Daniela Anghel

COMUNICAREA UMANA DIN PERSPECTIVA

RELATIONALA- ÎN CADRUL SPECIEI

CONCEPTUL DE COMUNICARE UMANA.

Viaţa noastră de zi cu zi presupune comunicare. Nevoia de a comunica, de a transmite sau de a afla de la
semenii noştri idei, informaţii, sentimente este o trăsătură fundamentală a omului – ea condiţionându-i
existenţa şi întreaga evoluţie, devenind prima necesitate vitală. Comunicăm, indiferent dacă dorim sau nu, în
diferite situaţii: când vorbim sau când scriem, când muncim sau când ne relaxăm; comunicăm prin gesturile
pe care le facem, prin expresia feţei, prin mişcările corpului.
Comunicarea, acest fenomen al modernităţii, dispune de două trăsături universale: omniprezenţa, adică
se află peste tot în jurul nostru, şi omnipotenţa, care derivă din funcţia sa de influenţare şi convingere. Cu
toţii sesizăm faptul că activitatea de comunicare ne afectează viaţa direct, imediat, dar şi indirect, pe termen
nedeterminat, reprezentând esenţa vieţii. Străbătând secolele, semnificaţia cuvântului comunicare a
parcurs o cale destul de lungă. Mai mulţi cercetători consideră că acest termen provine din latinescul
,,communis”, care era folosit în secolul al XIV-lea cu sensul de ,,a pune în comun”, ,,a fi în relaţie”,
referindu-se la un raport, la o interacţiune. Odată cu dezvoltarea economică din secolele XVI-XVII,
termenul a preluat şi sensurile „a transmite”, ,,a împărtăşi”.
În limba română, cuvântul a intrat cu forma ,,cuminecare” cu sensul cultural de ,, a împărtăşi, a
face ceva să devină; a deveni părtaş la ceva, a unifica”, preluând ulterior şi neologismul ,,comunicare” cu
sens laic, polisemantic, care defineşte modul de organizare a existenţei sociale şi a realizării raporturilor
interumane. E semnificativ faptul că, până în prezent, termenul şi-a păstrat conotaţia iniţială. Astfel,
Dicţionarul explicativ ilustrat al limbii române stabileşte un proces şi o relaţie cognitivă în definirea acestui
act, a comunica însemnând: „a face cunoscut pe cale orală sau scrisă, a informa, a înştiinţa, a transmite, a da
de ştire, a spune; a pune în legătură, în contact cu...; a vorbi cu...; a fi în legătură cu...”
Comunicarea era considerată un element fundamental al existenţei umane încă în Antichitate. Grecii au
abordat-o sub aspect pragmatic, accentuând excelenţa discursului, iar mai târziu au pus temelia studiului
sistematic al fenomenului. Romanii au elaborat primul model al sistemului de comunicare (anul 100 î. Hr.).
După antichitatea greco-romană, a urmat o stagnare, ca, mai apoi, teoriile, tehnicile şi practicile comunicării
să revină treptat în centrul atenţiei. Evoluţia proceselor şi a tehnologiilor comunicaţionale moderne a pornit
odată cu realizarea celor mai importante invenţii privind teoria comunicării: cuvântul rostit, cel scris, cel
tipărit, cel electronic, urmat de cuvântul electronic interactiv, care implică efectiv receptorul în acţiune.
Comunicarea este o componentă fundamentală a existenţei omului în societate, având ca scop
principal asigurarea cooperării.
 În secolul XIX au fost inventate sistemele tehnice de bază în comunicare şi a fost formulat principiul
liberului schimb, a asistat la apariţia unei noi viziuni a comunicării – factor important de integrare a
societăţilor omeneşti şi de administrare a mulţimilor umane. Tocmai în secolul XX cercetătorii au supus
acest domeniu unor abordări ştiinţifico-teoretice şi empirice minuţioase, fiind preocupaţi de analiza
procesului, mecanismelor şi a efectelor comunicării.
Comunicarea este prezentă în toată lumea vie: prin culoare sau parfum, florile comunică informaţii
despre locul nectarului, în căutarea căruia insectele vor realiza polenizarea; furnicile lasă urme chimice
pentru a marca drumul, alte animale folosesc sunetele sau mişcările.
La om, comunicarea se perfecţionează prin utilizarea unor modalităţi variate şi mult mai complexe
care depăşesc cerinţele adaptării biologice; aceste modalităţi nu sunt ereditare ca la animale, ci se învaţă.
COMUNICAREA poate fi:
Educaţională sau pedagogică
- este cea care mijloceşte realizarea fenomenului educational, indiferent de conţinuturile, nivelurile,
formele sau partenerii implicaţi
DIDACTICA
- este o formă particulară , obligatorie în transmiterea unor conţinuturi date, specifice activităţii de
învăţare sistematică,constituie baza procesului de predare-asimilare a cunoştinţelor, în cadrul şcolii;
Atât comunicarea educaţională cât şi comunicarea didactică pot fi considerate forme specializate
ale fenomenului extrem de complex şi dinamic al comunicării umane.
a. Definiţii
- a comunica înseamnă" a fi împreună cu .. ", " a împărtăşi şi a te împărtăşi", " a realiza o comunicare
de gând, simţire şi acţiune";
- a comunica înseamnă cu mult mai mult decât a stăpâni cuvintele: putem vorbi fără să comunicăm, şi
să ne împărtăşim celorlalţi fără a rosti nici un cuvânt;
- absenţa intenţiei comunicative nu anulează comunicarea. Nehotărârea, neliniştea, blazarea,neputinţa
le transmitem elevilor chiar şi atund când nu o dorim;
Această perspectivă de lucru asupra comunicării, impune câteva sublinieri:
 Actul comunicării este văzut ca o unitate a informaţiei cu dimensiunea relaţională, acesta din urmă fiind
şi ea purtătoare de semnificaţii. Spre exemplu, o informaţie verbală imperativă" Vino!, Citeşte!,
Spune!), În funcţie de situaţie şi de relaţia dintre" actorii" comunicării, poate fi: poruncă, provocare,
îndemn, sugestie, ordin, sfat, rugăminte.
 Perspectiva telegrafică asupra comunicării (E emiţător → M mesaj → R receptor) este înlocuită de
modelul circular, interactiv, ce analizează actul comunicării ca o relaţie de schimb permanent între
parteneri, care au fiecare simultan, dublul statut de emiţător şi receptor.
 Comunicarea ca formă de interacţiune, presupune câştigarea şi activarea competenţei comunicaţionale,
care este deopotrivă aptitudinală şi dobândită.
 b. Tipuri de distanţe în comunicare
Proxemica este ştiinţa folosirii spaţiului în relaţiile dintre oameni. Au fost descrise 4 tipuri de distanţe:
  Zona intimă: 15- 46 cm
 Zona personală: 46- 122cm ;
 Zona socială: 122- 360 cm ,
 Zona publică: peste 360 cm.
c. Stiluri de comunicare:
-stilul cooperant -stilul rezolutiv
-stilul bazat pe negociere - stilul asertiv
-stilul directiv -stilul agresiv

