Universitate de Stat din Moldova

Facultatea de Istorie și Filosofie

Introducere în ICCE
Cultura.
Abordări istoriografice

Cristina GHERASIM,
dr., lect. univ.
Ce este cultura?
Ce înțelegeți prin
cultură?
 TERMENUL „CULTURA”?
În mod tradițional, termenul „cultură” a fost asociat cu gradul de
educație individuală și bogăția de cunoștințe a indivizilor. Putem
înțelege acest sens prin expresii precum: „un om de mare cultură”,
„cultura este de preferat barbariei” etc. Această semnificație a culturii
„înalte” și individuale referitoare la educația și facultățile intelectuale
ale indivizilor a rămas practic neschimbată până în sec. al XIX-lea. Abia
în epoca romantică a fost însoțită de un al doilea sens „scăzut” și
popular. De fapt, în secolul al XIX-lea , termenul a început să se refere la
acel set de practici, obiceiuri și valori împărtășite și caracterizând un
anumit grup uman. Acest al doilea concept colectiv, social și
antropologic asumat de cuvântul „cultură” este de înțeles cu expresii
precum „cultura occidentală”, „cultura burgheză”, „o lume
multiculturală”
 Termenul de cultură a fost introdus în
antropologia
socială, devenind un termen tehnic,
de către Eduard B. Tylor, pionierul britanic al
acestei discipline. În
Introducerea la Cultura Primitivă (1871),
el descrie cultura ca „acel complex
care include cunoaşterea, credinţele, artele,
dreptul, morala, obiceiurile pe care şile-
a însuşit omul ca membru al societăţii“.
În anul 1952, antropologii americani Alfred Louis
Kroeber şi Clyde Kluckhohn au primit sarcina, din
partea UNESCO, sa inventarieze diferitele
semnificaţii ale termenului decultura; ei au
descoperit nu mai puţin de 146!
Din punct de vedere tradiţional, conceptul de
cultură este legat de noţiunea „cultura
spiritului“(cultura animi), prin analogie cu ideea
de cultură a ogoarelor,
prezenta la Horaţiu şi Cicero,
(cultura agrorum,agricultura). Aceasta
concepţie presupune ideea unui
patrimoniucultural, compus din bunuri şi valori
universale transmise de la o generaţie
la alta. Educaţia devine tot mai
mult intenţionată şi programată şi are funcţia de a
face posibil accesul la acest patrimoniu cultural.
Cultura ia naştere şi sedefineşte în raport cu natura, opoziţie valabilă nu numai
pentrucultura exterioară, obiectivă, dar şi pentru cea interioară, subiectivă,deoarece
omul însuşi, în alcătuirea sa specifică, este o unitate dintre biologic şi spiritual,
dintre natural şi cultural.
• Cultura este detaşare de natura iar etapele culturii sunt etape ale umanizării, ale
ridicăriispirituale a omului.Învăţatul domnitor Dimitrie Cantemir sublinia
superioritatea omului înzestrat cu binefacerile culturii.
• Ralph Linter definea conceptul de cultură ca fiind totalitatea cunoştinţelor,
aptitudinilor şi modelelor obişnuite de comportament pe care le au în comun şi
pe care le transmit membrii unei societăţi.Într-o altă accepţiune, termenul de
cultură reprezintă un fenomen colectiv, aceasta fiind acceptată de toţi indivizii
care trăiesc în acelaşi mediu social.
• Cultura este un fenomen care se dezvoltă în timp şi care
presupune o continuitate fluidă trecut-prezent-viitor.
Filosoful francez iluminist Voltaire îngloba în conceptul de cultură: comerţ, industrie,
idei, credinţe şi datini, obiceiuri, aspiraţii şi prejudecăţi.
• Generaţia marilor filosofi germani Kant, Fichte şi Hegel defineşte
cultura ca fiind perfecţiune şi disciplină a raţiunii, libertate aspiritului,
întruchiparea în activitatea practică a spiritului obiectiv.
 „Cultura este ridicarea omului deasupra stării naturale prin
dezvoltarea şi exercitarea puterilor sale spirituale şi morale“ (W.
Lewis).
 CULTÚRĂ, culturi, s. f. 1. Totalitatea valorilor materiale
și spirituale create de omenire și a instituțiilor necesare
pentru comunicarea acestor valori. ♦ Faptul de a
poseda cunoștințe variate în diverse domenii;
totalitatea acestor cunoștințe; nivel (ridicat) de
dezvoltare intelectuală la care ajunge cineva. ◊ Om de
cultură = persoană cu un nivel intelectual ridicat, care
posedă cunoștințe universale temeinice. ♦ (Arheol.)
Totalitatea vestigiilor vieții materiale și spirituale prin
intermediul cărora se reconstituie imaginea unei
comunități omenești din trecut. ♦ Ansamblu de
activități și modele de comportament proprii unui grup
social dat, transmisibile prin educație. Cultura islamică
în Spania.
Cultura, care provine de la cuvântul latin colere, ce se traduce
prin „a cultiva”/„a onora”, se referă în general la o activitate
umană. Definiția dată de UNESCO consideră cultura ca „o serie
de caracteristici distincte a unei societăți sau grupă socială în
termeni spirituali, materiali, intelectuali sau emoționali”.

