TEHNICA COMUNICĂRII

ÎN DOMENIUL SECURITĂȚII ȘI RISCULUI

(TEMELE 3, 4, 5 ȘI 6)
Conf. univ. dr. ing.
Gheorghe ILIE

1. Conceptul şi esenţa comunicării

1.1. Asupra definirii comunicării

Comunicarea reprezintă legătura interumană de a relaţiona şi vieţui împreună.
Este, în fond, acţiunea de a transmite şi recepţiona informaţii, ştiri, rapoarte, prezentări,
mesaje artistice etc.
Comunicarea nu este un fapt întâmplător, ci o relaţie stabilă între două sau mai
multe persoane, o relaţie indisolubilă cu mediul înconjurător, faţă de care ne raportăm în
toate momentele existenţei noastre. Comunicarea devine astfel acţiunea noastră de a
relaţiona cu lumea din jur.

1.2. Evoluţia istorică a comunicării

Istoria şi evoluţia studierii sistemului de comunicare interumanã au cunoscut

mai multe perioade principale, delimitate cu aproximaţie în: perioada clasică (500 î.H. -
400 d.H.); perioada Evului mediu şi a Renaşterii (400-1600); perioada modernă (1600-
1900); la aceasta se adaugă, bineînţeles, perioada contemporană, care, în mod
regretabil, nu pare a avea o contribuţie importantă la dezvoltarea teoriei sistemului de
comunicare, care devine tot mai incert şi mai rezervat, oricum contradictoriu în
accepţia unor cercetători avizaţi1. În jurul anului 100 î.H., apare un prim model al
sistemului de comunicare aparţinând primilor filosofi romani.
Acest model cuprinde cinci categorii de acţiuni: prima categorie reprezintă
invenţia şi se referă la decizia asupra a ce era de spus; a doua este stilul care
reprezintă alegerea cuvintelor cele mai adecvate pentru a exprima ce este de spus; a
treia este angajarea care presupune organizarea a ceea ce este de spus în părţi
distincte; a patra este memorarea, care permite păstrarea mesajelor până la
prezentarea conţinutului, stilului şi organizării discursului; a cincea este livrarea,
respectiv rostirea / transmiterea mesajului. În aceeaşi perioadã apare şi distincţia dintre
teoria şi practica comunicãrii; teoria reprezintă retorica, iar practica reprezintă
oratoria2 (Fig.1).

1
M. Golu, note de curs
2
M. Golu, note de curs
1
 INVENŢIE

STIL

COMUNICARE ANGAJAMENT

MEMORARE

LIVRARE

Fig. 1 – Modelul roman al comunicării

Istoricii filosofiei consideră că studiul comunicării s-a dezvoltat încă de pe timpul lui
Platon şi Isocrate. Platon a introdus retorica în viaţa academică greacă, la concurenţă cu
filosofia. Retorica era specifică democraţiei, ea neurmărind cunoaşterea a ceea ce este
corect sau incorect, ci perceperea slăbiciunilor umane în vederea atingerii scopurilor
propuse. Platon a fost acela care a abordat pentru prima dată retorica drept ştiinţă a
comunicării şi a emis teoria conform căreia comunicarea umană parcurge cinci etape şi
anume (Fig. 2): studiul cunoaşterii (conceptualizarea), studiul sensului cuvintelor
(simbolizarea), studiul comportamentului uman şi al modurilor de abordare a vieţii
(clasificarea), studiul aplicării practice (organizarea) şi studiul instrumentelor de
influenţare a oamenilor (realizarea).
Retorica a fost dezvoltată în continuare de Aristotel, studentul lui Platon şi
contemporan cu Isocrate. Celebra sa lucrare Rethorike cuprinde, în cele trei părţi ale
sale, aspecte pragmatice referitoare la sistemul de comunicare interumană.
Deşi interesul omului pentru cunoaşterea naturii comunicării s-a manifestat cu mult
înainte de statuarea unor principii, reguli, metode, nu sunt dovezi ale existenţei în această
perioadă a unor preocupări stricte având ca obiect sistemul de comunicare3.

CONCEPTUALIZARE

SIMBOLIZARE

COMUNICARE CLASIFICARE
STUDIU

ORGANIZARE

REALIZARE

Fig. 2 – Etapele comunicării

3
M. Golu, note de curs
2
 Cu toate acestea, comunicarea între oameni a devenit un important domeniu de
cercetare, o nouă ştiinţă - cea a dialogului, în scopul soluţionării conflictelor pe calea
medierii.

1.3.Caracteristicile comunicării

Comunicarea este un proces (Fig.3) prin care două entităţi, o entitate emiţător
şi alta receptor, schimbă între ele mesaje, folosind canale de transmitere a
informaţiilor, funcţionând, concomitent, în ambele sensuri, fiecare dintre participanţi
jucând alternativ rolul de emiţător şi receptor.
Comunicarea interumană este mult mai complexă, informaţiile transmise şi
receptate pot fi gânduri, trăiri, intenţii, formulate în cuvinte sau în gesturi. Poziţiile celor doi,
cea a emiţătorului şi cea a receptorului fiind într-o permanentă schimbare de roluri. Fluxul
de informaţii se transmite în ambele sensuri, folosindu-se atât comunicarea verbală, cât şi
cea nonverbală.
Comunicarea înseamnă nu numai atunci când vorbim, ci mult mai mult.
Comunicăm şi atunci când nu rostim nici un cuvânt, prin gesturi, prin comportament,
comunicăm şi atunci când întoarcem spatele celuilalt, când zâmbim, când plângem.

CODIFICARE DECODIFICARE
MESAJE

CANALE DE
EMIŢĂTOR RECEPTOR

COMUNICARE

FEED-BACK-URI

DECODIFICARE CODIFICARE

Fig. 3 – Modelul comunicării

Prin toate acţiunile şi inacţiunile noastre, reuşim să ne modificăm permanent

relaţia cu lumea înconjurătoare şi reuşim să transmitem, explicit sau implicit, mesajul
nostru către lume. Nu poate exista non-comunicare. Toate acţiunile, mişcările, gesturile
noastre poartă în ele semnificaţii perceptibile de către ceilalţi, care au un impact asupra
relaţiilor noastre cu aceştia.
Comunicarea umană este un proces de tip tranzacţional, prin care oamenii
transferă energii, emoţii, sentimente şi schimbă semnificaţii. Din perspectiva educaţiei,
comunicarea are rolul de premisă, sursă, mijloc şi efect. John Dewey a spus că:
oamenii trăiesc în comunitate în virtutea lucrurilor pe care le au în comun, iar
comunicarea este modalitatea prin care ei ajung să deţină în comun aceste lucruri.
Comunicarea este un mod de a exista al comunităţii 4.

