CURSUL 1

Istoria medicinii sau iatroistoriografia a devenit în zilele nostre o ştiinţă de sine

stătătoare şi o activitate bine organizată pe plan mondial, în strânsă conexiune în primul
rând cu miedicina, care constituie obiectul ei, dar, poate în aceeaşi măsură şi cu istoria,
filozofia, sociologia, etica, artele şi alte ştiinţe (arheologia) sau ramuri de activitate umană.
De aceea iatroistoriograful trebuie să fie în primul rând un pasionat ca orice cercetător, un
om de largă cultură. În acelaşi timp iatroistoriografia este accesibilă şi unor diletanţi sau
unor specialişti în alte domenii. Istoricii şi medicii au multe lucruri în comun şi aceasta în
primul rând pentru că profesiile cărora le-au jurat credinţă au în centrul preocupărilor lor
omul. Ambele categorii sunt interesate în mod deosebit de influenţele care condiţionează
existenţa umană. Se pune întrebarea: cine trebuie să abordeze cu mai multă eficacitate
istoria medicinii? latroistoriograful de meserie care nu este specialist în medicină şi n-o
poate aborda decât la modul general sau specialistul care poate adânci elementele
specialităţii sale, dar nu este în acelaşi timp un iatroistoriograf de meserie.
în orice domeniu sau profil de activitate, cercetarea şi studiul trecutului nu trebuie
să constituie doar un scop în sine. Dezvăluirea felului în care au evoluat şi s-au dezvoltat
gândirea şi cunoaşterea umană până la stadiul actual, ne ajută să nu fim supuşi
întâmplării, ci să alegem pentru viitor căile cele mai bune, eficiente şi bogate în satisfacţii,
să le evităm pe cele greşite, să nu repetăm nişte erori sau să irosim timp.
Deşi Gustave Flaubert spunea că "istoria este un profet care priveşte înapoi",
Homer afirma cu mai bine de 2000 de ani în urmă: "să cercetăm cele ce s-au petrecut, să
cunoaştem cele prezente, să prevedem cele ce se vor întâmpla". Este firesc ca istoricul să
aibă privirea mereu aţintită spre viitor, iar în acelaşi timp cercetătorul noului să cunoască
istoria, măcar pe cea a specialităţii sau domeniului său de activitate, ca să nu rişte să
umble pe căi bătătorite.
Un nivel superior de civilizaţie a generat, fără îndoială, beneficii, un standard de
viaţă mai înalt şi un nivel cultural mai ridicat, dar a adus cu sine, de asemenea, şi pericole
neştiute, apariţia de boli necunoscute – rezultate în ambele sensuri: de la populaţii mai
puţin evoluate spre civilizaţii înaintate, dar şi invers.
Asupra rasei umane calamităţile naturale, molimele, foametea, războiul au
interacţionat şi au dus uneori la efecte dezastruoase.
Activitatea de cercetare şi manifestare în domeniul istoriei medicinii a început să fie
organizată pe plan mondial la începutul secolului nostru, iar publicaţiile în această
specialitate abundă şi stârnesc interesul chiar şi al marelui public. Au luat fiinţă şi au deja
tradiţie institute de istoria medicinei, ca de exemplu cel înfiinţat în anul 1905 la Leipzig, sub
conducerea iatroistoriografului german Karl Sudhoff; institutul de istorie a medicinei şi
ştiinţelor naturii "Karl Sudhoff de la Karl-MarxStadt de lângă Leipzig, condus de eminentul
iatroistoriograf Stanislaw Schwann, (decedat în 1982) sau cel înfiinţat de Jules Guiart de la
Cluj după primul război mondial.
Ca dovadă a interesului şi în urma amplorii luate de studiile despre istoria
medicinei, între 7 - 1 2 august 1920 a avut loc la Anvers în Belgia "Primul congres de
istorie a artei de a vindeca", în cadrul căruia a fost constituită Societatea Internaţională de
Istorie a Medicinii (La Societe Internationale d'Histoire de la Medecine - SIHM). Fondatorul
şi primul preşedinte al acestei societăţi a fost medicul belgian Joseph Tricot Rover.
La 9 ani după înfiinţarea SIHM, la 14 septembrie 1929, din iniţiativa şi prin
străduinţa dr. Victor Gomoiu a luat fiinţă Societatea Română de Istoria Medicinii. Ea a fost
secţie a Societăţii Ştiinţelor Medicale din România, cât şi a celei de istorie fiind afiliată de la
început la SIHM. La înfiinţarea societăţii române, ca preşedinţi de onoare au fost alese
mari personalităţi ale timpului: Nicolae lorga, I C . Cantacuzino, Dimitrie Gerota. Primul
preşedinte activ al societăţii a fost profesorul de chirurgie Constantin Dimitrescu
Severeanu, iar secretar general dr. Victor Gomoiu, care din 1930 devine preşedinte activ.

1
 Din anul 1936 Victor Gomoiu a devenit preşedinte activ al SIHM până în anul 1945, după
aceea rămânând în continuare preşedinte de onoare până la sfârşitul vieţii (1960).
Al IX-lea Congres al SIHM a avut loc între 8 - 1 0 septembrie 1932 la Bucureşti, fiind
prezitat de Victor Gomoiu. Al XXII-lea Congres a avut loc între 31 august - 5 septembrie
1970 la Bucureşti şi Constanţa, fiind prezidat de Valeriu Bologa.

Medicina preistorică

Arta medicală umană derivă din instinctul primitiv pe care-l au animalele de a ajuta
natura în vindecarea unor maladii. În consecinţă, se poate spune că istoria medicinii îşi are
începutul odată cu istoria îmbolnăvirilor, care la rândul lor sunt tot atât de vechi ca şi viaţa
însăşi. Originile cunoaşterii se pierd în adâncurile paleoliticului. Desigur că de îndată ce au
apărut fiinţe dotate cu un creier atât de complex ca cel uman ele şi-au pus întrebări (şi au
încercat să le rezolve) privind realităţile din jur (cu care erau confruntate), privind însăşi
natura lor ca şi rolul sau semnificaţia lor în lume. Tradiţiile iudeo-creştine, au promovat mitul
primului om care face grandioasa opţiune în cursul căreia renunţă la o existenţă eternă şi
lipsită de griji în Eden, numai şi numai pentru a ajunge la cunoaştere. Cu toate că teoriile
respective au condamnat această opţiune, pe care au etichetat-o drept păcat originar, ea
reprezintă gestul cel mai impresionant al omului, gest care situează condiţia umană într-o
poziţie plină de demnitate şi marchează simbolic originile cunoaşterii ca un act deliberativ,
implicând sacrificarea nemuririi şi fericirii. Tot ceea ce ştim despre această perioadă ne-a
parvenit prin intermediul arheologiei ca şi prin perpetuarea de-a lungul mileniilor a unor mituri
şi ritualuri care mai dăinuiesc parţial, modificate însă, până în zilele noastre.
Omul pietrei cioplite s-a aplecat asupra misterelor care-l înconjurau, cu spaimă,
curiozitate, dar şi cu interes, pentru că latura pragmatică (aplicativă) a cunoaşterii stătea la
baza existenţei.
Incontestabil că descoperirile făcute în paleolitic dovedesc că omul acelor vremuri a
început edificiul ştiinţei, dar gândirea ştiinţifică era cufundată în cea magică.
Este interesant să urmăreşti cum, ulterior, în decursul istoriei gândirea realistă a
încercat, uneori cu eforturi dramatice, să se elibereze de cea magică. Se credea în puterile
supranaturale ale vrăjitorilor, vracilor sau şamanilor, considerându-se că bolile sunt induse
de către genii ale răului (demoni), cu care vrăjitorul are puterea de a intra în contact
(comunicare), adesea într-o stare de transă şi să le oblige să părăsească corpul bolnavului.
Existau şamani, cum ar fi cei din triburile indiene din America de Nord, care aveau cunoştinţe
despre proprietăţile unor plante sau minerale, de a ajuta la vindecarea unor boli.
Diverse ritualuri se executau şi pentru a influenţa vremea sau pentru a avea succes la
vânătoare. Măştile sau amuletele sunt frecvent folosite în cursul ceremoniilor.
Fig. 1 - Şamanii şi alţi vrăjitori au recurs adesea la diferite obiecte pentru a identifica,
cu ajutorul semnelor misterioase, cauzele bolilor: divinaţie. Această piesă din Niger,
aparţinând cultului Ifa, are un recipient în formă de pui în care se introduc datele pentru
divinaţie. Cel care oficiază va da o interpretare în raport cu urmele pe care le trasează în praf
în urma unui joc de mâini cu aceste date. în dreapta este reprezentantul lui Dumnezeu.
Fig. 2 - Mască reprezentând geniul rău, folosită de către vrăjitorii irochezi. Societăţile
şamanite persistă încă în unele regiuni ale Americii, Africii şi Asiei de sud-est, şamanii fiind
foarte puternici. în jumătatea de sud a Africii există mai mult de 20.000 de vrăjitori sau
sangomas. Iniţiaţi de către un "maître" spiritual, ei au ca misiune, mijloacele de practică
variind în funcţie de regiunea Africii, să protejeze oamenii de secetă, de a-i apăra, de a le
rezolva problemele sentimentale.
Fig. 3 - Colierul unui vrăjitor apaş format din perle de stică şi din dinţi umani. Ca şi
unele amulete, el avea rolul de al proteja pe cel care-l poartă de spiritele răufăcătoare şi de
boli.
Fig. 4 - Echipamentul unui vrăjitor indian din America de Nord.

2
 Fig. 5 - Mască din lemn, originară din Sri Lanka, care reprezintă pe Garayaka, geniul
purificării. În medicina lor genii rele perturbează echilibrul umorilor organismului descrise de
către Ayurveda (ştiinţa medicală din India antică).
Fig. 6 - Aborigenii din Australia îşi doreau dispariţia unor duşmani cu ajutorul unor
Kurdotcha (care avea puteri magice pentru răzbunare). Ei aprindeau în secret un foc şi
treceau prin flacără ace din os proferând blesteme rituale. Acele erau apoi îngropate pentru
a acţiona magia, după care le dezgropau şi le îndreptau spre duşman.
Fig. 7 - Ceremonie şamanică în tribul Bantus din Camerun
Fig. 8 - Aborigenii din Australia îi supun pe tineri la ritualuri de iniţiere: extrageri de
dinţi, scarificări, arsuri. Plăgile sunt apoi tratate cu unguente şi balsamuri.
Se acordă astăzi o importanţă acestor ritualuri magice pentru că ele aveau puterea de
a influenţa considerabil spiritul individului, stimulând astfel anumite funcţii ale corpului care
să-l ajute să invingă boala.
Dar, unii vrăjitori cunoaşteau şi efectele curative ale unor plante, pe care le
administrau sub formă de infuzie, prin inhalare, prin piele sub formă de unguente şi
cataplasme sau chiar sub formă de supozitoare.
Fig. 9 - Nuca de cola, utilizată în Africa, America de Sud şi Asia, pentru a creşte
apetitul şi a combate oboseala.
Fig. 10 - Din timpuri preistorice, amestecurile de ierburi medicinale se foloseau drept
cataplasme ce se aplicau pe plăgi: un vrăjitor aztec punând pe gamba unui bolnav o
cataplasmă pentru a drena afară din corp otrăvurile şi spiritele rele.
Fig. 11 - Plantele halucinogene sunt foarte frecvent utilizate de către şamani. Graţie
lor vrăjitorii pot intra în transă şi să comunice cu Dumnezeu şi cu spiritele susceptibile de a
produce îmbolnăviri sau de a-l ajuta pe vrăjitor. Una din aceste plante este un cactus fără
spini care creşte în Mexic şi în sud-estul Statelor Unite. Din el se extrage mescalina, un
alcaloid folosit de indienii din America de Nord şi de către azteci.
Fig. 12 - în America de Sud se folosea coca (care conţine un alcaloid în frunzele sale,
cu rol analgezic şi anestezic local) pentru a "înşela" foamea şi pentru a calma durerea şi
oboseala, după cum este prezentat şi prin această statuetă.
Fig. 13 - Figură care reprezintă un vrăjitor indian din America de Sud examinând
pacientul pentru a selecţiona ierburile ce-i vor fi necesare în prescrierea tratamentului. În
general şamanii şi vrăjitorii au păstrat şi păstrează secretul cunoştiinţelor lor asupra plantelor
medicinale, prepararea şi prescrierea acestora, înţelegând că numai astfel îşi pot păstra
autoritatea de care se bucură printre semenii lor.
Fig. 14 - Aborigenii din Australia şi Africa utilizează şi astăzi spini ascuţiţi (Kenya)
pentru a coase plăgile. Firul de sutură provine de la plantele agăţătoare. Aceste "ace" sunt
întărite (călite) prin foc, care şi omoară în acelaşi timp germenii de pe suprafaţa lor.
Dovezile cele mai vechi ale bolilor omului ne-au parvenit prin intermediul sistemului
osos, oasele fiind singurele vestigii ale omului vechi care s-au păstrat până în zilele noastre.
Mumiile egiptene arată leziuni tipice de osteo-artrită deformantă, dar şi de depozite gutoase
la nivelul articulaţiilor, prezenţa calculilor căilor urinare, a leziunilor tuberculoase ale coloanei
vertebrale etc.
Au rămas dovezi vechi de aproximativ 17000 de ani prin picturi pe pereţii peşterii
TROIS-FRERES din Pirinei.
Fig. 15 - Pictură reprezentând îmbrăcămintea unui vrăjitor confecţionată din piei de
animale şi pe cap coarne de cerb. Este stabilit că vechiul vrăjitor pictat pe pereţii acestei
peşteri, îşi completa ceremoniile sale magice cu ajutorul poţiunilor medicinale, a aplicărilor
locale de cataplasme şi diverse unguente. RIVERS, în lucrarea sa inititulată " Medecine,
Magie et Religion " precizează că oamenii primitivi se foloseau de remedii pentru tratamentul
bolilor, care nu necesitau întotdeauna intervenţia vraciului tribului: cataplasme din fructe de
palmier pentru răniri, sângerări în migrene, băi cu vapori pentru reumatism, etc.

3
Este bine dovedit că omul preistoric folosea şi metode chirurgicale: trepanaţia (fig. 16). Sunt
numeroase cranii preistorice care prezentau găuri de trepanaţie, cranii descoperite în Franţa,
Austria, Polonia, Rusia, Germania, Spania. Majoritatea antropologilor sunt de părere că
trepanaţiile erau făcute în scopul de a permite ieşirea demonului responsabil de producerea
nebuniei, epilepsiei sau migrenei. După GUTHRIE, nu poate fi făcută distincţia dintre o
trepanaţie rituală sau una în scop terapeutic. De multe ori erau efectuate de către un preot,
mult timp îndatoririle religioase şi cele medicale fiind amestecate. (DOUGLAS GUTHRIE:
Histoire de la Medecine). Trepanaţia a fost folosită în Europa până în secolul al XVI lea. A
fost folosită deasemenea în Africa de Nord, în unele regiuni din Asia, în Noua Zeelandă, în
unele insule din Pacific şi în America de Sud.
Instrumentele folosite pentru trepanaţie erau foarte variate. Printre numeroasele
ustensile folosite pentru trepanaţie, era şi arcul din lemn: "operatorul" fixa una din
extremităţile arcului pe craniu şi-l răsucea într-un sens şi-n altul până ce străpungea osul (fig.
17.). Ulterior, în epoca de piatră s-au folosit instrumente sub forma unor mânere din lemn,
care aveau la unul din capete o piesă dură şi ascuţită sau tăioasă: dinte de rechin, o piatră
ascuţită sau os (silex) (fig. 18.)
Ceva mai târziu, în epoca bronzului, au apărut şi instrumente metalice chirurgicale: în
Egipt şi în Mesopotamia încă înainte de 3000 de ani î.e.n. existau cuţite, ace, sonde şi tije
metalice pentru cauterizare (fig. 19.).
Se va vedea în cursul istoriei medicinii că în medicină cele două elemente, religia şi
arta de a vindeca, vor avea o importanţă diferită în raport cu epoca istorică.
În vechiul Egipt elementul supranatural avea o importanţă supremă, preotul medic
fiind înainte de toate întâi preot şi apoi medic. Papirusul din EBERS conţine atât formule
magice, incantări şi vrăjitorii, cât şi droguri şi prescripţii medicale. În momentul în care
bolnavul se adresa medicului, el era obligat să facă o invocaţie de genul acesta: "Fii
binevenit remediule! Fii binevenit tu care vânezi răul pe care îl am în inimă şi în membre”.
Mai târziu, în epoca lui Hippocrat, importanţa medicinii primează, invocaţia nefiind
decât o problemă individuală, pacientul fiind liber să o pronunţe sau nu, după voinţa sa.
În Evul Mediu, supranaturalul se impune din nou sub forma ceremoniilor religioase
pentru a exorciza pe cei "posedaţi" şi de a expune relicve cărora le erau atribuite puteri
vindecătoare.
În secolul al XVII-lea, odată cu începuturile medicinii ştiinţifice, preoţia se va despărţi
de medicină şi pe măsură ce secolele se succed, medicii vor deveni din ce în ce mai
materialişti în privinţa concepţiilor lor. Este părăsită concepţia mecanicistă şi medicii îşi dau
seama că este imposibil să neglijezi factorii psihogenici în apariţia bolilor şi astfel îşi fac
apariţia şi psihoterapeuţii.
Trecând la perioadele istorice ale medicinii, opiniile nu concordă în privinţa fixării
momentului şi nici locului apariţiei "civilizaţiei". Plecând de la vechile legende, o parte din
locuitorii Atlantidei, prevăzând cataclismul iminent, au reuşit să fugă şi să ajungă în locuri
care nu au fost acoperite de ape: Africa şi Europa Occidentală, de unde au ajuns şi în Orient,
punând bazele la trei civilizaţii mari: egipteană, sumeriană şi preariană a Indiei. Că aceste
trei centre au fost sau nu fondate de atlanţi este mai puţin important. Cert este că ele devin
centre culturale de o extremă importanţă.

Medicina sumeriană şi babiloniană

Civilizaţia sumeriană, apărută pe malurile Eufratului, era bine reprezentată în

artizanat şi în artă. Foarte bine organizaţi, sumerienii scriau pe table de argilă şi această
scriere cuneiformă ne relevă existenţa unui corp medical care avea un nivel relativ ridicat al
conştiinţei profesionale. S-au descoperit multe cuţite mici din cupru care serveau drept
scalpel sau bisturiu. Civilizaţia sumeriană a decăzut şi chiar dispărut în jurul anilor 2000
î.e.n., fiind înlocuită cu două noi civilizaţii: asiriană în nord şi babiloniană în sud.
4
 Despre medicina babiloniană se cunosc mai multe, graţie descoperirii unui cod de
legi gravate pe o coloană de piatră neagră, care se găseşte în prezent la muzeul Luvru din
Paris. Aceste teste au fost codificate şi gravate în piatră foarte dură din ordinul unui om
foarte luminat, HAMMURABI (NABUCODONOSOR I, 1728 - 1686, rege al Babilonului).
Ignorarea celor mai elementare cunoştiinţe despre alcătuirea corpului omenesc, a
făcut ca la popoarele vechi, cei care se îndeletniceau cu "arta de a vindeca" să producă atât
rău semenilor lor încât s-a văzut absolut necesară elaborarea unor legi care să reglementeze
practica medicinii. Astfel în codul lui Hammurabi, printre alte activităţi ale organizării sociale,
sunt sugerate pedepsirea acţiunilor "vindecătoare" lipsite de succes, mai ales a celor care
duceau la pierderea vieţii sau mutilarea pacientului, dar în acelaşi timp erau prevăzute şi
onorariile cuvenite medicilor după tratarea cu succes a bolnavilor: "Dacă medicul îngrijeşte
un senior, îi deschide un abces şi îi salvează ochiul, el va primi 10 monezi de argint. Dacă
pacientul este un sclav, stăpânul acestuia va trebui să plătească pentru el două monezi de
argint".
Acest aspect este în favoarea medicului, dar codul babilonian ne arată că practica
medicinii nu era fără riscuri: "Dacă medicul deschide un abces cu un cuţit de bronz şi
provoacă moartea pacientului sau îl face să-şi piardă un ochi, i se vor tăia mâinile. Dar
această pedeapsă nu se aplica decât în cazul unui pacient care aparţinea clasei patricienilor.
Dacă era vorba de un sclav, chirurgul nenorocos era obligat să înlocuiască sclavul decedat
cu un alt sclav. Dacă sclavul îşi pierdea numai un ochi, pedeapsa impusă doctorului era de a
suporta jumătate din cheltuiala pentru achiziţionarea unui nou sclav.
Aceste vechi inscripţii arată existenţa unui corp medical organizat şi supus unor
reguli, care efectua operaţii de mică importanţă.
Herodot scrie că în Babilon exista obiceiul de a expune bolnavii pe stradă, astfel ca
trecătorii care au suferit de aceeaşi boală sau cunoşteau cazuri asemănătoare, să poată
recunoaşte boala celor expuşi şi să dea sfaturi pentru vindecarea acesteia.
Se presupune că în Babilon, ca şi în Egipt, existau specialişti pentru fiecare tip de
boală.
Fig. 21. Imagine din codul lui Hammurabi, gravat pe o coloană în diorit, un ansamblu
de legi dintre care 17 erau legate de medicină.
Fig. 22. Această tabletă face parte dintr-un ansamblu de reţete medicale care provin
din NINIVE şi datează din anii 700 î.e.n.. Sunt descrise patologii digestive şi diverse poţiuni
recomandate de preoţii care studiază arta de a vindeca. Mii de exemplare constituie ceea ce
mai târziu se va numi „regula asirienilor'' exemplare păstrate în biblioteca lui
ASSURBANIPAL, regele Asiriei (668 - 631 î.e.n.)

Medicina indiană

Cunoştiinţele despre medicina indiană ne-au rămas din documente cum ar fi:
AYURVEDAS (Să sţim despre longevitate), pe care se bazează medicina indiană clasică,
RIG-VEDA (1500 î.e.n.) şi YAJUR-VEDA (700 î.e.n.).
AYURVEDAS, carte sacră a hinduşilor de acum 3000 de ani, a fost tradusă din
hindusă în latină de către Francois Hessler în anul 1884. În AYURVEDAS bolile par a fi
rezultatul perturbării celor trei elemente fundamentale ale corpului: suflul (prana), bila (pitta)
şi flegma (kapha sau slesma). Fiziologia indiană indică aşa-numitele şacrasuri (şacra), care
ar reprezenta centrii din corp şi sediul suflurilor organice. Cele şase şacrasuri principale
situate de-a lungul coloanei vertebrale (fig. 23), ar coincide cu marmanele, puncte corporeale
vulnerabile. Dezechilibrul lor duce la apariţia bolii şi yoga, masajele, cântările şi
medicamentele ar fi remediul lor.
Din ultimele două lucrări reiese că în medicina indiană chirurgia era mai dezvoltată, în
ciuda slabelor cunoştiinţe anatomice existente în această perioadă: erau puse la punct

5
tehnicile de rinoplastie (femeia infidelă era pedepsită cu tăierea nasului); ablaţia calculilor şi
cezariana erau de asemenea tehnici puse la punct în vechea Indie (fig. 24).
Un faimos chirurg indian al anilor 400 î.e.n. ne-a lăsat descrierea a aproximativ 100
de instrumente chirurgicale.
Fig. 25. Ace, lame, sonde, lame cu vârful semicurb, cuţite (şi cu lame secundare), etui
pentru instrumente, etc.
În Ayur-Veda se face o descriere a sistemului vascular, părându-se că indienii în
această epocă ar fi fost precursorii lui Harvey. Tot în Yajur-Veda se găsesc şi alte remarci
interesante asupra bolilor: pesta apare acolo unde există multe cadavre de şobolani;
paludismul este cauzat de către ţânţari; ftizia este o boală caracterizată printr-o tuse
perseverentă, cu febră şi expectoraţii sanguinolente. Sunt menţionate peste 700 de plante
medicinale şi un număr mare de unguente, inhalante şi pudre. Medicii vechii Indii nu
aparţineau castei brahmanilor (preoţilor) pentru că ei erau consideraţi impuri, ceea ce îi
excludea de la ceremoniile religioase.
Fig. 26 - Substanţe folosite în medicina indiană.
În tratatul lui Susruta scris în sanscrită acum mai bine de 4000 de ani şi păstrat până
astăzi, se vorbeşte despre hemostază prin ligatura vaselor şi sutura plăgilor cu fire de păr de
cal sau cu păr de femeie. Tratatul lui Susruta conţine următoarele părţi: operaţii chirurgicale,
diagnostic, anatomie, administrarea medicamentelor interne, antidoturi, afecţiuni locale (ochi,
urechi). Hinduşii considerau anatomia ca bază a medicinii. Ei considerau corpul omenesc ca
format din 6 părţi: cap, trunchi şi 4 extremităţi şi împărţeau corpul în părţi unice şi duble. Părţi
unice: capul, pieptul, spatele, ombilicul, fruntea, nasul, mentonul, abdomenul şi gâtul. Părţi
duble: urechile, ochii, nările, sprâncenele, tâmplele, mamelele, testiculii, flancurile, fesele,
genunchii, gambele. Ei considerau că oasele sunt în număr de 600, iar articulaţiile mobile şi
imobile în număr de 210. Corpul omenesc are 900 de tendoane şi 500 de muşchi împărţiţi pe
segmente, pe care dacă-i aduni rezultă mai mult de 500. Vasele sunt în număr de 700 şi
omul percepe sunetul, forma, gustul, mirosul cu ajutorul a 8 nervi, vorbeşte cu 2 nervi,
doarme cu 2 nervi, se trezeşte cu 2 nervi şi plânge cu 2 nervi.

Medicina tibetană

Tibetanii au împrumutat Chinei cunoştiinţele lor despre plante, grecilor şi arabilor

cunoştiinţele despre umorile organismului, Indiei concepţia mistică în medicină (sufletul îşi
are sediul în coloana vertebrală), budismului cântecele.
Trusele lor medicale conţineau minerale şi plante, un corn şi o spatulă pentru a face
amestecuri, o lamă şi o piatră ascuţită pentru chirurgia obişnuită.

Medicina egipteană medic +preot

Cea de-a treia mare civilizaţie a antichităţii este cea egipteană. Practica medicală era
însă în mâna preoţilor, medicina fiind atât de mult legată de teologie încât ne-au rămas mai
multe informaţii legate de zeii şi semizeii egipteni, decât despre medicina propriu-zisă.
Imhotep, dumnezeul vindecărilor, este unul din primii medici al cărui nume s-a
păstrat. După moartea sa el a devenit semi-zeu, pentru a fi apoi divinizat. Din păcate
activităţile sale medicale sunt foarte puţin cunoscute în comparaţie cu lucrările sale de
arhitectură (a făcut planurile unor piramide din Sahara). Însă el trebuie să fi fost cel puţin tot
atât de renumit ca medic, pentru că egiptenii îl venerează ca zeu al medicinii timp de secole
după moartea sa.

6
 La începutul civilizaţiei egiptene, preotul şi medicul reprezentau una şi aceeaşi
persoană şi numai în timpul dinastiilor mai recente medicina s-a eliberat de sub dominaţia
religiei.
Egiptenii nu considerau boala şi moartea ca fenomene naturale şi inevitabile: ei
credeau că o forţă ostilă impunea aceste nenorociri oamenilor.
Din analiza papirusurilor egiptene reiese că arta de a vindeca apela la incantaţii,
simboluri şi formule magice pentru vindecarea celor bolnavi. Ei prescriau un mare număr de
remedii sub formă de poţiuni, gargare, cataplasme etc. Preoţii-medici din Egiptul antic
cunoşteau şi foloseau următoarele droguri: opiumul, uleiul de ricin, sărurile de cupru.
Dacă chirurgia egipteană era mai slab dezvoltată, igiena şi măsurile de salubritate
publică atingeau un nivel ridicat, net superior celui european din Evul Mediu.
Din punct de vedere al istoriei medicale papirusurile cele mai preţioase sunt cel de la
Ebers (mijlocul mileniului II) şi cel al lui Edwin Smith (de la începutul mileniului III). Ambele
relevă progresele făcute în medicina clinică în timpul perioadelor egiptene tardive, deşi se
foloseau în continuare rituri religioase, dar preoţii-medici încep să examineze bolnavii pentru
a descoperi cauza bolilor. Papirusul lui Edwin Smith constituie un veritabil ghid medical
pentru tratamentul plăgilor şi al entorselor (metoda de repunere a mandibulei luxate). Se face
de asemenea prima referire din literatura medicală asupra medicinii psiho-somatice,
incantaţiile furnizând psihoterapia sufletului, iar remediile tratamentul corpului.
În anul 525 î.e.n., după cucerirea persană, a fost creată la Sais, în sudul Egiptului, o
şcoală de medicină despre care Herodot spunea că a atins un înalt nivel ştiinţific şi
impresiona prin marele număr de specialişti pe care-i pregătea. Herodot însuşi a studiat
medicina în Egipt la Memfis, unde se afla şi o veche bibliotecă a templului lui Imhotep.
Interesant la egipteni este faptul că cei mai mulţi din marii lor regi au studiat medicina:
Athotis, fiul şi urmaşul lui Menes (fondatorul primei dinastii egiptene), care a trăit în jurul
anilor 3000 î.e.n., era medic şi a scris cărţi cu conţinut medical; Tosorthros, al doilea faraon
din a treia dinastie şi Maneton, celebrul poet savant, cultivau de asemenea medicina şi
anatomia. După Maneton capul are 22 vase, care duc în toate părţile corpului suflul venit de
la inimă.
Cu toate că vechii egipteni ştiau să îmbălsămeze atât de bine, cunoşteau foarte
puţine date despre corpul omenesc. Un lucru este sigur şi anume acela că la vechii egipteni
au fost practicate disecţii pe cadavre umane, dar şi pe oamenii vii condamnaţi la moarte
(Alkmaion din Kroton, la sfârşitul secolului al IV-lea î.e.n.). După secolul III î.e.n., în şcoala
medicală alexandrină există doi mari protagonişti: Erasistrat şi Herofil.
Erasistrat credea că jumătatea stângă a inimii şi arterele sunt lipsite de sânge.
Herofil (Herophilos) a descris pe planşeul ventriculului IV cerebral formaţiunea care-i
poartă numele, el numind-o "calamus scriptorius", care ar fi sediul sufletului. Tot el a descris
răspântia venoasă endocraniană, corespunzătoare protuberanţei occipitale interne.
Biblioteca din Alexandria era cea mai mare bibliotecă a antichităţii, dar ea a fost
incendiată şi distrusă parţial în anii 48-47 î.e.n. şi apoi total în secolul V e.n.
Herofil s-a stabilit î n Alexandria sub regele Ptolomeu şi ar fi disecat 600 oameni
(după părerea lui Celsus) dintre criminalii pe care i-a oferit Ptolomeu. A făcut şi autopsii pe
cadavre cu intenţia de a preciza natura şi sediul bolilor.