Cultura reprezintă o moștenire ce se transmite cu ajutorul

codurilor de comunicație specifice cum sunt gesturile ori
cuvintele, scrisul și artele, mass media (presa, radioul,
televiziunea), media interactivă (telefonul). În același fel se
transmit gesturile, ritualurile, cunoștințele teoretice, normele
abstracte, religia. Cultura poate fi însușita prin diverse forme ale
memoriei subiective (reflexe, cuvinte, imagini) dar și prin
intermediul memoriei obiective (obiecte, peisaje,cărți, numere,
reguli).
 Antropologul și sociologul francez Georges Balandier a clasificat teoriile
antropologice ale culturii in trei mari grupuri:
a) cele care urmeaza traditia antropologilor americani Boas si Kroeber si care
abordeaza cultura din unghiul istoriei culturale, curent care are meritul de a
fi depasit teoriile statice ale culturii, teorii ce se limitau la stabilirea, pentru
fiecare tip de societate, a unui catalog pe cat posibil complet al cunostintelor,
tehnicilor si credintelor sale. Orientarea istorica pune in evidenta aspectul
dinamic al culturii, procesul formarii si dezvoltarii culturilor si civilizatiilor;
b) școlile care analizeaza cultura in raport cu anumite tipuri
de personalitate, exemplul cel mai caracteristic fiind oferit de Ruth
Benedict, care a clasificat culturile, civilizatiile arhaice si personalitatile cores-
punzatoare in doua tipuri: „apoliniene”, orientate spre armonie pasni-ca,
intelepciune si echilibru, si „dionisiace”, care exalta tendintele agresive ale
individului. Aceste scoli vor evolua spre teoriile si analizele dezvoltate in jurul
notiunii de „personalitate de baza”;
c) cele care studiază cultura în raporturile sale cu teoria comunicarii si ajung
la structuralism (Claude Lévi–Strauss).
 CULTURA ÎN ISTORIGRAFIA ROMÂNEASCĂ
D. Gusti, pentru care conceptul de cultura are, de asemenea, trei intelesuri, și anume:
- sistem de bunuri culturale care formeaza stilul unei epoci;
- institutiile si regulile pe care acestea le alcatuiesc;
-procesul de mișcare și devenire, atitudinea fața de opera de cultura, adica raportul trait, viu, de activitate, între
persoana de cultivat si valoarea de cultura.
Pentru Petre Andrei, cultura nu este altceva decat natura pusa in valoare de catre om, un proces de
necontenita creatie de valori. Omul apartine deopotriva naturii si societatii, este fiinta naturala, rezultat al unei
indelungate evolutii biologice, dar si fiinta culturala, rezultat al unor eforturi milenare, desfasurate de omenire
prin munca si viata colectiva.
O contributie de pret la definirea culturii aduce Tudor Vianu. Inca din 1929, intr-un studiu consacrat acestei
probleme, el sublinia, fara rezerve, ca „definitia culturii” trebuie sa scoata in relief trei elemente:
- ideea de activitate omeneasca;
- ideea unei naturi ale carei posibilitati cultura le dezvolta;
- ideea unei valori care conduce opera de cultura.
Tudor Vianu considera ca prin actul de cultura omul se ridica deasupra starii naturale, prin dezvoltarea si
exercitarea puterilor sale fizice si spirituale, cultura presupunand mai intai o activitate, apoi o anumita opozitie cu
natura, dar nu una radicala, ci rezolvabila, pentru ca, propunandu-si sa ridice omul peste starea sa naturala, ea
intelege sa dezvolte anumite trasaturi care tin de natura sa. De asemenea, cultura inseamna nu numai
transformarea activa a naturii, dar si „prelucrarea datelor si materialelor naturale in sensul si in slujba ideii si a
vointei de perfectionare sociala si omeneasca”.
Din analiza prezentata, retinem cateva caracteristici care fac posibila intelegerea sociologica a culturii, si
anume:
· istorismul culturilor;
· caracterul structural al culturilor;
· caracterul profund national al culturilor;
· caracterul socio-dinamic al culturilor (transferul elementelor culturale ale unei clase la o alta clasa si chiar ale
unui popor la un alt popor sau natiune);
continutul raportului dintre cultura si suprastructura (momen-tul functional al culturii) etc.
COMPONENTELE CULTURII
 Caracteristicile culturii
Toate culturile sunt caracterizate prin împărtășirea unei serii de elemente, dintre care
putem evidenția următoarele:
• ele cuprind totalitatea practicilor umane ; apar în opoziție cu natura (instinct vs.
cunoaștere);
• reprezintă o viziune asupra lumii;
• sunt exprimate simbolic;
• oferă ordine socială;
• supraviețuirea lor depinde de comunicare;
• consolidează tradițiile;
• sunt dinamice, adică Sunt transformate,
• sunt mai mult sau mai puțin deschise, adică sunt susceptibile la influența altor culturi.
Prin urmare, acestea sunt supuse unor procese de: enculturație; transculturație;
aculturație; incultură.
ENCULTURÁȚIE proces de asimilare a unei forme de cultură, prin instruire și educație, pe
toată perioada vieții; adaptare culturală.
TRANSCULTURÁȚIE trecere de la o formă de cultură inferioară la alta superioră prin contact
și adaptare.
ACULTURÁȚIE preluare de către o comunitate a unor elemente de cultură materială și
spirituală sau a întregii culturi a altei comunități aflate pe o treaptă superioară de
dezvoltare.
INCULTÚRĂ -. lipsă de cultură a unui om; cultură insuficientă.
 Principalele functii ale culturii