d1. Modelul de comunicare învătător – elev

Comunicarea 1
Î E

Comunicarea 2
Î – învăţător
E - elev
Comunicarea 1 - comunicarea învăţător- elev. realizată prin: predare, evaluare, autoevaluare
Comunicarea 2 - comunicarea elev - învăţător, realizată prin: învăţare, predare. evaluare
d2. Modelul comunicării. după Meyer Eppler, 1963
zgomot
RÎ- repertoriul învăţătorului
Re- repertoriul elevului
Rc- repertoriul comun
Î- învăţător
E- elev

Î E

RÎ Rc Re
d3. Modelul comunicării, Th. Newcomb
A B

X
La baza modelului iniţiat de Newcomb stă ideea de convergenţă axiologică, potrivit căreia
interlocutorii A şi B iau în discuţie un eveniment X.
Intervine: - convergenţa către persoanele aflate în dialog
- atitudinilelor faţă de temă
Atitudinile pot fi:
- identice şi atunci se observă o deschidere reciprocă şi are loc dialogul
- diferite şi atunci interlocutorii se distanţează;
2. ELEMENTE CONSTITUTIVE ALE PROCESULUI DE COMUNICARE.
Componentele comunicării:
1. emiţătorul
2. receptorul
3. canalul de comunicare
4. codul
5. mesajul
6. conexiunea inversă
7. factori perturbatori