4
DUNCA PETRU; DANCI GH.; ILIE, GH.; CORDOS ALEXANDRU : – Negociere şi mediere, Editura Universităţii de
Nord din Baia Mare şi Editura Detectiv, Bucureşti, 2010, pag. 30.
3
 Comunicarea face posibilă coexistenţa oamenilor. Salutul sau un gest
prietenesc sunt forme simple de a stabili un contact cu ceilalţi.
Comunicarea directă între oameni este realizată prin intermediul cuvintelor sau
al gesturilor. Dar, pentru a face un schimb de idei sau pentru a împărtăşi cunoştinţe cu
persoane aflate departe, e nevoie de mijloacele cu ajutorul cărora să se transmită infor-
maţiile la distanţă: acestea sunt mijloacele de comunicare în masă sau mass-media.
Comunicarea este necesară pentru satisfacerea necesităţilor primare ale
individului, exprimarea sentimentelor, dezvoltare, crearea unei colectivităţi, creşterea
eficienţei activităţii. Comunicând cu ceilalţi, identificăm responsabilităţile, căutăm
informaţii suplimentare pentru a rezolva sarcinile primite, clarificăm problemele
identificate, raportăm îndeplinirea sarcinilor etc. Nevoia de a comunica eficient într-o
organizaţie este imperativă pentru toţi cei implicaţi în funcţionarea sigură a acesteia.
Apariţia unei întreruperi în comunicare sau a unei comunicări defectuoase poate fi
serioasă şi costisitoare. Urmările comunicării deficitare sunt importante, putând merge
de la neîndeplinirea sarcinilor de serviciu, demiteri, pagube materiale şi până la
falimente.
Scopul comunicării poate fi pentru: a atenţiona pe alţii, a informa pe alţii, a
explica ceva, a distra, a descrie, a negocia, a convinge etc.

1.4. Funcţiile mesajului

Psihologul rus Lomov sintetizează funcţiile mesajului în trei direcţii (Fig 4):

EXPRESIVĂ

CONATIVĂ

INFORMAŢIONAL –
COMUNICATIVĂ
REFERNŢIALĂ

REGULAMENTAR –
MESAJ
COMUNICATIVĂ
FATICĂ

ADJECTIV -
COMUNICATIVĂ
METALINGVISTICĂ

POETICĂ

STRATEGII FUNCŢII

Fig. 4 – Funcţiile mesajului

– informaţional-comunicativă;
– regulamentar-comunicativă;
– adjectiv-comunicativă.

4
 Mesajul, ca element determinant al comunicării, îndeplineşte mai multe funcţii:
– funcţia expresivă reprezintă concentrarea spre emiţător, reliefând emoţiile,
sentimentele şi ideile emiţătorului, precum şi atitudinea acestuia faţă de
conţinutul mesajului;
– funcţia conativă este orientată spre receptor, reflectând voinţa emiţătorului
de a exercita o acţiune asupra receptorului;
– funcţia referenţială reprezintă caracteristica mesajului de a reflecta obiectul
la care se referă şi caracteristicile acestuia;
– funcţia fatică include tot ceea ce se serveşte în mesaj la stabilirea şi
menţinerea contactului, adică expresiile ce servesc pentru atenţionarea
interlocuitorului;
– funcţia metalingvistică formează suportul comunicării referitor la utilizarea
aceluiaşi lexic; dicţionarele îndeplinesc o funcţie metalingvistică;
– funcţia poetică pune în evidenţă partea sensibilă a mesajelor.
Funcţiile mesajului nu se exclud una pe alta, ele sunt, într-o măsură mai mare sau mai
mică, prezente în toate procesele comunicării.

1.5. Schema comunicării

Procesul comunicaţional reprezintă un demers complex, care presupune

existenţa mai multor factori implicaţi, conform următoarei scheme (Fig. 5):

emiţător - codare - canal - decodare - receptor - efect

Fig. 5 - Schema modelului fundamental al procesului de comunicare

(J.J. Van Cuilenburg, O. Sholten şi G.W Noomen)

Emiţătorul. Reprezintă o persoană, un grup sau o organizaţie, indiferent de

dimensiunea, domeniul de activitate, poziţionarea geografică sau politicile promovate, al
cărei rol este de a comunica un mesaj receptorului prin intermediul canalelor de
comunicare.
Receptorul (publicul). Reprezintă orice grup uman caracterizat prin atitudini şi
opinii comune, ca şi prin continuitatea ideilor şi valorilor sociale, constituind ţinta sau
obiectivul mesajului transmis de emiţător.
Mesajul (semnalul). Este constituit din una sau mai multe informaţii pe care
emiţătorul le transmite, prin canalele de comunicare, publicului-receptor.
Codarea şi decodarea. Reprezintă procesul prin care emiţătorul îşi stabileşte
simbolurile mesajelor şi relevanţa acestora, iar receptorul îşi asigură înţelegerea
acestora.
Canalul de comunicare. Este mijlocul prin intermediul căruia un mesaj ajunge
de la emiţător la receptor şi/sau invers (poşta electronică, televiziunea, radioul etc.)
Canalele de comunicare pot fi de două feluri: formale şi informale. Prin canalele
formale se transmit fluxurile informaţionale oficiale. Canalele informale de comunicare se
stabilesc, în general, între persoane şi grupuri informale. Acestea sunt formate din angajaţii
care au interese comune sau afinităţi. Informaţiile transferate prin aceste canale sunt
neoficiale şi au un caracter personal sau general; ele nu sunt verificate.
5
 1.6. Formele comunicării
Comunicarea are mai multe forme (Fig.6):
 comunicarea instituţională este o comunicare extraorganizaţională prin care
instituţia publică urmăreşte să-şi întărească imaginea, să suscite în jurul ei un
climat de încredere şi simpatie din partea cetăţenilor.5
 comunicarea intrapersonală este un autentic proces de comunicare, chiar
dacă emiţătorul şi receptorul este acelaşi, iar codificarea şi decodificarea
mesajelor nu sunt absolut necesare. Aceasta presupune sondarea lumii
noastre interioare, adică reprezintă o comunicare către sine, urmărind
obiective multiple şi complexe:
 recunoaşterea valorii personale;
 satisfacerea nevoilor afective, de control, de dominaţie;
 crearea şi întreţinerea legăturilor umane.
 comunicarea de masă presupune un producător instituţionalizat de mesaje
scrise, vorbite, vizuale sau audiovizuale, care se adresează unui public variat
şi numeros; acest tip de comunicare nu beneficiază de un feedback eficient;
 comunicarea de grup se deruleaza în colectivităţi umane restrânse şi permite
schimburi de idei şi emoţii, oferă condiţii pentru împărtăşirea experienţelor,
discuţii în vederea aplanării unor conflicte sau identificarea unor soluţii de
rezolvare a problemelor.