Studiul diferitelor societati a condus la punerea in evidenta a

patru funcții importante ale culturii:
Prima este funcția de adaptare. Pentru antropologul american Clyde Kluckhohn,
cultura permite individului adaptarea la mediul geografic si climatic, oferindu-i un
ansamblu de solutii pentru rezolvarea problemelor de supravietuire (locuinta, hrana,
imbracaminte etc.). Datorita culturii, societatile umane s-au putut adapta climatului mai
rece sau mai cald, cercului polar sau desertului.
O alta functie a culturii este comunicarea. Unii autori considera ca aceasta ar fi
principala sa functie. Comunicarea presupune folosirea limbajului si simbolurilor care
disting grupurile sociale intre ele si pe acestea de animale. Comunicarea intre indivizi se
stabileste mai usor in cadrul aceleiasi culturi.
O a treia functie a culturii permite membrilor societatii să prevada
comportamentele celorlalti. La om, cultura joaca acelasi rol, precum instinctul la
animal. Spre deosebire de animale, care au comportamente instinctive, fiinta umana nu
dispune de comportamente innascute. Ea invata comportamentele de-a lungul vietii.
Intr-o cultura, indivizii adopta comportamente asemanatoare si au asteptari precise unii
fata de altii. Daca este cunoscuta cultura unui popor, se pot prevedea, in parte, si
comportamentele individuale ale membrilor sai.
Cea de-a patra functie are in vedere faptul ca o cultura favorizeaza anumite tipuri
de relatii afective intre indivizii care apartin unui grup. Ea propune individului
identificarea cu aceleasi valori, simboluri, norme si modele de conduita. Se asigura,
astfel, unitatea grupului.
 Funcţiile culturii
• funcţia de cunoaştere – accesul la cultură oferă omului „ferestre” largi de a recepta şi a înţelege
esenţa profundă a lucrurilor, a proceselor şi a evenimentelor naturale şi sociale şi, nu în ultimul rând,
de a se cunoaşte pe sine ca Om.
• funcţia axiologică – cunoaşterea şi înţelegerea – favorizate larg de către cultură – oferă posibilitate
omului să se raporteze corect şi eficient la realitate, să aprecieze corespunzător unor criterii valorice
superioare acţiunile, evenimentele, relaţiile sociale sau interumane şi să se opteze corespunzător
acestor criterii pentru ca viaţa lui să capete temeiuri puternice.
• funcţia socializatoare – prin cunoaşterea autentică şi aprecierea justă atât a potenţelor proprii, cît şi a
naturii relaţiilor sociale, cultura îl poate ajuta hotărâtor pe om să se încadreze în plan social, să-şi
optimizeze activitatea, să ocolească pe cît posibil obstacole, greutăţi, fenomene de înstrăinare umană,
conflicte interumane, etc. Această funcţie asigură realizarea omului în ceea ce are el ca trăsătură
definitorie, sociabilitatea, acea trăsătură de esenţă fără de care omul n-ar putea fi om.
• funcţia antientropică - cultura, alături de domeniul economicului, serveşte ca mijloc de sudare a
colectivităţilor umane, de integrare a individului în colectivitate şi a generaţiilor în istorie. Astfel, un
popor poate fi izolat economic, i se poate răpi pe o durată oarecare de timp libertatea, suveranitatea,
etc., dar menţinându-şi limba, obiceiurile, tradiţiile, tehnicile de gândire şi acţiune, într-un cuvânt
conştiinţa culturală de sine, poate renaşte surprinzător de interesant, oricât de târziu.
• funcţia transformatoare – cultura îşi manifestă această funcţie pe mai multe planuri: în plan natural -
datorită exigenţelor nou-create, adaugă „peste natura naturală” o nouă existenţă, transformând-o pe
aceasta dintr-o natură pentru sine într-o natură pentru om; în plan social cultura determină
transformările ce ţin de integrarea şi manifestarea omului ca membru al unui grup social.