Schema procesului de comunicare

EMIŢĂTOR CANAL RECEPTOR

MESAJ
codificare decodificare
Milloc de comunicare

Factori perturbatori

Feed – back 2

Răspuns la feed-back 3
Emitătorul, este cel care transmite informaţia. Pentru om cel mai important cod este limba:
considerată a fi un sisteme de semne şi reguli, determinat istoric şi utilizat de o comunitate.
Folosirea individuală a limbii constituie" limbajul".
Noţiune are limbaj are două sensuri:
1. activitate de comunicare cu ajutorul limbii;
2. instrument prin care se realizează comunicarea;
Receptorul, se mai numeşte destinatar
Mesajul, cuprinde conţinutul informaţional sau emoţional transpus în cod. Mesajele pot fi
transmise prin orice canal senzorial, de la cel auditiv, vizual, la cel olfactiv, vizual, tactil sau
chinestezic. De regulă acordăm importanţă primelor două, deşi toate contribuie la realizarea
comunicării, nu doar prin conţinut, cât mai ales prin contextul informaţional pe care îl creează.
Canalul, de comunicare, descrie mediul şi mijloacele de transmitere a mesajelor. Eficienţa În
comunicare vine din flexibilitatea de a adapta, după nevoi şi situaţie, diferitele mesaje la canalele
cele mai potrivite atingerii scopului dorit.
Codul, este un sistem de semne şi simboluri care fac posibilă comunicarea.
Conexiunea inversă., adică legătura de la receptor la emiţător prin care acesta primeşte
informaţii asupra înţelegerii mesajului de către destinatar.

Emitătorul şi receptorul - o perspectivă interactionistă

a. Emiţătorul reprezintă un individ, un grup sau o instituţie care:

· posedă o informaţie mai bine structurată decât receptorul
· presupune o anumită motivaţie;
· presupune un scop explicit (alăturat mesajului) şi unul implicit (motivul transmiterii
mesajului)
Rolurile majore de emiţător sunt deţinute în şcoală de cadrul didactic. În ipostaza de emiţător,
cadrul didactic trebuie să aibă un comportament flexibil şi adaptat, dezvoltând simultan
anumite roluri de receptor tocmai, fapt aparent paradoxal, pentru a-şi îmbunătăţi rolurile de
emiţător.
După RP. French şi B. Raven, există cinci baze ale puterii sau influenţei, utile în analiza
emiţătorului ca parte a comunicării.
- Puterea recompensatoare - este puterea a cărei bază este constituită de abilitatea de a
răsplăti. În această categorie intră satisfacerea unor dorinţe ale receptorului. Din punct
 de vedere didactic învăţătorul este investit cu o astfel de putere în sensul că implicarea,
interesul performanţa elevului .
- Puterea coercitivă- receptorul se aşteaptă să fie “pedepsit" de către emiţător dacă nu se
conformează încercării de influenţă a acestuia. Este vorba despre acelaşi instrument
recompensator, dar de data aceasta avem de a face cu o" răsplată negativă"
- Puterea referenţială- presupune că receptorul se identifică cu emiţătorul; o persoană sau
un grup de prestigiu constituie un model de referinţă cu care încearcă să se asocieze sau
să se identifice cu alţii care le adoptă atitudinile sau convingerile. Puterea referenţială
poate juca un rol important la vârstele şcolare mici.
- Puterea legitimă- se bazează pe înţelegerea de ambele părţi că cineva are dreptul să
pretindă ascultare de a ceilalţi; ( părinte-copil, profesor-elev),
- Puterea expertului- specifică atribuirea de cunoştinţe superioare emiţătorului care au
impact asupra structurii cognitive a receptorului (străinul care acceptă recomandările
unui localnic, informaţiile din ziar). O astfel de putere este determinată de contextul
situaţional şi instituţional pentru că receptorul nu este, în mod normal, în postura de a
evalua corectitudinea informaţiei primite. Cadrul didactic beneficiază în mod tradiţional
de o astfel de putere, dar este bine să recunoaştem că elevul vine în câmpul comunicării
didactice cu o sferă de cunoştinţe extrem de diversificate.