Medicina chineză

Primul medic citat în literatura chinezească este împăratul CHEN HUNG, care a trăit
în jurul anului 3.000 î.e.n. Lui i se atribuie descoperirea a numeroase droguri şi otrăvuri,
unele din ele experimentându-le pe propria-i persoană. Lucrarea sa PEN TSAO (Marele
ierbar) a fost reeditată de nenumărate ori, ultima oară în 1911 în Egipt.

7
 În jurul anului 2650 î.e.n. împăratul HWANG TI în "Cartea medicinii" afirma că:
"sângele corpului este controlat de către inimă; el curge continuu în cerc, fără să se
oprească".
Un al treilea împărat care a studiat medicina a fost KIEN LUNG, care a numit o
comisie de experţi ce au compilat "Oglinda de aur a medicinii", o voluminoasă enciclopedie
medicală ce cuprindea patru volume. În această importantă lucrare au fost codificate
principiile medicinii chinezeşti. Se găsesc aici un mare număr de tratamente, inclusiv masajul
şi acupunctura.
Acupunctura chinezească, care constă în plasarea unor ace în puncte precise ale
corpului, prezenta mai multe variante, în funcţie de numărul de puncte (dintre care unele se
văd pe bronzul din figura 27 ce datează din secolul al XVIII-lea). Aceste puncte erau situate
de-a lungul a 12 meridiane prinicpale, linii imateriale care preiau energia cosmică. Acele
introduse în aceste puncte tonifică sau dispersează energia vitală.
Farmacopeea tradiţională chinezească descrie peste 16.000 de remedii, cea mai
mare parte pe bază de plante, dintre care GIN-SENGUL reprezenta pentru chinezi regele
tonicelor (fig. 28). Rădăcinile sale erau folosite singure sau împreună cu alte plante
(curmalul, de exemplu) care-l atenuau, pentru a stimula persoanele în vârstă sau slăbite,
convalescenţii sau pe cei stresaţi.
Medicii chinezi şi în general cei din Extremul Orient, pentru a pune un diagnostic luau
şi pulsul pacientului (fig. 29 şi 30), puls ce corespundea meridianelor pe unde circula energia
vitală.
în cosmogonia chinezească, tot ce se întâmplă în univers este rezultatul confruntării a
două forţe: Yin şi Yang. Yin-ul este întunecat, rece, umed, pasiv, negativ şi feminin. Yang-ul
este luminos, cald, uscat, activ, pozitiv şi masculin. Simbolul energiei cosmice: t'ai ch'l (fig.
31) arată întunericul şi lumina strâns unite pentru a forma "marea unitate". Boala survine
atunci când există un dezechilibru între yin şi yang.
În medicina chineză veche fiind interzisă disecţia cadavrelor, structura corpului
omenesc era dedusă din cosmologie, dominantă fiind concepţia micro-macroscopică asupra
lumii. Aceasta face ca nervii, arterele, venele şi tendoanele să fie confundate unele cu altele,
iar creierul să fie considerat ca fiind o "grămăjoară de măduvă osoasă".
Se consideră că omul are 360 de oase (ca şi zilele anului sau gradele unui cerc) şi tot
atâţia muşchi şi articulaţii; diferenţa structurii corpului bărbatului şi femeii ar fi că femeia are
un os în plus; inima omului are 7 orificii pentru că numărul aştrilor din compoziţia Carului
Mare este 7; suflul vital este corespondentul microscopic al vântului şi al suflurilor
macroscopice; aşa cum astrele circulă în timp de 24 ore între 50 de constelaţii, în aceeaşi
scurgere de vreme sângele şi suflul vital fac 50 de ture prin cele 12 vase principale (în număr
egal cu lunile anului).
În anul 624 în China a fost creat "Ordinul marilor medici" şi a fost organizat un
învăţământ sistematizat în cadrul spitalului imperial.
WANG-CHOU-HO în tratatul său asupra pulsului "Sphygmologie", distingea 7 specii
de puls extern, 8 de puls intern şi 9 de puls mortal.
În anul 1341 î.e.n. HOUA CHEON sistematizează cele 12 vase clasice care
transportă suflul vital, cele două principii, Yin şi Yang şi sângele.
Foarte târziu, în medicina chinezească apare un geniu asemănător lui VESALIUS la
europeni. El este WANG TS'ING'JEN (1768-1821), care în cartea sa intitulată "Cercetarea
erorilor medicale" corectează datele, în special anatomice, mai vechi şi interpretarea lor.
Între anii 1796-1800 WANG a dezgropat şi disecat 30 cadavre de copii care muriseră
de holeră şi fuseseră îngropaţi superficial. Cu cele 24 de figuri executate de el însuşi
realizează cea mai bună descriere la chinezi a corpului omenesc, deşi nu s-a putut elibera
total de unele imperative şi erori ale anatomiei şi fiziologiei moştenite, figurând organe
imaginare sau dându-le semnificaţii imaginare unora dintre organe (pentru el rinichiul şi
mezenterul aveau funcţie genitală).
 Medicina la vechii evrei

Medicina antică evreiască, destul de primitivă, prezintă o mai mică importanţă,

excepţie făcând excelentele precepte de igienă impuse prin legea mozaică. În Vechiul
Testament boala apare ca o expresie a mâniei divine, pentru tratamentul căreia bolnavul
trebuie să se adreseze preotului, fiind astfel minimalizat rolul medicului.
Preoţii erau conştienţi că trebuiesc luate măsuri pentru a se evita transmiterea bolilor
(contagiunea) şi defineau în LEVITIC şi în PSALMI alimentele şi obiectele pure şi pe cele
murdare, care să fie igiena gestaţiei şi menstruaţiei şi cum să previi contagiozitatea. Carnea
de porc poate transmite paraziţi (trichinoza) şi de aceea s-a interzis consumul său. În
LEVITIC se găsesc referiri la diagnosticul de blenoragie, leucoree, lepră.
Referiri medicale se găsesc şi în TALMUD, în care medicul apare ca un personaj mai
puţin important.
Deşi regele SOLOMON (973-933 î.e.n.) a cultivat anatomia şi chirurgia, organelor li
se atribuiau şi funcţii psihice: inima gândeşte, memorizează şi adăposteşte conştiinţa; ficatul
este sediul pasiunilor violente; rinichii determină starea de bucurie; stomacul produce
somnul; nasul hotăreşte deşteptarea. Contribuţia tatălui la produsul de concepţie: vasele,
unghiile, creierul, iar a mamei: pielea, părul carnea, sângele. La concepţie participă şi
YAHVE care dăruieşte viaţa, sufletul, graiul, văzul, auzul, inteligenţa.

9
CURS - 2

Medicina la vechii greci

Civilizaţia greacă se întinde pe o perioadă de 800 de ani, adică din secolul VI

î.e.n. şi până la sfârşitul secolului II e.n. medicina greacă îşi are sursele din mai multe
civilizaţii: egipteană, babiloniană şi probabil cea indiană. În plus grecii au învăţat
enorm de la poporul minoic stabilit în Creta. Civilizaţia minoică este precursoarea
igienei publice: canalizare, sisteme de distribuţie a apei potabile, băi, mijloacele lor
de a se debarasa de gunoaie erau superioare chiar Europei secolelor XV – XVI.
Învadând spre anii 1000 î.e.n. oraşele minoice ale Europei Orientale (Troia fiind una
din ultimele fortăreţe minoice), grecii au avut ce învăţa de la cei pe care i-au supus.
Medicina grecească îşi va trage rădăcinile din surse exterioare (minoică, egipteană şi
chiar indiană) şi aceste cunoştinţe vor fi clasate şi integrate într-un tot în special în
insulele din largul coastelor greceşti şi în special în insula Delos, pământul natal al lui
Apollo. Aceasta a plecat la DELPHES unde, în ciuda vârstei sale tinere, el omoară
pitonul, monstrul care făcea regiunea nelocuibilă. Astfel Delphes devine cetatea unui
oracol universal recunoscut, unde foarte mulţi se rugau pentru păstrarea sănătăţii
sau vindecarea unor boli. Conform legendei, Apollo a învăţat arta de a vindeca de la
Centaurul CHIRON şi a transmis această învăţătură tinerilor săi elevi JASON (fig.
33), ACHILLE, ESCULAP.
Esculap (Asclepios) va deveni pentru greci, ceea ce a fost IMHOTEP pentru
egipteni: zeul medicinii ("părintele medicinii"). Esculap era un atât de bun vindecător
şi a înfăptuit atât de multe miracole (în special resuscitarea morţilor), încât Pluton,
stăpânul Infernului, s-a plâns lui Dumnezeu "că furnizarea de suflete pentru regatul
umbrelor era compromisă de către acest vindecător". Recunoscând că Pluton avea
dreptate, JUPITER l-a lovit pe Esculap cu trăsnetele sale.
Foarte multe temple numite ASKLEPIE, au fost ridicate în favoarea lui
Esculap. Aici erau aduşi bolnavii pentru a urma diverse tratamente. Cel mai faimos
templu a fost cel de la EPIDAUR, ale cărui ruine se păstrează şi astăzi.
Tratamentul special consta într-un fel de psihiatrie, cunoscută sub numele de
incubaţie.
ARISTOFAN face o descriere sugestivă în "Plutos": ajuns la templu, bolnavul
oferea un sacrificiu lui Dumnezeu, apoi făcea o baie purificatoare şi dormea apoi în
aer liber, Esculap venind uneori prin somn să-l viziteze; dacă nu avea această şansă,
bolnavul era păzit de către preoţii templului, reprezentanţii Domnului.
Remediile obişnuite erau executate de asistenţii templului care deschideau
abcesele şi efectuau alte operaţii de importanţă secundară. După ARISTOFAN, şerpii
inofensivi jucau un rol important în ritualul vindecărilor: ei lingeau ochii şi plăgile
deschise ale pacienţilor.
Când zeul medicinii nu venea să înfăptuiască miracolul, pacientului i se
prelungea internarea în templu, continuând să facă băi şi să urmeze alte prescripţii
termale, în timp ce în exteriorul templului erau oferite distracţii însoţitorilor bolnavilor.
De altfel, şarpele sacru care apare înrulat în jurul unui baston, este atributul
zeului medicinii greceşti, Asclepios şi va rămâne emblema corpului medical modem
(fig. 33), toiagul simbolizând umblătorul, iar şarpele (oare?) veninul.
Templele lui Esculap erau situate în locuri care şi astăzi sunt staţiuni
climaterice. Situate pe coline în apropierea unei surse de apă pură sau în văi
adăpostite, în apropierea mării, aceste temple îşi datorau renumele surselor de ape
minerale reci sau calde.
1
 În tratamentele efectuate în temple o importanţă deosebită se pare că o avea
studiul viselor, moştenire de la vechii babilonieni. Deci, tratamentul cuprindea o mică
doză de psihanaliză şi în acelaşi timp o doză mare de sugestie.

Medicina pre-hipocratică (medicina epocii homeriene)

În istoria umanităţii au existat doi oameni a căror influenţă asupra

contemporanilor săi a fost atât de puternică, că numele lor serveşte ca limită între o
epocă şi alta: PERICLE şi HOMER.
Cel de al doilea, care a cântat războiul Troiei, ne-a lăsat în Iliada şi Odiseea
informaţii referitoare la chirurgia de război şi la denumirile părţilor somatice ale
corpului omenesc: oase (claviculă, astragal, cele două oase ale gambei) sau viscere
(intestin, peritoneu, vezică urinară, grăsime parirenală, ombilic). De asemenea
Homer ştia că de la inimă pleacă vase mari la gât şi cap, precum şi faptul că bătăile
inimii se simt în regiunea precordială. În poemele sale, Homer descrie munca
medicilor în timpul războiului-Troiei pentru vindecarea rănilor şi salvarea luptătorilor
răniţi. Cele mai periculoase răni erau cele provocate de suliţă (dintre care aproape
80% erau mortale), în timp ce rănirile provocate de către săgeţi erau mult mai puţin
periculoase. În total rănirile de toate tipurile puteau fi mortale până la 78%. Homer a
descris tendonul lui Achile precum şi oprirea sângerării şi spălarea rănilor.
Dacă grecii au atins un înalt nivel de cultură, aceasta s-a datorat şi faptului că
ei erau mai' puţin superstiţioşi decât predecesorii lor babilonieni, cu toate că şi în
perioada prehipocratică se acorda importanţă ritualurilor şi ceremoniilor magice.
Medicul acelor vremi nu era un om cu o instrucţie (pregătire) înaltă, ci un simplu
artizan. Lui nu i se cereau calităţi deosebite, el debutând în carieră ca ucenic şi cum
practica medicală era un privilegiu de familie, era asistentul propriului său tată.
Ucenicia terminată, mai întâi cutreiera ţara şi apoi se stabilea într-un oraş care lui i se
părea că prezintă avantaje pentru debut. Un medic nou venit într-un oraş debuta prin
a face consultaţii gratuite. Odată stabilită reputaţia sa, el îşi recupera pierderile.
Cu toate că medicii aparţineau clasei artizanale şi rareori erau instruiţi, ei se
bucurau de o mare stimă. Oraşele îşi disputau medicii renumiţi şi aceştia erau
răsplătiţi. De exemplu, locuitorii oraşului BRYKOUNTI l-au răsplătit pe medicul
MENOCRIT cu o coroană de aur şi cu rezervarea unui loc de onoare la toate
festivalurile.
Fabulistul HYGNEON spune că atenienii aveau o atât de înaltă consideraţie
pentru medic, încât ei au interzis femeilor şi sclavilor să practice medicina.
În antichitate, medicii greci mergeau din loc în loc pentru a răspândi cunoştinţele lor,
dar şi pentru a învăţa. Ei interogau pacienţii, le examinau părţile bolnave, procedau la
ascultaţie cu ajutorul urechii aplicate pe corp şi la palpare (a se vedea fig. 32). Şi
medicii greci îşi aveau parafa lor (fig. 34).
Descendenţii lui Asclepios au avut reputaţia că au conservat medicina fără
întrerupere în familia sau corporaţia lor, fiind predecesori ai lui HIPOCRAT. Ei au
fondat trei mari şcoli medicale celebre
1. prima a fost cea din Rhodos, care a dispărut înainte de Hipocrat;
2. şcoala din Kos, unde s-a format Hipocrat;
3. şcoala din Knidos, pe ţărmul Asiei Mici.
Şcoli medicale greceşti antice au mai funcţionat la Cirene, iar în sudul Italiei la
Crotona şi Agrigente.
Filozofii care s-au interesat şi de medicină, au realizat o punte între medicina
elementară din timpul lui Homer şi medicina lui Hipocrat.
Celebrul matematician, filozof, astronom şi medic, Pitagora, din insula Samos
2
(580-500 î.e.n.) care a postulat, ca fundament al întregului Univers numărul şi
armonia, este puţin cunoscut şi ca medic. El a profesat medicina (anatomia) în şcoli
de la Tarente şi Crotona, dar anatomia şi fiziologia lui erau pline de absurdităţ.
Totuşi, iată unul din principiile lui Pitagora:" regnul vegetal, regnul animal şi omul se
înrudesc în toate având acelaşi principiu comun care este viaţa, omul deosebindu-se
de sufletul animal prin raţiune care-l apropie de zei".
Alkmaion din Crotona, medic şi filozof grec, discipol al lui Pitagora, care a trăit
în sec. VI î.e.n., a fost printre primii, despre care ştim, care a disecat animale vii în
scop ştiinţific. Avea cunoştinţe despre structura ochiului şi a urechii, a descoperit
nervul optic şi tuba auditivă şi se pare că făcea deosebirea între vene şi artere,
acestea din urma fiind pline cu aer. S-a ocupat şi de embriologie , căutând sediul
spiritului în encefal, considerând (probabil) creierul ca sediul inteligenţei. El descria
sănătatea ca o stare de armonie şi boala ca o stare de discordanţă. Alkmaion a fost
ulterior criticat cel mai mult pentru că făcuse disecţii şi pe oamenii vii.
Un alt reprezentant din şcoala lui Pitagora a fost Empedocle, născut la
Agrigente în Sicilia, care cunoştea melcul membranos ca organ al auzului. El a
împiedicat răspândirea unei epidemii în Agrigente, ordonând să fie secată o mlaştină
şi procedând la executarea fumigaţiilor în interiorul caselor. Se pare că el a fost acela
care a emis teoria celor patru umori principale ale corpului uman. Dar şi pentru
Empedocle a fost dificil să separe faptele concrete de imaginar şi lui i se atribuie
îndeplinirea a foarte multe miracole. El a sfârşit aruncându-se în craterul vulcanului
ETNA, în speranţa că va deveni semi-zeu.
Democrit (460-370 î.e.n.) a fost şi el urmaş a lui Pitagora fiind de loc din Milet,
el a parcurs Egiptul, Persia, Caldeea şi India şi s-a ocupat pe lângă filozofie şi de
anatomie şi chirurgie. El a scris "Despre natura omului" (“Human nature”).

Medicina hipocratică (vârsta de aur a medicinii greceşti)

Personalitatea medicală cea mai remarcabilă a antichităţii greceşti a fost

HIPOCRAT (460-375 î.e.n.), fig. 35, fiul unui medic grec din Kos. Considerat ca fiind
descendent al lui Asclepios, Hipocrat este-preţuit ca fiind "patriarh al gândirii
medicale" din vremea sa şi până aproape de zilele noastre, simbolizând "ştiinţa şi
conştiinţa în arta de a vindeca" chiar dacă nu a fost de fapt creatorul sau părintele
medicinii , Hipocrat poate fi considerat "părintele observaţiei raţionale în medicină". El
a despărţit medicina "ştiinţifică" (din timpul său) de cea sacerdotală, punându-i
bazele materiale şi raţionale.
Hipocrat a primit primele cunoştinţe medicale de la tatăl său. Apoi el a studiat
la Atena, dar îşi îmbogăţeşte cunoştinţele călătorind şi practicând medicina în Tracia,
Tesalia şi Macedonia. Se crede că a fost membru al unei corporaţii a lui Ascalepios şi
că a lucrat într-un templu ale cărui ruine se mai văd şi astăzi în insula Kos. Totuşi,
este imprecis având în vedere faptul că Hipocrat privea medicina dintr-un unghi cu
totul diferit faţă de preoţi. Unul din principiile fundamentale ale învăţământului său
medical era disocierea completă a medicinii de teologie şi filozofie. însă nimeni nu se
îndoieşte că Hipocrat a trăit şi muncit mult timp în insula Kos sub un platan îşi învaţa
discipolii. Din scrierile lui Hipocrat reiese spiritul nou pe care acesta l-a insuflat
medicinii. Practicile vrăjitoreşti şi teologia confuză a preoţilor sunt înlocuite cu
recomandările de a menţine la un nivel ridicat deontologia medicală. Se arată că
medicina are nevoie de o precizie crescută în observaţia şi consemnarea
simptomelor bolilor. Hipocrat afirmă că boala trebuie considerată ca un fenomen de
origine naturală şi nu supranaturală. Astfel, el pune capăt dominaţiei vrăjitorilor,
vindecătorilor şi magicienilor care vor fi înlocuiţi prin apariţia clinicilor.
3
 Hipocrat acorda mai multă încredere măsurilor destinate să ridice starea
generală a bolnavilor decât să prescrie medicamente. El prescria cataplasme
bolnavilor, apela mai rar la sângerări şi acorda o mare importanţă regimului
alimentar. Nu prescria purgative şi diuretice decât în caz de absolută necesitate.
Prescria foarte mult băi medicamentoase. Când bolnavul atingea o oarecare fază a
convalescenţei, Hipocrat prescria "schimbarea aerului".
În legătură cu dieta, Hipocrate doza cantitatea de alimente în raport cu munca
prestată de pacient, comparând corpul omenesc cu un motor care are nevoie de o
cantitate variabilă de carburant. Şcoala lui Hipocrat nu se mulţumea numai cu
specularea şi enunţul unor teorii, cum făceau alte şcoli. Ea recurgea la experienţe
clinice. Una dintre metodele folosite se aseamănă cu "prânzul de probă" modern,
bolnavul era pus să mănânce diferite sorturi de alimente şi i se provoca apoi vomă
pentru a putea examina în ce grad digestia a descompus diferitele feluri de
ingrediente digerate.
Noţiunile de anatomie ale şcolii hipocratice erau foarte incomplete. Dacă
discipolii au înţeles că vasele sanguine erau în comunicare cu inima, ei nu
deosebeau însă arterele de vene şi mai grav nu deosebeau nervii de tendoane şi de
ligamente, pe care le considerau ca făcând parte din sistemul muscular. Artera are
mai multă căldură decât vena cavă. Artera este rezervorul spiritului. Venele conţin
sânge, iar arterele conţin aer. Se ştia că inima este musculoasă şi de formă
piramidală,având două cavităţi-ventriculi inegali- iar pulsaţiile sale se simt sub
mamela stângă. Auriculele se dilată şi se contractă şi prin ele natura trage aer. A
văzut valvulele inimii, la fiecare orificiu, câte trei pelicule ca nişte semicercuri; care
împiedică să intre în inimă aer şi vânt.
Substanţa creierului (care este sediul prudenţei) este glandulară. Aceste
considerente îl fac pe Haller să presupună că Hipocrat ar fi disecat.
În tratamentul plăgilor capului, Hipocrat descrie meningele, dar mai ales întâlnim
descrierea tulburărilor neurologice încrucişate în raport cu sediul plăgii: “Dacă plaga
este de partea stângă a capului, partea dreaptă a corpului va prezenta convulsii".
Fără a cunoaşte anatomia, Hipocrat a descris astfel încrucişarea căilor piramidale.
Hipocrat a mai descris: sciatica, polinevritele carenţiale, bolile osoase ale
rahisului, tulburările psihice şi principalele lor cauze, vertijele, cefaleele, amauroza,
prin stază papilară şi tratamentul său prin trepanaţie decompresivă, apoplexiile
cerebrale, tetanosul, tulburările în alcoolismul cronic, numeroase afecţiuni psihiatrice.
În lucrările sale "Tratamentul bolii sacre" şi "Medicul vechi", Hipocrate este
convins că nu poţi cunoaşte omul decât prin observaţie şi nu bazându-te pe sisteme
filozofice sau metafizice construite plecând de la fapte neverificate sau neverificabile.
În scrierile hipocratice nimic nu reflectă mai bine spiritul şcolii decât jurământul
depus de către studenţi la începutul uceniciei medicale.
Cărţile lui Hipocrat sunt explicite şi practice şi maniera precisă şi concisă în
care este enumerat materialul necesar pentru o intervenţie chirurgicală, aminteşte de
un manual modern de chirurgie.
"Necesarul pentru o operaţie în chirurgie: pacientul, operatorul, asistenţi,
instrumente, lumină, unde şi cum ea este dispusă, persoana pacientului şi aparatele.
Operatorul, care stă aşezat sau în picioare, trebuie să fie plasat convenabil în raport
cu partea de operat şi lumina, naturală sau artificială, poate fi folosită în două feluri
directă sau oblică." Grecii foloseau un instrumentar de chirurgie foarte bine pus la
punct (fig. 36).
Hipocrat este cunoscut şi prin aforismele sale; "cel mai bun medic este natura,
căci vindecă jumătate din boli şi nu-şi bârfeşte colegii", "Primum non nocere", "Când
după delir urmează somnul, acesta este un semn bun", "Bătrânii au în general mai
puţine boli decât tinerii, dar aceste boli care le au ei se cronicizează uşor şi durează
4
de obicei până la moarte", "Toate bolile apar în fiecare sezon, dar unele sunt mai
grave şi apar mai frecvent în anumite perioade ale anului".
Opera lui Hipocrat a fost tradusă pentru prima dată în latină în anul 1525 de
către medicul italian Marco Fabio Calvo din ordinul papei Clement al Vll-lea, iar în
anul 1533 a apărut la Basel, în ediţie greacă "Corpus Hippocraticus".
După Hipocrat, ginerele acestuia, POLIB a scris tratatul "Despre natura
omului", în care este expusă teoria umorală a constituţiei corpului omenesc.
Grecii considerau că orice lucru era format din patru elemente: aerul, apa,
focul şi pământul. De aici rezultă cele patru umori ale corpului uman: sângele,
flegma, bila galbenă şi bila neagră (fig. 39). Boala survenea când era perturbat
echilibrul celor patru umori.
Marele filozof grec PLATON (427-347 î.e.n.) a avut preocupări medicale. El
credea că măduva spinării este locul unde începe să se formeze omul, fiind sediul
sufletului, iar în prelungirea sa creierul este sediul judecăţii.
ARISTOTEL (388-322 î.e.n.), discipolul lui Platon şi fiu de medic, este
considerat unul din marii oameni ai istoriei ştiinţelor. După moartea lui Platon, el
părăseşte Atena şi se fixează în Asia Mică unde îşi face studiile în biologie,
ocupându-se cu disecţia. Se pare că el este fondatorul anatomiei comparate şi al
embriologiei. Ca şi Hipocrat el credea în constituţia corpului omenesc din cele patru
umori, teoria umorală expusă mai târziu de către Galenus, va domina secole de-a
rândul doctrina fundamentală a întregii medicini. A scris în 10 cărţi "Istoria
animalelor", iar în două cărţi un tratat asupra plantelor. Aristotel a influenţat favorabil
înclinaţia lui Alexandru cel Mare pentru medicină şi a murit la doi ani după acesta.
Deşi se pare că Aristotel nu a făcut disecţii pe cadavre umane, el a raportat la
corpul omului observaţiile ce le-a făcut pe animale. După afirmaţiile lui Galenus,
Aristotel este primul care a împărţit corpul omenesc în: cap, gât, pântece, braţe şi
gambe. El a dat numele celor trei cavităţi ale inimii, afirmând că există un ventricul
drept, unul stâng şi unul mijlociu şi că toţi trei comunică cu plămânii. Pentru Aristotel
inima este originea nervilor ca şi a venelor, iar "creierul este o masă de humă şi
flegmă care modelează căldura inimii".