 Principalele tipuri de cultură
1. Conform cunoștințelor de scris
1.1. Culturi orale sau culturi literare (Culturile grafice, așa cum sugerează și numele lor, sunt cele care lipsește un sistem de scriere cu
care transmiterea cunoștințelor, tradițiile și legendele sunt transmise oral din generație în generație).
1.2. Culturi scrise (Culturile scrise sunt cele care Au un sistem de scriere pe care îl folosesc pentru a scrie cărți sau orice mediu fizic în
care își împărtășesc cunoștințele, istoria și miturile.
În unele cazuri, cultura însăși a fost cea care și-a inventat sistemul de scriere, așa cum este cazul hieroglifelor folosite de egipteni sau
alfabetului grecesc folosit în Grecia Antică.
În alte cazuri, se întâmplă ca o cultură, deja alfabetizată, să-și schimbe sistemul de scriere importând una străină pe care o consideră
mai potrivită limbii sale, cum este cazul turcii moderne care a trecut de la scrierea în litere arabe (alifat) la folosind alfabetul latin.
2. După modul de producție
2.1. Culturi nomade 2.2. Culturi agricole sau rurale
2.3. Culturi urbane sau comerciale 2.4. Culturi industriale
3. Conform paradigmei religioase
3.1. Culturi teiste - Sunt cele în care se crede în existența unuia sau mai multor zei superiori. În funcție de numărul de zei despre care
vorbim:
Culturi monoteiste: ei cred doar într-un singur zeu, așa cum este cazul culturilor evreiești, creștine sau musulmane.
Culturi dualiste: admit confruntarea a doi zei sau forțe opuse, precum binele și răul sau Dumnezeu și Satana, așa cum este cazul
culturii catare.
Culturi politeiste: cred într-un întreg panteon de zei, fiecare specializat în una sau mai multe puteri. Câteva exemple sunt culturile
hinduse, greco-romane, egiptene, maya ...
3.2. Culturi non-teiste
4. Conform ordinii socioeconomice
4.1. Cultura elitei – setul de coduri, simboluri, valori, obiceiuri, expresii artistice, referințe sau moduri de comunicare pe care le
împărtășesc oameni aparținând grupurilor dominante din societate, fie în termeni politici, simbolici sau economici.
În multe ocazii, această cultură este identificată ca fiind cultura oficială sau „adevărata” cultură, văzând întregul aspect cultural străin
grupului său ca fiind o cultură săracă sau străină. Cultura de elită Este considerat ca fiind cel iluminat și cel care are prioritate să fie
predat în centrele de învățământ.
4.2. Cultura populară – Se înțelege că este cultura populară set de coduri, simboluri, valori, obiceiuri, expresii artistice, tradiții,
referințe și moduri de comunicare care corespund sectoarelor populare ale unei societăți.
4.3. Cultură de masă - este una care este construită din diseminarea conținutului prin mass-media, cum ar fi televiziunea sau
internetul. Datorită sferei sale de conținut, conținutul dezvăluit este consumat de tot felul de persoane, ambele aparținând
sectoarelor dominante și populare.
 Principalele tipuri de cultură
5. Conform luptelor interne de putere
5.1. Cultura hegemonică - este înțeleasă a fi una care stabilește un anumit sistem de coduri, tipare, valori, obiceiuri sau simboluri ca
fiind cel mai răspândit și cel care trebuie urmat în cadrul unei societăți, folosind convingerea sau constrângerea pentru a le urma.
Cultura hegemonică domină populația și caută să se perpetueze, pentru care ajunge să devină impozabil și îi sancționează pe cei care
nu îl împărtășesc. Cultura hegemonică este frecvent identificată cu cultura oficială, cultura „adevărată” a țării sau regiunii, care trebuie
urmată dacă se dorește să se bucure de drepturi depline, în timp ce mass-media și propriile instituții pot ataca orice eșantion de
cultură care este nu în cadrul acelei culturi hegemonice.

