Cristu Raluca-Maria

C.M. an II
Identitate Europeana

Europa- cultura sau civilizatie

Numeroase definiţii date conceptelor de “civilizaţie” şi de “cultură” apar în secolul al XVIII-lea.

În lucrarea profesorilor americani Claude Kluckhohn şi Alfred Kroeber sunt analizate 160 de definiţii ale
acestor termeni.
“Civilizaţie” înseamnă totalitatea acţiunilor şi mijloacelor cu ajutorul cărora omul se adaptează
sau caută să se adapteze mediului- atât celui fizic, material, cât şi mediului social- pentru a-l transforma,
a-l organiza sau a i se integra. De asemenea, educaţia şi învăţământul – dar numai în măsura în care aceste
procese satisfac nişte finalităţi practice pot fi încadrate în sfera civilizaţie.
“Cultura” include în sfera ei atitudinile, concepţiile, actele şi operele care –se referă şi sunt
limitate la domeniul spiritului şi sfera intelectului. În felul acesta, sferei culturii îi aparţin operele de
ştiinţă, de filosofie, de literatură şi muzică, apoi arhitectură, picture, sculptură şi artele decorative. Dar şi
datinile şi obiceiurile, credinţele şi practicile religioase, cutumele de ceremonie, ornamentele fac obiectul
“istoriei mentalităţilor”.
Anii din jurul lui 400 sunt consideraţi în întreaga Europă drept începutul epocii finale a
antichităţii, conducând spre primul ev mediu configurat treptat după 600 şi în cele două veacuri ce au
urmat acestui moment. Evenimentele ultimei treimi a secolului al IV- lea – în primul rând invazia hunică,
spulberarea dominaţiei germanice la Nordul Mării Negre şi pătrunderea goţilor în ţinuturile balcanice ale
Imperiului roman- puneau în legătură cele două subzone ale Europei răsăritene cărora drumurile
migratorilor aveau să confere o unitate culturală în secolele V-VIII .
În facerea Europei, ideea creştină a jucat rolul principal. Acest fapt a fost arătat în cartea
istoricului englez Cristopher Dowson. Apariţia civilizaţiei europene este strâns corelată cu creştinarea
Imperiului Roman, fapt ce se datorează recunoaşterii religiei creştine de către Împăratul Constantin, prin
semnarea Edictului de la Milano în anul 313 şi adoptării de către împăratul Teodosie I a creştinismului ca
religie oficială, de stat. Ulterior s-a realizat elaborarea doctrinei creştine, care avea la bază Biblia şi Noul
Testament. Cofondatorii creştinismului sunt Sfântul Ieronim şi Sfântul Augustin. Sfântul Ieronim a trăit
vreme îndelungată că pustnic, iar viaţa sa se situează la întâlnirea dintre Orient şi Occident. El a tradus în
latină textul ebraic al Bibliei. Biblia latinească s-a impus pe toată durata Evului Mediu. Sfântul Augustin
este personajul cel mai important pentru instalarea şi dezvoltarea creştinismului, fiind numit şi marele
profesor al Evlului Mediu. Pentru civilizaţia europeană sunt importante două dintre operele sale:
“Confesiuni” şi “Cetatea lui Dumnezeu”. Prima lucrare este un soi de memorii, în care autorul povesteşte
date despre convertirea sa, iar cea de a doua, mult mai obiectivă, a fost scrisă după jefuirea Romei de
către Alaric. Prin scrierile sale, Augustin a reuşit să înlăture temerile milenariste şi să plaseze viitorul într-
un timp cunoscut doar lui Dumnezeu. Doctrina ce îi poartă numele, Augustinismul, însemna sistemul
predestinării necondiţionate şi a voinţei de mântuire individuală. Ca ideologie politică, augustinismul
încerca să impregneze cu valori morale şi politice o guvernare.

Parintii culturali ai Europei sunt considerati: Boethius, Cassiodor, Isidor din Sevilla si Beda.
Boethius (480-524) a fost unul dintre creatorii umanismului medieval si s-a numarat printre cei care au
facut ca muzica sa fie considerata un instrument inalt de cultura. Cassiodor (490-580) se afla la originea
unei Europe a cartii si a bibliotecilor. Cassiodor a propavaduit valoarea muncii intelectuale si le-a propus
calugarilor un nou camp de actiune: studiul, drept mijloc de perfectionare si influentare. Al treilea dintre
fondatori este cel mai mare enciclopedist al Evului Mediu, Isidor din Sevilla (570- 636). Contemporanii
sai il numeau "omul cel mai invatat din vremurile noastre". A scris "Cartea etimologiilor", summa
cunostintelor umane. Opera sa a fost considerata ca o a doua Biblie, numai ca in domeniul cunoasterii
profane. Al patrulea dintre fondatori este Beda (673-736). Acesta este continuatorul calugarilor, care au
evanghelizat Anglia. Opera sa a avut un caracter enciclopedic, fiind foarte citita si intens utilizata in Evul
Mediu. Printre operele scrise de Beda putem numi: "Istoria bisericeasca a poporului englez", "De
temporibus" si "De temporum ratione".