Medicina romană

Dorinţa de cunoaştere ştiinţifică care există în Roma antică a fost moştenită de

la greci, babilonieni şi egipteni. Cunoştinţele medicale proveneau din aceleaşi surse,
pentru că sistemul medical roman era primitiv şi fără o bază ştiinţifică. De altfel,
romanii nu considerau necesar că medicina merită să fie studiată separat. A studia şi
practica medicina era sub demnitatea unui cetăţean educat. În consecinţă, nivelul
medicinii era foarte scăzut.
Marţial protesta contra metodelor clinice ale învăţământului medical introduse
de către Hipocrat. Romanii nu apreciau deci medicii greci şi metodele lor, dar nu
aveau cu cine să-i înlocuiască. Această aversiune împotriva grecilor a durat până în
era creştină, când încă mai sunt criticaţi de către PLINIU CEL BĂTRÂN (23-79 e.n.).
În opera sa "Istoria naturală" el regretă că nu sunt legi pentru a-i pedepsi pe medicii
ignoranţi şi că pedeapsa capitală nu li se poate aplica; mai mult, ei învaţă din
suferinţele noastre şi experimentează făcându-ne să murim".
Singurele progrese medicale ale romanilor sunt în domeniul igienei publice şi
a organizării serviciilor medicale ale armatei, domenii în care romanii sunt foarte
întreprinzători. Ei au introdus măsuri sanitare extrem de utile, întărite prin decrete
guvernamentale. O proclamaţie din anul 540 î.e.n. interzicea înhumările în interiorul
zidurilor cetăţilor, o altă ordonanţă obliga edilii oraşelor să vegheze asupra curăţeniei
5
străzilor şi apelor. Acest ultim proiect a fost pus în aplicare şi este probat prin ruinele
celor 14 mari apeducte care furnizau Romei 150 milioane de decalitri de apă potabilă
într-o zi.
Romanii nu ignorau faptul că unele boli erau induse de apa murdară cu
dejecte umane şi chiar de zonele mlăştinoase. De aceea se găsea apă curată în
locurile private şi publice: în terme, în localurile cu băuturi, în bucătării şi chiar în
latrine (fig. 40). Eruditul VARON (116-27 î.e.n.) anticipa teoria germenilor atunci când
el declara că mlaştinile produc creaturi minuscule invizibile care produc maladii
grave.
În timpul Romei imperiale (secolul I î.e.n. - sec V e.n.) romanii mergeau la
terme (băi publice, calde şi reci) pentru a se întâlni unii cu alţii, dar mai ales pentru
păstrarea igienei personale şi pentru a asculta de prescripţiile medicului. Pielea era
unsă cu ulei, apoi fricţionată cu diferite soluţii care îndepărtau sudoarea, precum şi
paraziţii (păduchii) (fig. 41). Părul era tratat şi spălat.
În organizarea serviciului medical al armatei romanii s-au autodepăşit. Aceste
servicii, care se pare că erau foarte bine organizate, aveau defectul că respectau
foarte mult regulamentele militare, neavând supleţea şi abilitatea necesare pentru
tratamentul bolnavilor. Având în special dezvoltată chirurgia, romanii aveau un
instrumentar din bronz foarte variat (fig. 42), multe din aceste instrumente avându-şi
echivalentul contemporan.
Expansiunea imperiului nu s-a făcut fără războaie şi fără morţi şi răniţi. lulius
Cezar (101 - 44 î.e.n.) a fost acela care a impus ca medicii să fie prezenţi pe câmpul
de bătălie, acordând îngrijiri de urgentă legionarilor răniţi. Bolnavii erau apoi
transportaţi până la infirmierii de război (valetudinaria) fig 43.
Punerea ventuzelor (fig. 44) era curentă la romani, această practică
debarasând corpul de substanţe toxice şi de umorile "viciate". O ampulă conţinând o
bucată de tifon pe cale de a arde, era aplicată pe piele. Tifonul arzând, consuma
aerul din interiorul ampulei, care rarefiindu-se, făcea ca ventuza să adere de piele.
Se aplicau atât ventuze simple cât şi ventuze scarificate pe părţi ale corpului incizate
sau rănite pentru a extrage puroiul şi sângele.
Unii chirurgi romani practicau intervenţii chirurgicale pentru cataractă, ei fiind
în fapt primii oculişti sau oftalmologi (fig 44).
Cu mai bine de 2000 de ani înaintea electroşocului, romanii foloseau peştele
torpilă care era introdus într-un rezervor cu apă de mare unde se scufundau şi
bolnavii paralizaţi sau cu dureri articulare şi musculare, care primeau un şoc electric
de aproximativ 500 volţi (fig. 45).
Medicii romani prescriau repausul, băi, regimuri alimentare şi remedii pe bază
de plante. Ei cunoşteau sute de vegetale, dar în număr mai mic decât contemporanii
lor chinezi.
DISCORIDE (60 e.n.), supranumit Pedanuis, medic în timpul lui NERO,
urmând armata romană în războaie a acumulat cunoştinţe botanice considerabile, pe
care le-a publicat în "De Universa Medicina", tratat farmaceutic care descrie mai mult
de 600 plante, dar şi produse de origine animală şi minerală, din care numai o
cincime sunt recunoscute astăzi ca medicinale.
Acest tratat, cu ilustraţii de mare frumuseţe, a rămas timp de mai multe secole
cartea de bază a farmacologiei.
Romanii sunt autorii unei inovaţii: spitalul, care a supravieţuit până în zilele
noastre. Există o legendă în legătură cu apariţia primului spital. O mare epidemie a
izbucnit la Roma în anul 293 î.e.n. şi o misiune romană a fost trimisă în Grecia, la
şcoala de medicină din EPIDAUR, pentru a cere ajutor şi sfaturi. Când misiunea s-a
întors ea avea la bordul navei un şarpe sfânt din templul lui Esculap. Când galera
naviga pe Tibru şarpele a alunecat în apă şi înnotând a ajuns în insula Tiberina. În
6
acest moment epidemia a încetat şi mai târziu, pe locul unde a ajuns la ţărm şarpele,
s-a construit un spital, care mai există şi în zilele noastre: "Ospedale dei
Fattebenefratelli". I
Primul spital roman s-a construit din iniţiativa autorităţilor civile, dar extinderea
lor în cadrul imperiului s-a datorat armatei. Pe măsură ce graniţele imperiului roman
se extindeau, se construiau spitale militare mari în diferite puncte strategice de-a
lungul căilor de comunicaţie, ale căror ruine se mai pot vedea şi astăzi. Mai târziu,
autorităţile au deschis la Roma "valetudinarii" sau infirmerii pentru civilii săraci.
Descoperiri recente făcute la Pompei arată că locuinţele medicilor puteau servi, în
diverse ocazii, ca "clinici private" pentru bolnavii mai bogaţi.
Se poate conclude că romanii erau mai preocupaţi de organizarea serviciilor
lor, decât de progresul medicinii.
Medicina romană a avut reprezentanţi marcanţi mai puţin numeroşi decât alte
civilizaţii.
Pe timpul împăratului Traian (sfârşitul secolului I şi începutul secolului II e.n.) a
trăit medicul grec RUFUS din Ephes, pe care Galenus l-a citat des ca unul din cei
mai distinşi medici, care făcea vivisecţie pe sclavi pentru a studia anatomia. El a scris
un tratat "Despre numele părţilor corpului omenesc" în 4 capitole care reprezintă
stadiul anatomiei pregaleniste şi îl considerăm ca prima preocupare asupra
nomenclaturii anatomice. A mai scris despre bolile rinichilor şi vezicii, despre
medicamentele purgative.
AULUS CORNELIUS CELSUS a trăit la Roma pe vremea împăraţilor Tiberiu,
Caligula, Claudiu şi Nero, deci în secolele I şi II e.n. Dintre scrierile lui, "De arte
medica" este cea mai cunoscută şi tradusă în mai multe limbi. Celsus a cuprins
rezumativ în două cărţi tot ce s-a practicat în chirurgie înaintea lui. De la el ne-a
rămas metoda de plastie cutanată (la faţă) prin alunecare şi tot el a descris cataracta.
El a protestat vehement împotriva vivisecţiei, în special îl critică pe Alkmaion
din Kroton, pentru actele sale crude, barbare şi nelegitime de a diseca oamenii vii,
potrivindu-se cu îngrădirile religiei creştine, atunci în ascensiune.
În tratatul său care se presupune a fi compilat de la greci, descrie o metodă de
extirpare a amigdalelor (asemănătoare cu cea actuală), o operaţie particulară şi
îndrăzneaţă de excizie a guşei, operaţii pentru calculi şi hernii. El spunea că cel care
vrea să devină chirurg trebuie să aibă o serie de calităţi: "trebuie să fie un tânăr de
vârstă medie, să aibă mâna sigură şi fermă şi să fie la fel de îndemânatic cu mâna
stângă ca şi cea dreaptă; trebuie să aibă o vedere clară şi pătrunzătoare, un spirit
întreprinzător, să fie suficient de tare pentru a nu se lăsa impresionat de strigătele
bolnavului, ceea ce I-ar determina să se grăbească să termine operaţia sau să taie
mai puţin decât trebuie; singura sa dorinţă să fie cea de a salva pacientul". BOSSU
Dar, cel mai renumit medic roman a fost CI. Galenus (129-201 e.n.), născut la
Pergam în Asia Mică, tatăl său Nicon fiind senator şi un om erudit, filozof,
matematician şi arhitect. El îl trimite pe Galenus mai întâi la Smirna pentru a învăţa
filozofie, şi apoi la Alexandria pentru a învăţa medicina. După ce şi-a trecut
examenele, la vârsta de 28 de ani Galenus intră ca medic la o şcoală de gladiatori,
ceea ce i-a oferit posibilitatea să studieze o multitudine de răniri. Având o mare
încredere în capacităţile sale el renunţă la şcoala de gladiatori şi îşi încearcă norocul
la Roma, de unde însă după câţiva ani se reîntoarce la Pergam, fără a se ştii cu
precizie cauza. După unii ar fi fugit din cauza unei epidemii de pestă, dar mai
probabil că a intrat în conflict cu confraţii săi romani şi a hotărât să se retragă pentru
o perioadă de timp şi să revină după ce "furtuna" se va linişti. Datorită stimei de care
se bucura totuşi, el este rechemat la Roma de către împăratul Marc Aureliu.
Galenus a fost mai bun filozof decât medic. El a contribuit de asemenea şi la
progresul anatomiei, dar disecţia pe cadavre umane fiind interzisă, el a disecat pe
7
animale (porci, maimuţe), crezând că anatomia acestor animale este identică cu cea
a omului. Cu toate acestea el a făcut unele precizări foarte interesante pentru acea
vreme. Galenus demonstrează că arterele sunt pline cu sânge şi nu cu aer şi că
sângele are o mişcare de flux şi retrux provocată de acţiunea centrifugă a inimi.
Traversând plămânii, sângele se umple cu "spirit vital". După Galenus sângele ar
trece prin septul interatrial dintr-un atriu în celălalt, părere care va persista secolele
ulterioare.
Se pare că Galenus a scris peste 500 de lucrări, dintre care 80 au rămas
posterităţii, celelalte fiind distruse de incendiul casei sale de la Roma.
Fiziologia şi patologia lui Galenus se bazau pe teoria umorală la modă în
vremea sa. Tratamentul bolilor constă în prescrierea medicamentului care să
reechilibreze umorile organismului: o boală cu febră trebuia combătută cu
medicamente care să răcească organismul şi invers. Conform teoriei galenice,
existau mii de droguri, iar o singură prescripţie medicală conţinea uneori până la 100
de droguri.
Galenus s-a bucurat de o mare reputaţie în timpul vieţii, reputaţie care s-a
amplificat după moartea sa. Reputaţia sa a fost atât de mare încât după moartea sa
orice cercetare în domeniul anatomiei şi fiziologiei a luat sfârşit, considerându-se că
Galenus a descoperit şi descris tot ceea ce un medic avea nevoie să ştie în aceste
domenii. Din cauza caracterului său nesociabil, veşnic certăreţ, el nu a putut să facă
o şcoală, aşa cum a făcut Hipocrat.
Lucrările lui Galenus cuprind domenii variate: anatomie, patologie,
farmacologie: "Preparaţii anatomice", "Oasele", "Despre disecţia muşchilor", "De uzul
partium corporis humani", "Facultăţile naturale", "Rolul mediastinului şi pleurei",
"Studenţilor", "Medicamente". De la el provine denumirea de "Galenica".
Galenus a făcut demonstraţii publice de vivisecţie pe animale; a observat
instalarea paraliziei prin secţionarea măduvei, digestia gastrică la capre şi la
maimuţe, afonia la câini după secţionarea nervilor recurenţi. A descris muşchii
masticatori şi împărţea corpul omenesc în patru părţi: pântece, piept sau torace, cap
şi extremităţi. La torace şi pântece distingea părţi conţinătoare şi conţinute.
Peritoneul formează învelişul tuturor viscerelor. Arată că ficatul primeşte venele
intestinului venite prin mezenter, a căror unire formează vena portă (fig. 46). Pentru
Galenus ficatul este organul în care se formează sângele şi locul unde îşi au
rădăcina toate venele. Descrie uterul, numindu-l matrice, nivel la care se produce
amestecul "sămânţei" femeii şi a bărbatului.
Inima este tare şi cărnoasă, constituită din fibre ca şi muşchii, fiind originea
arterelor şi a mişcărilor numite puls. A descris 7 perechi de nervi de la creier şi
cerebel: I nervii optici; II nervi motori ai muşchilor ochiului; III nervi gustativi pentru
limbă; IV nervi pentru palat; V nervi pentru ureche; VI nervi pentru stomac, intestin şi
mezenter; VII nervi motori ai limbii. A descris nervii spinali.
Patricienii romani priveau cu neîncredere orice formă de activitate intelectuală
şi aveau un dispreţ suveran pentru tot ceea ce nu era o activitate virilă, adică războiul
şi viaţa politică. Restul reprezenta o activitate decadentă. Printre activităţile
intelectuale, medicina era la Roma cea mai dispreţuită, cu toate că romanii sunt
recunoscuţi ca igienişti foarte buni. Activităţile guvernamentale se refereau şi la
măsuri de protecţie în caz de epidemie, de a organiza un serviciu sanitar în armata
imperială, de a construi reţele de canalizare la Roma. Dar să se studieze cauzele
îmbolnăvirilor, să cunoască anatomia şi fiziologia erau aspecte decadente ale
activităţii intelectuale.
Medicina la Roma a fost mult timp redusă la o activitate domestică, executată
de unii sclavi, care aplicau unele reţete simple şi nepericuloase. De aceea la romani
medicina a fost o artă de import din Grecia, Asia Mică şi Alexandria şi de aceea
8
romanii nu aveau un zeu al medicinii. Cultul lui Esculap a fost introdus la Roma în
293 cu ocazia unei epidemii de pestă care a făcut ravagii.
Galenus a descris nu numai "perioada critică" a bolii, dar şi evoluţia bolii în 4
stadii: debut, dezvoltare, stare şi terminare (defervescenţă), aceasta în ceea ce
priveşte bolile acute. Inflamaţia locală este descrisă de către Galenus astfel: eritem
(roşeaţă), tumefacţie, durere, căldură, impotenţă, deci aşa cum este descrisă în
tratatele cele mai recente.
Galenus avea un ochi foarte bun de clinician şi unele descrieri ale sale sunt
încă actuale. Astfel el spunea despre holeră că este "o boală subacută, de o
gravitate extremă, care deprimă rapid bolnavul din cauza vărsăturilor violente şi a
diareei profunde". "Turbarea este o boală consecutivă muşcăturii unui câine maniac.
Ea se însoţeşte de o aversiune faţă de băuturi, de convulsii şi de hohote de plâns
spasmodice".
Semiologia lui Galenus se bazează pe un studiu foarte precis al simptomelor.
"Clinicianul trebuie să se intereseze de manifestările prezente şi trecute, examinând
el însuşi simptomele actuale şi informându-se despre antecedentele bolnavului nu
numai de la bolnav, ci şi de la cei apropiaţi lui".
Printre principalele manifestări ale bolii, el se interesa de puls, căruia îi descrie
patru tipuri: mic, mare, rapid şi lent. Dar ia în considerare şi alte manifestări:
caracteristicile urinii, tipul febrei şi mai ales caracterele durerii. Galenus afirmă că prin
simptome poţi ajunge la organul bolnav.
Terapia galenică este mult mai bogatâ decât cea a predecesorilor săi.
Galenus a practicat cu certitudine intervenţii chirurgicale şi obstetricale. Dar el nu a
lăsat nici o lucrare despre chirurgie sau obstetrică, însă a lăsat multe scrieri despre
igienă, dietă, fitoterapie şi mai ales farmacologie.
Alături de sângerări, purgative, revulsive, igienă şi dietă, Galenus apelează la
farmacologie, care de la DISCORIDE, se îmbogăţise foarte mult. Această farmacie,
care a luat şi şi-a păstrat numele de "galenica" comportă după unii aproape 500
produse de origine vegetală (după alţii chiar mii), fără a mai socoti drogurile de
origine minerală.
Contrar empiricilor, Galenus caută să raţionalizeze utilizarea farmacologiei
existente, adaptând prescrierile la fiecare tip de boală şi debarasând farmacologia de
toate produsele fanteziste de origine animală sau umană, introduse de către
şarlatani. Faimosul "teriac" care conţine 70 de produse, în primul rând opiacee, a fost
preparat de către Galenus şi va rămâne ca un medicament minune tot Evul Mediu.

9
CURSUL NR. 3

MEDICINA ÎN EVUL MEDIU (1096- 1453)

Evul Mediu a fost considerat întotdeauna ca o epocă obscurantistă, decadentă şi de

stagnare din cauza feudalismului şi a bisericii. Ori, dacă acest fapt este adevărat din punct de
vedere medical, este injust de a acuza feudalismul şi biserica de a fi restrâns libertatea gândirii
în Europa. Să nu uităm că în aceste perioade critice oamenii preferau să se încline în faţa unei
autorităţi dictatoriale, neexistând decât două alternative: sau un pumn de fier sau o anarhie
completă. Căderea Imperiului Roman Occidental a lăsat Europa dezmembrată, fără o
guvernare, la bunăvoinţa popoarelor migratoare. Înainte de toate era nevoie de o solidă
guvernare centrală, sub protecţia căreia să se dezvolte o nouă organizare socială. Singură,
biserica putea organiza formarea unei Europe noi. Timp de mai multe secole, istoria Europei va
consta într-o lentă fuziune a triburilor, ca să poată rezulta apoi ceea ce ar semăna cu o naţiune.
În această perioadă de reconstrucţie, biserica creştină a jucat un rol principal datorită minunatei
sale organizări, autorităţii sale centralizate şi disciplinei sale. Sub iniţiativa bisericii, cruciadele
au ajutat la crearea unui sentiment de fraternitate printre oameni, mai ales printre seniori, care
se luptau mereu între ei şi care acum aveau o cauză comună. În această luptă între colectivism
şi anarhie, a trebuit sacrificată independenţa individului de fiecare dată când ea intra în conflict
cu autoritatea care în aceste vremuri era biserica.
Enorma maşină a Imperiului Roman cade sub puterea invaziunilor barbare care fac să
se rupă limitele autorităţii imperiale. Puterea împăratului roman slăbeşte şi devine mai mult
teoretică. Insecuritatea antrenează fărâmiţarea geografică. Mici grupuri de oameni se
baricadează în oraşe fortificate sau în castele. Comunicările intelectuale devin din ce în ce mai
rare. Puterea este exercitată nu de către o autoritate centrală, ci de mici potentaţi locali legaţi
între ei printr-o serie de drepturi şi îndatoriri garantate prin jurământ: s-a născut feudalismul. În
paralel, creştinismul, deja oficializat în imperiu de către Constantin (312 e.n.), devine o forţă
politică. Administraţia bisericii se suprapune administraţiei locale, imperiale mai întâi, feudale
după aceea. Construcţia lumii feudale, care apare în forma sa cea mai perfectă în secolul XIII,
se bazează pe puterea bisericii. Toată societatea feudală este fondată pe jurământul care
garantează îndatoririle şi drepturile vasalului şi suzeranului. Evreii, arabii şi bancherii nu sunt
decât toleraţi şi ei nu există Iegal. Atunci când Papa excomunică un om politic, lui i se retrag
toate drepturile politice şi materiale. Această coliziune între puterea politică şi cea religioasă
cunoaşte şi ciocniri, exemplele în istorie fiind numeroase.
Ce se întâmplă cu medicina în lumea medievală? În afara unor oaze de toleranţă
(Salerno, Montpellier, Bologna, Paris, Padova), nu va exista în Evul Mediu o medicină teoretică
şi practică propriu-zisă. Dante scria că "medicina îşi are frontierele sub mantaua filozofiei". Ori,
filozofia servea teologia, ortodoxismul religios dominând toate ştiinţele. Pe plan teoretic, filozofii
amatori de medicină sunt supuşi autorităţii religioase şi sunt aproape toţi preoţi destul de limitaţi
în lucrările lor, pentru a nu se îndepărta de dogmă şi vor trece mulţi ani până când medicina să
se despartă de religie. Preoţii nu aveau voie, teoretic, să aibă vreun contact cu femeile şi
obstetrica era lăsată în mâinile unor matroane ignorante. Credinţa reîncarnării interzicea orice
studiu anatomic pe om. Bolile erau considerate ca pedepse divine şi pe plan teologic era
scandalos să lupţi împotriva voinţei divine. Dogmatismul religios va fixa cunoaşterea medicală
la nivelul medicinii lui Galenus. Orice cercetător care îndrăznea să contrazică pe maestrul din
Pergam, era considerat ca eretic.
Timp de aproape 8 secole (400-1200) dorinţa de cunoaştere şi ştiinţele clasice care au
reuşit să supravieţiuască în debandada care a urmat dezmembrării imperiului roman, au trecut
în mâinile bisericii şi este o fericire că această forţă a supravieţuit. În aceste perioade tulburi nu
se putea gândi decât la a se conserva ceea ce exista deja. Trebuie recunoscut că nu s-a făcut
aproape nici un progres în domeniul nou al medicinii Călugării prezentau un interes redus, ei
mulţumindu-se să calmeze bolnavii care veneau şi le cereau ajutor. Cercetarea medicală se
găseşte într-un punct mort şi puţinele cunoştinţe de anatomie şi fiziologie păreau a fi pierdute.
Noile metode de diagnostic, cărora Hipocrat şi Galenus le dădeau atâta importanţă se reduc la
metode empirice. Superstiţia apare din nou, astfel că incantările şi formulele magice îşi reiau
locul pierdut în tratamentul bolilor.
Bolnavii întotdeauna au căutat sfaturi şi remedii pentru bolile lor. Era inevitabil ca în
absenţa unui corp medical organizat să se adreseze preoţilor. Adresabilitatea fiind mare, preoţii,
călugării şi chiar călugăreiţele, au fost forţaţi să înveţe să prescrie unele forme de tratament
pentru cei care veneau să le implore ajutorul. Este un curios amestec al remediilor cu magia şi
ritualurile, medalii şi relicve. Din cauza faptului că se ajungea ca preoţii să se ocupe mai mult cu

1
vindecările, în anul 1139 Papa Inocenţiu al lll-lea decretează că preoţii tebuie să se ocupe mai
mult de îndatoririle spirituale şi li se interzice strict să elibereze medicamente. Deoarece nu este
respectată interdicţia, 30 de ani mai târziu Papa Alexandru al lll-lea se vede nevoit să interzică
preoţilor să asiste la conferinţe medicale, ameninţându-i cu excomunicarea în caz de
neascultare. Cu toate acestea preoţii continuă să se intereseze de medicină şi se ajunge la un
compromis: chiar dacă preoţii au dreptul să prescrie medicamente ei trebuie să renunţe la
chirurgie. Se revine la concepţiile vechi. Chiar şi acei care nu considerau bolile ca o pedeapsă
pentru păcătoşi le considerau ca pe nişte încercări pe care trebuiau să le suporte cu
resemnare. Aceste pedepse ale cerului trebuiau combătute prin rugăciuni permanente deci,
trebuiau adaptate teoriile medicale la învăţământul religios.
În vechile manuale se găseau uneori ornamente care arătau maniera în care semnele
zodiacale influenţează funcţia organelor corpului uman. Aceste semne păgâne au fost înlocuite
cu nume de sfinţi: Sfântul Blaise coordona funcţiile gâtului, sfântul Appoline dinţii, sfântul
Laurent spatele, sfântul Bernadin pulmonii, sfântul Erasmus abdomenul. Se găseau sfinţi care
patronau toate bolile şi infirmităţile, ca şi pentru toate funcţiile organismului. Alţi sfinţi şi sfinte
aveau puterea de a vindeca unele boli şi era indicat să te rogi lor pentru a te vindeca.
Terminologia medicală suferă schimbări mari pentru a se conforma exigenţelor bisericii.
În secolul al Xl-lea sfântul Bernard, fondatorul ordinului Cistercienilor interzicea
călugărilor săi să studieze cărţile medicale. Ba mai mult, le interzicea să prescrie medicamente:
trebuia numai să te rogi. Dar aceste interdicţii nu interesau toate ordinele. În mănăstirea
carolingiană St-Gall din Elveţia exista un spital bine conceput şi o grădină în care călugării
cultivau un mare număr de plante medicinale.
În această vreme este adevărat că biserica fondează ospicii, dar acestea erau mai
degrabă locuri de refugiu pentru săraci decât spitale în care bolnavii puteau obţine ingrijiri
medicale. La sfârşitul secolului V, sfântul Augustin a rezumat atitudinea bisericii în ceea ce
priveşte boala astfel: "Toate bolile creştinilor provin de la demoni care se îndârjesc împotriva
noilor botezaţi şi chiar asupra noilor-născuţi nevinovaţi". În această epocă mortalitatea infantilă
era foarte crescută. Perseverând în ideea că bolile erau provocate de către demoni, biserica
trata bolnavii cu ajutorul rugăciunilor, exorcismului cu mâinile, expunerii de relicve. Cea mai
mare parte a tratamentelor puneau în joc factorii psihologici, importantele ceremonii religioase
obţinând efecte extraordinare într-o epocă în care cea mai mare parte a bolnavilor nu primeau
nici un remediu.
Atingerile cu mâinile de către rege (”atingerea regală”) era o metodă de tratament pentru
2 boli: scrofuloza sau "răul regelui" (abces rece fistulizat de origine tuberculoasă a ganglionilor
gâtului) şi epilepsia.
În Franţa această ceremonie începe din timpul domniei lui CLOVIS (496). Ludovic al
XIV-lea ar fi atins 2-3000 persoane. Regele PHILLIPE de VALOIS (1328-1350) ar fi vindecat
sute de bolnavi fără cea mai mică intervenţie chirurgicală. Fiecare pacient admis în prezenţa
regală primea o monedă de aur sau "piatră de atingere", chiar dacă era sau nu vindecat. Pentru
a face economie, mai târziu dimensiunea acestor monezi s-a redus foarte mult.
În Anglia această tradiţie începe în secolul al Xl-lea, practica fiind instituită de către
regele Eduard (confesorul) şi moştenită de fiecare dintre descendenţii săi. Mai târziu această
practică devine dreptul divin al tuturor regilor. Cum solicitatorii erau numeroşi, ceremonia
trebuia organizată. Mai întâi pacienţii erau examinaţi de către medicul curţii regale, care îi
respingea pe cei care nu-i convenea. Apoi el cerea bolnavului o confirmare a faptului că nu a
mai fost atins de mâinile regale pentru aceeaşi boală. În final pacienţii primeau permisiunea de
a intra la rege, ulcerele lor erau atinse de către suveran şi îşi primeau moneda de aur (fig. 48).
În Anglia acest obicei s-a păstrat până în timpul reginei Ana care încuraja bolnavii de a
veni la patul său. După moartea acestei regine se renunţă la obicei.
Bolnavul medieval adresa rugile sale şi aducea ofrande la numeroşi sfinţi vindecători.
Fig. 49 reprezintă pe sfânta LUCIA de SIRACUZA martirizată în secolul III în timpul
persecuţiei creştinilor de către împăratul roman DIOCLEŢIAN. Ea este patroana persoanelor
suferinde de boli de ochi.
Fig. 50. De origine arabă, sfinţii COME şi DAMIAN, erau fraţi şi exersau gratuit profesia
de medic. Împăratul DIOCLEŢIAN i-a decapitat în jurul anului 295 pentru că au refuzat să se
dezică de creştinism. Legenda spune că ei puteau înlocui gamba gangrenată a unui bolnav cu
gamba unui individ în pragul morţii.
Fig. 51. Practica sângerării era foarte populară în Evul Mediu şi avea la bază ideea unui
sânge în exces sau a unui sânge otrăvit, care rupea echilibrul umorilor corpului omenesc.
Grafice complexe indicau, în funcţie de boala de tratat, unde trebuia să intervi cu cuţitul pentru
sângerare. Erau utilizate în acest scop şi lipitorile.
Fig. 52. Practicienii medievali foloseau şi metoda interogării bolnavului, îi ascultau şi le
luau probabil pulsul. Dar, pentru ei examenul urinii, uroscopia, era foarte importantă. La urină ei
apreciau aproape 30 de caracteristici: culoarea, aspectul, mirosul, gustul, consistenţa,
sedimentul, pe baza cărora se punea diagnosticul şi tratamentul. Urina era recoltată la cântatul
cocoşilor în vase de sticlă şi recipientul de sticlă (MATULA) va deveni simbolul corporaţiei
medicilor medievali.
Fig. 53. În Evul Mediu, bezoarzii (concreţiuni patologice care se formau în stomac,
pântece, intestin şi pe căile biliare ale caprei, oii şi vacii) aveau puteri magice împotriva
"otrăvurilor" corpului.
Fig. 54. "Teoria semnelor" conform căreia infuzia din petale în formă de inimă a unor
plante sălbatice, vindeca durerile de inimă. Rădăcinile de mandragora, care se asemănau cu
bazinul sau gamba omului, favorizau concepţia.