5.2. Cultura subalternă - Cultura subalternă este una care are o relație de dependență și supunere cu cultura dominantă, în ciuda
diferenței în unele dintre aspectele sale. De obicei, se manifestă în cele mai vulnerabile sectoare ale societății.
Este destul de frecvent ca indivizii aparținând culturii subalterne să nu aibă o conștiință proprie ca cultură și, în consecință, să nu
organizeze și să exercite presiuni asupra culturii hegemonice sau să solicite o anumită autonomie.

5.3. Cultură alternativă - ermenul „cultură alternativă” este un termen oarecum ambiguu și destul de larg care se referă la ansamblu
de manifestări artistico-culturale care sunt prezentate ca o alternativă la cultura hegemonică.
Acesta își propune să deschidă spații în fața valorilor sau bunurilor culturale promovate atât de cultura de elită, de cultura hegemonică
și de mass-media, deși nu trebuie să se identifice cu cultura populară sau cu subalternul, ci cu o cu totul altă unu.

5.4. Contracultura - Contracultura este ansamblul culturi care apar în opoziție cu cultura hegemonică, provocând valorile impuse și
încercând să răspândească noi paradigme și sisteme de valori. De multe ori luptă împotriva culturii hegemonice cu intenția de a o
eradica și apare de obicei ca răspuns la procesele de frustrare, nedreptate socială, nonconformitate și rezistență, devenind o luptă
încărcată cu un conținut ridicat de protest.
Exemple de mișcări contraculturale pe care le-am avea în feminism, mișcări ecologice, anarhism, anticomunism în Uniunea Sovietică,

5.5. Subcultura În cadrul unei culturi hegemonice, se pot forma diversități de grupuri culturale marginale care își dezvoltă propriul
sistem de valori, coduri și tipare. S-ar putea spune că acestea constituie culturi minoritare cu trăsături definite.
Spre deosebire de contracultură, subculturile nu pretind că contestă ordinea stabilită, ci mai degrabă arătându-se ca o cultură
interesată de unul sau mai multe interese ale culturii dominante, deci nu pot fi văzute nici ca o cultură alternativă. Un exemplu în
acest sens îl avem la jucătorii, triburile urbane sau fanii unui grup muzical.
Nici subcultura nu trebuie confundată cu cultura subalternă, deoarece subalternul este fragmentar și disjunctCu alte cuvinte, nu
există conștiința de a fi aceeași cultură, în timp ce în subculturi există. Membrii subculturii au propriile coduri, referenți și valori (de
exemplu, fan clubul unui grup).
 Principalele tipuri de cultură
6. Conform sensului antropologic
În multe ocazii, cuvântul cultură Este folosit ca sinonim pentru grup etnic sau identitate. Cu alte cuvinte, i se oferă o
definiție antropologică, care se referă la diverse aspecte, cum ar fi limba, religia, tradițiile și alte aspecte culturale care o
definesc. Astfel, dintr-un sens antropologic, am vorbi despre diferite tipuri de culturi, cum ar fi catalană, bască, castiliană,
engleză, sardă, amish, saami ...
7. Conform contextului istoric
Culturile pot fi clasificate în funcție de contextul istoric, care delimitează universul valorilor în vigoare pentru o perioadă de
timp. Practic, orice perioadă istorică poate fi transformată într-o cultură diferită: cultura antichității clasice, evul mediu,
victorianul, barocul, anii 1960, culturile pre și post-pandemice 2020
8. Conform sensului de gen