Reprezentarea grafică a celor cinci baze ale influenţei

Puterea
expertului
Puterea
Puterea legitimă
recompensatoare
RECEPTORUL

Puterea
coercitivă Puterea
referenţialî

b. Receptorul, este la rândul său un individ, un grup sau o instituţie cărora le este
adresat mesajul sau intră în posesia lui în mod întâmplător.
- receptorul este foarte eficient în construirea unei relaţii de comunicare eficiente;
- atunci când defineşte comunicarea, M.F. Agnoletti, consideră că aceasta "este un proces
complex, în care informaţia şi mesajul sunt mai puţin importante decât faptul de a şti cui te
adresezi".
- cum de cele mai multe ori receptorul comunicării didactice este elevul, în ceea ce priveşte
formularea mesajului de către emiţător în relaţie directă cu receptorul acestui mesaj, subliniem
ideea că trebuie avuţi in vedere următorii factori:
 Obiectivele, tipul şi forma comunicării → între obiectivele comunicării şi forma
acesteia trebuie să existe o relaţie de concretă completitudine;
 Organizarea mesajului → se indică mai multe modele:
o modelul rezolvării de probleme, care presupune păstrarea unei atenţii şi a
unei motivaţii profunde pentru comunicare;
o modelul temporal, care presupune evidenţierea unei succesiuni logice în
mesaj;
o modelul subiectului, care defineşte legităţile interne ale informaţiei ca atare,
cuprinse în mesaj;
După tipul de ascultare a mesajului practicat se pot evidenţia mai multe tipuri de receptori:
o ascultare pentru aflarea de informaţii;
o o ascultare critică;
o ascultare reflexivă:
o ascultare pentru divertisment;
În mod curent nu se identifică un singur mod de ascultare la un receptor, fiind vorba de o
îmbinare de multe ori dinamică, variabilă după mesaj, după context, după sursă. Unul din aceste
moduri de ascultare este predominant şi în funcţie de el trebuie să ne construim mesajul. Toate
tipurile de ascultare sunt deopotrivă necesare. De cele mai multe ori şcoala a exacerbat rolul
ascultării bazate pe informare, minimalizând rolul formativ al ascultării critice şi al celei
reflexive.
Katz propune 4 tipuri de reacţii la modul în care a fost formulat, organizat şi transmis
mesajul, reacţii care pot fi catalagate ca fiind caracteristice receptorului:
 Reacţia adaptativă- care prezintă modul în care receptorul reacţionează în vederea
maximizării recompensei şi minimizării pedepsei.
 Reacţia de autoapărare ( egodefensivă) - care se referă la tendinţa indivizilor de a
încerca să menţină o imagine de sine acceptabilă, favorabilă în acord cu imaginea pe
 care o au ceilalţi despre el.
 Reacţia expresiei va/orice- presupune că atitudinile care exprimă valori dau claritate
imaginii de sine, dar o şi modelează pe aceasta mai aproape de ceea ce ne dorim.
Observăm faţă de funcţia anterioară un proces de identificare cu un rol esenţial în
socializare şi autodezvoltare.
 Reacţia cognitivă- se referă la nevoia oamenilor de a da sens la ceea ce ar părea
altfel un univers neorganizat şi haotic. Acest tip de reacţie este raportată la nevoia de
a înţelege evenimentele care ne afectează în mod direct viaţa.
Cele 4 reacţii ne oferă un cadru coerent pentru construcţia unui instrument concret: cadrul
didactic poate folosi reacţia cognitivă în sensul observării intereselor legate de experienţa
imediată de cunoaştere a elevului. Reacţia de autoapărare o poate folosi în vederea dezvoltării,
optimizării şi păstrării unei imagini de sine favorabile.