Şcoala de medicină din SALERNO

Spre binele medicinii, în Europa Evului Mediu au rămas centre care întreţineau flacăra
civilizaţiei greceşti, în care totuşi ştiinţa medicală a mai făcut un pas înainte. Unul din aceste
centre a fost la SALERNO, nu departe de NEAPOLE. În timpul romanilor, Salerno era o
staţiune climaterică la modă. După căderea Imperiului Roman, oraşul devine un centru de
întâlnire al spiritelor erudite. În privinţa originii şcolii de medicină din Salerno există 2 variante:
una, conform căreia ar fi fost înfiinţată de către Carol cel Mare, iar cealaltă, după care ar fi fost
creată de 4 magiştri: evreul ELINUS, grecul PONTUS, arabul ADAL şi romanul SALERNO.
Această şcoală era deschisă oamenilor de toate naţionalităţile şi chiar femeilor. Era o fundaţie
laică şi nu o sucursală a marii mănăstiri vecine, cea de la MONTE CASINO. Între studenţii
salernitani şi călugării benedictini din Casino existau relaţii dintre cele mai cordiale şi studenţii
salernitani erau autorizaţi să frecventeze frumoasa bibliotecă a mănăstirii. Creată în cursul
secolului IX, şcoala din SALERNO atinge apogeul în secolul XI şi îşi începe declinul în secolul
XIII. Celebră în toată Europa, ea conferea tânărului medic o reputaţie imediată, şcoala din
Salerno fiind prima care cerea oricărui medic să aibă o diplomă. Decretul privind această
obligativitate a fost dat în 1140 de către regele Roger al ll-lea al Siciliei. Şcoala din Salerno nu
dădea numai instrucţiuni utile din punct de vedere medical, ci şi precepte morale după care să
se conducă arta de a vindeca (trebuie chestionat mesagerul şi astfel se poate impulsiona
bolnavul şi să-i câştigi încrederea spunându-i despre boala sa, chiar dacă nu-i poţi descoperi
diagnosticul; vei accepta ceea ce-ţi va da să bei şi trebuie să-i lauzi, dacă este cazul,
frumuseţea peisajului şi a casei; după aceea trebuie să-i iei pulsul ţinând cont că prezenţa ta îl
poate accelera; să nu eziţi să-ţi dai o părere; să-i spui bolnavului că-l vei vindeca cu ajutorul lui
D-zeu şi spune-le membrilor familiei că este un caz dintre cele mai grave; nu privi pofticios la
soţia, fiica sau servitoarea bolnavului; dacă te invită la masă nu te precipita spre locul de
onoare, pentru că oricum ţi-l va oferi gazda; când pleci mulţumeşte pentru atenţiile cu care ai
fost înconjurat. Pentru a fi răsplătit este mai bine ca să-i sugerezi decât să-i afirmi categoric
onorariul: "cu ajutorul lui Dumnezeu I-am vindecat şi mă rog la Dumnezeu să-l ţină în
continuare sănătos; dacă un alt membru al familiei va avea nevoie de ajutorul meu voi veni cu
plăcere având în vedere faptul că am păstrat o amintire plăcută relaţiilor cu dumneavoastră".
În cele două secole de la înfiinţare, spitalul din Salerno a primit numeroşi cruciaţi răniţi
care traversau Europa în drumul către casele lor.
Cea mai cunoscută lucrare a şcolii salernitane este "Regimen Sanitatis Salernitanum".
Deşi în cea mai mare parte a spitalelor universitare femeile sunt admise abia la sfârşitul
secolului XIX, la Salerno sunt admise în plin Ev Mediu, dar ele sunt atent supravegheate.
Directorul de studii trebuie să fie căsătorit. În 1095 Trota (Tratula) absolventă la Salerno a scris
"Bolile femeilor", lucrare ginecologică care în două capitole conţine şi sfaturi pentru îngrijirea
nou-născuţilor, dar şi sfaturi pentru frumuseţe.
O altă femeie care a studiat la Salerno a fost SICHELGARTA, foarte pricepută în
toxicologie.
GUY de CHAULIAC în cartea sa "Marea chirurgie" afirmă că femeile-medic din Salerno
aparţin celei de-a cincea sau chiar ultimei categorii de chirurgi.
Din perioada în care şcoala din Salerno intră în declin, MONTPELLIER (fig. 54 bis)
devine primul centru universitar de învăţământ medical din Europa şi chiar din lume. Reprezintă
cea mai veche facultate de medicină, fiind fondată la 17 august 1220 de către cardinalul
CONRAD d'HURACH. Oraşul Montpellier era o staţiune climaterică şi geografic era foarte bine
situat, aici venind studenţi nu numai din Franţa, ci şi din Spania, Italia şi din toată Europa
medievală.
Oraşul depindea la origine de autorităţile religioase. Mai întâi de episcopul de

3
MAGUELONNE, apoi din 1085 trece sub suzeranitatea Papei. În 1204 trece sub suzeranitatea
regilor din Maiorca şi Aragon, iar din 1382 sub Charles al Vl-lea devine definitiv francez. Spiritul
de independenţă şi toleranţă ce caracterizează facultatea de medicină din Montpellier, se
opune intransigenţei facultăţii de medicină din Paris, conservatoare şi fidelă ortodoxismului
dogmatic al capilor bisericii.
Renumele şi popularitatea şcolilor de medicină din Evul Mediu creştea şi decădea în
raport cu capacităţile (faima) savanţilor, medicilor şi chirurgilor care făceau parte din corpul
profesoral.
Istoria facultăţii de medicină din Montpellier cuprinde un număr mare de nume celebre şi
de lucrări care au dus renumele acestei şcoli.
ARNAUD de VILLENEUVE (1235-1312) de origine portugheză, absolvent de Montpellier,
era în acelaşi timp diplomat în teologie şi juristprudenţă. El era prieten cu Papa Bonifaciu al VIII-
lea, care l-a sfătuit să se ocupe numai de medicină şi să părăsească teologia.
Papa Bonifaciu spunea despre Villeneuve că este "cel mai mare om din lume". Exersa
atât chirurgia cât şi medicina. A fost primul care a fabricat tincturi obţinute din extracte din
rădăcini şi frunze tocate introduse în alcool. În căutarea "elixirului vieţii", el a descoperit un
preparat medicinal căruia ia dat numele de "apa vieţii" cu efecte terapeutice multiple. Autorităţile
bisericeşti, declarând că Villeneuve a făcut un pact cu diavolul, fac ca o parte din scrierile sale
să fie arse în piaţa publică.
Din scrierile sale cele mai cunoscute: "Breviarul", un fel de manual de medicină la
îndemâna practicianului şi "Regimen sanitatis". Prima îl face celebru, Villeneuve întrevăzând
importanţa predispoziţiilor individuale şi a terenului în apariţia bolii.
Aforisme: "cel mai bun tratament este acela care dă rezultatele scontate prin metodele
cele mai simple"; "Terminologia este indispensabilă ştiinţei, dar nu se obţine niciodată o
vindecare datorită calităţilor unei simple formule".
GUY de CHAULIAC (1300-1367), fiu de ţăran, a studiat teologia şi medicina la
Montpellier şi Bologna şi a fost medicul şi chiar consilierul papei Clement al IV-lea şi a
următorilor doi succesori ai acestuia. Un om de o vastă cultură, el a fost medic şi expert chirurg.
În lucrarea sa "Chirurgia Magna" care i-a adus un renume universal, sunt descrise practici
valabile şi astăzi:reducerea fracturilor prin extensie, descrierea poziţiei Trendelemburg, lanţul cu
manşete (perroquet) care-i permite bolnavului de a se sprijini, de a lua poziţia aşezat.
JOHN of GADDESDEN (1280-1361) a studiat la Montpellier şi a devenit medicul
aristocraţiei. L-a îngrijit pe fiul lui Eduard al ll-lea, bolnav de variolă şi a obţinut ca acesta să nu
fie desfigurat învelindu-l într-un cearceaf roşu, ordonând ca perdele patului şi de la ferestre să
fie tot roşii. GADDESDEN este în felul acesta pionierul cromoterapiei GUTHRIE în 1725, în
lucrarea sa History of Physick scria că pentru GADDESDEN nimic nu era imposibil: ştia să
dizolve calculii, să sustragă umorile din gută cu ajutorul unui unguent, să învingă atacurile
epileptice cu un colier şi să vindece paralizia cu "apa vieţii".
LANFRANCHI a studiat la Bologna şi a fost exilat în 1290, ducându-se la Paris, unde a
importat chirurgia italiană. Lucrarea sa "Marea chirurgie" l-a făcut celebru, plasându-l în fruntea
şcolii de chirurgie franceze. Era un observator fin şi un chirurg foarte îndemânatic. Lucrările şi
cercetările sale asupra fracturilor craniene şi a herniilor sunt remarcabile. A fost printre primii
care a protestat împotriva obiceiului ca sângerările să fie lăsate pe mâna bărbierilor.
La facultatea din Montpellier în 1532 era profesor abatele Francois Rabelais (1494-1530)
autor al romanului "Gargantua şi Pantagtruel", care făcea disecţii pe cadavre.
Renumele şcolii din Montpellier a fost de scurtă durată şi apare o nouă şcoală, cea de la
PADOVA, a cărei facultate de medicină a fost înfiinţată în anul 1228, facultate în care primele
demonstraţii anatomice sunt citate în secolele XIII-XIV, în anul 1276 fiind dată prima dispoziţie
medico-legală.
Universitatea din Paris a fost fondată oficial în anul 1215 de către PHILIPPE AUGUSTE,
iar facultatea ei de medicină nu la mult timp după aceasta, dar în orice caz după cea din
Montpellier. Universitatea din Bologna a fost fondată în anul 1123, facultatea sa de medicină
luând fiinţă în 1250. În anul 1348 s-a deschis univeristatea din Praga (care a avut de la început
şi facultate de medicină), fondată de împăratul Romei, Carol al IV-lea, purtându-i numele:
Universitatea lui Carol sau Carolingiană. În decembrie 1425 Jean al IV-lea de Brabant obţine de
la Papa Martin al V-lea o autorizaţia (bulă) de a deschide la LOUVAIN în anul 1426, o
universitate, prima din Ţările de Jos.
La Padova, în această perioadă este cunoscut Pietro de Montagnana (fig. 55), celebru
ca practician.
La Padova au studiat şi români. Primul român a fost Radu Mihnea, după 1591. Apoi au
fost: Alexandru Mavrocordat (tatăl viitorului domnitor fanariot Nicolae Mavrocordat), stolnicul
Constantin Cantacuzino (1667-1668) şi fiul sau Radu (Rodolfo), care a studiat dreptul.
 La Paris sunt doi absolvenţi iluştrii rămaşi în istoria medicinii: Albertus Magnus (1192-
1280) domnican german şi Roger Bacon (1214-1294), franciscan englez. Ambii aveau
cunoştinţe enciclopedice şi erau foarte buni cunoscători în ştiinţe naturale, filozofie şi teologie.
Dar, în timp ce germanul s-a supus autorităţilor (bisericeşti), englezul era un gânditor
independent. Se spune că Bacon ar fi investit o parte din averea sa foarte mare în experienţe
ştiinţifice. Lui i se atribuie mai multe descoperiri: ar fi inventat telescopul, microscopul, ochelarii,
un clopot pentru scafandri şi a prevăzut că va veni o vreme când omul va putea zbura. În
scrierile sale Bacon nu respectă dogmele bisericii şi şeful franciscinilor îi întrerupe cursurile şi îl
pune sub supraveghere la Paris, interzicându-i să mai publice alte lucrări ştiinţifice. Dar
"doctorul admirabil" cum era numit Bacon va beneficia de protecţia Papei Clement al IV-lea şi
va beneficia de oarecare libertate până la moartea acestuia, după care îi sunt din nou interzise
lucrările şi Bacon este închis. Deşi a fost în dizgraţia bisericii, Bacon are remarcabile merite în
practica medicinii, el fiind şi primul care recomandă aplicarea metodei experimentale în
medicină.

Pandemiile din Evul Mediu

Niciodată Europa nu a suportat atâtea îmbolnăviri ca în Evul Mediu. Deşi puţin populată
în raport cu perioada actuală, Europa Medievală a pierdut sute de mii de locuitori. De exemplu,
Florenţa a pierdut între 1/3 - 1/2 din locuitorii săi. Venită probabil din China, teribila pestă a
traversat Persia, Rusia şi Turcia, răspândindu-se în Europa unde a făcut ravagii. Se spune că
în cinci ani a făcut peste 25 milioane de victime. Pesta neagră sau bubonică, transmisă la om
de păduchele şobolanului, ajunsă în Europa Occidentală în jurul anului 1346, era considerată
de biserică ca o pedeapsă de la Dumnezeu. Boala era răspândită prin intermediul navigatorilor.
De exemplu, în Sicilia ea s-a răspândit în 1347 în urma ancorării în portul Messina a două
corăbii genoveze ai căror marinari erau bolnavi de pestă. Tot aceste două corăbii au dus boala
şi la Pisa, întinzându-se apoi în toată Toscana. Informaţii asupra răspândirii şi simptomatologiei
pestei avem de la călugărul Michel di Piazza, dar şi de la celebrul romancier Boccacio, în
romanul său Decameronul (tatăl său a murit de pestă). Prima epidemie de pestă, "pesta
justiniană", a devastat lumea între 541-580. La Constantinopol erau aproape 1.000 de morţi pe
zi, iar unele oraşe din occident au fost depopulate complet. Exemplul semnificativ este însă
pesta din anii 1346-1353, epidemia izbucnind aproape simultan în marile porturi ale Mediteranei
Occidentale: Messina, Veneţia, Genova, Marsilia, Barcelona. Epidemia loveşte o Europă
Occidentală subalimentată şi face ravagii mari. Cea mai gravă este pesta pulmonară, de 10 ori
mai ucigătoare ca pesta bubonică şi cu o propagare de 10 ori mai rapidă. În 1346 pesta va
ucide în câteva luni 25 de milioane de europeni, aproape un sfert din populaţie. Marsilia pierde
în câteva luni aproape o treime din locuitori, Florenţa 100.000, Parisul 50.000, Londra 100.000
de locuitori, Viena 40.000.
Medicii erau conştienţi de neputinţa lor în faţa extinderii acestei calamităţi. Guy de
Chauliac, celebrul medic francez, ataşat persoanei papei Clement, spunea că această boală
era umilitoare pentru medici, deoarece nu o puteau vindeca şi că frica de contagiune interzicea
vizitarea bolnavilor. Deoarece nu-i puteau îngriji pe bolnavi, medicii nu primeau onorariu.
Medicii nu luau decât măsuri profilactice care erau insuficiente şi uneori chiar ridicole. Astfel
facultatea din Paris recomanda o dietă specificând că alimentele reci, umede şi apoase erau
nocive. Peştele era nociv pentru că trăia în apă. Excesele de abstinenţă, excitare, mânie şi
beţie erau periculoase. Pentru că medicii credeau că aerul este plin de miasme contagioase,
cei care îndrăzneau să se apropie de bolnavi se îmbrăcau cu un costum special (fig. 56) "în
piele de Levant", în mâini aveau mănuşi, pe cap aveau o cagulă găurită în dreptul ochilor unde
aveau plasaţi doi ochi de cristal şi prevăzută cu un "respirator" umplut cu ierburi aromatice,
acest ansamblu de îmbrăcăminte dându-le aspectul de păsări mari cu cioc lung. Pentru
purificarea aerului erau încercate tot felul de antidoturi. Astfel, în camere erau plasate boluri cu
lapte proaspăt, pe buzele muribunzilor se punea pâine caldă, în speranţa de a fi resorbite
otrăvurile bolii. Cirezi de rumegătoare erau dispuse pe străzi pentru ca respiraţia lor să purifice
atmosfera. În Balcani, în Ungaria se credea că mirosurile foarte pestilenţiale ar putea împiedica
apariţia bolii şi de aceea în camere erau ţinuţi ţapi. Alţii propuneau să se amestece propria urină
cu pelin şi să se bea în fiecare dimineaţă. Se foloseau amulete şi se apela la vrăjitori.
Se foloseau recipiente speciale cu 8 sectoare, care conţineau petale parfumate şi ierburi
mirositoare pentru a asana atmosfera, a îndepărta boala şi a vâna moartea (fig. 57).
Diferite instrumente metalice (fig. 58) erau folosite încălzite la roşu pentru a cauteriza
colecţiile purulente din pesta bubonică, dar şi pentru a închide ulceraţiile pielii şi plăgile
amputaţiilor. Aceste instrumente erau lungi pentru a putea permite medicilor sau celor care le

5
utilizau să stea la distanţă de bolnav şi să nu se contamineze (în special în lepră sau pestă).
Din fericire guvernanţii şi edilii erau mai bine plasaţi pentru a limita extinderea pestei. În
Italia primele decrete vizând epidemia au fost promulgate în Regio di Calabria în 1374 de către
vicontele BERNABO care a dat următoarea ordonanţă:"Bolnavul cu pestă va fi condus în afara
oraşului pe câmp, unde va muri sau se va vindeca. Cei care au îngrijit bolnavii de pestă vor
rămâne închişi timp de 10 zile înainte de a lua contact cu semenii săi. Preoţii trebuie să
examineze bolnavii şi să-i denunţe autorităţilor, sub pedeapsa de a fi arşi pe rug, cu confiscarea
bunurilor. Celor care vor transmite pesta li se vor confisca bunurile în favoarea statului, cu
excepţia celor care vor fi izolaţi în acest scop, nimeni nu va îngrijii bolnavii de pestă sub
pedeapsa cu moartea şi confiscare bunurilor". Dacă ne gândim că pesta era transmisă prin
păduchele şobolanului, că tratamentul medical era absolut ineficace şi că promiscuritatea în
oraşele suprapopulate favorizau răspândirea bolii, această ordonanţă era binevenită, exceptând
bineînţeles exagerările.
Carantina instituită în Italia reprezenta un eveniment remarcabil; având în vedere faptul
că noţiunile de patologie şi de contagiozitate la acea vreme erau destul de precare. Cuvântul de
carantină provine de la măsurile sanitare adoptate în această perioadă în mica republică
Raguza, pe malul oriental al Adriaticei. Autorităţile acestui minuscul stat au instituit un sistem
sever de o mare utilitate pentru Veneţia. A fost construit un debarcader la distanţă de oraş si de
port, unde debarcau emigranţii şi trebuiau să aştepte o perioadă de 30 de zile care apoi s-a
prelungit la 40 de zile, de unde şi denumirea de carantină. Aceste măsuri s-au extins apoi în
statele şi oraşele libere ale Germaniei unde exista o disciplină de fier, ajungându-se să se
pedepsească şi morţii: o servitoare a transmis pestă şi stăpânului, cadavrul său fiind deshumat
şi ars.
După biserică pesta era considerată ca o pedeapsă divină pentru păcatele oamenilor.
Această credinţă a persistat până în anul. 1720, când a izbucnit ultima mare epidemie la
Marsilia. Natura răului fiind descoperită, fiecare autoritate ecleziastică era liberă să specifice
cărui păcătos trebuie să-i fie imputată pedeapsa cerului. Preoţii spanioli dădeau vina pe operă,
cei englezi pe teatru. Numeroşi preoţi credeau că epidemia a fost declanşată de pantofii ascuţiţi
care se purtau în aceea vreme. O parte din germani credeau că de vină este îmbrăcămintea lor
de duminică, care era lipsită de modestie şi au hotărât să poarte haine de o extremă
simplicitate, de culoare gri, iar femeile să se îmbrace în negru. În Franţa, de vină ar fi fost
căsătoriile consanguine ai celor trei fii ai lui Phillipe al IV-lea de Valois. În Polonia s-ar fi datorat
faptului că un vrăjitor a fost îngropat într-un pământ sacru. Protestanţii vedeau în pestă, în anul
1552, o răzbunare divină din cauza divergenţelor în doctrina bisericească împărţită în mai multe
dogme. Dar acest atac al protestanţilor împotriva bisericii catolice nu era decât un pretext, care
atunci când în 1529 "transpiraţia engleză" a invadat Germania, biserica catolică a proclamat că
apariţia unei noi religii ar fi cauza apariţiei unor noi suferinţe pentru cei răi.
Atunci când epidemia a atins vârful său culminant la Marsilia, iezuiţii şi capucinii din
împrejurimi s-au pus la dispoziţia celor bolnavi ca şi confreria "Nebunilor", fondată cu scopul de
a combate teama de moarte. În Elveţia, "Compania Nebunilor" din AARAU, trecea că este sub
protecţia Sfintei Fecioare şi a Sfântului Sebastian, patronul celor bolnavi de pestă. Un alt patron
al pestoşilor a fost Sfântul ROCH. Biserica protestantă a avut şi ea eroi: Martin Luther care a
rămas la WITTENBERG în timpul epidemiilor din 1516, 1527, 1535, 1538 şi 1539. Pentru unii
pesta era rezultatul unor vrăjitorii, alţii spuneau că ar fi consecinţa faptelor rele ale adversarilor
lor politici. Se vorbea de mirosuri otrăvitoare de care erau răspunzători evreii, motiv de a-i arde
pe rug, uneori în număr mare, fapte incriminate, uneori chiar vehement (Boccacio).
În 1348 la Strasbourg un chirurg evreu este acuzat că a provocat pesta otrăvind apa
dintr-o fântână. El este judecat şi executat pe loc. La Benfeld, unde s-au reunit reprezentanţii
oraşelor imperiale, decizia este luată oficial de a nimici comunităţile evreieşti pentru a calma
mânia divină. De asemenea sunt acuzaţi cerşetorii, care au otrăvit apa de băut.
În 1485 un nou flagel îşi face apariţia în Europa: "transpiraţia engleză” denumită aşa
pentru că se credea că această maladie ar fi debutat în Anglia din cauza climatului şi a
caracterului locuitorilor săi. Se afirmă că ploaia nu a contenit în Anglia timp de 5 ani până în
momentul apariţiei epidemiei. S-a dovedit astfel că obiceiurile puţin igienice şi lipsa de curăţenie
existentă la englezi, erau nocive pentru sănătate. Recidive ale acestei epidemii: 1506, 1517,
1528, 1532. Boala atingea în special pe bărbaţii care făceau excese alimentare şi de băutură.
Prezenţa durerii generalizate cu transpiraţie mortală şi arzătoare care cuprindea întreg corpul,
irită sângele, cu arsuri la stomac şi cap. Aceste suferinţe erau atât de mari, încât bolnavul era
doborât la pat. Incapabili să suporte căldura arzătoare, ei aruncau orice cearceaf sau pătură
care îi acoperea. Din cauza condiţiilor neigienice de viaţă ale englezilor, ERASMUS refuză
invitaţia regelui HENRIC al Vlll-lea şi a cardinalului WOLSEY de a se stabili în Anglia.
Există limite ale suferinţei umane care pot fi îndurate fără a se strica echilibrul mintal al
individului. În cursul Evului Mediu, această limită a fost adesea atinsă şi chiar depăşită.
Convinşi că bolile reprezintă o pedeapsă divină, oamenii umpleau bisericile şi ridicau rugi,
fanaticii făcând penitenţe în public, încurajându-i pe cer din jur să facă la fel. Fobia religioasă şi
isteria colectivă se propagau peste tot. Pe teritoriul Austro-Ungariei exista Confreria crucii.
Această companie trimitea în lume misionari îmbrăcaţi în haine lungi, cu cruci roşii mari pe
piept. Fraţii purtau bice cu triplă împletitură şi terminate cu vârfuri din fier. Ei traverseau oraşele,
având capul acoperit cu o glugă şi ochii coborâţi. Erau anunţaţi cu sunete de clopoţel. Cetăţenii
se adunau în pieţe, pentru a asista la penitenţa lor publică. Această ceremonie avea loc de
două ori pe zi şi după ce îşi formau un număr oarecare de "convertiţi", misionarii mergeau apoi
în alte locuri.
Uneori isteria colectivă lua alte forme. Indivizii începeau un dans vijelios, convulsiv, numit
dansul lui Saint-Guy sau al lui Saint-Jean (fig. 59), care avea loc într-o piaţă publică. Ei strigau,
se zbăteau timp de ore întregi până ce cădeau epuizaţi. După ce-şi reveneau, ei începeau
dansul în alte localităţi. Făcându-şi mulţi adepţi, biserica s-a neliniştit de aceste forme de isterie.
Ea a instituit ceremonii de exorcism public pentru a-i elibera pe cei posedaţi şi a reuşit astfel să
oprească pe moment răspândirea acestui dans maniac.
Acest dans este cunoscut în Italia încă din secolul X şi se atribuia a fi rezultatul
înţepăturii unui păianjen numit tarantula, de unde şi numele unui dans foarte animat care se
numeşte şi acum tarantela.
În Germania de vină era considerat a fi diavolul. Paracelsus contrazicea cu vehemenţă
această credinţă, considerând că nici o boală nu trebuia a fi atribuită diavolului şi nici să fie
numită după un sfânt.
"Răul fierbinţelilor" sau "focul sfântului Anton" era provocat de către ingestia alimentelor
infestate, pâine şi făină, cu o ciupercă a secarei. Era vorba deci de o intoxicaţie alimentară care
interesa mici grupuri care mâncau în comun (aceeaşi pâine). "Răul fierbinţelilor" provoca dureri
viscerale intolerabile, comparate cu un foc devorant, de unde şi numele de "focul sfântului
Anton" si o gangrena uscată a membrelor care se mortificau înnegrindu-se.
O altă maladie era lepra. În Franţa, în 1226 existau mai mult de 2000 de leprozerii.
Acestea erau formate dintr-un corp de locuinţe depărtate de orice altă aşezare omenească,
expuse la soare .şi cu un râu mic (se evita ca leproşii să polueze fântânile). Alături de locuinţe
se aflau o capelă şi un cimitir rezervat leproşilor. Totul era riguros reglementat în viaţa
leproşilor: hrană, îmbrăcăminte, resurse, posibilităţi de deplasare a bolnavilor. Dar nu existau
îngrijiri medicale. Lepra constituia o mare teroare şi singura măsură care se putea lua era
evitarea bolnavilor. Din momentul în care boala era diagnosticată, leprosul era supus
ceremonialului "morţii civile", care făcea din el un "mort viu", un paria deposedat de toate
drepturile sale civile şi depinzând de mila publică. Autoritatea religioasă pronunţa separarea
leprosului de lume şi acest fapt era publicat în biserică. Preotul local primea leprosul (îmbrăcat
într-o robă neagră) la poarta bisericii şi îl anunţa că el nu mai aparţine comunităţii, apoi îl
stropea cu apă sfinţită şi bolnavul asculta slujba religioasă pentru ultima oară, dar într-un loc
separat în biserică. Leprosul era apoi condus în procesiune în leprozerie şi i se dădea o
cabană. Se arunca pe acoperiş cu puţin pământ din cimitir, gest simbolic al morţii civile,
zicându-se: "fii mort pentru lume, dar revii din nou la Dumnezeu". Era o veritabilă ceremonie
funerară la sfârşitul căreia i se enumerau bolnavului toate interdicţiile pe care trebuia să le
suporte. La sfârşit, preotul îi dădea un clopot care semnala prezenţa leprosului şi îndepărta
populaţia. Nenorocirea se răsfrângea şi asupra copiilor leprosului: aceştia erau consideraţi ca
"impuri" de la naştere şi nu erau botezaţi. Ei nu puteau primi moştenirea. Biserica avea dreptul
să desfacă căsătoria dintre un lepros şi soţia sa, care putea să se căsătorească din nou.

MEDICINA ARABA

În 431, patriarhul Constantinopolului, Nestorius, acuzat de erezie de către biserica

catolică, s-a exilat cu discipolii săi în Persia. În drumul lor spre Persia au înfiinţat şcoli de
medicină în Grecia şi Mesopotamia. Ei au tradus cărţile greceşti şi romane.
În anul 640 e.n. arabii au cucerit Alexandria şi au ars cărţile găsite aici, cu excepţia celor
de medicină. Arabii şi-au tradus cărţile de medicină greceşti, dar s-a considerat că n-au făcut
progrese în anatomie, religia musulmană interzicându-le cu stricteţe să se apropie de cadavre.
Apoi discipolii lui Mohamed, fondatorul Islamului, invadează Persia, Orientul Mijlociu,
restul Africii de Nord şi Spania. Ei au creat şcoli de medicină la Bagdad, Cairo şi Cordoba (fig.
60). Spre sec. al IX-lea se formează un vast imperiu musulman, care avea ca centru Bagdadul.
Din punct de vedere medical, aceasta reprezintă un eveniment fericit pentru că Islamul adoptă
o atitudine liberă în privinţa ştiinţelor. Savanţii erau primiţi cu braţele deschise, indiferent de

7
originea şi religia lor. Când vorbim de medicina arabă, nu este vorba decât de limba de
exprimare, pentru că profesorii din centrele pedagogice ale Islamului nu trebuiau să fie
neapărat arabi prin naştere, printre ei existând şi sirieni, persani, evrei, turci, greci şi chiar Libera
spanioli. Deci, nu era nevoie să fii discipol al lui Mohamed, o parte din reprezentanţii şcolii practica
arabe medicale fiind evrei sau creştini.
Ca orice imperiu în ascensiune şi cel arab a fost interesat de organizarea vieţii sociale,
care a interesat şi medicina. În anul 923 dreptul de liberă practică medicală în lumea arabă a
fost condiţionat de un certificat de aptitudini obţinut de la autorităţi după absolvirea unor cursuri
teoretice şi practice. Se construiesc spitale foarte frumoase: Damasc şi Cairo. Cel din Cairo,
funcţiona din 872 fiind dotat cu farmacie proprie, iar în anul 1276 a fost înfiinţat marele spital din
Cairo, care a constituit un model pentru instituţiile similare în lumea arabă.
Se spune că în spitalul din Damasc consultaţiile erau gratuite şi chiar familia sultanului
Saladin nu plătea pentru consultaţii şi tratamente. Medicii erau foarte primitori cu bolnavii şi
vizitatorii, consultau bolnavii (luau şi pulsul) şi prescriau tratamentul medicamentos şi regimul
alimentar. Cordoba a devenit capitala Califatului Occidental şi oraşul avea 200.000 de case şi
un milion de locuitori. Nevoile materiale şi spirituale ale cetăţenilor erau asigurate de către 600
hanuri, 900 băi publice, 600 moschei (fiecare cu şcoala sa). În provincia Cordoba existau 17
universităţi şi 70 biblioteci publice, dintre care cea mai mare era El Hakem şi care conţinea
250.000 de volume.
În medicina arabă se pot distinge trei mari faze care se suprapun peste cele trei faze ale
istoriei generale: cuceririle victorioase, apogeul şi declinul.
Prima fază se caracterizează printr-un fenomen care a fost numit pe drept cuvânt "febra
traducerilor". Succesorii profetului nu se mulţumeau numai cu cucerirea militară, ci asimilau şi
cultura ţării ocupate, traducând scrierile greceşti pe care le găseau. Anecdotă: Califul Al-
Mammoun (786 - 833) după ce l-a învins pe împăratul bizantin Mihail al lll-lea, a impus prin
tratatul de pace încheiat ca să i se dea câte un exemplar din toate cărţile greceşi ale
împăratului. Această traducere a autorilor greci în arabă a însemnat un veritabil transfer a
patrimoniului cultural occidental în lumea arabă. Acest proces a durat până în secolul al Xlll-lea
când are loc o traducere din arabă în latină. În anul 900 întreaga medicină hipocratică şi
galenistă era tradusă în arabă, dar şi în ebraică, pentru că evreii colaborau perfect cu arabii.
Traducând aceste opere, arabii au contribuit în felul acesta la conservarea lor. Suferind un
veritabil periplu lingvistic (din greacă în siriană sau persană, apoi în arabă şi în final în latină),
este lesne de imaginat că textele originale au putut fi alterate sau amputate de către teologii
mai degrabă adepţi ai ortodoxiei religioase decât ai adevărului istoric. Se înţelege astfel de ce
umaniştii Renaşterii căutau sursele pure şi originale ale patrimoniului grec.
Cea de a doua fază a medicinii arabe este cea creatoare. Ea începe în sec. X, în plin
apogeu al culturii arabe şi limba ştiinţifică dominantă este araba. Marii medici-filozofi care
marchează această epocă nu sunt toţi din Arabia, unii fiind originari din Persia, Siria, Egipt sau
Spania meridională. Ei sunt marcaţi de medicina hipocratică şi galenistă, cu influenţe din
Persia, India şi Egipt. Deci, medicina arabă este cosmopolită. Se dezvoltă, deşi slab, cercetarea
ştiinţifică arabă, aceasta fiind posibilă datorită sistemului spitalicesc arab. În timp ce în Europa
Occidentală "Hotel Dieu" nu sunt decât refugii pentru bolnavi, îngrijirile medicale fiind de
importanţă secundară, arabii au veritabile spitale moderne, unde medicii duc o reală muncă de
îngrijire a bolnavilor şi au responsabilităţi medicale. Bolnavii spitalizaţi sunt văzuţi în mod
regulat şi fac obiect de studiu pentru studenţi, aspect care în Europa se întâmplă abia în sec
XVIII.
Arabii au un instrumentar chirurgical dezvoltat la care ataşasează accesorii atât pentru
utilitatea instrumentului (mai uşor de mânuit şi de trasportat) cât şi pentru estetică (fig. 61).
Ei sunt reputaţi şi pentru numeroasele produse farmaceutice pe bază de camfor, mirt,
cuişoare. Aceste plante pisate, mojarate (fig. 62) erau prescrise sub formă de elixire (pe bază
de alcool), enoli (pe bază de vin) preparate apoase pe bază de fructe, zahăr şi miere (jelab),
emulsii şi mai ales siropuri, cele mai caracteristice pentru farmacia arabă. Se atribuie de
asemenea arabilor perfecţionarea alambicului şi distilării. Produsele medicamentoase erau
conservate în vase de pământ smălţuite (fig.63), care puteau fi spălate uşor. Arabii foloseau
medicamente fabricate din produse de origine animală: ambra cenuşie, care provenea din
intestinul caşalotului.
Cu toate acestea arabii mai apelau şi la magie, după cum se poate vedea din fig. 64, în
care pe recipientul metalic se poate citi: "Această cupă binecuvântată neutralizează toate
otrăvurile. În ea sunt reunite puteri binefăcătoare. Ea este utilă împotriva tuturor îmbolnăvirilor.
Persoanele bolnave sau "agentul lor de vindecare" bând din ea, vor fi vindecate cu ajutorul lui
Dumnezeu”.
Personalităţi din lumea arabă