8.1. Cultura matriarhală - Cultura matriarhală este una care se întemeiază și se centrează în jurul figurii feminine, în special
a mamei. Femeia acționează ca lider, mai ales în cel mai de bază grup social: familia. Deși aceste tipuri de culturi nu sunt
comune astăzi, au existat mai multe cazuri de-a lungul istoriei. Astăzi avem cultura Minangkabau în Indonezia ca un exemplu
modern de cultură matriarhală.
8.2. Cultura patriarhală - Cultura patriarhală este una în care figura care domină practic toată viața publică și privată este
omul. Deși nu trebuie să își exercite întotdeauna controlul politic, economic, militar și familial într-un mod violent, au existat
multe cazuri de culturi în care a făcut acest lucru. Un exemplu clar în acest sens îl găsim în culturile musulmane, în special în
cele mai tradiționale, în care femeile sunt practic văzute ca un obiect pasiv limitat la procrearea și îngrijirea copiilor.
9. Conform sensului geografic și geopolitic
9.1. La nivel global - De fapt Doi mari poli ai puterii culturale se disting de obicei în termeni geopolitici: Occidentul și
Estul. Cultura occidentală este una care are o puternică componentă eurocentrică, bazată pe rădăcinile sale greco-romane și
pe religia iudeo-creștină, cu sediul în emisfera occidentală și cu sisteme majoritar capitaliste.
Ideea culturii orientale nu reprezintă ceva omogen, ci mai degrabă o contrapunere la ideea culturii occidentale. Se referă la
întregul set de culturi, cu religii, limbi, origini și istorie foarte diverse, văzute în mod tradițional ca opusul lumii occidentale,
în special în plan filosofic și economic, cu multe cazuri de țări cu sisteme economice comuniste (fosta URSS și China).
9.2. Local – într-un sens mai restrâns, concentrat pe cele mai locale, putem distinge diferite tipuri de cultură:
Cultura națională: se referă la cultura generală împărtășită într-un stat: spaniolă, franceză, mexicană, americană, britanică ...
Cultura regională: se referă la culturile care se dezvoltă în regiuni specifice dintr-o țară: catalană, sardă, zapotecă, cajună,
galeză ...
 Principalele tipuri de cultură
10. Conform conservatorismului tău
10.1. Postfigurativ -Spunem că o cultură este postfigurativă atunci când se bazează puternic pe repetarea și perpetuarea
obiceiurilor din trecut până în prezent, fără variații. Bunicii, părinții și copiii împărtășesc o viziune conservatoare a culturii,
considerând că aceasta trebuie să rămână statică. Acest comportament generațional apare în mod obișnuit la popoarele
primitive.
10.2. Cofigurativ - Tineretul nu ia trecutul ca model, ci mai degrabă comportamentul grupurilor contemporane. Tinerii vor
să semene cu alte persoane din aceeași grupă de vârstă în ceea ce privește limbajul, religia, tradițiile și alte comportamente.
10.3. Prefigurativ -Tinerii arată respingerea trecutului și proiectează modele și comportamente inovatoare. Datorită
acestui fapt, adulții nu sunt capabili să înțeleagă noua lume care li se prezintă, deoarece cei mai tineri împărtășesc cu greu
trăsături culturale cu părinții și bunicii lor.
Există un decalaj real între generații și trecutul este văzut ca sinonim cu subdezvoltarea, înapoierea și râncedia, așa cum ar fi
cazul în China în vremurile Revoluției Culturale, în care, sub guvernarea lui Mao Tse Tung, a început o serie întreagă de
reforme pentru a face țara asiatică să rupă cu trecutul său imperial.