INSTITUŢIONALĂ

INTRAPERSONALĂ

COMUNICARE

DE MASĂ

DE GRUP

Fig. 6 – Formele comunicării

1.7. Tipuri de comunicare

Comunicarea unei instituţii poate îmbrăca două aspecte: intern şi extern (Fig. 7):
 comunicarea internă reprezintă comunicarea în interiorul organizaţiei şi se
desfăşoară pe trei paliere:
comunicarea de sus în jos (verticală descendentă) cuprinde mesaje
DE SUS ÎN JOS
generate de manageri adresate subordonaţilor; se concretizează prin
decizii, instrucţiuni, proceduri, reglementări interne, norme, rapoarte etc.;
INTERNĂ DE JOS ÎN SUS

ORIZONTALĂ
5
Alexandru COMUNICARE
Nedelea – Marketing în Administraţia Publică
6
EXTERNĂ ORIZONTALĂ
 Fig. 7 – Tipuri de comunicare

 comunicarea de jos în sus (verticală ascendentă) se stabileşte între

subordonaţi şi conducere pe verticala sistemului de management; prin
intermediul acestor canale de comunicare sunt furnizate informaţii pentru
control şi fundamentare a deciziilor;
 comunicarea orizontală apare între persoane care ocupă poziţii situate la
acelaşi nivel ierarhic, între care există relaţii organizatorice de cooperare;
 comunicarea externă reprezintă comunicarea în relaţii cu publicul, şi se
desfăşoară pe orizontală.

1.8. Corelaţia comunicare – conflict

În viaţa de zi cu zi, au loc extrem de multe conflicte. De asemenea, este de aşteptat,

în anii care vor veni, ca rolul acestui fenomen să fie din ce în ce mai important în ansamblul
interacţiunilor sociale.
Ca o sursă importantă a progresului comunicării, conflictul desemnează o
focalizare nuanţată asupra acesteia; în ceea ce priveşte acţiunea educaţională de
comunicare, Emil Păun caracterizează o necesitate stringentă a şcolii referitoare la
acest fenomen: Nu e important cât comunicăm, ci cum comunicăm6.
Aproape toate conflictele sunt generate de probleme de comunicare, atât ca o
cauză, cât şi ca efect. Neînţelegerile, care rezultă din slaba comunicare, pot determina
cu uşurinţă un conflict. În plus, odată ce un conflict a început, de multe ori, problemele
de comunicare pot dezvolta conflictul, din cauză că oamenii nu comunică între ei la fel
de frecvent, ca în mod deschis, şi cât mai exact Astfel, comunicarea este esenţială
pentru majoritatea situaţiilor de conflict7.
Ascultătorii pot constitui şi ei surse de conflict, din cauza faptului că nu reuşesc
să asculte cu atenţie. De asemenea, atunci când oamenii sunt în conflict, se
concentrează mai mult pe ceea ce au de gând să spună, ca răspuns la declaraţia
adversarilor lor, decât să asculte cu toată atenţia cuvintele acestora. Rezultatul acestui
stil de ascultare, evident, este neînţelegerea care duce, de multe ori, la escaladarea
inutilă a unui conflict.
Conflictele sociale implică întotdeauna o serie de confuzii, de înţelegere greşită a
mesajului pe care îl transimte cealaltă parte a comunicării. Părţile în conflict comunică
atât prin ceea ce spun, cât şi prin modul în care acestea se comportă una faţă de
cealaltă. Rolul central în procesul negocierii este deţinut de către limbajul verbal. El
conferă densitate procesului de negociere, deoarece fixează conţinutul informaţiei,

6
E. Paun, „Scoala - o abordare sociopedagogica” Polirom, 1999, pag. 119
7
Programul International de Instruire si de Rezolvare a Conflictelor Online - Conflict Consorţiul de cercetare,
Universitatea din Colorado, SUA.
7
permite vehicularea ei în structuri logice, dezvoltarea argumentării şi consecinţa
dialogului8.
Neînţelegerea mesajului sau înţelegerea greşită duce la un nivel mai ridicat al
conflictului, care devine mai costisitor, şi toate acestea ar putea fi doar ca urmare a
neînţelegerii unor cuvinte, gesturi, comportamente etc. O comunicare clară, de regulă,
şi înţeleasă, duce la reducerea deciziilor neînţelepte şi a costurilor pentru participanţii la
conflict. Pornind de la percepţia greşită a mesajului, se ajunge la o interpretare şi apoi la
o evaluare greşită a partenerului, pentru că nu se conştientizează suficient ceea ce ştiu
că nu ştiu despre celălalt. Depăşirea acestor limite ale percepţiei este posibilă, în opinia
noastră, dacă toate componentele negocierii îşi precizează identitatea, conţinutul şi
dacă relaţia se întemeiază pe limbaje precise şi pe reguli clare 9.