AN BAKR-MOHAMED-IBN-ZAKARIAS sau RHAZES (850-923) (fig.63) medic arab de

origine persană format la Bagdad, a fost chemat de către sultanul Al Mansour pentru a conduce
noul spital al oraşului. El a scris peste 200 lucrări în toate disciplinele şi avea o pregătire
multilaterală fiind şi alchimist, matematician şi filozof. A scris despre variolă şi ruieolă şi era
interesat foarte mult de bolile oculare, răspândite foarte mult în Orientul Mijlociu. Spre sfârşitul
vieţii el devine orb din cauza unei cataracte bilaterale, refuzând sa se opereze.
ALI-IBN-AL ABBAS a scris în 980 "cartea regală" în care se referă şi la arta medicală.
ABU'L QUASIN UHALEF IBN ABBAS AS ZAHRAVI (912,936-1013) cunoscut sub
numele de ABULCASIS, a fost contemporan cu Avicena. Născut la Zahra, aproape de
Cordoba, el a făcut următoarea afirmaţie: "Raţiunea pentru care noi nu avem operatori abili este
aceea că arta medicinii cere timp pentru a o însuşi. Acela care vrea să practice chirurgia,
trebuie mai întâi să studieze anatomia, aşa cum ne-a învăţat Galenus, adică să cunoască bine
funcţia organelor, forma, funcţionarea şi relaţiile dintre ele; trebuie mai întâi să cunoască
diferitele oase, tendoane şi muşchi, numărul şi poziţia lor, venele, arterele ca şi regiunile prin
care trec. Dacă anatomia este ignorată, vor fi comise greşeli, iar pacientul va muri". El este
autorul cărţii Al Taserif sau Al Tersif (Expunerea materiei), o enormă lucrare în 30 de volume,
în care chirurgia ocupă un loc important. Îşi ornează textul cu planşe ilustrând capitolele de
chirurgie şi obstetrică. În această lucrare care este un fel de Biblie pentru chirurgii Occidentului
medieval, Abulcasis descrie oprirea sângerării arteriale prin cauterizare; după secţionare vasul
se retractă diminuându-şi calibrul; ligatura cu fir puternic şi aplicare de medicamente
astringente, cunoaşte litotomia, cura herniilor, tiroidectomia; descrie diverse tipuri de amputaţii,
rezecţia anevrismelor membrelor; propune tratamentul fistulelor şi nu ignoră trepanaţia.
ABU ALI AL-HOSEIN IBN SINA (980-1037) care s-a născut în Persia lângă Buhara, este
cunoscut sub numele latinizat de AVICENA, fiind socotit "prinţul medicinii arabe" (fig. 66, 67),
unul din cei mai mari medici-filozofi ai epocii. Viaţa sa a fost foarte trepidantă, împărţită între
plăcerile lumeşti (masă şi pat) şi bucuriile puterii (el a fost primul vizir după ce a vindecat un
emir şi a cunoscut o serie de numiri flatante, destituiri, perioade de putere şi de închisoare).
Contemporanii săi spuneau despre Avicena: "Întreaga sa filozofie nu-l poate face virtuos
şi nici toată medicina sa nu-l poate învăţa cum să-şi păstreze sănătatea". Cu sănătatea
şubrezită din cauza exceselor, Avicena a murit la 58 ani, după ce a citit Coranul, eliberându-şi
sclavii şi împărţindu-şi averea la cei săraci. Avicena a fost de toate: filozof (el cunoştea cuvânt
cu cuvânt metafizica lui Aristotel, pe care l-a citit de 40 de ori), poet, fizician, alchimist,
astronom şi medic. Avea o memorie formidabilă şi o capacitate de lucru prodigioasă. Opera sa
a fost imensă. I se atribuie peste 150 lucrări nemedicale şi 16 lucrări medicale, dintre care cea
mai cunoscută este "Canonul medicinii", care a dominat Occidentul până la începutul secolului
XVI. Deşi operă de compilaţie, Avicena a completat Canonul cu observaţiile sale personale.
Astfel el dă o descriere amănunţită a meningitei acute, pe care o deosebeşte net de banalele
reacţii meningeale. Descrie simptomele diabetului, deosebeşte mai multe feluri de ictere.
Cunoaşte etiologia sciaticii, care ar fi provocată de o leziune a marelui nerv de la coapsă.
Menţionează rolul şobolanilor în propagarea pestei şi propune tratamentul anemiilor prin
ingestia de măduvă prospătă (crudă).
În prefaţa la "Canonul medicinii" fig. 68, Avicena mărturiseşte că a fost determinat de
prietenii şi pacienţii săi să scrie despre teoria şi practica medicinii în cinci cărţi: prima carte se
referă la problemele generale ale ştiinţei medicale, adică definiţia medicinii, despre sănătate şi
boală şi despre alcătuirea corpului omenesc - anatomie fig. 69; în cartea a doua se referă la
farmacologie; în cartea a treia se referă la bolile organelor şi la începutul fiecărui organ descrie
anatomia lui; în cartea a patra se referă la modificările generale ale organismului în îmbolnăviri
(boli generale); iar în cartea a cincea se referă la farmaceutică (prepararea medicamentelor).
Avicena era un bun cunoscător al pulsului, el descriind şi neregularităţile pulsului cauzate
de amor. Ca medic practician şi teoretician, Avicena a fost clinician, chirurg, oftamolog,
dietetician, gerontolog, farmacolog.
În ordine cronologică Avicena este considerat al treilea mare medic al tuturor timpurilor
după Hopocrat şi Galenus.
ABU MERWAN IBN-ZUHR (AVENZOAR) 1073-1162 din Sevilla, fiu de medic, a început
să studieze medicina şi farmacia de la vârsta de 10 ani, practicându-le fără a fi bolnav
niciodată, până la vârsta de 70 ani. A inventat multe siropuri experimentând plante veninoase şi
antidoturile lor. Se pare că el a descris mediastinul, ca fiind spaţiul triunghiular dintre cele două
pleure, menţionând abcesul mediastinal, simptomatologia locală şi generală a acestuia şi incizia
lui chirurgicală. A realizat un tratat despre fracturi şi luxaţii.
IBN ROSHD ABU-SALID MOHAMMED (AVERROES) 1126 (1140) - 1198. Născut la

9
Cordoba (el a fost elevul lui Avenzoar) a murit la Marakech. Supranumit "doctorul subtil" el era
în acelaşi timp teolog-filozof, competent în juristprudenţă şi matematică, fizician şi astronom. El
a cunoscut gloria, bogăţia si beţia puterii, fiind numit guvernator al Andaluziei. A scris tratatul
medical "Carte universală despre medicină" şi comentarii asupra lui Aristotel. În tratatul său
medical de inspiraţie galenică tradus în latineşte sub numele de Colliget, Averroes diferenţiază
sufletul (care este muritor) de spirit (care este nemuritor). El afirmă că între religie şi
înţelepciune nu există o contradicţie: ambele explică acelaşi lucru, dar cu alte mijloace. În
tratatul său în 7 volume, Averroes arată rolul retinei în vedere şi afirmă că variola nu atinge
niciodată a doua oară acelaşi subiect.
MAIMONIDE (1135-1204) este un medic evreu născut la Cordoba şi mort în apropiere
de Cairo. Victimă a fanatismului religios, care-l alungă din Cordoba, el se retrage la Fez şi apoi
la Cairo, devenind rabinul şi medicul lui Saladin, după ce a refuzat ofertele mai multor regi,
printre care şi Richard Inimă de Leu. Reputaţia sa mare, atât la arabi cât şi la creştini îi atrag
supranumele de "vulturul sinagogii" (stindard). În medicină Maimonide este galenist şi îşi scrie
lucrările în arabă, traducându-le în ebraică: comentarii asupra lui Hipocrat şi Galenus, aforisme,
scrisori despre dietă, tratat despre otrăvuri. El a scris un text cu tendinţă etică "rugăciunea
medicală" în care se găseşte o morală de o mare modestie şi de o remarcabilă fineţe.
IBN AN NAFIS (1210-1288). Născut la Damasc, se mută la Cairo, unde a lucrat în
spitalul An Nasari (întemeiat în 1172) şi apoi în spitalul Mansari (înfiinţat în 1282): funcţionează
şi astăzi, dar ca centru de oftalmologie. După moartea sa, Nafis a lăsat spitalului Mansari
biblioteca sa. În special oculist şi dietetician, Nafis a scris: "Cartea medicinii generale", "Tratat
de oftalmologie", "Tratat despre dietă". De asemenea a conspectat pe înţeles “Canonul lui
Avicena”. În "Comentarii" despre Hipocrat, Galenus şi Avicena, Nafis a făcut în anul 1260
descoperirea corectă a circulaţiei mici a sângelui rămasă multă vreme necunoscută, cu trei
secole înaintea celor ale lui Miguel Serveto şi Realdus Columbus şi cu aproape patru secole
înaintea aceleia a lui Harvey, care a şi impus-o lumii întregi.
În anul 1324, At-Tatavi studiază scrierile lui Nafis în original şi subliniază constatările şi
afirmaţiile acestuia: "sângele trece prin plămâni, nu pentru a-i nutri, ci pentru a se satura cu aer;
există legături directe între arteră şi venele pulmonare; venele pulmonare nu sunt umplute nici
cu aer nici cu funingine, ci cu sânge; peretele arterei pulmonare este mai gros decât cel al
venelor; septul interventricular nu are pori". Deci, Nafis nu îi recunoaşte lui Galenus
infailibilitatea. De asemenea el îl contrazice şi pe Avicena care considera că inima este hrănită
de ventriculul drept, afirmând că inima este hrănită prin vase speciale care pătrund în muşchiul
cardiac. Toate acestea ne fac să credem că Nafis a disecat (bineînţeles în secret).
Ce bilanţ se poate face acestei perioade strălucite a istoriei medicinii arabe din Evul
Mediu? Ar fi injust sa nu se recunoască aportul original al medicilor-filozofi arabi. Nu trebuie
redus rolul lor la acela de simpli comentatori şi traducători ai anticilor greci şi romani sau
egipteni, deşi şi aceasta are o importanţă deosebită: astfel a putut fi conservată şi transmisă
opera medicilor şcolilor din Cos, Alexandria şi tradiţia galenistă.
Datorită imensului spirit de toleranţă existent în primele secole ale Islamului, gânditorii
arabi au putut să-şi lase amprenta lor asupra istoriei medicinii: crearea unui învăţământ clinic la
patul bolnavului, în veritabile centre pedagogice şi spitaliceşti; descrierea micii circulaţii; studiul
sistematic şi dezvoltarea farmacopeei galenice; luarea în evidenţă a bolnavilor psihici în spitale
specializate în care bolile psihice sunt tratate cu diferenţă şi în care se practică terapia prin
activităţi artistice: dans, muzică, teatru.

10
CURSUL nr. 4

MEDICINA RENAŞTERII

Cuvântul “Renaştere” este întrebuinţat în sensul larg al său. El

reprezintă eliberarea facultăţilor creatoare ale omului şi o eliberare a facultăţii
de gândire mult mai mare în raport cu cea din timpul medieval. Această
reînnoire a fost un eveniment de o foarte mare importanţă, pentru că a redat
omului încrederea în capacităţile sale şi îi oferă posibilitatea de a-şi satisface
setea de cunoaştere. În această epocă circumstanţele devin propice
reîntoarcerii la cultură. Popoarele migratoare care invadaseră Europa s-au
convertit la creştinism. Civilizate, ele au fost asimilate de populaţiile pe care
le-au cucerit. Peste tot revine ordinea. Un vânt de libertate redeşteaptă
aviditatea omului de a cunoaşte, de a şti. Oamenii decid de a nu mai accepta
fără să verifice ideile şi preceptele impuse de biserică, să facă o schimbare şi
să gândească liber.
Renaşterea culturii şi ştiinţelor au fost posibile datorită condiţiilor istorice
şi unor profunde transformări economice şi sociale dintre care amintim:
1. marile explorări geografice (Marco Polo, Columb, Magelan) şi
descoperirea Lumii Noi;
2. dezvoltarea oraşelor, bazate pe interese economice, ducând la stabilirea
unei vieţi citadine complexe, propice dezvoltării ştiinţei şi culturii;
3. crearea marilor state naţionale monarhice (Franţa, Spania, Anglia, Rusia);
4. apariţia unui mod nou de a gândi - omul
5. descoperirea tiparului;
6. debutul medicinii experimentale.
Medicii secolelor XV-XVII au adus contribuţii importante pentru
dezvoltarea medicinii, cu precădere în trei mari domenii: morfologie (mai ales
anatomie) şi fiziologie; patologie generală; chirurgie.
Întoarcerea la clasicism a fost însoţită de o renaştere în domeniul artelor.
Marile genii ale acestor timpuri: Michelangelo, Rafael, Leonardo da Vinci,
Dürer, nu se mulţumesc numai să contempleze frumuseţea corpului uman, ci
îl studiază cu atenţie, dându-şi seama că pentru a-l reproduce pe pânză sau
în marmură este necesară cunoaşterea aprofundată a anatomiei. Anatomia
nu înseamnă numai oase ci şi ligamente, muşchi şi chiar viscere. Unii dintre
aceşti mari artişti, împotriva interdicţiilor bisericii, au disecat pe ascuns
cadavre umane şi au desenat structurile pe care le-au observat.
Era unanim recunoscut că practica chirurgiei şi a medicinii în general nu
era posibilă fără cunoaşterea alcătuirii corpului omenesc.”Istoria disecţiei este
fără îndoială unul din cele mai interesante capitole ale progresului omenirii”
după cum afirma anatomistul mexican José Alcantara în 1942.
Deşi disecţia a fost privită mult timp ca un sacrilegiu , nu se poate spune
că omul n-a avut curiozitatea de a vedea şi şti cum este corpul său pe
dinăuntru constituit. Din antichitate ne-au rămas date legate de disecţie, cu
toată prohibiţia impusă. La vechii egipteni, cel ce făcea îmbălsămarea
extragea viscerele prin diverse incizii, iar encefalul prin fosele nazale, sub
controlul rigid al celor care asistau, pentru că în concepţia ”reîncarnării”
(metempsihoză), cel disecat era destinat să trăiască din nou. Dovezi certe
arată că grecii utilizau disecţia ca procedeu ştiinţific. La romani disecţia era
împiedicată nu numai de concepţiile religioase, ci şi de cele civice. În Evul
Mediu se constată aceeaşi opoziţie din partea bisericii şi a autorităţilor în
ceea ce priveşte disecţia. Bravând interdicţiile încep disecţiile pe cadavre
umane (greu de procurat), recurgându-se pentru aceasta şi la deshumări.
Între anii 1445-1448 Donatello (1386-1466) a realizat la biserica Sf. Anton din
Padova, basorelieful intitulat “Miracolul inimii avarului” reprezentând disecţia
cadavrului unui avar (demonstraţie publică), despre care legenda spune că ar
fi fost îngropat aici. Disecţia o face un pastor, în a doua jumătate a sec.al XIII-
lea. Iese în evidenţă naturaleţea cu care se execută disecţia şi lipsa de
repulsie (din contra, interesul) celor prezenţi, cea ce poate sugera că disecţia
nu ar fi fost un lucru chiar atât de neobişnuit pentru acea vreme (fig.70).
Interdicţiile religioase ale disecţiei cadavrelor umane, făceau ca să se
utilizeze metodele (fig.75,76) pentru a învăţa anatomie. În anul 1230
împăratul german Frederic al II-lea a emis o ordonanţă prin care se interzicea
practicarea medicinii fără a fi disecat în prealabil cadavre umane timp de un
an. Au trecut deci 15 secole de la Ptolemeu I până s-a găsit un suveran care
să autorizeze oficial disecţia umană. Se putea face disecţia unui cadavru
uman la cel puţin fiecare cinci ani, în prezenţa tuturor chirurgilor şi medicilor
regatului. Dar, papa Bonifaciu al VIII-lea printr-o bulă dată la 17sept. 1299 şi
promulgată la 18 februarie 1300, condamnă ca prohibite lucrările de anatomie
şi decretează că va excomunica pe cei ce tăiau cadavre umane.
Din anul 1309 se remarcă afluxul laicilor către profesiunea medicală în
urma faptului că papa Clement al V-lea a îngăduit căsătoria profesorilor şi
studenţilor de la facultatea din Montpellier. Dar, anatomia a continuat să fie
învăţată oficial, în general prin simple lecturi, ceea ce înseamnă că medicina
continua să fie practicată “ca o ghiceală” fără a avea baze anatomice.
Disecţia a fost autorizată prin bula papei Sixtus al IV-lea (fig.71), cel care are
şi meritul că a îmbogăţit biblioteca Vaticanului şi că a făcut Capela Sixtină.
Papa Clement al VII-lea a autorizat şi el formal studiul practic al anatomiei
pentru autopsii medico-legale dându-se dispoziţii speciale. În general însă ,
disecţia cadavrelor umane era considerată ca fiind sub demnitatea de medic.
Practic, papa Clement al VII-lea (fig.72) a reconfirmat bula papei Sixtus al IV-
lea şi a exercitat o influenţă pozitivă în acest sens şi asupra celui mai mare
împărat al acelei prime jumătăţi al sec. al XV-lea, Carol Quintul, care avea să
joace un rol important în viaţa lui Vesalius şi favorizarea momentului
renaşterii în anatomie, adică a anatomiei moderene (fig.73,74).
Sunt consemnate disecţii şi autopsii publice, după cum urmează: la
Bologna în 1315, la Siena în 1348, Montpellier în 1336, Veneţia în 1368,
Florenţa în 1388, Leida în 1391, Viena în 1404, la Padova în 1429 (iar în anul
1446 s-ar fi făcut aici primul amfiteatru pentru disecţii publice), la Paris în
1478. Pe meleagurile româneşti prima autopsie menţionată este cea a
cadavrului domnitorului Moldovei, Gheorghe Duca, la 10 aprilie 1685 (o parte
din osemintele sale se păstrează şi astăzi la mânăstirea Cetăţuia din Iaşi).
Se pare totuşi că la Padova s-ar fi dat prima dispoziţie medico-legală, iar
primele demonstraţii anatomice sunt menţionate aici chiar din secolele XIII şi
IV.
În anul 1281 este menţionată la Bologna o disecţie pe cadavru uman.
În 1286 s-a efectuat la Cremona o disecţie pentru elucidarea unei morţi.
Disecţiile oficiale erau rare şi se executau ca o ceremonie în faţa studenţilor
sau spectatorilor: preoţi, autorităţi, curioşi. În anul 1300 a fost introdusă
disecţia demonstrativă în scop didactic. În 1302 medicul italian Bartholomeus
de Varignana (cel care a ajuns apoi medicul împăratului Henric al VII-lea şi a
scris comentarii asupra lui Hipocrat) a efectuat la Bologna o autopsie medico-
legală. În 1308 se aprobă la Veneţia efectuarea unei disecţii în fiecare an. În
anul 1376 doctorii şcolii din Montpellier obţin de la Carol al VI-lea, regele
Franţei, aprobarea efectuării unei disecţii anual, pe cadavrul unei criminal
condamnat şi executat. În anul 1391, la universitatea din Lerida, Spania, a
fost autorizată disecţia cadavrului unui criminal condamnat la moarte, o dată
la 3 ani. În anul 1407 se făceau la Paris 2-3 demonstraţii de disecţie pe an.
Abia în anul 1540 Henric al VIII-lea a permis şi în Anglia efectuarea a 4
disecţii pe an, iar în 1565, regina Elisabeta a Angliei a autorizat efectuarea
disecţiei pe cadavrele criminalilor executaţi.
Sculptori şi pictori renumiţi au disecat cu pasiune şi seriozitate cadavre
umane, pentru a stabili regulile de proporţionalitate necesare muncii lor.
Leonardo da Vinci (1452-1519), născut la Vinci şi mort la Amboise, a fost
unul din puţinele nume care să se fi înscris cu egal prestigiu în domenii atât
de multiple şi diverse, cele cinci veacuri care au trecut de la naşterea lui
neumbrindu-i gloria şi meritele nici uneia din feţele operei sale. Prieten cu
anatomistul Marc Antonio della Tore, care l-a iniţiat în anatomie, Leonardo da
Vinci a disecat în continuare singur, începând din anul 1506 aproximativ 30
de cadavre, făcând şi injectări intravasculare cu ceară fierbinte, precum şi a
cavităţilor. Între 1504-1507, preocupat să realizeze sediul sufletului în creier,
obţine, injectând ceară fierbinte , mulajul cavitătilor cerebrale. El susţine astfel
că în ventriculii laterali este sediul percepţiei, în ventriculul III sediul sufletului
(sensus communis), iar în ventriculul IV se află sediul memoriei.
Leonardo a disecat la spitalul Santa Maria Nueva din Florenţa, la Spitalul
Maggiore din Milano şi la Spitalul “Sfântul Spirit” din Roma. Interesându-l în
mod particular anatomia, el a descoperit că descrierile lui Galenus erau
eronate. Bronhiile nu sunt legate de inimă, după cum a afirmat Galenus, ci
ele se diminuă progresiv şi se termină în plămâni. El confirmă acest lucru
suflând aer în plămâni. A examinat valvulele de la originea marilor vase şi a
constat că acestea sunt astfel plasate încât să asigure circulaţia sângelui într-
o singură direcţie şi de a împiedica sângele să reflueze spre inimă. Leonardo
a făcut şi secţiuni anatomice prin viscere şi membre, cu mai bine de trei
secole înaintea lui Pirogof, care este considerat că a executat primul secţiuni
anatomice. Este sigur că Leonardo a ajuns să cunoască şi să interpreteze
corect constituţia anatomică a corpului omenesc înaintea lui Vesalius şi de
aceea unii au tendinţa de a-l considera pe el ca întemeietor al anatomiei
moderne, alături de Torre şi Berengario da Carpi.
În anul 1517 când este vizitat la Amboise de către cardinalul d’Aragon,
Leonardo trăgea concluziile după disecţiile pe care le făcuse. El proiectase
un tratat de anatomie în 120 capitole, pentru care executase peste 750 de
desene anatomice (după alţii aproape 1000) reunite în 26(60) caiete, care i-
au folosit şi ca studii pentru tablourile sale, desene de o valoare artistică
excepţională, dar şi anatomică. Se cunosc 228 planşe (nu de mult au mai fost
descoperite câteva şi în Spania) dintre care 215 se află în biblioteca
castelului regal din Windsor. Ele au fost repartizate astfel: 27 pentru torace şi
abdomen, 50 pentru inimă, 31 pentru organele genitale, 30 pentru proporţii
ale corpului şi ale segmentelor sale, 32 pentru atitudini, 42 pentru vase şi
nervi, 16 pentru fizionomie. Acestea sunt strict anatomice, fără a fi îmbogăţite
cu elemente sugestive şi artistice ca la alţi anatomişti (chiar Vesalius).
Leonardo da Vinci n-a descoperit anatomia şi nici desenul anatomic, dar le-a
consacrat (cu întreruperi) o perioadă de 21 ani (după unii chiar 41 ani), din
viaţa sa atingând un nivel ce a depăşit cu mult cunoştinţele semenilor şi
epocii sale.
Când a murit, Leonardo şi-a lăsat desenele şi manuscrisele elevului său
Francesco Melzi, dar când a murit şi acesta, ele au fost dispersate, stând trei
secole în biblioteci din Franţa, Geramania, Anglia, Italia şi Spania. Leonardo
a desenat oase, muşchi (între care muşchii globului ocular) diferite organe (în
special inima şi marile vase), secţiuni prin organe (inimă şi creier), uterul
gravid, precizând poziţia fătului (fig.76-83).
El a transmis formele şi poziţiile cadaverice în forme vii şi atitudini
naturale, a înfăţişat unele relaţii anatomice ale structurilor musculare, a ajuns
să cunoască şi a convins şi pe alţii, artişti şi anatomişti, că este necesar să
ştie ce grupe musculare dau anumite forme în activitate sau în repaus.
Albrecht Durer (1471-1528) a realizat în 1507 “Adam şi Eva” (fig.84)
modele excepţionale de anatomie pe viu, dovedind o temeinică cunoaştere a
formelor exterioare ale corpului uman, după influenţa şcolii de pictură
elveţiene. Durer a scris:”De symetria partium humanorum corporum, seu de
proportione corporis humani libri quator e germanica lingua in latinum versi”
(fig. 85,86). Acesta este unul dintre primele şi cele mai complete tratate de
anatomie pe viu, cu canoanele, proporţiile şi măsurile corpului omenesc şi a
devenit cartea de căpătâi pentru artiştii pictori şi sculptori.
Michelangelo (Miguel Angelo) Buonarroti (1475-1564), fig.87, a disecat
împreună cu Marc Antonio della Tore şi cu Realdus Columbus şi a realizat
statuia lui David, de la Florenţa, considerată ca fiind cea mai frumoasă
prezentare a unui corp de bărbat (fig.88).
Rafaello Santi (1483-1520) San Sanzio, zis Rafael (fig.89, 90) şi Tiziano
Vecelio (1490-1576) zis Tizian (fig.91, 92) au dezvoltat şi perfecţionat studiul
formelor exterioare în mişcare şi expresivitate. Deşi în Italia secolului XIV se
generalizase deschiderea cadavrelor, materialul anatomic se procura greu,
disecţia era tot întâmplătoare, condiţionată de existenţa cadavrului, care,
neconservat, intra repede în putrefacţie. Procurarea cadavrelor, ca şi disecţia,
se mai faceau şi pe ascuns, pentru că până târziu Inchiziţia nu privea cu ochi
buni asemenea ocupări. Astfel Paolo Caliari, zis şi Veronese (fig. 84) a fost
interogat de Inchiziţie doar pentru unele idei mai laice expuse în tabloul său
“Ciona Domnului”, căruia din această cauză a fost nevoit să-i schimbe
numele în “Cina din casa lui Levi”.
Benvenuto Cellini (1500-1571) i-a avut prieteni şi îndrumători în anatomie
pe Berengario da Carpi şi pe Vidius (fig. 93).
În aceeaşi perioadă există însă şi anatomişti “puri” care fac posibilă
apariţia şi fundamentarea anatomiei moderne a lui Vesalius.
Giacomo Berengario da Capri (2470 (1466) -1530) care a lucrat mai întâi
la Padova şi apoi a fost profesor de anatomie la Bologna în final conscrându-
se exclusiv practicii medicale a murit la Ferrara. Se spune ca ar fi disecat
peste 100 de cadavre şi în 1521 scrie “Comentaria superanatomia Mundini”
iar în 1522 “Isagogae brevis”. Descrie cecul ,sinusul sfenoidal, timpanul,
glanda pineală, apendicele vermiform, cartilajele aritenoide, ventriculii
cerebrali laterali, timusul, axisul, anastomozele porto-cave. În Isagogae
descrie valvulele inimii.
Jacques Dubois, cu numele latinizat Sylvius (1478-1555), cunoscător al
mai multor limbi (latina, greaca, ebraica), studiază medicina la Montpellier şi
apoi vine la Paris, unde i se impune să-şi refacă studiile. L-a concurat pe
Fernel şi a fost discipol al lui Vidius, căruia îi şi urmează în postul de profesor
la “College de France”, după plecarea acestuia în Italia în anul 1550, Sylvius
devenind cel mai mare profesor de medicină al Franţei secolului al XVI-lea şi
cardinal. Se spune că era foarte zgârcit, umbla îmbrăcat mizer, nu făcea focul
iarna, iar servitorilor săi nu le dădea decât pâine goală. Pe epitaful său, în
versuri latine, se menţionează părerea de rău că lumea i-l citeşte pe gratis.
Sylvius a făcut (cu prosector) demonstraţii publice de anatomie pe cadavre
umane şi este considerat că a făcut prima menţionare de injectare a vaselor
(de fapt, înaintea lui mai făcuseră injectări Leonardo, Guinter şi Berengario da
Carpi), dar a fost un mare apărător al anatomiei lui Galenus. El considera că
ceea ce nu este în conformitate cu descrierile lui Galenus constituie anomalie
anatomică, tragând concluzia că specia umană şi-a pierdut regularitatea şi
perfecţiunea iniţială. A reprezentat stâlpul galenismului asaltat de Vesalius şi
fără îndoială că şi din invidie a devenit cel mai mare duşman al fostului său
elev, cu care a polemizat depăşind limitele academice. Îi cere împăratului
Carol Quintul chiar suprimarea lui Vesalius, pe motiv că acesta otrăveşte
Europa cu ideile sale. În operele sale îl numeşte nebun pe Vesalius.
Guido Guidi (Vidius Florentinul 1500-1567) profesor la “College de France”
apoi la Pisa, a scris “De anatome corporis humani libri VII”, făcând în special
cercectări anatomice asupra oaselor craniului (canalul vidian). Anatomist şi
medic practician, în tratatul său de anatomie, are următorul motto: ”cine este
anatomist, este de partea utilităţii” (fig.94).
 Datorită faimei sale el devine în 1542 medicul lui Francisc I după moartea
căruia se întoarce în Italia, la Pisa, ca profesor de filozofie şi anatomie. Vidius
a descoperit tuberculii valvulelor sigmoide ale aortei şi pulmonarei, atribuiţi
mai târziu lui Arantius şi Morgogni. Tratatul său “Ars medicinalis” în trei
volume ca şi anatomia sa (fig. 95, 96, 97) au fost publicate abia la mult timp
după moartea sa , la Veneţia în anul 1611.
Carolus Stephanus (1504-1564) care era de fapt cunoscutul tipograf
Charles Estienne, a scris o anatomie intitulată “De dissectione partium
corporis humani libri tres” (fig. 99-101) cu 62 figuri, care a apărut în anul 1545
la Paris. Studiind medicina la Paris îl are profesor pe Sylvius , fiind coleg cu
Miguel Serveto şi Vesalius, din anul 1540 el este ambasador în Germania şi
Italia unde a venit în contact cu savanţii vremii. Anatomia lui Stephanus este
ilustrată de chirurgul Estienne de la Riviere (Stephanus Riverius), fiind
executate “după cadavrul omului sau după disecţia altor animale”. Deşi
contemporan cu Vesalius, din cartea lui Estienne reiese că nu cunoscuse
cartea lui Vesalius, care apăruse cu doi ani înainte. Deşi cu multe naivităţi,
cartea cu 375 pagini, descrie vasele nutritive ale oaselor, cartilajul articulaţiei
temporo-mandibulare, îndepărtarea simfizei pubiene în momentul naşterii,
ramificaţia venei porte în hilul hepatic (purtând de atunci numele de venele lui
Charles Estienne sau venele caroline) şi canalul măduvei spinării (fig.102-
104). El a inventat şi un instrument cu care introducea aer în vasele sanguine
pentru ca ele să fie mai evidente la disecţie. În anul 1564 Charles Estienne
publică la Geneva “Dictionarium medicum” cu sinonimiile greco-latine în
terminologia medicală, lucrare de importanţă în problema nomenclaturii.
Bartholomeus Eustachios Sanctoseverinatus (1510 (1520) -1574),
profesor de anatomie la Roma a editat în 1562 “Opuscula anatomica et de
dentibus” (fig. 96 bis, 105) şi este cel care a descris trompa dintre rinofaringe
şi urechea medie, glandele suprarenale, originea nervilor optici şi unele
formaţiuni din cavitatea bucală (descrierea şi clasificarea dinţilor).
Miguel Serveto da Villanova 1509 (1511) -1553 (fig.106), de origine
spaniolă, ar fi făcut iniţial studii la Saragoza (matematica, astronomia, greaca,
latina, ebraica), apoi la Toulouse (dreptul şi teologia, filozofia). Secretar de
episcopie, el este şi un admirator al lui Luther, nepărăsind însă catolicismul
niciodată. Dar, prin aceasta el intră în conflict atât cu biserica catolică, cât şi
cu cea calvină. Apoi a fost corector într-o casă de editură şi autor al unor
scrieri subversive sub pseudonimul de “Villanovanus” motiv pentru care
Inchiziţia îl condamnă. Părăseşte Spania şi plecă în Franţa unde devine
discipolul şi prietenul medicului Symphorien Champier, împreună cu care
atacă doctrinele medicale ale lui Leonard Fucs (1501-1566), medic şi botanist
la Munchen. Serveto se decide să devina medic, ca şi patronul său şi se duce
la Paris unde studiază cu Andernachus, Sylvius, Fernel. În acelaşi timp el
profesa matematica, în care era foarte priceput. Aprofundând anatomia,
devine profesor la Lyon, unde face multe disecţii. În acelaşi timp el continuă
să scrie pamflete şi lucrări de teologie. El combate puternic prescrierea
drogurilor. Publică un “Tratat asupra siropurilor”. În publicaţiile sale în care nu
se separă teologia de medicină, el amestecă Biblia cu astrologia, şcolastica
cu botanica, menstruaţiile cu mareele şi cu conjuncturile planetare. Este
chemat să se apere în faţa Facultăţii de Medicină din Paris, fapt în urma
căruia este lipsit de drepturi, iar publicaţiile sale sunt proscrise şi confiscate.
Serveto renunţă a mai practica “medicina astrologică” (pe care Pico della
Mirandola o numea “ciuma medicinii”) şi s-a spus cu ironie că dacă s-ar fi
priceput cu adevărat să citească în stele şi-ar fi prevăzut sfârşitul în flăcări la
Geneva.
Părăseşte Parisul şi se duce la Charlieu, aproape de Lyon, dar pleacă
şi de acolo şi peregrinează prin oraşele mari ale Franţei, reajungând la
Tholouse, unde era urmărit ca eretic. Continuă apoi să practice medicina şi
să scrie sub pseudonim, spre scandalul catolicilor şi furia protestanţilor.
Pentru scrieri subversive este bătut crunt şi alungat din Franţa, perioadă în
care Seploius era cardinal. Pleacă la Viena, unde este târât în faţa Curţii, dar
scapă din închisoare şi fuge în Germania, unde este de asemenea
persecutat. Revine în Franţa, unde Calvin îl consideră “un scelerat care-şi
blamează Dumnezeul şi trebuie pedepsit”. Arestat de Calvinişti (probabil răpit
de la Paris) şi condamnat ca eretic, este ars pe rug la Geneva în 1553.
Operele sale mai importante sunt: “De trinitatis erroribus” apărută în
1531 şi “Restitutio christianismi” apărută în 1553. Ediţia completă a ultimii
cărţi a fost arsă împreună cu el şi doar trei exemplare au scăpat de mistuirea
flăcărilor, nefiind poate cunoscute şi luate în seamă de contemporanii săi. Din
aceste cărţi reiese că Miquel Serveto a descris corect mica circulaţie a
sângelui cu 97 de ani înaintea lui Harvey. Înserarea unor chestiuni anatomo-
fiziologice în eseele teologice se explică prin faptul că Serveto socotea că
sufletul s-ar afla în sânge. Urmărind itinerarul sângelui, el îşi închipuie că
poate urmării şi mişcările sufletului.
Andreas Vesalius Bruscellensis (1514-1564) fig. 107, 108, 109.
Familia sa purta mai înainte numele de Witing şi era originară din
Wesel. Un strămoş, Peter Witing, si-a luat numele de Von Wesel sau Von
Wesele şi a semnat un tratat medical cu numele de Vesalius. Fiul acestuia,
bunicul lui Andreas, a fost medicul Mariei de Bourgone şi a lui Maximilian de
Austria. Tatăl lui Andreas era farmacistul Margaretei de Austria şi a
împăratului Carol Quintul. În copilărie Andreas a manifestat interes pentru
disecţia animalelor (iepuri, câini, pisici, şobolani) şi s-a obişnuit cu cadavrele
de pe câmpul condamnaţilor la moarte prin spânzurare, de la marginea
oraşului Bruxelles. La 25 februarie 1530, la vârsta de 15 ani, Andreas se
înscrire la universitatea Louvain, unde învată greaca şi latina (se pare că şi
araba şi ebraica), dar şi medicina, sperând să devină măcar farmacist.
La vârsta de 19 ani părăseşte Bruxellul şi în 1533 începe facultatea de
medicină la Paris, unde îşi latinizează numele în Vesalius.
La Paris este coleg cu Miguel Serveto şi prieten cu Charles Estienne.
Devine elevul unor mari maeştri: Vidius, Guinter (Gonthier d’Andernachus) şi
al lui Sylvius. La Paris are pentru prima oară ocazia de a studia cadavre
umane. Este apreciat de aceştia, mai ales de Guinter, sub îndrumarea căruia
lucrează mai mult şi descoperă vasele spermatice la om. Cu spiritul său
ascuţit de observaţie, Vesalius îşi dă seama că există o contradicţie între
ceea ce citea profesorul din tratate şi ceea ce diseca prosectorul. El ia
bisturiul din mâna prosectorului şi execută singur disecţia. Ba mai mult, îşi
procură material de studiu, colindând cimitirele, dezgropând oasele şi intrând
în relatie cu groparii. Munceşte enorm şi începând să se afirme, îşi atrage de
pe acum invidia colegilor săi şi chiar a unor profesori.
Remarcă că autonomia lui Galenus era în multe privinţe eronată şi are
curajul să demonstreze aceste inexactităţi. Din cauza războiului franco-
spaniol, este nevoit să părăsească Parisul (1536-1537), deşi nu şi-a terminat
studiile şi se întoarce la Louvain, dar nu pentru mult timp pentru că în 1537 se
duce la Padova, unde la 5 decembrie 1537 (la 31 dec. va împlini 23 de ani)
devine lector de chirurgie. La Padova, Vesalius îşi aduce în locuinţa sa
cadavre şi părţi de cadavre pentru a le diseca în linişte şi cu migală. La 6
decembrie 1539 Vesalius este numit profesor de anatomie şi chirurgie la
Padova. Face disecţii sistematice, uneori demonstraţii publice cu zeci şi chiar
sute de specatori, emitând principiul că ”profesorul trebuie să execute el
însuşi disecţia” şi să verifice înainte de a trage concluziile, nu să accepte “ad
literam” ceea ce a scris Galenus. De altfel, Vesalius precizează peste 200 de
inexactităţi existente în anatomia lui Galenus. Rămâne profesor la Padova
până în 1544, când se retrage din viaţa academică şi din anul 1546 este
medic la curtea împăratului Carol Qintul. Devenind medic curant, Vesalius
confirmă afirmaţia pe care a făcut-o în tinereţe: “tramentul (însănătoşirea)
este primul scop al medicinii şi rolul principal al studiului anatomiei este acela
de a fi o bază pentru atingerea acestui scop”. După abdicarea lui Carol
Quintul, Versalius îl urmează pe fiul acestuia, Filip al II-lea.
Îl tratează pe fiul lui Filip al II-lea, Don Carlos, care suferind o cădere
gravă de pe cal, prezenta semne de compresiune cerebrală. Vesaliu i-a
indicat trepanaţia salvatoare. De la curtea Spaniei, Vesalius a fost chemat la
Paris sa-l trateze pe Henric al II-lea, care fusese rănit în ochi de o aşchie de
lance la un turnir.
La patul de agonie al acestuia s-a întâlnit în consult cu marele chirurg
Ambroise Pare. Filip al II-lea îl păstrază la curtea sa ca medic al Olandei.
Indivizii, care-i purtau duşmănie, au găsit motivul şi prilejul să-l reclame
Inchiziţiei în anul 1564, sub pretestul că la autopsia unui senior, inima
acestuia ar mai fi pulsat atunci când Vesalius i-a deschis toracele. Învinuit de
crimă, Vesalius este condamnat la moarte de către Inchiziţie, dar prietenul
său, regele Filip al II-lea, reuşeşte să-l scape cu condiţia să facă o călătorie
de pelerinaj la “Sfântul Mormânt”. Pleacă de la Veneţia cu o corabie pentru
pelerini şi ajunge la Ierusalim unde face o donaţie de 500 ducaţi de aur, iar la
întoarcere corabia a naufragiat în timpul unei furtuni pe Marea Ionică şi din
întregul echipaj se salvează pe insula pustie Zante, unde va muri de foame
(după alţii şi din cauza tifosului exantematic).
În anul 1538 la Veneţia, Vesalius publică “Tabulae anatomicae sex” o
suită de 6 planşe anatomice în care nomenclatura este dată in trei limbi
(latină, greacă şi ebraică). Apar primele contraziceri împotriva lui Galenus
(sternul este format din 7 părţi, ficatul are 5 lobi, uterul are formă de vezică).
La Basel publică în 1539 “Epistola de vena secondo”, iar în 1541 la
Veneţia “Galeno opera omnia”.
În timpul şederii sale la Padova, Vesalius îl cunoaşte pe pictorul
Johanne Stefhanus Von Calcar, din şcoala lui Tizian, care nu se mulţumeşte
numai să deseneze după model, ci dă o nuanţă artistică planşelor anatomice,
înfăţişând scheletele, cadavrele cu musculatura disecată pe planuri, sau cu
toracele şi abdomenul deschis, nu numai corecte din punct de vedere
anatomic ci şi în atitudini expresive, de parcă ar fii vii.
În iunie 1543, presele lui Oporinus scot lucrarea capitală a lui Vesalius
(la care a muncit 2 ani): “De humani corporis fabrica, libri septum”. În 7 cărţi,
având peste 600 pagini şi 300 figuri, această lucrare cuprinde toată anatomia
corpului omenesc, aşa cum a văzut-o Vesalius cu ocazia numeroaselor sale
disecţii. Cartea a fost dedicată împăratului Carol Quintul şi a fost scrisă în
limba vulgară a Evului Mediu. Cele 7 cărţi au următoarul conţinut: cartea I –
oase şi articulaţii, cartea a II-a – articulaţii şi muşchi, cartea a III-a – vasele,
cartea a IV-a – nervii, cartea a V-a – organele digestive si genito-urinare,
cartea a VI-a – inima şi organele de respiraţie, cartea a VII-a – creierul şi
organele de simţ; fig. 110-120. Primele două cărţi au extinderea cea mai
mare, cuprinzând mai mult de jumătate din numărul total de pagini. Vesalius
face un studiu amănunţit al sistemului osteo-artro-muscular, descriind şi cele
două metode de preparare a scheletelor: maceraţia la rece şi la cald.
În “Fabrica”, Versalius se face remarcat prin descrierile sistemului
venos, inimii, mediastinului, mezenterului, ovarelor (recunoaşte pentru prima
oară corpul galben), urechea externă şi internă, ficatul, căile biliare, uterul,
meniscurile genunchiului, osul sacru, sternul, pilorul, meniscurile articulare
ale degetelor, venele azigos etc. A făcut erori în privinţa aparatului locomotor
al ochiului, cristalinului, originii venelor cave şi mecanismului real al curgerii
sângelui, deşi combate cu vehemenţă comunicarea ventriculului drept cu cel
stâng.
În anul 1542 tot la Basel şi tot în presele lui Oporinus, Vesalius
scoate:”De humani corporis fabrica, librorum epitame”, un fel de rezumat al
cărţii precedente, care se vindea la un preţ scăzut. Această carte a dedicat-o
prinţului Filip. Apariţia acestor două lucrări, a constituit o revoluţie în
anatomie, punându-se bazele anatomiei moderne.
“Fabrica” este reeditată în 1555 tot la Basel, iar după moartea lui
Versalius a fost reeditată de nenumărate ori în foarte multe limbi, chiar în
1950 (în limba rusă) şi în 1969 (lb. franceză).
Contemporani sau urmaşi ai lui Vesalius, nu ating valoarea acestuia,
dar fiecare dintre ei îşi aduce contribuţia la dezvoltarea anatomiei.
Mateo Realdus Columbus Cremonensis (Colombo) 1516-1559 a fost
mai întâi prosector la Vesalius fig. 121 cu care a intrat în conflict şi îi urmează
ca profesor de anatomie la Padova în 1554, iar din 1551 este profesor la
Roma. În lucrarea sa “De re anatomica libri XV” apărută la Veneţia deşi îşi
însuşeşte punctele de vedere ale fostului său maestru, îl critică pe acesta că
nu ar fi fost antigalenist consecvent şi nu a dus lucrurile până la capăt, lăsând
treaba făcută pe jumătate. În această carte dedicată papei Paul al IV-lea, cu
exact 70 de ani înaintea lui Harvey, dar cu 5 ani după Serveto, Columbus
face descrierea corectă a circulaţiei sângelui.

