi de bune relaţii interumane cu personalul sanitar.
4). Pacienţii au dreptul la continuitate în îngrijire inclusiv la cooperare pentru toţi cei care acordă
servicii de îngrijire a sănătăţii şi/sau unităţile care pot fi implicate în diagnosticul, tratamentul sau
îngrijirea lor.
5). În condiţiile în care personalul medical trebuie să aleagă pacienţii potenţiali pentru un anumit
tratament pentru care nu există suficiente posibilităţi de acoperire a cererii, toţi pacienţii au dreptul
la o procedură de selecţie corectă pentru acest tratament. Alegerea trebuie să fie bazată pe criterii
medicale si să fie făcută fără discriminare.
6). Pacienţii au dreptul să-şi aleagă sau să-şi schimbe medicul sau alt personal de îngrijire a sănătăţii
sau unitatea medicală, cu condiţia ca această alegere sa fie compatibilă cu modul de funcţionare a
sistemului de îngrijire a sănătăţii.
7). Pacienţii pentru care nu mai există motive medicale de prelungire a şederii într-o unitate
medicală sunt îndreptăţiţi să primească explicaţii exhaustive înainte de a fi transferaţi într-o altă
unitate sau trimişi acasă. Transferul poate avea loc numai după ce unitatea primitoare şi-a exprimat
acordul pentru primirea pacientului. Atunci când pacientul este externat la domiciliu, iar condiţia sa
o solicită, vor fi asigurate servicii la domiciliu.
8). Pacienţii au dreptul de a fi trataţi cu demnitate în legătură cu diagnosticul, tratamentul şi
îngrijirea lor, în respect pentru valorile lor culturale.
9). Pacienţii au dreptul de a se bucura de sprijinul familiei, rudelor, şi prietenilor în timpul îngrijirii
şi tratamentului şi de a primi sprijin spiritual şi îndrumare tot timpul.
10). Pacienţii au dreptul la uşurarea suferinţelor lor în conformitate cu stadiul actual al dezvoltării
ştiinţei.
11). Pacienţii au dreptul la o îngrijire umană şi dreptul de a muri în demnitate (îngrijirea terminală).

APLICAREA PRINCIPIILOR DE BIOETICĂ


1). Exercitarea setului de drepturi implică stabilirea unor măsuri corespunzătoare în acest scop.
2). Dreptul de a se bucura de aceste drepturi trebuie asigurat fără discriminare.
3). În exercitatea acestor drepturi, pacienţii vor fi supuşi numai acestor limitări care sunt
compatibile cu instrumentele privind drepturile omului şi în conformitate cu procedura prevăzută de
lege.
4). În cazul în care pacientul nu poate dispune de drepturile mai sus menţionate , aceste drepturi vor
fi exercitate prin reprezentantul său legal sau altă persoană desemnată de pacient în acest scop, iar
acolo unde nu a fost numit un reprezentant legal sau un înlocuitor, vor fi luate alte măsuri de
reprezentare a pacientului.
5). Pacienţii trebuie să aibă acces la acele informaţii şi sfaturi care să le dea posibilitatea să-si
exercite drepturile stipulate în acest domeniu. Acolo unde pacientul simte că nu i-au fost rezolvate
problemele, trebuie să beneficieze de consultanţă pentru a depune o plângere.

CONVENŢIILE EUROPENE CU REFERIRE LA DREPTURILE OMULUI SI BIOETICA


 Convenţia privind Drepturile Omului şi Biomedicină – Oviedo, 4.04.1997 (ETS nr.164),
 Protocolul adiţional în legătură cu interzicerea clonării umane – Paris, 12.01.1998 (ETS
nr.168),
 Protocolul adiţional în legătură cu transplantul de organe şi ţesuturi de origine umană –
Strasbourg, 24.01.2002 (ETS nr.186),
 Protocolul adiţional în legătură cu cercetarea biomedicală – 25.01.2005 (ETS nr.195).

LEGISLAŢIA ROMÂNEASCĂ
 Legea nr.46/2003 în legătură cu drepturile pacientului,
 Legea nr. 24/2004 în legătură cu aprobarea O.U.G nr.96/2003 despre protecţia maternă la
locul de muncă,
 Legea nr.130/1999 privind măsurile de protecţie a persoanelor lucrătoare,
 Legea nr.53/1992 cu privire la protecţia specială a persoanelor cu handicap,
 Hotărârea de Guvern nr.47/2003 despre aprobarea statutului Casei Naţionale de Asigurări de
Sănătate,
 Legea nr. 677/2001 în legătură cu procesarea şi libera circulaţie a datelor personale
Legea nr.349/2002 privind prevenţia şi lupta contra produselor comerciale din tutun.
TEME MAJORE
EXPERIMENTELE PE OM
1). Pe lângă faptul că terapii bine cunoscute şi mult folosite pot avea rezultate diferite în anumite
cazuri, este nevoie de a testa eficienta si efectele secundare ale noilor produse. Asemenea
experimente se vor practica in mod restrâns, deoarece riscurile lor sunt imprevizibile.
2). Este nevoie de experiment şi atunci când terapiile vechi sunt folosite în tratarea unor alte boli
(antiinflamatorul aspirină folosit ca antiagregant plachetar) sau când inovaţiile terapiei sunt făcute
ca un aspect principal al ingrijirii pacientului (injectarea unei substanţe de contrast într-o arteră
urmărind nu opacifierea, ci embolizarea ei ). Tot aşa apare necesitatea experimentului când se fac
eforturi de a îmbunătăţii o tehnică mai veche (trecerea de la vagotomia selectivă la cea
supraselectivă). Experimentele din ultima categorie se practică mult mai des, făcând parte din ceea
ce am denumi libertatea de acţiune a medicului.
EXPERIMENTELE PE OM
- preocupare internaţională
- control internaţional al experimentelor pe om
- declaraţia de la Helsinki (1964) – delimitare ferma de inumanele experimente realizate pe
oameni de medici nazişti în timpul celui de-al II-lea Război Mondial. S-a insistat pe
structurarea unui model pentru experimentarea pe subiecţi umani care să restabilească
filozofia umanistă a medicinei şi a relaţiei medic-pacient, atât de tehnicizată şi implicit
mijlocită de instrumente şi aparate.