2. COMUNICAREA ÎN DOMENIUL SECURITĂŢII

2.1.Diversitatea caracteristică fundamentală a comunicării în domeniul

securităţii

Comunicarea în domeniul securităţii reprezintă un tip de comunicare în care

se îmbină, printre altele, o formă de comunicare de interes general – între
asiguratorii de servicii de securitate şi beneficiarii acestora, o altă formă de
comunicare de tip jargon – între atentatorii la securitatea comunicaţiilor, persoanelor,
valorilor şi proceselor, un suport comunicator profesional – între producători,
vânzători, implementatori, operatori şi evaluatori, precum şi o formă complexă de
comunicare super profesionalizată – argou – al dezvoltatorilor de elemente culturale,
structurale, politici, proceduri şi aplicaţii de securitate, din care se detaşează ca limbaj
specializat componenta de comunicare a celor ce asigură securitatea informaţiilor
(Fig. 8).

COMUNICAREA GENERALĂ

JARGONUL ATENTATORILOR LA
SECURITATE
COMUNICAREA
ÎN DOMENIUL COMUNICARE PROFESIONALĂ
SECURITĂŢII
ARGOUL SUPERPROFESIONAL
SPECIALIZAT
COMUNICAREA INFOSEC
LEXICUL JURIDIC

Fig. 8 – Componentele comunicării în domeniul securităţii

În acest context, comunicarea în domeniul securităţii reproduce complexitatea

domeniului şi face, relativ dificilă înţelegerea generală a culturii de securitate.
8
L. P. Zapartan, op. citate, pag. 179
9
L. P. Zapartan, op. citate, pag. 179
8
 În plus, se alătură acestor componente, componenta de comunicare legală în
concordanţă cu dimensionarea juridică, cu cerinţele respectării şi cu consecinţele pentru
cei ce încalcă aceste cerinţe. La rândul său, şi această componentă are o compoziţie
triplă de limbaj, de la un limbaj profesional juridic, la un anumit dicţionar strict necesar
de înţelegere cu populaţia şi până la „jargon”-ul poliţiştilor necesar în înţelegere
operaţională şi în supravegherea răufăcătorilor.
Indiferent de participanţii la securitate, de subdomeniile în care aceasta îşi
manifestă, obligatoriu, prezenţa, sensurile esenţiale ale securităţii – siguranţă şi
stabilitate, operaţionalizare, legalitate, eficacitate, guvernabilitate, ameninţare,
vulnerabilitate şi risc, dar şi oportunitate şi capabilitate etc., trebuie, pentru toţi, să aibă
aceleaşi conotaţii, relevanţă şi sens. Numai astfel cultura de securitate devine definitorie
şi îşi poate generaliza nu atât prezenţa, cât puterea de educaţie şi formare.

2.2. Asupra culturii de securitate

Prin cultura de securitate – cadrul comunicării eficiente – se poate înţelege un

sistem de concepte, modele şi valori, procese şi acţiuni, simboluri şi practici, cu evoluţie
permanentă, adaptabilă şi interschimbabilă, care influenţează şi este influenţată, în
acelaşi timp, de evoluţia socială, juridică, economică şi profesională, la care aderă toţi
cei ce convieţuiesc în domeniul securităţii.
Caracterizată printr-un fond de bază, documentat şi definit, care facilitează
înţelegerea generală, cultura de securitate are valori care nu sunt inamovibile, ci sunt
supuse unui proces continuu de reconfirmare, inovaţie, corelaţie, schimbare sau
întărire.
În privinţa diversităţii modelelor şi aplicaţiilor de comunicare în domeniul
securităţii, trebuie să subliniem că încă nu există o conturare precisă a domeniului
securităţii, a raporturilor şi corelaţiilor dintre securitatea globală, zonală, a ţărilor,
comunităţilor, persoanelor, valorilor, proceselor ori sistemelor, precum şi între
securitatea instituţională şi cea privată, pe de o parte, iar pe de altă parte, între relaţiile
dimensionale ale securităţii – siguranţă şi stabilitate – ori între componentele acesteia:
procesuală, fizică, de personal şi a informaţiilor.

2.3. Nevoia de a comunica în domeniul securităţii

Nevoia de a comunica în domeniul securităţii este imperioasă, având în vedere

caracterul şi cuprinderea socială a acesteia, precum şi esenţa sa procesuală.
Scopul comunicării în domeniul securităţii cuprinde forme diversificate, începând
cu intenţia de a atenţiona asupra unui pericol, pune în gardă – cum se mai spune –,
informează asupra unor cerinţe de comportament de convieţuire, explica anumite
dimensiuni valorice, descrie şi aplica proceduri, învăţa utilizarea corectă a unor anumite
instrumente, până la a convinge asupra necesităţii respectării prevederilor legale, de a
negocia asupra unor aspecte nefuncţionale sau funcţionale, ori de a analiza, sintetiza şi
sistematiza, într-un colectiv de profesionişti, riscul, pericolul, şansa, eroarea, acţiunea,
eficienţa, valorificarea oportunităţilor sau exploatarea vulnerabilităţilor, precum şi de a
creea scenarii de antrenament ori teste de încercare a operaţionalizării sistemelor de
securitate.

9
 Ca urmare, comunicarea în domeniul securităţii poate viza, cel puţin, următoarele
paliere de expunere şi confruntare:
 conştientizarea asupra unui posibil pericol al atingerii valorilor, punerii în
pericol a unor vieţi omeneşti sau destabilizării funcţionale a unui sistem ori
proces;
 stabilirea unor relaţii de înţelegere şi comportament social normal;
 guvernarea situaţiilor de risc (riscul privit ca performanţă de sistem, având
atât conotaţii negative, cât şi pozitive) prin cunoaştere, abordare de decizii
profesionale, adecvate şi eficiente, şi comportament raţional, acţiune
anticipativă şi corectivă, precum şi analiză continuă;
 respectul faţă de legalitate, ca problematică definitorie în domeniul
securităţii;
 înţelegerea unitară a valorilor securităţii, a noţiunilor, sintagmelor,
principiilor, modelelor şi conceptelor adiacente acestui fenomen social şi
procesual;
 cunoaşterea şi exploatarea, în beneficiul stabilităţii, a corelaţiilor
interdisciplinare, intersistemice ale securităţii şi a consistenţei şi semnificaţiei
de mediu de securitate, ca susţinător de valori umane şi materiale în acţiune;
 educarea participanţilor în spiritul respectului, cooperării, acţiunii
constructive şi atitudinii analitice şi raţionale.