Gabriele Fallopins (fig. 122) din Modena (1523-1562), antigalenist

convins, elev a lui Vesalius, a fost profesor la Padova după Columbus
(anterior fusese profesor de anatomie la Ferrara şi Pisa). Sunt anatomişti
care-l consideră mai mare chiar decât Vesalius. În anul 1561, Fallopuis
publică la Veneţia “Observationes anatomicae” în care a descris sinusul
sfenoidal, canalele semicirculare ale urechii interne, nervul coarda timpanului,
canalul nervului facial din stânca temporalului (apeductul lui Fallopuis) şi
şanţurile de pe faţa antero-superioară a stâncii pentru nervii pietroşi, a
descris şi mai complet arcada inghinală, a descris clitorisul (şi corespondenţa
sa cu penisul) şi himenul (pe care unii îl plasau în vagin; Vesalius crezuse că
este de natura musculară, iar Ambroise Parre “nu l-a întâlnit niciodată”). A
făcut descrierea corectă a trompelor uterine, confundate multă vreme cu
coarnele uterine de la animale. A adus contribuţii importante în privinţa
sarcinii.
Leonardo Bottalo (1530-1571), elev al lui Fallopius, după ce-şi ia
doctoratul la Pavia, pleacă în Franţa unde va fi medicul reginei Elisabeta de
Austria (soţia lui Carol al IX-lea) şi al Ecaterinei de Medicis (sub domnia lui
Carol al IX-lea). El a determinat rolul fiziologic al orificiului de comunicare
interatrial la inima fătului.
Fabrizius d’Acquapendente (1537-1619), elev al lui Fallopius a fost
profesor la Padova (fig. 123) între 1580-1619, a dominat timp de aproape 40
de ani anatomia de la sfârşitul secolului al XVI-lea şi începutul celui al XVII-
lea, avându-l ca elev pe Harvey. Acquapendente este întemeietorul vestitului
amfiteatru de la Padova (fig. 124), care se păstrează şi astăzi ca muzeu. În
mijlocul amfiteatrului şi în faţa fotoliului magistrului se vedea masa de
disecţie, al cărei capac se ridică pentru a fi adus cadavrul pe canalul de sub
ea. Este iniţiatorul studiului embriologiei umane şi a descris în 1574 valvulele
venelor superficiale (fig. 125), pe care le-a prezentat abia în 1603 în cartea
apărută la Padova: “De venearum ostiolis” (de la el le-a preluat Harvey, care
i-a fost elev, fără a menţiona acest lucru). Fiind şi medic priceput,
Acquapendente a practicat traheotomia în crupul difteric.
Juan Valverde de Amusco (1515-?), fig. 126, medic spaniol stabilit în
Italia (fig. 116), publică la Roma în 1556 una din primele anatomii într-o limbă
“neacademică” (latina): “Historia de la composicion del cuerpo humano”, care
a fost editată apoi şi în limba latină (1558).
Constantino Varolio (1543-1575) la Bologna, a adus contribuţii în
privinţa anatomiei creierului (puntea lui Varolio). A fost medicul papei Grigore
al XIII-lea şi profesor de anatomie şi chirurgie la Bologna.
 Giulio Cesare Aranzio (1530-1589) este la 27 ani profesor la Catedra
de medicină şi chirurgie de la Universitatea din Bologna. În “De humano
faetus” apărută în 1564 la Bologna, descrie uterul gravid, iar în
“Anatomicarum observationum liber”, apărută în 1587 la Veneţia, descrie:
impermeabilitatea peretelui interventricular al inimii, tuberculii valvulelor
sigmoide (care-i poartă numele), foramen ovale, ductul venos (din vena
ombilicală şi vena cavă inferioară la făt), ligamentul arciform, coarnele
ventriculilor cerebrali laterali.
Andreea Cesalpino di Arezzo (1519-1603), profesor la Pisa şi Roma,
elev al lui Columbus, a făcut ligaturi vasculare la animale vii şi a recunoscut
sensul curgerii sângelui în vene şi artere. În cartea sa “De re anatomica” din
anul 1559 pronunţă termenul de circulaţie şi capilare, care stabilesc legătura
dintre artere şi vene.
Casparus Bauhinus (1560-1624) profesor de anatomie şi botanică la
Basel, publică în 1605 “Theatrum anatomicum iar în 1620 “Vivae imagines
partium corporis humani) fig. 127, în care afirmă că sunt necesare pentru
medici să descrie valvulele venelor (după Aquaupendente) şi valvula ileo-
cecală.
Jean Riolan - Juil (1577-1657), fig. 128, medicul lui Ludovic al XIII-lea
era galenist convins (“Galenus nu a greşit, ci anatomia omului s-a schimbat
de-a lungul celor 14 secole scurse”). El a făcut descoperiri preţioase, dintre
care unele i-au luat numele (buchetul lui Rivlan). A scris:”Osteologie”
“Antropografie” “Opuscula anatomică” (fig. 129, 130, 131).
Francis Glisson (1597-1677) elev al lui Harvey, a descris capsula
ficatului. A fost profesor la Cambridge.
Johan Georg Wirsung (1600-1673) descrie canalul pancreatic.
Thomas Wharton (1614-1673) descrie canalul glandei submandibulare.
Nathanael Highmore (1613-1685) descrie sinusul maxilar şi mediastinul
testicular.
Nicolas Stenon (1638-1687) descrie canalul glandei parotide.
Thomas Willis (1621-1675) în “De Anatomie Cerebri” (1664) enunţă
teoria modernă după care creierul controlează toate procesele fiziologice din
organism. Descrie reţeaua arterială de la loja creierului şi nervul accesor.
Regner de Graaf (1641-1673), olandez, a studiat organele genitale şi
animale. A descris în ovar nişte vezicule, pe care le-a considerat, prin
analogie cu găina, a fi ouă.
Raymond Vieussens (1641-1716), fig. 122 şi fig. 133, profesor de
anatomie la Montpellier, descrie glanda parotidă, ansa simpaticului şi limbul
fosei ovale.
Frederik Ruysch (1638-1731) în anatomia sa descrie lamina corio-
capilară şi venele vorticoase ale globului ocular, muşchiul fundului uterin,
placenta şi nutriţia fătului.
Marcello Malpighi (1628-1694) profesor la Bologna, Pisa,Messina şi
medic al papei Inocenţiu al XII-lea. A descris: structura plămânului, capilarele
pielii, stratul profund al tegumentului, glomerul renal şi structura rinichiului,
ficatului, creierului. S-a ocupat şi cu anatomia comparată.
Antonius Maria Valsalva Imolensis (1666-1723) din Bologna, elev al lui
Malpighi. A descris pentru prima oară antrumul mastroidian şi sinusul aortei.
Antonio Pacchioni (1665-1726) a descris gaura ovală a cortului
cerebelos şi fosetele garnulare şi granulaţiile aranoidiene.
Giovanni Batista Morgagni, fig. 134 (1682-1771), elevul lui Valsalva,
profesor la Bologna şi Padova, a descris: bulbul olfactiv, cornetul nazal
superior, foramen caecum al limbii, ventriculul laringian, apendicele testicular,
coloana ? şi sinusurile ano-rectale. Este fondatorul anatomiei patologice.
Nicolas Tulps (1599-1674) i-a pozat lui Rembrandt pentru tabloul lecţia
de anatomie (fig. 135, 136), el disecând mai mult pe maimuţe.
Johan Remmehni (1583-1632) a studiat medicina la Basel şi este
autorul unor opere astrologice – matematice – cabalistice (misterioase-
magice) şi al unor opere balneologice despre “virtuţile terapeutice ale apelor
minerale de la Weltzen”. Lui i se datorează nişte planşe anatomice, ce au
circulat (mai ales la dispoziţia publicului nemedical) ca foi volante,
reprezentând structura anatomică a diferitelor părţi componente ale corpului
omenesc şi a organelor, pe planuri suprapuse (fig. 127, 128, 129, 130).
William Harvey (1578-1657) fig. 141, a învăţat la Cambridge şi Padova,
fiind elevul lui Acqapendente, după Vesalius. Devine medicul regelui Iacob I
şi Carol I, pe care îi însoţeşte şi in campanii. Fiind profesor de anatomie la
colegiul medicilor din Londra, avea următoarea părere: ”afirm că anatomia nu
se cunoaşte şi nu se învată din cărţi, nici din dogme filozofice, ci din lucrătoria
naturii”. În 1616 Harvey conferenţiază despre descoperirea sa, afirmând că
inima este un organ de propulsie a sângelui şi că valvulele sunt dispuse de
aşa manieră încât să permită sângelui să circule într-un singur sens. El va
publica această descoperire în anul 1628 în editura lui Guilielmus Fitzerus din
Frankfurt pe Main: “Exercitatio anatomica de matu cordis et sanguinis in
animalibus” fig. 142, pe care i-a dedicat-o regelui Carol I al Marii Britanii şi al
Franţei şi prietenului său d’Argent, preşedintele colegiului medicilor din
Londra. Descoperirea sa este rezultatul mai multor factori: folosirea
inteligentă a descoperirilor făcute de anatomiştii dinaintea lui (Vesalius,
Acquapendente, Serveto, Columbus), desecţii minuţioase şi adesea vivisecţii
pe animale, observaţii făcute prin examinarea cardiacilor (probe extrase din
patologie), precum şi o bună cunoaştere a fenomenelor hidrodinamicii.
Harvey arată prezenţa şi funcţia valvulelor sigmoide, descrie căile de
pătrundere şi ieşire a sângelui la nivelul ventriculilor inimii, descrie
insuficienţa cardiacă şi stopul prin hipovolemie, ca şi cel prin supraîncărcarea
cordului, afirmă categoric că sângele pătrunde în orice organ prin arteră şi se
întoarce prin vene. O lipsă a lucrării sale este menţionare capilarelor (deşi ele
fuseseră semnalate de Cesalopino), pentru el legătura dintre artere şi vene
făcându-se prin anastomoze şi porozităţile ţesuturilor. Descrie multiplele
anastomoze venoase (fig. 143). Arată că datorită prezenţei volumelor
venelor, este dificilă cateterizarea retrogradă a acestora. Menţionează
răspândirea infecţiilor în tot corpul pe calea aparatului cardio-vascular. Afirmă
că pulsul se datoreşte contracţiei şi nu dilatării inimii; el rezultă că nu din
aceea că arterele se dilată şi că în acest fel se umplu cu sângele împins din
inimă, ci se umplu cu sânge şi apoi prin aceasta se dilată. Nu există pori în
septul inimii, iar sângele din ventriculul drept merge la plămâni; sângele trimis
de artere după folosire se întoarce la inimă prin vene, nu există o ondulaţie
de du-te vino în vene, ci de la periferie spre inimă; motorul sângelui este
inima, nu ficatul. Dacă se analizează fiecare din precizările lui Harvey, care
constituie esenţa descrierii şi demonstraţiei activităţii inimii şi a circulaţiei
sângelui, se constată că fiecare a mai fost afirmat sau chiar demonstrat de
anatomiştii dinaintea lui. După o expresie clasică, Harvey nu a făcut decât să
pună în circulaţie teoria circulaţiei ! Cei mai de seamă dintre adepţii lui Harvey
au fost Rene Descartes (1596-1650), Richard Lower (1631-1691), Raymond
Vieussens. Opoziţioniştii (Jean Riolan) au trebuit să cedeze, ştiinţa reală
nemaiputând fi oprită în loc.
În anul 1664, Alexandru Mavrocordat (fig. 144), tatăl viitorilor domnitori
români (Nicolae şi Constantin), făcea experienţe interesante privind mişcările
sângelui traversând plămânii. El a văzut că expiraţia coincide cu sistola
cardiacă, iar plămânii devin atunci roşii. În diastolă, diafragmul coboară,
plămânii se dilată şi devin palizi datorită afluxului de aer, deci plămânii
lucrează ca o presă. Nimeni înaintea lui nu a demonstrat circulaţia pulmonară
atât de corect.
Schema circulatorie se completează prin descoperirea circulaţiei limfei.
Gasparo Aselli (1581-1676) descrisese în 1622 vasele limfatice ale
mezenterului, iar Jean Pecquet (1622-1674) descoperă canalul toracic la
câine.
Fiziologie
Indisolubil legată de anatomie, fiziologia secolului XVII a fost îmbogăţită
şi prin contribuţia a o serie de medici clinicieni. Aceştia, paralel cu activitatea
la patul bolnavului, se străduiau ca prin experienţe, unele bine gândite, altele
stranii, naive, uneori chiar hilare, să discearnă ce funcţie îndeplinesc diferitele
organe explorate de către bisturiul anatomiştilor. Cei mai mulţi dintre aceşti
medici, seduşi de ştiinţele exacte (fizică, mecanică, chimie), care luaseră un
având deosebit în această vreme, căutau să-şi explice funcţionalitatea
normală şi patologică a organismului cu ajutorul acestor ştiinţe. Ei au fost
numiţi iatromecanicişti şi această concepţie domină până în secolul XIX.
Dacă pentru secolele XVII-XVIII ideea lui Descartes “animalul e o maşină”,
reprezenta un pas uriaş pe drumul interpretării ştiinţifice a funcţiilor
organismului, comparativ cu spiritualismul medieval şi renascentist, începând
cu secolul XIX, mecanismul nu mai corespunde, nemaiputând ţine pasul cu
descoperirile moderne. Fiindcă, deşi biomedicina modernă socoteşte
organismul tot un fel de maşină (automat, autoreglabil şi autoreproductibil),
nu reduce funcţionarea acestuia exclusiv la legile fizicii, chimici, mecanicii şi
matematicii, ci pretinde o viziune născută din unitatea dialectică dintre
cantitate şi calitate. Legile calitative născute din integrarea în sistem – teoria
sistemelor a lui von Bertalanffy – mai ales cele ce se referă la integrarea în
sistem şi cunoaşterea istorică, condamnă viziunea mecanicistă ca fiind
simplistă şi unilaterală, incapabilă să explice complexitatea fenomenului vital.
Iatromecaniciştii au totuşi importanţa lor pentru că au schimbat radical
unghiul de vedere exclusiv calitativ al judecării vieţii, bolii şi morţii. Din păcate
ei au căzut în extrema cealaltă: neglijarea calităţii şi fetişizarea cantităţii. La ei
totul era măsurare (număr, grad, mărime, suprafaţă, volum, masă, durată), de
preferinţă exprimată în simbolistica matematică a vremii (algebric,
trigonometric).
Santorio-Santorio (1561-1631) fiziolog italian, şi-a construit o balanţă
uriaşă pe care şi-a pus un scaun, o masă şi un pat. El a rămas acolo zile şi
nopţi, cerând să fie permanent cântărit, înainte de masă, după dejun (fig.
145).
Tratatul său “De medicina statica” publicat în 1614 a fost denumit de
admiratori “Biblia medicinii experimentale”. El a mai construit un termometru,
apoi un “pulsilogium” bazat pe principiul pendulului, cu care urmărea
frecvenţa pulsului (strămoşul sfigmometrului), o “baie continuă” pentru uzul
bolnavilor ce făceau hidroterapie. El a introdus în medicină conceptul de
bilanţ.
Gian Alfonso Borelli (1608-1679), a fost elev a lui Galileo Galilei. În
cartea sa “De matre animalum” apărută postum la Leyden în 1685, explică
funcţionarea muşchilor şi articulaţiilor, cu precizarea pe baza inserţiilor, a
tipului de pârghie pe care tipul îl reprezintă. Deosebit de interesante sunt
explicaţiile avansate de Rooseli, asupra contracţiei musculare:”muşchii se
contractă datorită unui impuls venit din creier, pe calea nervilor”. El
avansează ideea rolului unor mediatori chimici (fig. 146).
Rene Descartes (1596-1650), nu a fost medic ci matematician.
Provenind dintr-un bunic doctor în medicină, Rene Descartes a studiat totuşi
cursuri de anatomie, fiziologie şi patologie la Poitiers, fiind interesat de: modul
de funcţionare al “maşinii animale”, cauzele care determină apariţia bolilor şi
tratamentul eficace. Deoarece principiul medical în tratament era: “clysterium
donare, postea signare, ensuita purgare” se explică adresa ironică, adesea
acuzatoare pe care Descartes o adresează medicinii în “Discours de la
methode”. El a disecat animale.
Lucrările sale: “Traite de l’Homme (tratatul despre om, 1646), “Discours
de la methode” (1637) şi “Les passions de l’ame” (1649), sunt un amestec de
iatromecanică şi animism, ultimul luat din lucrările scolastice.
Dacă în ceea ce priveşte circulaţia sângelui (deşi adept al lui Harvey)
nu are nici o realizare, în privinţa funcţionalităţii sistemului nervos, pe care o
dezbate pe larg în “Les passions de l’ame”, Descartes descrie reflexul simplu:
curgerea informaţiei e de la organul senzitiv la sistemul nervos central, apoi la
organul motor-efector. Aceste aparate sunt reluate şi în “Dioptrica” (1637) şi
în “De homine” (1662). Descartes îşi imaginează modul de realizare al
reflexului simplu (fig. 147). Imaginea unei săgeţi este recepţionată de retină.
Prin nervii optici ea ajunge în creier la glanda pineală. Aici imaginea este
preluată de spiritele animale care prin orificiul 8, intră în “lumenul nervilor”
rahidieni şi o “zbughesc” la muşchiul biceps, determinând flexia.
După Descartes, există pe lume atâtea feluri de pasiuni, câte poziţii
poate lua în spaţiu glanda pineală.