MOARTEA CEREBRALĂ
- oprirea ireversibilă a oricărei activităţi cerebrale, atât a trunchiului cât şi a scoarţei;
- provocată de o distrucţie a ansamblului celulelor creierului;
- celelalte organe funcţionează, graţie unui sistem de respiraţie protezată.
1995 - grup de lucru francez (Maurice Gaulon) - criterii de diagnostic ale morţii cerebrale:
1) Criterii clinice (trebuie întrunite toate simultan):
- abolirea totală a conştienţei;
- midriază bilaterală;
- abolirea tuturor reflexelor de trunchi cerebral;
- abolirea respiraţiei spontane.
2) Criterii paraclinice (unul singur este suficient):
-fie alegerea unei activităţi electrice EEG, constantă pe două trasee făcute la un interval de
minimum patru ore;
-fie oprirea totală a circulatiei cerebrale verificată prin: angiografie cerebrală, ultrasonografie
cerebrală, scintigrafie izotopică cerebrală.
Interesul cercetării ştiinţifice este mai prejos decât respectul faţă de persoană şi trupul ei mort.
Raportul întocmit asupra morţii cerebrale precizează că subiecţii aflaţi în stare vegetativă
permanentă sunt încă persoane umane.

DREPTURILE EMBRIONULUI
-întreruperea sarcinii - un eveniment traumatizant;
-dilema bioetica - nu cumva actul în sine echivalează cu un asasinat?
-conform principiilor actuale, se acceptă vârsta fetală de 3 luni ca limită convenţională pentru
definitivarea aparatelor şi sistemelor, respectiv vârstă la care se poate considera că produsul de
concepţie începe să prezinte elemente de evoluţie autonomă.
BIOETICA TRANSPLANTULUI
-transplantul - terapie care creează dileme prin însuşi faptul că implică două părţi, donatorul şi
primitorul, dar numai acesta din urmă beneficiază imediat, prin îmbunătăţirea uneori spectaculoasă,
a stării sale de sănătate;
-dilema bioetica - comerţul cu organe pentru transplant
-comerţul cu organe este total interzis pretutindeni. Se consideră că liberalizarea comerţului cu
organe poate încuraja numeroase abuzuri şi presiuni asupra săracilor, asupra deţinuţilor, în scopul
obţinerii unui organ de transplant.
-poziţia comitetelor de bioetică este fără echivoc.
Comerţul cu organe de transplant trebuie privit ca o activitate ne-etică, deoarece donatorii
sunt determinati de motive financiare mai degrabă decât motive umanitare (1995).

RISCURI ASUPRA DREPTURILOR OMULUI DIN PARTEA TEHNOLOGIEI GENETICE


- producerea posibilă de forme de viată aberante, cum ar fi hibrizi interspecii incluzând
“humanoizi”, cyborgi şi schimbări în caracterul esenţial al fiinţei umane prin manipulare genetică
au fost preocupări mai mari în Europa decât în America de Nord.
- posibilitatea clonării fiinţelor umane, un subiect de mare interes popular - respinsă pana la
restrangerea discuţiilor ştiinţifice. Comitetul Naţional Francez de Etică creat în 1975, a prevăzut
această posibilitate;
- Comitetele de Bioetică Medicală - solicitate să-şi dea avizul asupra cercetărilor in domeniu.
- Adunarea Parlamentară a Consiliului Europei în 1982 (răspunzând la avertizările pericolului
potenţial rezultat din aplicarea tehnicilor de inginerie genetică la fiinţele umane) - a adoptat un
sistem reciproc de informaţie liberă în acest domeniu;
- din 1984 a recomandat celor statelor membre ca acelaşi sistem de informaţie liberă să fie
iniţiat în legătură cu toate proiectele ce cuprind folosirea ADN-ului recombinat.

EUTHANASIA
După mijloacele utilizate euthanasia poate fi activă sau pasivă.
- euthanasia activă se mai numeşte uciderea din milă şi prezintă omorârea intenţionată a unei
persoane.
- euthanasia pasivă apare prin neaplicarea unui tratament care ar putea salva viaţa.
După atitudinea pacientului euthanasia se împarte în voluntară, involuntară şi non-voluntară.
1). Euthanasia voluntară - apare atunci când pacientul, în deplinătatea capacităţilor sale mintale,
având dreptul de a alege, a consimţit la euthanasie.
2). Euthanasia involuntară - apare când pacientul, deşi are capacitatea de a decide, nu a fost
consultat asupra gestului aducător de moarte sau a declarat anterior că nu doreşte să i se facă
euthanasie – omucidere.
3). Euthanasia non-voluntară - apare în cazurile când pacientul este incapabil de a face vreo alegere
dacă doreşte sau nu euthanasie, sau pur şi simplu nu îşi poate exprima consimţământul. Este cazul
feţilor, copiilor mici, a bolnavilor cu boli mintale severe şi a bolnavilor aflaţi în comă permanentă