Istoria civilizatiei nu poate investiga mai mult de cateva milenii in care monumentele, inscriptiile
arhaice, operele de arta, manuscrisele si mult mai tarziu cartile permit descifrarea gandirii si a felului cum
isi traiau viata cei dinaintea noastra.
Civilizatia actuala este rezultatul unui efect.Orice civilizatie presupune un spatiu o societate o
economie si o mentalitate si deasemenea existenta unei durate.Orice civilizatie e rep de o societate care si-
a asimilat si asimileaza continuu valori materiale,culturale de care are nevoie, civilizatia putand fi definita
si ca o societate patrunsa de cultura si o societate care a asimilat valori in toate compartimentele existentei
sale.S-a afirmat pe buna dreptate ca in ultima analiza se gasesc tot atatea civilizatii cate popoare exista
numai ca dintre toate acestea sunt foarte putine cele care din antichitate si pana in prezent au dobandit
calitate de civilizatie istorica. In cazul acestora se poate afirma ca drept caracteristica faptul ca in decursul
evolutiei lor in timp si-au manifestat pe deplin toate posibilitatiile creatoare reusind sa-si asigura un profil
distins sa aibe amprenta noutatii si a originalitatii pt o perioada lunga de timp influentand civilizatia si
cultura popoarelor din jur sau a unora care iau urmat contribuind la sporirea zestrei de valori a umanitatii.
Conceptul de civilizatie s-a constituit in Europa relativ tarziu in perioada renasterii, acea perioada
de avant cultural care a curpins Italia intre sec 14-16.
Termentul de “civis”, care insemna cetatean, desemnat la romani un om care nu traia
izolat,precum pustnicii.Un om care traia in interiorul unei comunitatii umane, comunitate care avea o
organizare capabila sa favorizeze viata in colectivitate.Comunitatea desemnata da romani prin termenul
civicas care inseamna si cetate, oras.
In sec 19 antropologi de renume ca Morgan si Eduard Taylor considerau civilizatia ca un stadiu
superior a culturii. In conceptiile celor 2 societatea umana parcurge in evolutia sa trei stadii principale:
salbaticia,barbaria si civilizatia.
In sens larg prin civilizatie se intelege nivelul de dez a culturii materiale si spirituale a unei
societati.In dictionare se sugereaza ca def pt termenul de cultura, totalitatea valorilor spirituale create de
omenire, de societate si de asemenea formatia sociala si intelectuala a unui individ, termenul avand aceasi
radacina cu termenul cult si implica un aspect traditional, religios.
Conform legii 489 din 2000, lista cultelor recunoaste oficial in Romania urm: Biserica Ortodoxa
Romana,Episcopia Ortodoxa Sarba,Biserica Romano Catolica,Biserica Romana Unita cu Roma,Biserica
Armana,Biserica Crestina Rusa,Biserica Reformata din Romania,Biserica Evanghelica Lutherana,Biserica
Unitaliana.
Cultura pastreaza de asemenea un sens normativ si umanist.Statutul nostru existential de fiinte
nationale si realiste ne impun necesitatea de a crea pt a ne satisface trebuintele, aspiratiile, idealurile, pt a
supravietuii ca fiinte creatoare de cultura.Doar lumea valoriilor ne rep ca fiinte constiente.Cultura este
expresia directa a unui mod de existenta original, caracteristic doar oamenilor.
O analiza originala a termenilor de cultura releva faptul ca vechimenea acestuia se regaseste
deasemenea in antichitate provenind din limba latina.Verbul "colere" cu intelesul de a cultiva anumite
lucruri de a le ingriji spre a le ameliora calitatea sau a le sporii productivitatea.
Cicero este primul care spre deosebire de cultivarea pamantului vorbeste si de cultura
animi.Intelegand prin aceasta efortul educational in dezvoltarea sufletului, in cultivarea spiritului.

Cultura europeană, trebuie să precizăm, este una a diversităţii care respinge nivelarea culturilor.
Aceasta îşi are rădăcinile în cultura greco-romană. Cultura europeană modernă se caracterizează prin
individualism, pasiune de cunoaştere, existenţa pluralităţilor de idei, flexibilitate, pragmatism accentuat,
simţ al organizării şi coordonării eforturilor intelectuale şi artistice, preocuparea intensă pentru
învăţământ etc. 