Recunoaşterea patologiei generale

Conceptul definit prin termenul neogrecesc de patologie a fost introdus

în ştiinţă de un medic renascentist: francezul Jean Fernel.
Jean Fernel (1497-1558) a început prin a studia matematica, literele,
filozofia, devenind celebru cu tratatul său “Cosmotheoria” (1528), perioadă în
care era student la medicină, pe care o termină la 33 ani. Anterior mai
scrisese şi o lucrare de geometrie: “Monalosphoerium”. Nu se ştie de ce se
va dedica numai medicinii, el scriind în 1544 “Tratat despre medicină” împărţit
în trei părţi: fiziologie (de fapt o fiziologie anatomică, deoarece funcţiile sunt
deduse din structuri), patologie şi terapeutică. În patologie este un mare
sistematician, de la el păstrându-se în medicină împărţirea bolilor în:
a). suferinţe generale ale organismului, care nu au un sediu precis
(incertae sedis) ca: febra, slăbiciunea fizică, inapetenţa;
b). suferinţe localizate la un organ sau la mai multe, dar acestea din
urmă, limitate la o anumită regiune anatomică (boli ale cavităţii bucale,
toracice, abdominale).
Theophrastus Bombastus von Hohenheim (1493-1541), cunoscut sub
numele de Paracelsus (fig. 148), a fost una din cele mai pitoreşti figuri de
medici renascenţişti. Fiu de medic, el studiază mai întâi ştiinţele naturale,
filozofia şi alchimia, începe studiul medicinii la 16 ani şi îşi ia numele de
Paracelsus după scriitorul roman Aulus Cornelius Celsus ceea ce vrea să
însemne că este mai bun sau mai presus de Celsus. A studiat medicina la
Viena şi la Florenţa practicând medicina şi devenind profesor la Basel, fiind
căutat de bolnavi din toate colţurile Europei. Când şi-a deschis cursul la
universitatea din Basel, a dat foc în mod simbolic, evident, câtorva foi copiate
după maeştrii antici, Paracelsus obişnuit să spună: “Cataramele de la pantofii
mei ştiu mai multă medicină decât Hipocrat, Galenus şi Avicena luaţi
împreună”.
Sfida ţinând cursurile în germană, deşi ştia perfect latineşte, apărea în
amfiteatru în haine de stradă, bătându-şi joc de toga pompoasă din mătase
neagră, cu boneta roşie (costumul de doctor al vremii). Infatuarea lui
Paracelsus, lăudăroşenia şi violenţa cu care îşi ataca adversarii umilindu-i, nu
era gratuită, el fiind nu numai un reputat practician, ci şi un veritabil inovator
al gândirii bio-medicale. A călătorit mult prin Franţa, Italia (Tintoretto i-a făcut
un portret), Spania, Germania, Olanda, Anglia, Turcia, Scandinavia şi după
spusele sale şi în Polonia, Ungaria şi Valahia.
Se bucură de simpatia a două mari personalităţi ale timpului: Froben
(Frobenius), celebru umanist, căruia i-a salvat membrul inferior de a fi
amputat şi Erasmus Roterdamus, pe care-l tratează prin corespondenţă.
 Îşi făcea în felul acesta duşmani peste tot, unii din ei numindu-l
“Cocafeast” şi difuzau pamflete în care se afirmă “că nu e vrednic nici să
ducă oala de noapte a lui Hipocrat, dar mi-te să păzească porcii de
experienţă ai lui Galenus”.
În acelaşi curs introductiv de la universitate el afirmă: “medicii trebuie să
cunoască diferitele boli, cărora să le înţeleagă cauzele şi simptomele, să
descrie remediile cu discernământ şi perseverenţă, conform circumstanţelor,
pentru a uşura pe cât posibil suferinţa”.
Ridicându-se împotriva antricilor, Paracelsus îşi scandalizează confraţii,
cărora el le spune: ”Iată cauza mizeriei lumii. Ştiinţa voastră se bazează pe
minciuni. Voi nu profesaţi adevărul, ci eroarea. Nu teoriile contează, ci
practica care formează un bun medic. Arta de a vindeca, bazată pe realitatea
faptelor, nu vine de la împărat, de la papă sau din universitate, ci este un dar
de la Dumnezeu”. “Barba mea ştie mai mult decât voi toţi şi decât toţi scriitorii
voştri”. “Pe mine trebuie să mă ascultaţi şi încă 20 de ani voi veţi fii discipolii
mei”.
În “Opus paraminum”, Paracelsus îşi exprimă părerile sale despre
medicină:
a). primatul experimentului (“medicina este nu numai o ştiinţă, ci şi o
artă care nu constă numai în a prepara pilule şi medicamente de toate
felurile, ci trebuie să ştii să tratezi toate procesele vitale; acestea trebuiesc
cunoscute înainte de a le putea dirija”;
b). adversitatea împotriva umoralismului; în locul celor patru umori, care
determinau în concepţia hipocratică sănătatea şi boala, Paracelsus
elaborează teoria elementelor chimice care constitue în viziunea sa baza
întregii lumi organice, fiind un precursor al chimiei medicale şi al
chimioterapiei. Conform viziunii renascentiste a echilibrului dintre
macrocosmos şi microcosmos (organismul), toate elementele ce compuneau
lucrurile ca şi toate legile macrocosmosului, se regăseau miniaturizate în
organism. Elementele din care erau compuse macro şi microcosmosul erau:
apa, aerul, pământul şi focul. Ceea ce trebuia să facă chimia era să
descopere cum ar putea fi separate unele de altele aceste elemente, să
scoată la iveală “izvorul puterilor ascunse ale lucrurilor prin determinarea
“structurii ascunse”, mai exact a unor “substanţe subtile”, nevăzute, altele
decât cele 4 elemente vizibile.
În trataul său “Viaţa lungă”, Paracelsus afirmă că metoda şi terapeutica
sa nu pot fi înţelese de majoritatea confraţilor. Tot aici afirmă că “medicul
trebuie să fie servitorul şi nu duşmanul naturii”.
Paracelsus a cules dar a şi imaginat numeroase formule analgezice
complexe (laudanumuri). A imaginat tot felul de forme medicamentoase
(tincturi, extracte, decocturi, elixiruri) şi a cerut o atentă dozare cantitativă a
medicamentelor. A iniţiat tratamentul cu mercur al sifilisului (fig. 149).
Paracelsus este, după unii, iniţiatorul medicinii spagirice (spao=separ şi
ageiro=unesc, noţiuni indrăgite foarte mult de către alchimişti).
O sinteză a principiilor medicinii spagirice ar cuprinde:
 a). anatomia esenţială (alături de ceea ce se vede în urma disecţiei e
anatomia vulgară, ar exista şi alcătuiri imposibil de pus în evidenţă: trupul
astral);
b). etiologia plurifactorială, materială dar şi mistică (cauze: astrală,
veninoasă, naturală, spirituală, divină);
c). atitudinea faţă de chimie (idolatrizare);
d). teoria semnăturilor (pe fiecare lucru există o semnătură a lui
Dumnezeu), fig. 150.
Girolamo Fracastoro (1478-1553) s-a ocupat şi de matematică, fizică,
chimie, muzică, pictură, poezie. A fost coleg la facultatea de medicină din
Padova cu celebrul medic şi astronom polonez Nicolaus Copernic.
În poemul său, “Syphilis sive morbus Gallico” descrie simptomatologia
acestei boli în faza acută. Este povestea unui păstor Syphil, care îl
apostrofează pe Apollo pentru seceta ce o provoacă şi zeul îi trimite o boală
mutilantă. Boala numită până atunci “morbus gallicus” (numită aşa de către
italieni, fiindcă epidemia s-a răspândit în Italia în timpul asediului oraşului
Napoli în anul 1494 de către anualele franceze) va primi numele de sifilis,
inspirat din poemul lui Fracastoro.
În istoria patologiei Fracostoro rămâne nemuritor prin tratatul ”De
contagione contagionis morbis et corum curratione” (Despre contagiune, boli
contagioase şi tratamentul lor),apărut la Veneţia în 1546. Ideile noi care apar
sunt:
1). gruparea bolilor după speciile pe care le afectează: umane, animale,
vegetale dar şi boli comune omului şi animalelor (actuale zoonoze);
2). Rolul aşa-numitului contagiu-viu, germeni infecţioşi pe care-i
numeşte seminţe ale bolilor (seminaria morborum); el precizează şi căile de
intrare în organism: pe gură, pe căile aeriene, direct prin piele, prin răni;
3). Definirea tipurilor de contagiu: a -prin contact direct (râie,
tuberculoză, lepră, sifilis); b -prin contact indirect (aşternut, hainele bolnavilor,
farfuriile în care au mâncat); c -contagiu la distanţă, seminţele morbide fiind
purtate la distanţă de către mijloacele de transport, vânt, apa râurilor, ca în
cazul ciumei, variolei (oamenii se infectează din crustele descoamate ale
pustulelor, oile merg cu capul în jos şi inspiră cruste cu virus variolic din praful
drumului).
Fracastro a fost şi un mare diagnostician, fiind primul care a făcut
diagnosticul diferenţial între ciumă şi tifosul exantematic.

Chirurgia renascentistă

Marea eroare a evului mediu a fost desconsiderarea chirurgilor, cărora

li se recunoştea utilitatea, erau destul de bine plătiţi, dar erau asimilaţi
bărbierilor. În ţările Europei vestice, chirurgii făceau parte până după anul
1500, din “breasla bărbierilor şi chirurgilor”. De aceea când aveau de făcut o
intervenţie mai dificilă decât luarea de sânge, punerea ventuzelor, extragerea
dinţilor, curăţirea şi pansarea rănilor, ei trebuiau să lucreze la indicaţia unui
medic universitar şi sub supravegherea acestuia. Iar dacă patologiştii
Renaşterii dădeau doar indicaţii fără să intervină în actul operator, au făcut o
serie de medici, pentru care chirurgia a fost a doua pasiune (prima fiind
anatomia).
Însuşi Andreas Vesalius a fost un chirurg de mare talent: opera curent
plăgile de război, puncţiona extrăgând puroiul din pleureziile infectate,
efectua ablaţia sânului şi cancerul mamar.
Gabriele Fallopius a fost deasemenea şi chirurg de renume, mai ales în
materie de tratare a plăgilor.
În Italia se remarcă Giovanni de Vigo (1460-1525) şi Gaspare
Tagliacozi (1546-1599). Primul a scris “Practica copiosa in arte chirurgica” şi
a introdus câteva instrumente noi, elaborând metoda de ligatură a vaselor de
sânge. Gaspare Tagliacozi, anatomist şi chirurg a ajuns profesor la Bologna.
S-a ocupat în special de grefe (autogrefe) după metoda antică indiană.
Refăcea nasul, urechile, porţiuni ale obrazului cu piele luată de pe braţ,
legând braţul în apropierea organului grefat şi asigurând legătura trofică cu
pielea de unde fusese luat.
Hyeronimus Braunschwig de origine germană, a scris în 1497 o
chirurgie în care descrie ”metoda setonului în tratamentul plăgilor:
introducerea unui mănunchi de fire de cânepă, bumbac sau alte fibre
vegetale sub piele în apropiera plăgii, ca să provoace supuraţia. O dată ce
apărea “puroiul bun”, chirurgul era sigur de vindecare (se producea un aflux
leucocitar în zonă).
Iacob Nufer în anul 1500 a efectuat o cezariană reuşită asupra propriei
soţii. fig. 151.
Dar, cel mai mare chirurg al Renaşterii a fost francezul Ambroise Pare
(1510-1590) fig. 152. Tatăl său era tâmplar de mobilă, bărbier şi valetul
seniorului de Laval, localitatea în care s-a născut Ambroise. Fratele şi un
unchi de-al său erau bărbieri-chirurgi, primul la Vitre celălalt la Paris şi ei îl
dirijează în alegerea profesiei lucrând la început împreună cu aceştia. Apoi,
eliberându-se de obligaţia de a lucra ca bărbier se consacră exclusiv studiului
chirurgiei. Obţinând titlul de intern la Hotel-Dieu, veche mănăstire care
reprezenta în aceea vreme singurul spital civil din Paris, lucrează aici trei ani,
câştigând o bogată experienţă. Deoarece el nu cunoaştea nici latina, nici
greaca, nu s-a putut înscrie la universitatea din Paris. Neputând să se
instruiască din manualele şi tratatele lui Galenus, el a fost obligat să studieze
natura aşa cum a făcut-o, înaintea lui, Hipocrat.
Pare a trăit în timpuri vitrege, cu numeroase războaie, pe care Franţa
le-a avut cu Italia, Germania, Anglia şi în timpul dezastruosului război civil
dintre catolici şi hughenoţi. Era deci normal ca un nou chirurg cum era Pare
să se angajeze în serviciul medical al armatei. În aceea vreme nu exista un
corp medical bine organizat, bărbierii-chirurgi însoţind trupele în război şi ei
trebuiau plătiţi convenabil pentru serviciile lor. Ei erau ataşati şefilor militari.
Pare începe să fie cunoscut şi în această perioadă îşi pune la punct tehnica
de ligatură arterială, metodă criticată de către Etienne Gourmelen din Paris,
căruia Pare îi răspunde prin cartea intitulată: “Apologia şi tratatul conţinând
călătoriile făcute în diverse locuri de către Ambroise Pare din Laval, consilier
şi prim chirurg al regelui”. După ce răspunde cu abilitate obiecţiilor
adversarului său, Pare nu pierde ocazia să vorbească de experienţa sa
câştigată în cursul diverselor campanii.
Pare subliniază faptul că în timp ce dr. Gourmelen se informează din
cărţi, el a învăţat pe câmpul de luptă fiind martorul cazurilor pe care le
tratează, “chirurgia se învaţă cu ochiul şi cu măna. Dumneavoastră, micul
meu maestru, nu ştiţi nimic, decât cel mult jargonul de la înălţimea catedrei”.
Pare a petrecut 30 de ani din activitatea sa în serviciul activ, din care se
retrage în anul 1559, la Paris, devenind unul din cei mai cântaţi practicieni. În
timpul lungii sale existenţe, Pare a fost medicul a patru regi: Henric al II-lea,
Francois al II-lea, Charles al IX-lea şi Henric al III-lea. Renumele lui Pare s-a
extins încă din tinereţea sa, astfel că la 13 ani după ce a fost primit ca
chirurg-bărbier, a fost admis deşi nu ştia latina, în cercul chirurgilor Colegiului
de la Saint-Coinre.
În cariera sa de medic, Pare a respins hemostaza prin cauterizare,
practicânnd ligatura vaselor. A resprins, de asemenea, tratamentul plăgilor
prin opărirea cu ulei fierbinte, dovedind că opărirea mortifică ţesuturile
împiedicând regenerarea, iar pelicula de ulei înăbuşă forţa vindecătoare,
pelicula de ulei împiedicând aerarea plăgii. Chirurgia îi datorează tratamentul
plăgilor “aerate” cu un antiseptic şi regenerant compus din gălbenuş de ou cu
apă de trandafiri (alcoolizată) şi terebentină, pansarea plăgilor cu feşe de
bumbac, reactualizarea operaţiei de buză de iepure, care fusese uitată deşi
descrisă de arabi; renunţarea la procedeul stupid de a opera hernia inghinală
după extirparea testiculului de aceea parte (el arată că ansa intestinală
hernială se poate repune în cavitatea abdominală fără a atinge funiculul sau
testiculul). A imaginat numeroase sisteme de protezare (fig. 153), inclusiv
proteze dentare. Descrie mijloace de reducere a luxaţiilor (fig. 154). A
perfecţionat metoda de versiune a fătului şi se interesa foarte mult de
metodele de îngrijire a bolnavilor. A avut intenţia să scrie o operă grandioasă
despre pestă şi a publicat un articol în care a protestat împotriva metodei
medicilor de a prescrie în pestă, pudră de mumie sau pulverizare de pudră de
con de licorn. A perfecţionat mult instrumentarul chirurgical.
CURS NR. 5-6

CHIRURGIA

În secolul XVIII are loc o adevărată revoluţie. În 1724 este legiferată

despărţirea chirurgilor de bărbieri (fig. 1) şi în acelaşi an se reorganizează colegiul
"St. Come" (Sf. Cozma) din Paris. La absolvire chirurgul era obligat să susţină o teză.
Organizarea ştiinţifică a chirurgiei începe în 1731 când la Paris ia fiinţă "Academia de
chirurgie".
JEAN LOUIS PETIT (1674-1750) arată periculozitatea metastazelor în
cancerul de sân şi tratează chirurgical mastoiditele supurate. Unul din fondatorii
Academiei de chirurgie.
PIERRE DESAULT (1738-1795) profesor la "Hotel Dieu" din Paris şi maestrul
lui Bichat şi Corvisart. Introduce şi perfecţionează cateterismul uretral.
FRANÇOIS CHOPART (1743-1795) discipol al lui Desault, este cunoscut
pentru tehnica sa de amputaţie a piciorului.
PERCIVAL POTT (1714-1788) chirurg englez, a descris tuberculoza coloanei
vertebrale.
WILLIAM HUNTER (1718-1783) , JOHN HUNTER (1728-1793) mari chirurgi
scoţieni. William, elev al lui Monro şi Douglas. A fost mamoş şi profesor de
anatomie la Academia Regală de Arte din Londra. A fondat un muzeu de anatomie.
John: chirurg celebru, a descris canalul arterei femurale; l-a avut elev pe Edward
Jenner pe care l-a încurajat în experimentarea vaccinării antivariolice.
Până la introducerea în sălile de operaţie a celor trei mari descoperiri ale
secolului XIX: anestezia (1846), sistemul antiseptic (1870) şi asepsia pasteuriană
(1893), disciplinele chirurgicale au progresat lent, în ciuda fanteziei chirurgilor de a
inventa noi tehnici chirurgicale. Se poate vorbi de o epocă "eroică" în primii 50 de ani
ai secolului XIX, când orice intervenţie chirurgicală reprezenta un mare risc şi de o
epocă de progres după introducerea anesteziei şi antisepsiei.

ANESTEZIA

- A. anestezia generală
1. CRAWFORD LONG: martie 1842 anestezie cu eter pentru o extracţie dentară
(efectul anestezic al eterului fusese arătat de către Paracelsus);
2. HORACE WELLS decembrie 1844: anestezie generală cu protoxid de azot (gaz
ilariant, fig. 3);
3 . WILLIAM THOMAS MORTON (fig.4 ), 1819-1868, octombrie 1846 - narcoză cu
eter la Boston;
4. JAMES YOUNG SIMPSON în 1857, prima anestezie cu cloroform;
5. JOHANN FERDINAND HEYFELDER anestezia cu clorură de etil (Kelen)
- B. Anestezia locală
1. CARL KOLLER (1857-1944): instilatie conjunctivală cu cocaină în operaţiile
oftalmologice (1884);
2. WILLIAM STEWARD HALSTED (1852-1922) pune la punct metodologia
anesteziei locale.
- C. Rahianestezia
1. HEINRICH WUINCKE în 1891: prima puncţie rahidiană;
2. AUGUST KARL BIER. 1899- prima rahianestezie în scopul efectuării unei operaţii.

1
 Sistemul antiseptic. Infecţia postopratorie era riscul cel mai mare după o
intervenţie chirurgicală (în special în chirurgia abdominală şi toracică). Pentru
evitarea riscului infecţiei, chirurgii operau cu o repeziciune uimitoare.
N. I. PIROGOV (1810-1840) era vestit pentru operaţiile sale "fulger"
(amputaţie de gambă cu hemostază perfectă numai în câteva minute, după care
pansa plaga ca s-o ferească de "miasmele morbigene");
CH. G. SEDILLOT (1804-1883) face în 1846 prima operaţie pe stomac (ulcer);
SEMMELWEISZ IGNAZ recomandă în 1861, dezinfecţia mâinilor chirurgilor cu
clorură de var (maternităţile erau supranumite "anticamerele morţii");
JOSEPH LISTER (1827-1912) chirurg din Edinburg, este socotit părintele
antisepsiei: folosea fenolul ca dezinfectant al pielii, instrumentelor şi mâinilor
operatorilor. În decurs de 2 ani (1867-1869) din 430 pacienţi care au suferit
amputaţii, 340 au fost salvaţi (79%).
În chirurgia românească metoda antiseptică a fost introdusă de Constantin
Dumitrescu - Severeanu (1840-1930) în anul 1897. Tot el a făcut şi prima
rahianestezie în 1900.
Asepsia pasteuriană. Metoda lui Lister era doar un sistem curativ. Important
era de a preveni infecţia, existând germeni rezistenţi la fenol. Pasteur este cel care
recomandă ca instrumentarul chirurgical şi pansamentele să fie sterilizate la 110-
112°C timp de o oră = asepsia. Combinată cu curăţenia desăvârşită a sălii de
operaţie, cu spălarea îndelungată cu săpun şi cu peria a mâinilor operatorilor,
metoda a dat rezultate.
PIERRE DELBET (1861-1957) efectuează la 30 mai 1893 la Paris, prima
operaţie aseptică. Punându-se la punct anestezia şi asepsia se realizează intervenţii
chirurgicale.
J. E. PEAN în 1879 la Paris face prima pilorectomie pentru cancer gastric, în
1882 LANGENBECK în Germania execută colecistectomii, iar în 1886 MORTON
apendicectomii;
GUILLAUME DUPUYTREN (1777-1835); retracţia aponevrozei palmare,
fractura antebraţului, peroneului, ligatura arterei iliace externe - folosea "şocul psihic";
DOMINIQUE JEAN LARREY (1766 - 1842). Napoleon despre Larrey:"este cel
mai virtuos om pe care-l cunosc". În campania din 1812 din Rusia, a efectuat
personal aproximativ 200 amputaţii în 24 ore (fig.5);
ASTLEY COOPER (1768-1841): hernia care-i poartă numele;
CHARLES BELL (1774-1842) era şi neurofiziolog (rădăcinile nervilor
rahidieni) şi Joseph Bell, prieten cu Conan Doyle;
JAMES PAGET (1818-1862) şi patolog: boala Paget (ca dismetabolie calcică,
cu deformarea oaselor), a descoperit chiştii de trichinella spiralis din muşchi;
WILLIAM FERGUSON (1808-1877) a inventat şi instrumente chirurgicale.
"Du-te la Paget ca să-ţi spună ce ai şi la Ferguson ca să te opereze".
ROBERT LISTON (1794-1847) a introdus anestezia cu eter în Anglia şi s-a
ocupat mai ales de chirurgia tumorilor;
WILLIAM BEAUMONT (1785-1853) american, la 6 iunie 1822 realizează
prima fistulă gastrică permanentă - naşterea gastroenterologiei moderne;
THEODOR BILROTH (1829-1894) Viena "şi Zurich: tehnici chirurgicale pe
faringe, laringe, stomac, intestine, căi biliare;
RICHARD von VOLKMANN (1830-1894): în 1878 efectuează prima operaţie
de carcinom al rectului;
FRIEDERICH DANIEL von RECKLINGHAUSEN (1833-1910): Königsberg,
Wurtzburg, Strassbourg (prof. de anatomie patologică). A descris: neurofibromatoza
(constând din apariţia unor tumorete de-a lungul nervilor cutanaţi), boala

2
Recklinghausen (osteită fibroasă generalizată). A efectuat prima ablaţie în
paratireopatia chistică.
THEODOR KOCHER (1841 - 1917) elveţian, a realizat prima
enteroanastomoză, procedeul de reducere a luxaţiei humerale, a construit sonda şi
pensa cu dinţi care-i poartă numele;
J. MARION SIMS (1813-1883) din S.U.A.: operator abil (printre primii care
operează retroversia uterină şi tumori craniene) dar şi un inventator: depărtătoarele
vaginale Sims, speculum-ul vaginal Sims.
În secolul XX se adaugă noi achiziţii care facilitează intervenţiile
chirurgicale: radiodiagnosticul şi transfuzia de sânge. După descoperirea razelor X
de către RÖNTGEN, americanul WALTER CANON a introdus în 1897 - 1900
substanţele de contrast: mixturile de bismut şi bariu.
Francezul JEAN BAPTISTE DENIS (1620-1704), fig.6, a transfuzat sânge,
fără accidente, de la miel la un nebun furios;
În 1901 KARL LANDSTEINER (1868-1943) la Viena a descoperit grupele
sanguine (sistemul ABO). Nobel în 1930. Factorul Rh.
OTTENBERG crează tehnici de testare a grupei sanguine şi grupa 0 o
defineşte donator universal;
ERNST von BERGMANN 1882 efectuează ligatura venei femurale;
WILLIAM HALSTED 1909 ligaturează artera subclavie în prima porţiune;
ALEXIS CARREL (francez), în 1912 este laureat Nobel pentru faimoasele lui
suturi vasculare şi transplante de porţiuni arteriale şi venoase;
ALFRED BLALOCK, american, operează cu succes în 1944 o tetralogie
Fallot;
BAYLEI operează stenoza aortică în 1959.
Un pas mare în chirurgia cardio-vasculară s-a făcut după inventarea dispozitivelor de
circulaţie extracorporeală şi prin tehnicile de operaţii pe cord deschis sub hipotermie.
Aceasta a permis accesul în interiorul cavităţilor inimii, efectuarea de ablaţii sau
protezări.
Protezele valvulare : mecanice (durabilitate mare, performanţe hemodinamice
bune) şi bioproteze (avantajul unei foarte slabe trombogenităţi). Plasarea primei
bioproteze (mitrală): Starr.
Spitalul Groote-Schuur din Capetown - CRISTIAN BARNARD 1967,
efectuează prima grefă cardiacă.
Valve din pericard de viţel: IONESCU-SHILEY în Anglia.
Prima operaţie pe cord deschis: România, 1950 Nicolae Hortolomei (Dan
Setlacek, Tiberiu Ghiţescu, I. Buşu, Marian lonescu).
Chirurgia sistemului nervos (craniană) debutează în jurul anului 1850,
avându-l ca iniţiator pe PAUL BROCA (1824-1880) care operează un abces
cerebral.
H. BENNETI şi RICKMANN GODLEE 1884, fac prima extirpare a unei tumori
cerebrale;
VICTOR HORSLEY (american) (1857-1916), reuşeşte în 1887 să extirpe o
tumoră ce compresa măduva spinării. Tot el este iniţiatorul, împreună cu CLARKE, al
metodei neurochirurgiei stereotaxice (fig.7);
Perioada neurochirurgiei moderne începe cu HARVEY CUSHING (1869-
1939): elev al lui Horsley; întemeiază prima clinică de neurochirurgie la Boston
(mortalitatea pacienţilor era de doar 10% faţă de 80-90% în perioada 1890-1910);
WALTER DANDY (1886-1946) în 1918 efectuează prima ventriculografie
(pneumoencefalografia se face mai uşor prin puncţie rahidiană şi nu direct cerebrală;

3
 ANTONIU CAETANO de ABREU EGAZ MONIZ (1874-1955), neurochirurg
portughez, realizează, folosind substanţele de contrast, prima arteriografie la omul
viu. Premiul Nobel în 1949 pentru leucotomia în psihoze.
În România: Dimitrie Bagdasar (1893-1946), creatorul neurochirurgiei
româneşti, elev al lui Cushing (la care a fost recomandat de către N. Paulescu,
Cushing folosind o metodă operatorie pentru hipofiză publicată de Paulescu.