2.4. Limbajul comunicării în domeniul securităţii

Limbajul în comunicare este esenţial; ceea ce înseamnă că şi în comunicarea din

domeniul securităţii acesta reprezintă cheia înţelegerii, a similarităţii interpretării, repre -
zentării, acţiunii şi comportamentului, chiar şi în cazul dezacordului de păreri.
Fără un limbaj acceptat în comun, cu caracter neutro-informativ şi cu aceleaşi
valori de cod, comunicarea se întrerupe, procesul eşuează, iar guvernarea devine
catastrofală. Observaţia noastră are în vedere multe deosebiri de expresie, de
înţelegere şi de conotaţii atribuite unor noţiuni şi sintagme utilizate în domeniul
securităţii.
Exemplul cel mai edificator poate fi considerat chiar sensurile şi nuanţele pentru
noţiunea securitate.
Noţiunea securitate reprezintă inovaţia şi simbolizarea transpunerii numelui unei
zeiţe şi s-a consacrat, atunci, ca stabilitatea cetăţii.
Echivalent securităţii, s-au purtat noţiuni ca apărare, siguranţă, legalitate,
protecţie, pază, garanţie, supunere, dar şi totalitarism, siguranţă politică ori economică,
dezvoltare socială ireversibilă, garanţie personală sau de partid, conducere fermă ori
asigurare existenţială etc.
Pentru o comunicare interumană eficientă în domeniul securităţii, noţiunea de
securitate trebuie să aibă relevanţă unică, chiar de cod, pentru ca toţi cei ce comunică
să aibă aceeaşi forţă de plecare şi aceeaşi măsură de înţelegere.
În ceea ce priveşte structuralitatea securităţii, se remarcă, de asemenea, o
importantă diversitate de abordări. Noi, de pildă, susţinând pentru securitate două
dimensiuni: siguranţă şi stabilitate şi patru componente: procesuală (procedurală şi
juridică), fizică, de personal şi a informaţiilor, dar suntem gata să punem în evidenţă,
pe baza unor argumente, oricare altă abordare de acest gen.
10
 O altă noţiune, crucială ca importanţă în securitate, este riscul, a cărei abordare
este şi mai diversă.
Diferenţa dintre înţelegerea naturală şi cea profesională, instrumentală a riscului:
de la pericol, hazard, ameninţare, acţiune curajoasă, expunere la pierdere, acţiune în
incertitudine, probabilitate etc., la măsura incertitudinii, diferenţa dintre utilităţi,
raţionalitatea deciziei, măsura variabilităţilor, necesitatea sau priceperea de a alege,
până la performanţa (ca element analitic) sistemelor de securitate, cu variaţii
guvernabile.
O altă controversă ce trebuie rezolvată este stabilirea categoriilor de securitate
pe subdomenii şi obiective. De pildă, relaţia securitate instituţională – securitate privată.
Diferenţierea acestor două categorii este importantă, iar definiţia propusă în
proiectul de lege al securităţii private nu rezolvă această problemă.
Primul criteriu de luat în discuţie este apartenenţa obiectivului securităţii. Dacă
obiectivul este instituţional (aparţine unei instituţii sau este de interes pentru securitatea
naţională), atunci securitatea este instituţională. Dacă obiectivul este privat, atunci
securitatea este privată.
Al doilea criteriu ar putea fi apartenenţa forţelor şi mijloacelor cu care se asigură
serviciile de securitate. Dacă forţele şi mijloacele aparţin unor instituţii, atunci
securitatea este instituţională, iar dacă sunt de natură privată, securitatea este privată.
Pentru a exclude ambiguitatea din înţelegerea termenilor de securitate este
necesară realizarea unui dicţionar de noţiuni şi sintagme, definite şi explicate, care
utilizate cu valoare de cod să micşoreze substanţial prezenţa ambiguităţilor şi
neînţelegerilor în comunicarea din domeniul securităţii.

3. COMUNICAREA ÎN DOMENIUL RISCULUI

3.1. STANDARDE ŞI REGLEMENTĂRI ASUPRA RISCULUI

În ideea stabilirii unei viziuni asupra managementului riscului, au fost elaborate

standardele internaţionale SR Ghid 73/2010 şi SR ISO 31000/2010.
Complementare acestor standarde, în România au fost elaborate „Metodologia de
implementare a standardului de control intern – Managementul riscului”, ianuarie 2007,
la Ministerul Finanţelor Publice (OMFP – 964 – Standard 11 – MANAGEMENTUL
RISCULUI) şi „Instrucţiunile privind efectuarea analizelor de risc la securitatea fizică a
unităţilor ce fac obiectul Legii nr. 333/2003 privind paza obiectivelor, bunurilor, valorilor
şi protecţia persoanelor, cu modificările şi completările ulterioare”, publicate în Monitorul
Oficial, Partea I, nr. 164 din 27.03.2013.
Referitor la aceasta, afirmăm că  deşi între reglementările normative româneşti
şi standardele ISO sunt unele nepotriviri sau diferenţe de abordare a unor aspecte 
întregul pachet de reglementări constituie o bună bază pentru implementarea
managementului riscului în toate organizaţiile, indiferent de profilul şi structura
acestora.