Europa culturilor reprezintă o îmbinare a similarităţilor şi a diferenţierilor dintre culturile naţiunilor

europene. Rezultatele cercetărilor în domeniu au evidenţiat însă că diferenţele existente sunt neesenţiale şi
chiar restrânse. Similarităţile pot fi întâlnite nu numai în sistemele identice de guvernare, ci şi în cadrul
credinţelor religioase 

Toate societăţile şi culturile, în diversitatea istorică a organizării lor, au operat în reprezentările

lor colective cu o zonă a sacralităţii, pe care au folosit-o ca funcţie şi sistem de referinţă pentru sensurile
conferite istoriei şi vieţii umane. Mircea Eliade a specificat acest lucru: "Sacrul este un element în
structura conştiinţei şi nu un stadiu în istoria acestei conştiinţe. La nivelurile cele mai arhaice ale culturii,
a trăi ca fiinţă umană este în sine un act religios, căci alimentaţia, obiceiurile şi munca au o valoare
sacramentală. Altfel spus, a fi sau mai degrabă a deveni om înseamnă a fi religios" 

Mircea Eliade subliniază necesitatea de a cerceta religia dintr-o perspectivă interdisciplinară, din
care nu pot lipsi abordările istorice, sociologice, culturale, psihologice: "În realitate, nu există fapt religios
în stare pură. Un fapt religios este totdeauna şi concomitent fapt istoric, sociologic, cultural şi psihologic".
Religia este astfel integrată în ansamblul culturii, ansamblu care se răsfrânge şi se manifestă prin valorile
religioase. În nucleul fiecărei culturi se află valorile şi credinţele religioase, ce interferează cu valorile
estetice, morale şi politice, influenţând întreg ansamblul.

Românii în avangarda culturii europene

Cultura europeană în prima jumătate a secolului XX este caracterizată de apariţia unor

curente care căutau modalităţi inedite de expresie şi reflectau revolta artiştilor împotriva civilizaţiei
moderne. Dintre acestea, cel mai mare impact au avut expresionismul, cubismul, abstracţionismul,
suprarealismul. Aceste curente au influenţat arta pe parcursul întregului secol.

Expresionismul a apărut în Europa de Nord la începutul secolului XX şi s-a manifestat cu

precădere în Germania. Artiştii expresionişti căutau să redea esenţa lucrurilor sau a fenomenelor,
deformând în mod voit realitatea fizică pentru a surprinde expresia psihologică . Expresioniştii au
prezentat, în general, o viziune pesimistă asupra realităţii. În pictură, expresioniştii au fost interesaţi de
teme ca frica, disperarea, moartea şi au folosit ca modalităţi de exprimare culori intense şi linii frânte. Cel
mai reprezentativ artist expresionist este pictorul norvegian Edvard Munch iar lucrarea sa cea mai celebră
este Strigătul. În literatură, expresioniştii au avut ca temă predilectă valorificarea miturilor. Din această
perspectivă, scriitorul român care se încadrează acestui curent este Lucian Blaga.

Cubismul a fost un curent manifestat în artele plastice, cu deosebire în pictură, care a bulversat
noţiunea de reprezentare în artă deoarece obiectele au fost simplificate până la geometrizare iar
perspectiva spaţială a căpătat o importanţa tot mai redusă. Obiectele devin cilindrii, conuri, sfere, iar
personajele sunt construite din linii frânte, discontinue, toate dispuse într-un anumit ritm care creează
structuri spaţiale. Privitorul este cel care depune efortul pentru a reconstitui realitatea, iar realitatea poate
fi privită din unghiuri diferite şi reconstruită de fiecare în manieră personală. Cubismul a fost iniţiat de
pictorii Pablo Picasso şi Georges Braque. Primul tablou cubist este considerat a fi Domnişoarele
din Avignon, pictat de Picasso în 1907. Acest curent a deschis calea spre arta abstractă manifestată în
diverse forme pe tot parcursul secolului XX. Unii critici de artă îl consideră pe Brâncuşi drept sculptor
cubist sau abstracţionist, dar creaţia sa profund originală depăşeşte aceste curente artistice.

Abstracţionismul sau arta abstractă s-a afirmat în pictura şi sculptura secolului XX, fiind
caracterizată de lipsa oricărei referinţe la realitatea concretă, observabilă. Primul pictori abstracţionişti
sunt Vassily Kandinsky şi Piet Mondrian.

Suprarealismul a fost o mişcare artistică apărută în Franţa în perioada interbelică care a contestat
valorile morale şi sociale ale epocii şi toate formele de expresie raţională în artă, înlocuindu-le cu
valorizarea instinctului, a visului, a inconştientului, a iraţionalului. Cea mai importantă sursă a artei
suprarealiste a fost psihanaliza. Suprarealismul a apărut ca prelungire a mişcării dadaiste, iniţiată de
românul Tristan Tzara. Cei mai importanţi artişti suprarealişti au fost poetul André Breton, pictorii Juan
Miró, René Magritte şi Salvador Dali.