UROLOGIA

Transplantul renal : abia după 1950, când EMILE HOLMAN emite teoria
anticorpilor antigrefă, confirmată prin lucrările imunologilor Mac FARLAN BURNET
(Australia) şi PETER MEDWAR (Anglia), pentru care au primit premiul Nobel în
1960. Prima încercare de transplant renal: JEAN HAMBURGER, unul din creatorii
nefrologiei, la spitalul Necker din Paris. Primul transplant renal reuşit: 1954 la Boston.
Introducerea litotomului (1800), fig.8.

ORTOPEDIA

Îl are promotor pe NICOLAS ANDRE, care publică în 1741 la Paris

”L’Orthopedie";
Apariţia otelurilor inoxidabile 1888 - plăci metalice şi şuruburi pentru
osteosinteză (GLUCK, LANG, LAMBOTTE);
ERICH LEXER 1908 reuşeşte să transplanteze articulaţia genunchiului de la o
persoană la alta;
Folosirea vitalium-ului (aliaj de cobalt, crom, molibden) sub formă de sârmă
(1941: VENABLE şi STUCK) în osteosinteze;
FREMAN îl foloseşte încă din 1928 pentru corectarea defectelor mandibulei şi
în operaţii asupra epifizelor humerusului; în 1930, SMITH-PETERSEN, ortoped la
Boston, îl foloseşte ca material de interpoziţie în artroplastii;
H. CARNEY 1940, foloseşte tantalul în înlocuiri osoase craniene şi ca material
de interpoziţie în artroplastii;
JACQUES REVERDIN este primul care foloseşte masele plastice în chirurgia
ortopedică. În deceniile 3-4 ale secolului nostru: bachelita, alcoolul polivinilic,
polietilenul, plexiglasul;
A.N.FILATOV şi I.M. GOLOVIN 1950: biocuie şi biotije, din sângele uman şi al
animalelor (fibrine);
A. FIRICĂ. autorul "cuielor elastice" în ortopedie;
MISTER şi BARR, la Boston 1934, efectuează prima intervenţie pentru hernia
de disc;
Maestru al rtopediei româneşti: lexandru Rădulescu (O. Medrea,Denischi,
Troianescu, Climescu, CI. Baciu, Antonescu).

OBSTETRICA Şl GINECOLOGIA

JAMES YOUNG SIMPSON şi J. MARION SIMS.

Introducerea forcepsului de către SMEILLE în 1820, fig. 9.

4
 IGNAZ SEMMELWEIS (1818-1865), medic ungur, a reuşit să scadă febra
puerperală în sala de maternitate, graţie introducerii metodelor antisepticele ale lui
Lister şi Pasteur (de la 12,24% la 3,04% şi chiar'1,27%);
OLIVER WENDELL HOLMES (1809-1894) ginecolog la Boston, este primul
care a creat termenul de anestezie pentru a desemna narcoza. Are aceleaşi
convingeri în privinţa febrei puerperale (recomandă şi spălarea pe mâini a medicului).
Boala canceroasă a sferei genitale: foarte diversificată.
Noi specialităţi: ginecologia endocrinologică, oncologică, urologică.
Cancerul de sân: chiar 1/10.
Obstetricienii se confruntă şi cu schimbări fenotipice importante: o virilizare a
femeilor (ele fac sport, anumite munci fizice), indicaţiile de cezariană sunt foarte
frecvente.
Indisolubila legătură cu virusulogia (avorturi şi malformaţii produse de virusuri),
imunologie (boala hemolitică a n.n.), pediatrie, la graniţă fiind constituită
neonatologia.
Români: Eugen Aburel, Nicolae Gheorghiu, Mircea Constantinescu, Dan
Alessandrescu, Panait Sârbu, V. Luca.

OFTALMOLOGIA

În 1852 HERMAN von HELMHOLTZ introduce oftalmoscopul, iar ALBERCHT von

GRAEFE studiază intens fundul de ochi.
La sfârşitul secolului XIX: Skiascopia, care diagnostica viciile de refracţie ale ochiului.
ALLVAR GULLSTRAND. 1911 premiul Nobel pentru inventarea lămpii cu fantă, fig.
10.
KARL KOLLER: extragerea cristalinului.
Oftalmologia românească începe cu Nicolae Manolescu (1850-1910). Alţi oftalmologi:
Gh. Stănculescu, D. Manolescu, D. Mihail, P Vancea, M. Olteanu.

OTORINOLARINGOLOGIA

Aspectul său chirurgical apare pregnant după 1850, când se dezvoltă

explorările şi intervenţiile operatorii.
Manuel Garcia: 1855 laringoscopia indirectă.
Alfred Kirstein (1863-1922): laringoscopie, bronhoscopia, traheoscopia cu tub
drept rigid în 1898, fig. 11.
1873: Theodor Bilroth face prima laringectomie în cancer.
1923: Samuel Rosen (New York) foloseşte microscopul în chirurgia O.R.L.
Zollnerşi Wulstein: tehnici de timpanoplastie.
România: Eugen Felix, Alexandru Costiniu, Virgil Racoveanu, Ştefan Gîrbea,
Gh. Costinescu, Dorin Hociotă.

Chirurgi români
George Assaky (1855-1899): sutura nervilor la distanţă (premieră europeană);
Constantin Dimitrescu Severeanu (1840-1930): radiodiagnosticul în România (1897),
prima rahianestezie (1900), primele laparotomii (1901).
Thoma lonescu (1860-1926): rahianestezia "înaltă" (metodă introdusă în
chirurgia mondială), chirurgia simpaticului cervical de rezecţie gastrică în ulcer,
rezecţie de rect în cancer.

5
 Elevii săi: Amza Jianu, lacob lacobovici (creatorul şcolii de chirurgie din Cluj),
Victor Gamoiu, Traian Nasta, Nicolae Hortolomei, Dimitrie Bagadasar.
Ernest Juvara (1870-1933) elev al lui Farabeuf, Poirier: procedeul pentru
talus-valgus, tratamentul prolapsului rectal (Delorme-Juvara), pleurotomia cu rezecţia
costală sub lambou (pentru a evita pneumotoraxul post-operator). Este autorul celei
mai întinse grefe osoase practicată între 1910-1920 în tratamentul cancerului osos
(osteosarcom al genunchiului). Elevi: Ion Făgărăşanu, Al. Cosăcescu.

MEDICINA LEGALĂ

Termen introdus de Paolo Zacchia (1584-1659) medic şi jurist, în tratatul său:

"Questiones Medico-Legales" (10 volume). A fost medic al papei Inocenţiu al XX-lea.
Ca disciplină de sine stătătoare: la sfârşitul secolului XIX datorită unor
personalită.ştiinţifice: Mateo Jose Orfila (1787-1857), Tardieu, Lacassagne,
Brouardel.
A Eduard von Hoffman (1837-1897) atlas celebru de medicină legală.
Cesare Lombroso (1836-1909), legist şi psihiatru, autorul teoriilor despre "criminalul
înnăscut, prostituată înnăscută".
România. învăţământul medicinei legale s-a introdus pe vremea lui Davila (1857).
Fondatorii medicinii legale: Mina şi Nicolae Minovici. Mina Minovici a fost elevul lui
Brouarde la Paris şi a înfiinţat în 1892 la Bucureşti unul din cele mai moderne
institute de medicină legală din Europa.

MEDICINA INTERNĂ

Thomas Sydenham (1624-1689) era împotriva rivalului său în clientelă,

Thomas Willis (experimentator abil: secţionarea nervului vag la câine duce la
tahicardie). Sydenham a descris coreea (care-i poartă numele), a făcut diagnosticul
diferenţial dintre diabetul zaharat şi cel insipid, deosebea artrita reumatoidă de cea
gutoasă, a introdus în clinică preparatele de opiu (laudanum).
Herman Boerhave (1668-1738) dn Leyda, generalizează în clinici uzul
termometrului. Foarte cunoscut în Europa.
Bernardino Ramazzini (1633-1717) este pionierul studiilor de medicină a
profesiilor (42 profesii).
În secolul XVII se aplică un tratament cu adevărat etiologic.
"Pulbere a contesei" (pulberea de KINA-KINA, un arbore din Peru, chinconă,
pulberea iezuiţilor), conţinea chinină, extrem de eficace în malarie. S-au vindecat:
Ludovic al XVI-lea, cardinalul Mazarin, Carol Quintul, mareşalul de Rochefort.
În primele 2-3 decenii ale secolului XIX specialităţile medicale nu se
conturaseră încă. În general existau doar două categorii distincte de practicieni:
interniştii şi chirurgii (la care se poate adăuga totuşi o a treia: psihiatrii). Primii făceau
de toate: boli interne propriu-zise (digestive, cardiologie, nefrologie), dar şi patologie
infecto-contagioasă, pediatrie, dermatologie, neurologie.
Diagnosticul se bazează după 1800 pe informaţii aduse de examenul clinic,
diagnosticul de laborator (biochimic, hematologic, microbiologic şi histopatologic),
leziunile relevate la autopsie şi pe probele unui eventual diagnostic terapeutic.
Percutia a fost inventată în 1761 de către medicul vienez Leopold
Auenbrugger (1722-1801) şi metoda este popularizată abia în anul 1808 de celebrul
cardiolog francez Jean Nicolas Corvisart (1755-1821).

6
 Auscultaţia a fost inventată de medicul francez Rene Theophille Laennec
(1781-1826) în 1816. Tratatele sale "De I' auscultation mediate dans le traitement
des maladies des poumons et du coeur" (Paris 1819) şi "Traite de l'auscultation
mediate" (Paris 1826) sunt socotite drept actul de naştere al clinicii medicale
moderne. Tot lui îi datorăm primul studiu asupra cirozei atrofice a ficatului (ciroza
Laennec). A inventat şi construit primele stetoscoape din lemn, fig. 12.
Adolf Kussmaul (1822-1902) descrie în 1866 periarterita nodoasă, iar în 1873
tabloul paraliziei bulbare progresive şi precizează semnele comei diabetice cu
acetonurie. Descrie pulsul paradoxal şi tipul de respiraţie care-i poartă numele.
Anton Biermer (1827-1892) descrie anemia pernicioasă. '
Pierre Potain, (1829-1901), cardiolog, este inventator de instrumente
medicale:tensiometrul (fig. 13), pipetă pentru hematologie, instrumentul pentru
aspiraţia lichidului toracic.
Jean Baptiste Boillaud (1796-1881) neurofiziolog. Descrie "zgomotul de
galop" al inimii (1847) întâlnit în miocardo-pericarditele infecţioase, "zgomotul
diavolului", (suflu ce se poate auzi pe venele jugulare), avansează ideea naturii
reumatismale a unor cardiopatii valvulare;
Richard Bright (1781-1858) deosebeşte nefrita de origine cardiacă de cea de
origine renală;
Thomas Adisson (1795-1860) descrie insuficienţa cortico-suprarenaliană în
1855, după ce în 1849 descrisese anemia pernicioasă;
James Parkinson (1755-1824) descrie boala care-i poartă numele;
Thomas Hodgkin (1798-1866) descrie limfogranulomatoza malignă;
John Cheyne (1777-1836) şi William Stokes (1804-1878) descriu tipul de
respiraţie care le poartă numele. Stokes perfecţionează şi stetoscopul şi împreună cu
Robert Adam (1791-1875) descrie boala care le poartă numele.
Robert James Graves (1796-1853) descrie în 1835 guşa exoftalmică;
Dominic John Corrigan (1802-1880) descrie tabloul semiologic al insuficienţei
aortice,cu descrierea suflului diastolic caracteristic. El este socotit un precursor al
cardiologiei şi pentru descrierea pulsului care-i poartă numele, pe care l-a numit
"pulsul arterelor neumplute";
Oskar Minkowski (1858-1931) şi Joseph von Mering (1849-1908) sunt cei
care provoacă diabetul zaharat prin pancreatectomie la câine (1889);
Sclpione Riva-Rocci (1863-1936) inventează sfigmometrul cu mercur.
Infarctul miocardic acut a fost descris pentru prima oară în 1896 de către un tânăr
absolvent parizian, R. Marie în teza sa de doctorat: "L’infarctus de Myocarde et ses
consequences", iar modificările EKG din infarct în 1920 de către Pardee.
La om, prima măsurare a tensiunii arteriale a fost făcută în 1856 de către
Jules Faivre la Lyon, cu ajutorul aparatului Poisseuille (un tub de sticlă în formă de
U). El a apreciat valoarea presiunii sistolice la 120 mmHg.
Medicul rus N. Kortov a unit tehnica cu ascultaţia prin stetoscop (1905);
Gastroscopia a fost introdusă de Felix Moutier, iar germanul Rudolf
Schindler, care introduce gastroscopul semiflexibil, este considerat părintele
gastroendoscopiei;
În 1925 HAAS realizează prima hemodializă la om (rinichi artificial);
Români
Nicolae Kalinderu (1835-1902); Ion Manu-Muscel (1862-1938) a introdus la noi
radiodiagnosticul;
DANIEL DANIELOPOLU (1884-1955) creator în domeniul medicinii interne,
mai ales în terapeutică: rolul cercului reflex vicios în patogeneza unor boli (angina
pectorală), a inventat metoda viscerografică pentru studiul tubului digestiv, care a fost
preluată la Paris de H. Vacquez; a preconizat tratamente prin intervenţii chirurgicale

7
 în angina pectorală (neurotomia suprastelară) şi în hipertonia arterială
(splahnicosolarectomie);
luliu Haţieganu (1885-1959) a întemeiat şcoala de medicină internă la Cluj. A
descris: hepatita septică lentă, anemiile hipercrome din endocardite. Elevi: O. Fodor,
Şt. Hărăgus, A. Moga.
Ion Enescu (1881-1972) întemeietorul medicnii interne la laşi.

ENDOCRINOLOGIA

Ca ramură a medicinii interne, endocrinologia cunoaşte din 1855 şi până în

prezent 3 etape de dezvoltare:
1. Etapa anatomo-clinică (1855-1930). Thomas Addison în 1855 descoperă
insuficienţa cronică a suprarenalei; 1877; Lancereaux descrie diabetul zaharat, ca
urmare a pancreatitei cronice; Pierre Marie descrie în 1886 acromegalia: Joseph
Babinski şi Alfred Frolich în 1900 descriu sindromul adipozo-genital;
2. Etapa hormonală (1896 si până în prezent). Sharppey Schaffer şi G. Oliver izolează
în 1896 vasopresina; Takamine şi Aldrich în 1901 izolează adrenalina; Dale în 1906
izolează ocitocina; Kendall în 1914 izolează tiroxina; pancreina-insulina (Paulescu,
Banting, Best 1922) etapa hormonală dezvăluie prin studii experimentale şi clinice,
legătura indisolubilă, etipatogenică între bolile endocrine şi hormoni (hormao = a
excita, introdus în ştiinţă de Bayliss şi Starling), important: reuşita sintezei unor
hormoni; adrenalina = Stolz (1904) , tiroxina (Harrington şi Barger 1927), insulina
(Katzoyannis 1964).
3. Etapa sistemică-integrativă (după 1930) (interferând cu precedenta) presupune
existenţa unui sistem neuro-endocrin, în sensul că activitatea endocrină este puternic
interconectată cu cea a sistemului nervos. Mai mult, din 1930 Gr. T. Popa şi Fielding
pun în evidenţă faptul că sistemul nervos secretă hormoni: neuroendocrinologia.
Români. Constantin C.I. Parhon (1874-1969), elev al lui Gh. Marinescu. Tratatul:
"Les secretions internes", Paris 1909, împreună cu M. Goldstein; întemeietorul
geronto-geriatriei (biomedicina vârstei a III-a). Elevi: St. Milcu, Ana Aslan, C.
Dumitrache, N. Simionescu. Se dezvoltă antropologia (Şt. Milcu, Victor Sahleanu) şi
genetica medicală (C. Maximilian).

NEUROLOGIA

Rădăcinile neurologiei moderne se află în:

a. observaţii anatomo-clinice (concluzii extrase din confruntarea simtomelor unor boli
neurologice cu leziunile descoperite la autopsie);
b. fiziologia nervoasă (experimentatorii s-au ocupat cu diferite ablaţii, excitaţii, potenţiale
evocate);
c. cunoaşterea microstructurii (histologia, citologia) sistemului nervos;
d. precizările etiopatogenice: în neurologie au pătruns impetuos cunoştinţe din alte
ramuri medicale: microbiologie şi virusologie, (neuroinfecţiile), din genetică (boli
ereditare cu manifestări neuro-psihice), din endocrinologie, din bolile metabolice
(diferite degenerări ale substanţei nervoase).
În neurologia secolului XIX s-au confruntat două doctrine: localizaţionismul
(impunea ideea unei localizări stricte în creier a tuturor funcţiilor senzitive, motorii şi
vegetative) şi echipotenţionalismul (impunea ideea conform căreia toate părţile
creierului participă în mod egal la realizarea funcţiilor senzitive, motorii şi vegetative);
Clinica neurologică (neuropatologia) era săracă în cunoştinţe. Lipseau:
- definirea entităţilor morbide prin metoda anatomo-clinică;

8
- diagnosticul diferenţial;
- sistematizarea judicioasă a bolilor neurologice. Acestea sunt lămurite de către
şcoala de la Salpetriere din Paris, care a format clinicieni-experimentatori, printre
care şi Gh. Marinescu.
Jean Marie Charcot (1825-1893): sistematizează atrofiile musculare; împreună
cu elevul Pierre Marie, descrie în 1882 boala care-i poartă numele (tot o atrofie
musculară progresivă); împreună cu Alfred Vulpian (1826-1887) face diferenţa între
tremurăturile din Parkinson şi cele din scleroza în plăci (care apar în mişcările
voluntare); studiază monoplegiile, precizând locul leziunii în creier; în psihiatrie este
adeptul umanizării asistenţei medicale, a studiat eficienţa terapeutică a hipnotismului,
a studiat isteria, simulanţii, exhibiţioniştii. Elevi: Joseph Babinski (1857-1932), Pierre
Marie, Gh. Marinescu.
În neurologie, în secolul XX se realizează: clasificarea-sistematizarea bolilor
nervoase după etiopatogenie (endogeniştii şi exogeniştii),iar diagnosticul a câştigat
prin adăugarea la reperele clinice a probelor biochimice şi prin perfecţionarea
continuă a mijloacelor de investigaţie (după introducerea EEG : Hans Berger la Iena
1929 şi a stereoelectroencefalografiei în 1965).
Gheorghe Marinescu (1863-1938): fondatorul şcolii româneşti de neurologie,
elev al lui Babeş, Charcot. În 1909 publică la Paris "La cellule nerveuse", mult timp
socotită cartea de căpătâi a neurologilor. Specialist în: acromegalie, isterie, tabes,
encefalită. A realizat primul film medical (mersul unui tabetic). Elevi: C.I.Parhon , Ion
Minea (Cluj), Nicolae lonescu-Şişeşti, State Drăgănescu, Oscar Sager, Arthur
Kreindler.

PSIHIATRIA

În secolul XVII evoluează de la o practică primitivă la o specialitate medicală.

Persecutaţi în secolele anterioare, în anul 1680 în Franţa se dă un decret de
toleranţă faţă de bolnavii mintal, abolirea pedepsei cu moartea. Anumiţi medici vor
încerca să-i calmeze pe nebunii furioşi înlocuindu-le sângele otrăvit de demoni cu
sânge de fiinţe nevinovate (miel); în acest scop medicul parizian Jean Baptiste Denis
(1620-1704) a practicat prima transfuzie de sânge miel-om.
În secolul XIX psihiatria evoluează de la "atitudinea poliţienească" la ştiinţă.
Complexul de la Salpetriere, creat în 1656 ca puşcărie şi ospiciu, adăpostea la
începutul secolului trecut aproximativ 7-8000 de bolnavi. Cei agitaţi erau ţinuţi în
lanţuri, iar terapia constă în bătăi şi jeturi cu apă îngheţată.
Englezul William Tuke (1732-1822) lansează în 1792 apelul "fără violenţă
corporală" (blândeţe faţă de bolnavi).
Philippe Pinel (1745-1826), psihiatru francez, cel mai ilustru clinician,
reformează tratamentul bolnavilor psihici "înlăturând" lanţurile. Face o clasificare a
psihozelor: manie, melancolie, demenţă şi idioţie în tratatul "Nosographie
philosophique".
Şcoala franceză de psihiatrie descrie paralizia general progresivă-P.G.P.
(Antoine Bayle) şi delirurile: de persecuţie, grandoare, de circulaţie.
În secolul XIX în explicarea cauzelor maladiilor psihice s-au înfruntat două
curente: etiologia spiritualistă (cauzele ţin exclusiv de spirit, metafizice) şi etiologia
organică (simptomele sunt consecinţa unor tulburări de metabolism, tare ereditare
organice, boli infecţioase, intoxicaţii). Cel care a fundamentat clinic acestă concepţie
este Bayle.
În 1857 Benoit Augustin Morel (1809-1873) pune bazele teoriei
degenerescenţei, inspirată din realităţile anatomo-clinice şi bazată pe teoriile asupra
eredităţii patologice.

9
 În secolul nostru, teoria bazată pe nosologie, cunoaşte psihanaliza, legată de
numele lui Sigmund Freud (1856-1938), care în cartea sa „Ştiinţa viselor" arată
legătura indisolubilă dintre subconştient şi conştient, iniţiind cu această ocazie
aplicarea psihanalizei în diagnosticul şi terapia unor boli psihice.
Terapia psihiatrică preconizată de Freud se caracterizează prin:
a. catharsis (eliberarea prin mărturisire);
b. aducerea la "suprafaţă" în conştiinţă, a materialului refulat şi transferul acestuia
asupra medicului psihanalist, care oferă bolnavului o restructurare a personalităţii,
printr-o maturizare a ei, un antrenament cu care el să facă faţă efectului distructiv al
frustraţiei. Psihanaliza a fost ulterior modificată, optimizată de către mari psihanalişti-
teoreticieni: austriacul Alfred Adler (1870-1932) şi americanul C.G. Jung. O
revoluţie în terapia psihiatrică a constituit-o introducerea unor droguri psihotrope:
sinteza clorpromazinei (Charpentier 1950), derivaţie de fenotiazonă, droguri din
Rauwolfia etc.

Pediatria

În secolul XX s-au urmărit pe de o parte aprofundarea etiopatogeniei unor boli ale

copilăriei ,pe de altă parte protejarea copilului (imunologică, socială). În 1892
Behring introduce vaccinul antidifteric, iar în 1924 B.C.G.-ul. După 1902 Teixeira de
Mattos face studii "babeure"-ului punând bazele dieteticii infatile.
În România, începuturile pediatriei: Alexandru Boicescu (1853-1893) care a
publicat în 1892 Lecţiuni de clinică infantilă şi fapte clinice". Creatorul pediatriei
româneşti este socotit însă Mihail Manicatide (1867-1954) care a studiat tulburările
acute de digestie şi bolile infecto-contagiaose ale copilăriei.
Elevi: Ion Nicolau, Titu Gane, Alfred Rusescu, Emil Hurmuzache.

DERMATOVENEROLOGIA

Până la 1900, dermatologia avea două direcţii principale de cercetare:

a. stabilirea şi caracterizarea bolilor pielii şi mucoaselor (entităţi morbide, sistematizarea
pe criterii simptomatologice şi patologice);
b. precizări etiologice. La acestea se mai adaugă în secolul XX: biopatologia pielii şi
mucoaselor.
Armauer Hansen (1841-1912) norvegian, descrie bacilul leprei (1868) dar nu
reuşeşte să-l izoleze (să-l cultive).
Raymond Saboureaud (1854-1938), elev al lui Pasteur, face un vast studiu al
paraziţilor criptogamici ai pielii şi mucoaselor şi realizează cunoscutul mediu pentru
ciuperci microscopice.
Două mari descoperiri ale secolului XX: hipersensibilitatea de tip imediat şi
întârziat (anafilaxia şi alergia) şi determinările cutanate din stress.
În România: Alexandru Marcovici (1835-1886), Victor Babeş, autor al unor
cercetări asupra leprei, Mihail Petrini Galatz (1846-1926).
Ştefan Nicolau (1874-1970), elev al lui Fournier şi Brocq (în Franţa) şi Joseph
Jadassohn (Germania): distribuţia lipidelor în piele, regenerarea celulelor foliculare
din leucemii, dermatita liveloidă şi gangrenoasă Nicolau (care apărea ca urmare a
injectării intramusculare a bismutului), exantemul exfoliant generalizat Nicolau. În
neurologie a studiat sifilisul, ulcerul cronic limfogranulomatos.
Elevi: Scarlat Longhin, Coriolan Tătaru, I. Mironescu.

10
RADIOLOGIA

Radiodiagnosticul şi radioterapia
Proprietatea razelor X de a pune în evidenţă structuri ascunse, inaccesibile
examenului clinic (schelet,organe splahnice etc.) a fost descoperită întâmplător în
1895 de fizicianul german Wilhem Conrad Roentgen (1845-1923), profesor la
Universitatea din Wurtzburg. Interpunându-şi mâna în fascicolul de raze X, el şi-a
văzut uimit scheletul respectivei mâini. A radiografiat apoi şi mâna soţiei sale.
La numai trei luni, fizicianul francez Henri Becquerel a descoperit fenomenul
radioactivităţii naturale. Doi ani mai târziu, în 1897, Pierre Curie şi soţia sa, poloneza
Maria Sklodowska-Curie a descoperit elementul radium, primul utilizat în
combaterea bolii canceroase (1921-primul tub de radioterapie de 200kV).
De remarcat că la numai o lună de la descoperirea lui Roentgen, în decembrie
1895, fizicianul român Dragomir Hurmuzescu (1865-1954) lucrând la Paris
împreună cu prof. Louis Benoist, a descoperit una din proprietăţile importante ale
razelor X: el pune în evidenţă proprietatea razelor X de a descărca corpurile
electrizate, prin ionizarea aerului înconjurător.
Până la apariţia ecranelor de protecţie din plumb,numeroşi radiologi au căzut
victime ale iradierii. Printre ei, şi câţiva din primii radiologi români, profesorii Dimitrie
Gerota (1867-1939), Emil Radu (1887-1950) de la laşi, Dimitrie Negru (1883-1955)
creatorul primului institut de radiologie din România (Cluj, 1921), dr. Cornelia Moga
(1885-1962) de la Arad ş.a.
Între primii oncoradioterapeuţi români se numără şi dr. Ion Jovin (1897-1994).

GENETICA Şl EREDOPATOLOGIA

Genetica celulară ia naştere în 1902, când americanul W. Bateson (1857-1917)

introduce noţiunea de genă (geno = a da naştere).
Thomas Hunt Morgan (1866-1945) din Columbia University, pune bazele
transmiterii eredităţii (Nobel 1933). '
Genetica moleculară: evoluează după 1945, pe patru planuri:
a. structura biochimică a materialului ereditar;
b. definirea conceptului de genă;
c. biosinteza proteinelor şi reglarea genetică a acestui proces;
d. tehnologia ADN recombinat (ingineria genetică).
În 1953 este descoperită compoziţia ADN de către J.D.Watson (USA) şi
F.H.C.Crick (Anglia) confirmată prin difracţia cu raze X de către M. Wilkins (Anglia).
Toţi trei au primit premiul Nobel în 1962.
În 1955 Benzer (USA) demonstrează că activitatea unei gene se traduce prin
sinteza unui singur lanţ polipeptidic, fiind formată din trei tipuri de unităţi: funcţională
(cistroni), de recombinare (reconi) şi de mutaţie (mutoni).
Jacques Monod, Francois Jacob şi Andre Lwoff primesc în 1965 premiul
Nobel pentru descoperirea reglării genetice a sintezei proteinelor.
În 1968, maricanii M.W.Nirenbergşi H.G.Khorana primesc premiul Nobel pentru
descifrarea codului genetic.
Între 1971-1974, H.Temin, M. Mitzutani şi D.Baltimore (ultimii au primit premiul
Nobel în 1975) descoperă posibilitatea transmiterii mesajului ereditar de ARN la ADN
în prezenţa reverstranscriptezei.
Fr. Jacob (1963), C. Arber (1977) şi C.Burrell (1979) au definit şi pus la punct
tehnicile de "chirurgie genetică", ce constau din inserarea în genomul celular a unui
ADN străin.

11
Eredopatologia

a. descoperirea anomaliilor cromozomiale; sindromul Down (al treilea cromozom la

perechea 21); sindromul Turner (x.o. descoperit în 1959); sindromul Klinefelter (xxy
descoperit în 1959); românul Alexandru Caratzali şi francezul R.Turpin emit ipoteza
că o serie de semne caracteristice sindromului Down (limbă plicaturată,
epicantus,clinodactilie) sunt familiale şi ereditare (1933).
b. în 1959 R.Turpin şi J.Lejeune utilizând culturi celulare pun în evidenţă trisomia
21;
c. patologia genetică. Anomalii ale structurii genelor, urmate de imposibilitatea
sintezei unor lanţuri polipeptidice care intră în structura hemoglobinei (anemiile
talasemice, 1955), enzimei glucozo 6-fosfat dehidrogenază. Până în 1980 la om erau
descrise peste 1700 boli ereditare.

12