3.2. Standardul SR Ghid 73/2010

11
 Standardul SR Ghid 73/2010 abordează problema semnificaţiilor noţiunilor şi
sintagmelor utilizate în managementul riscului, constituind baza – cadrul sau
vocabularul – comunicării despre şi în procesul de management al riscului, cu referinţă
la risc, managementul riscului şi procesul de management al riscului.
În esenţă, standardul SR Ghid 73/2010 urmăreşte înţelegerea comună a
conceptelor şi termenilor de managementul riscului pentru diferite organizaţii şi
funcţii indiferent de tipurile şi aplicaţiile lor.10
Se atrage totuşi atenţia că deşi se urmăreşte unificarea înţelegerii, se admite că,
în diversitatea aplicaţiilor despre risc, unele din noţiunile şi sintagmele folosite pot avea
semnificaţii diferite, după cum este posibilă şi utilizarea altor termeni cu semnificaţii
complementare. Rămâne obligatorie utilizarea termenilor din standard dacă elementele
de referinţă aparţin aplicaţiilor-standard. În acest context, noţiunile prezentate de noi, cu
anumite diferenţe faţă de standarde, nu reprezintă decât opinii relativ diferite dar
complementare, necontradictorii şi într-un context de înţelegere mai largă a riscului –
ca parametru de guvernare prin risc atât cu conotaţii negative, cât şi cu conotaţii
pozitive.
Termenii prezentaţi în ghid se referă la:11
 risc;
 managementul riscului;
 procesul de management al riscului;
 comunicare şi consultare;
 context;
 estimarea riscului;
 identificarea riscului;
 analiza riscului;
 evaluarea riscului;
 tratarea riscului;
 monitorizare şi măsurare.
Domeniul de aplicare a standardului îi vizează pe cei care12:
 lucrează în domeniul managementul riscului;
 sunt implicaţi în activităţi ale ISO;
 elaborează standarde, ghiduri, proceduri şi coduri de bună practică referitoare
la managementul riscului.

3.2.1. Termenii referitori la risc13

RISCUL reprezintă efectul incertitudinii (Fig. 9) asupra realizării obiectivelor,
cu următoarele semnificaţii:
 efectul reprezintă o abatere pozitivă sau negativă de la o aşteptare; fără a se
afirma explicit, se consacră conotaţiile pozitivă şi negativă ale riscului,
precum şi variabilitatea acestuia;
 obiectivele se stabilesc pe domenii şi niveluri de reprezentanţă;
 evenimentele potenţiale şi consecinţele caracterizează riscul;

10
SR Ghid 73/2010, pag. 5.
11
Ibidem.
12
Op. cit., pag. 6.
13
Toate definiţiile sunt adaptate după SR Ghid 73/2010.
12
  produsul dintre consecinţele, C, ale unui eveniment şi plauzibilitatea, p, a
acestuia (posibilitatea, probabilitatea, frecvenţa) determină nivelul de risc, R =
p  C;
 incertitudinea reprezintă deficitul de informaţii faţă de înţelegere, cauze,
consecinţă, plauzibilitate, eveniment.

ABATERE
POZITIVĂ
EFECT

ABATERE
NEGATIVĂ

RISC INCERTI- OBIECTIVE

TUDINE

RĂSPUNS INFORMAŢI

I
DOMENII NIVELURI
EVENIMENTE

Fig. 9 - Relaţia risc – obiective

Riscul se referă la evenimente potenţiale, la consecinţe sau la combinaţia

acestora şi se exprimă ca o combinaţie între consecinţe şi plauzibilitatea unui
eveniment (probabilitate, posibilitate).

3.2.2. Termenii referitori la managementul riscului

MANAGEMENTUL RISCULUI reprezintă o sumă de activităţi coordonate
pentru a direcţiona şi a controla o organizaţie în ceea ce priveşte riscul:
– cadrul organizaţional de management al riscului reprezintă ansamblul de
componente (elemente fundamentale şi prevederi organizatorice) pentru
proiectare, implementare, monitorizare, revizuire şi îmbunătăţire a
managementului riscului în întreaga organizaţie:
 constituie o parte integrantă a politicilor şi practicilor strategice şi
operaţionale generale ale întregii organizaţii;
 elemente fundamentale: politica, obiectivele, mandatul şi angajamentul
referitoare la managementul riscului;
 prevederi organizatorice: planuri, relaţii, responsabilităţi, resurse, procese
şi activităţi;
– politica referitoare la managementul riscului constituie o declaraţie cu
privire la intenţiile şi orientările generale ale unei organizaţii în ceea ce priveşte
managementul riscului;
– planul de management al riscului este un program aplicat la un anumit
produs, proces şi proiect, precum şi la o organizaţie, în parte sau în întregime.
13
 3.2.3. Termenii referitori la procesul de management al riscului
PROCESUL DE MANAGEMENT AL RISCULUI reprezintă aplicarea sistematică
a politicilor, procedurilor şi practicilor de management la activităţile de comunicare, de
consultare, de stabilire a contextului, precum şi la identificarea, analiza, evaluarea,
tratarea, monitorizarea şi revizuirea riscului.

3.2.4. Termenii referitori la comunicare şi consultare

COMUNICAREA ŞI CONSULTAREA constituie procese continue şi repetitive pe
care o organizaţie le aplică pentru a furniza, a procesa sau a obţine informaţii şi pentru
a angaja un dialog cu părţile interesate în ceea ce priveşte managementul riscului:
– informaţiile se referă la existenţa, natura, forma, plauzibilitatea, semnificaţia,
evaluarea, acceptabilitatea şi tratarea riscurilor;
– consultanţa reprezintă un proces dublu de comunicare între o organizaţie şi
părţile sale implicate, înainte de a lua o decizie, constituind totodată premisa
abordării în echipă a deciziilor;
– partea interesată reprezintă persoana sau organizaţia care poate afecta,
poate să fie afectată sau se poate simţi afectată de o decizie ori o activitate;
– perceperea riscului reprezintă punctul de vedere al părţii interesate asupra
unui risc.

3.2.5. Termenii referitori la context

STABILIREA CONTEXTULUI reprezintă definirea parametrilor interni şi externi
care urmează să fie luaţi în considerare în managementul riscului, precum şi
determinarea domeniului de aplicare şi a criteriilor de risc pentru politica referitoare la
managementul riscului:
– contextul extern reprezintă mediul extern în care organizaţia urmăreşte să îşi
atingă obiectivele; el poate include:
 mediul cultural, social, politic, legal, de reglementare, financiar, tehnologic,
economic, natural şi concurenţial, la nivel internaţional, regional sau local;
 factorii şi tendinţele cu impact determinant asupra obiectivelor organizaţiei;
 relaţiile cu părţile interesate externe, perceperile şi valorile acestora;
– contextul intern reprezintă mediul intern în care organizaţia urmăreşete să-
şi atingă obiectivele; el poate include:
 guvernare, structură organizaţională, rol şi responsabilităţi;
 politici, obiective, strategii implementate sau pentru a fi atinse;
 capacităţi referitoare la resurse şi cunoştinţe (capital, timp, personal,
procese, sisteme şi tehnologie);
 relaţii cu părţile interesate interne, percepţiile şi valorile acestora;
 cultura organizaţiei;
 standarde, ghiduri şi modele adoptate de organizaţie;
 forma şi amploarea relaţiilor contractuale;
– criteriile de risc reprezintă termeni de referinţă faţă de care este evaluată
semnificaţia unui risc:
 se bazează pe obiectivele organizaţiei şi pe contextul extern şi intern;
 pot rezulta din standarde, legi, politici şi alte cerinţe.