c. Mesajul
Mesajul presupune un mozaic de informaţii obiective, judecăţi de valoare care privesc
informaţiile şi judecăţi de valoare şi trăiri personale în afara acestor informaţii.
Mesajele:
 Pot să fie transmise fără a fi receptate sau să fie incorect receptate şi decodate;
 Pot să fie receptate fără ca acestea să fi fost transmise sau să fi fost transmise conştient.
Acest lucru se întâmplă când, cercetând ambientul elevul conferă sens scenelor,
situaţiilor, experienţelor senzoriale dezordonate;
Făcând apel la modelul diadic al comunicării, J.R. Freund şi A. Nelson notează 4 forme diferite
de mesaj:
1. Mesajul care există în mintea emiţătorului - regăsit ca atare în mintea acestuia ;
2. Mesajul care este transmis de emiţător - definind modul în care transmiţătorul
codează mesajul ;
3. Mesajul care este intelpretat- decodat de receptor ;
4. Mesajul care este reamintit de acesta - afectat de selectivitatea receptorului şi de
modalităţile de respingere a elementelor indezirabile pentru el; printre aceste
modalităţi regăsim şi filtrarea, definită ca procesul prin care receptorul
analizează, decodifică mesajul primit prin intermediul setului său perceptiv
( credinţe, aşteptări).
Miller descrie 3 tipuri de filtrare:
1) aşezarea pe niveluri - gândurile, sentimentele, tendinţele incompatibile cu setul
perceptiv al individului tind să fie continuu ignorate;
2) ajustarea - părţile din mesaj considerate înalt dezirabile pentru receptor sunt luate în
considerare într-o pondere foarte mare;
3) asimilarea - receptorul ataşează mesajului înţelesuri pe care emiţătorul nu a intenţionat
să le transmită. Aceasta este o barieră serioasă în calea comunicării educaţionale.

d. Feedback- ul
Este o componentă deosebit de importantă a comunicării.
T.K. Gambie şi M. Gamble definesc feedback-ul drept" toate mesajele verbale şi nonverba!e pe
care o persoană le transmite în mod conştient şi inconştient ca răspuns la comunicarea altei
persoane".
Feedback- ul este necesar pentru a determina măsura în care mesajul a fost înţeles, crezut şi
acceptat. Feedback-ul poate să fie
 evaluativ;
 nonevaluativ;
Feedback-ul evaluativ presupune să dezvoltăm o opinie despre oproblemă aflată în discuţie, să
efectuăm o judecată - pozitivă sau negativă după propriul sistem de valori. Se disting 2 tipuri de
feedback:
 pozitiv - care menţine comunicarea în direcţia în care se află deja;
 negativ - care serveşte unei funcţii corective, care ajută la eliminarea
comportamente lor de comunicare nepotrivite;
Feedback-ul nonevaluativ ( D. Johnson şi T. Gordon), este eficient în a întreţine şi optimiza
comunicarea.
 De sondare - care presupune să cerem persoanei din faţa noastră informaţii adiţionale
pentru "completarea" problemei;
 De înţelegere - presupune să încercăm să distingem adevărata semnificaţie a celor
spuse de cealaltă parte; în acest tip de feedback cealaltă persoană este incurajată să să-şi
descrie sentimentele;
 Suportiv - presupune că problema pe care cealaltă persoană o consideră importantă şi
semnificativă este apreciată şi de ascultător ca fiind importantă şi utilă;
 " mesaj- eu"- are în vedere inlocuirea în mesajele pe care le transmitem celorlalţi,
cuvântul " tu" cu cuvântul" eu";
3. Tipuri de comunicare
După partenerii implicaţi:
a. intrapersonală,
b. interpersonală,
c. în grupul mic
d. publică
După statutul interlocutoiÎlor:
a. verticală
b. orizontală
După codul folosit:
a. verbală
b. para verbală
c. nonverbală
d. mixtă
După natura continutului:
referenţială
operaţională,
atitudinală

BIBLIOGRAFIE:
PÂNIŞOARĂ, Ion-Ovidiu. Comunicarea eficientă, Editura POIROM, 2003, p. 13-39; p. 47-56;
HAINEŞ, Ion. Introducere în teoria comunicării, Bucureşti: Fundaţia „România de Mâine”,
1998, p. 8-10;
DEX- Dictionar explicativ roman
https://ro.wikipedia.org/wiki/Comunicare