14
 3.2.6. Termenii referitori la evaluarea riscului
EVALUAREA RISCULUI reprezintă procesul global care cuprinde identificarea,
analiza şi estimarea riscului.
Reaşezarea termenilor faţă de ordinea stabilită în § Termenii prezentaţi în ghid
(pag. 5) este conformă standardului.

3.2.7. Termenii referitori la identificarea riscului

IDENTIFICAREA RISCULUI reprezintă procesul de descoperire, recunoaştere şi
descriere a riscului şi implică:
– identificarea surselor de risc, a evenimentelor, a cauzelor şi a
potenţialelor cerinţe ale acestora;
– date istorice, analize teoretice, opinii informate şi ale experţilor, precum şi
nevoile părţilor interesate;
– descrierea riscului reprezintă prezentarea structurată a riscului care
conţine, de regulă, patru elemente: surse,
evenimente, cauze şi consecinţe;
 sursa riscului reprezintă elementul care, singur sau în combinaţie cu
altele, are potenţialul intrinsec de a produce un risc;
 evenimentul reprezintă apariţia sau modificarea unui anumit set de
împrejurări:
 poate fi unic, se poate produce de mai multe ori sau poate avea mai multe
cauze;
 poate consta din ceva ce nu se întâmplă;
 poate fi un incident sau un accident;
 pericolul reprezintă sursa de posibile pagube; poate fi o sursă de risc;
 proprietarul riscului reprezintă o persoană sau o entitate cu
responsabilitatea şi autoritatea de a gestiona un risc.

3.2.8. Termenii referitori la analiza riscului

ANALIZA RISCULUI reprezintă procesul de înţelegere a naturii riscului şi de
determinare a nivelului de risc; ea constituie baza estimării riscului şi a deciziilor
referitoare la tratarea riscului:
– plauzibilitatea reprezintă posibilitatea ca un anumit fapt să se întâmple; ea
mai este considerată posibilitate, probabilitate sau frecvenţă;
– expunerea la risc reprezintă măsura în care o organizaţie şi/sau o parte
interesată sunt/este supuse (supusă) unui eveniment;
– consecinţa reprezintă efectul unui eveniment care afectează obiectivele:
 un eveniment poate genera o serie de consecinţe;
 o consecinţă poate fi certă sau incertă şi poate avea efecte pozitive sau
negative asupra obiectivelor;
 consecinţele pot fi exprimate calitativ sau cantitativ;
 consecinţele iniţiale pot declanşa reacţii în lanţ;
– probabilitatea este măsura posibilităţii de apariţie exprimată ca un număr
între 0 şi 1, unde 0 reprezintă imposibilitatea şi 1  evenimentul sigur;

15
 – frecvenţa reprezintă numărul de evenimente sau efecte într-o unitate de timp
definită:
 ea poate fi aplicată evenimentelor trecute (plauzibilitate) sau
evenimentelor viitoare (probabilitate);
– vulnerabilitatea reprezintă caracteristica unei entităţi care are ca urmare
susceptibilitatea faţă de o sursă de risc şi poate conduce la un eveniment cu
consecinţe;
– matricea de risc reprezintă instrumentul pentru clasificarea şi afişarea
riscurilor, prin definirea categoriilor de consecinţe şi de plauzibilităţi;
– nivelul de risc reprezintă mărimea unui risc sau a unei combinaţii de riscuri
exprimată prin combinaţia consecinţelor şi plauzibilităţii acestora.

3.2.9. Termenii referitori la estimarea riscului

ESTIMAREA RISCULUI reprezintă procesul de comparare a rezultatelor
analizei riscului cu criteriile de risc, pentru a determina dacă riscul şi/sau mărimea
acestuia sunt acceptabile sau tolerabile; evaluarea este utilizată la decizia referitoare
la tratarea riscului:
– atitudinea faţă de risc reprezintă abordarea unei organizaţii referitoare la
aprecierea, supravegherea, reţinerea, asumarea sau îndepărtarea unui risc;
– apetitul pentru risc reprezintă mărimea şi tipul de risc pe care o organizaţie
este dispusă să le supravegheze sau să le reţină; se manifestă ca
disponibilitate faţă de risc şi nicidecum ca dorinţă de a înfrunta riscul; apetitul
este o traducere nerelevantă, în esenţă fiind vorba de acceptanţă;
– toleranţa la risc reprezintă disponibilitatea organizaţiei sau părţilor interesate
de a suporta riscul, după tratarea acestuia, în vederea atingerii obiectivelor;
poate fi influenţată ori impusă de cerinţe sau reglementări legale;
– aversiunea faţă de risc reprezintă atitudinea de a îndepărta riscul (mai
degrabă dorinţa de a nu considera sau trata riscul); aversiunea este, de
asemenea, o traducere nerelevantă, în esenţă fiind vorba de neacceptarea
sau neglijarea riscului;
– agregarea riscului reprezintă combinarea unui număr de riscuri într-unul
singur;
– acceptarea riscului reprezintă decizia, în cunoştiinţă de cauză, de asumare
a unui risc:
 acceptarea poate avea loc fără tratare sau în cursul procesului de tratare a
riscului;
 riscurile acceptate sunt monitorizate şi revizuite.

3.2.10. Termenii referitori la tratarea riscului

TRATAREA RISCULUI reprezintă procesul de modificare a riscului şi poate
include:
 evitarea riscului prin luarea deciziei de a nu începe sau continua activitatea
care generează riscul;
 asumarea sau creşterea riscului pentru a urmări o oportunitate. Este vorba
de asumarea creşterii unui risc; în esenţă, creşterea nu poate fi generată
de cel care îşi asumă riscul, decât dacă efectul măsurilor sale de tratare
este negativ;
16
  îndepărtarea sursei de risc;
 modificarea plauzibilităţii;
 modificarea consecinţelor;
 partajarea riscului cu o altă parte sau cu alte părţi (prin contracte sau
finanţări);
 menţinerea riscului printr-o decizie argumentată;
 se poate ocupa de consecinţe negative, denumite: ameliorare, eliminare,
prevenire şi reducere;
 poate crea sau modifica riscurile existente;
– mijlocul de control reprezintă măsura care modifică riscul:
 include orice proces, politică, dispozitiv, practică sau alte acţiuni care
modifică riscul;
 uneori eficacitatea mijloacelor de control poate fi redusă;
– evitarea riscului reprezintă decizia de a nu se implica sau de a se retrage
dintr-o activitate pentru a nu fi expus la un anumit risc; se poate baza pe
rezultatul evaluării riscului şi/sau pe obligaţii legale şi de reglementare;
– partajarea riscului reprezintă forma de tratare a riscului care implică
distribuirea consimţită a riscului la alte părţi:
 cerinţele legale sau de reglementare pot limita, interzice sau impune
partajarea;
 poate fi efectuată prin asigurări sau alte forme de contract;
 măsura distribuirii poate depinde de credibilitatea şi claritatea acordurilor de
partajare;
 transferul riscului reprezintă o formă de partajare;
– finanţarea riscului reprezintă forma de tratare a riscului care implică acorduri
pentru situaţii neprevăzute referitoare la furnizarea de fonduri pentru a face
faţă sau a modifica eventualele consecinţe financiare;
– reţinerea riscului reprezintă acceptarea câştigurilor sau pierderilor potenţiale
rezultate dintr-un anumit risc:
 include accepatarea riscurilor reziduale;
 nivelul de risc reţinut depinde de criteriile de risc;
– riscul rezidual reprezintă riscul rămas după tratarea acestuia:
 poate conţine un risc neidentificat;
 poate fi denumit risc reţinut;
– rezilienţa reprezintă capacitatea de adaptare a unei organizaţii într-un mediu
complex şi în schimbare.

3.2.11. Termenii referitori la monitorizare şi măsurare

MONITORIZAREA reprezintă verificarea continuă, supravegherea, observarea
critică sau determinarea stării în scopul de a identifica schimbările faţă de nivelul de
performanţă în raport de nivelul solicitat sau aşteptat:
– poate fi aplicată unui cadru organizaţional de management al riscului, unui
proces de management al riscului, unui risc sau unui mijloc de control.
REVIZUIREA reprezintă activitatea desfăşurată pentru a determina
oportunitatea, adecvarea şi eficienţa subiectului legate de atingerea obiectivelor
stabilite:
17
– poate fi aplicată unui cadru organizaţional de management al riscului, unui
proces de management al riscului, unui risc sau unui mijloc de control;
– raportararea riscului reprezintă forma de comunicare destinată informării
anumitor părţi interesate interne sau externe, furnizându-le informaţii
referitoare la starea curentă a riscului şi la managementul acesteia;
– registrul de risc reprezintă instrumentul de înregistrare a informaţiilor despre
riscurile identificate:
 mai este denumit şi jurnal de risc;
– profilul de risc reprezintă descrierea unui ansamblu de riscuri:
 ansamblul de riscuri poate conţine elemente care se referă la întreaga
organizaţie sau la o parte a acesteia;
– auditul managementului riscului reprezintă procesul sistematic,
independent şi documentat pentru obţinerea şi evaluarea dovezilor în mod
obiectiv, în scopul de a determina măsura în care cadrul organizaţional de
management al riscului sau orice parte selectată a acestuia este adecvat
sau adecvată şi eficace.

4. CONCLIZII:

 comunicarea în domeniul securităţii îmbracă aspecte diverse de relevanţă,

structură, canale şi forme de comunicare, limbaj, personalitate, interlocutori
individuali sau de grup, scopuri;
 cultura de securitate influenţează direct şi hotărâtor comunicarea în domeniu,
iar evoluţia sa dinamică asociază acest atribut şi comunicării;
 sistemica şi multidimensionalitatea securităţii se reflectă în aspectele multiple
de limbaj, dezvoltări, prefaceri, management şi guvernabilitate, ierarhii şi
interese, deci de aspecte, modele, forme şi aplicaţii de comunicare;
 pentru a eficientiza comunicarea în domeniul securităţii apreciem că sunt
necesare:
 alcătuirea dicţionarelor de termeni specifici, definirea şi codificarea lor,
precum şi recunoaşterea şi utilizarea acestor definiţii şi codificări;
 includerea în cursurile de specialitate din domeniul securităţii a unor
tematici de comunicare şi negociere specifice;
 organizarea de către asociaţiile de profil a unor cursuri de comunicare şi
negociere pentru cei care lucrează în domeniul securităţii.

5. BIBLIOGRAFIE:

1. DUNCA PETRU; ILIE, GH; CORDOŞ ALEX.; FAUR UCU MIHAI ;.–
Structuralitatea negocierii, Editura Detectiv şi Editura Universităţii de Nord din
Baia Mare, Bucureşti, 2011.
2. DUNCA PETRU; DANCI GH.; ILIE, GH.; – Negociere şi mediere, Editura
Detectiv şi Editura Universităţii de Nord din Baia Mare, Bucureşti, 2010.
3. ILIE, GH.; URDĂREANU, T. - Securitatea deplină, Editura UTI, Bucureşti,
2001.
4. ILIE, GH. – De la management la guvernare prin risc, Editura UTI PRESS,
Editura Detectiv, Bucureşti, 2009
18
5. ILIE, GH. - Sistemica variabilelor agregate securităţii, Comunicare şi protecţie,
Editura Detectiv, Bucureşti, 2006.
6. ILIE, GH.- ILIE, T. S.: Securitatea privată şi mediul de afaceri, Securitatea
privată - o provocare europeană, Editura Detectiv, Bucureşti, 2006.

19