Alte criterii generale de clasificare:

• criteriul temporal: cultura antică, medievală, renascentistă, modernă şi contemporană;
• criteriul spaţial-geografic: cultura indiană, egipteană, greco-romană;
• criteriul tipologic: cultura primitivă, arhaică, evoluată.
Trebuie luate în considerare următoarele aspecte, ca
fiind elemente esenţiale pentru studiul culturii:
a) Relaţia dintre tradiţie şi inovaţie este prezentă în
cele mai vechi forme culturale.
b) Cultura trebuie înţeleasă ca o entitate vie, o
trăsătură fundamentală care face societatea în care
trăiesc oamenii, să fie conştient umană.
c) Încercarea de a înţelege sensurile actuale ale
culturii, apropierea de alte culturi, conştientizarea
propriilor valori culturale.
Cine protejează
cultura?
 Organizația Națiunilor Unite pentru Educație, Știință și Cultură

Organizația Națiunilor Unite pentru Educație, Știință și Cultură

(UNESCO) este o agenție specializată a Organizației Națiunilor Unite
(ONU) care vizează promovarea păcii și securității mondiale prin
cooperarea internațională în educație, științe și cultură. Are 193 de
state membre și 11 membri asociați, precum și parteneri din sectorul
neguvernamental, interguvernamental și privat. Cu sediul în Paris,
Franța, UNESCO are 53 de birouri regionale și 199 de comisii
naționale care îi facilitează mandatul global.
UNESCO a fost fondată în 1945 ca succesor al Comitetului
internațional pentru cooperare intelectuală al Societății Națiunilor
Misiunea fondatoare a UNESCO, care a fost modelată de cel de-al
doilea război mondial, este de a promova pacea, dezvoltarea durabilă
și drepturile omului, facilitând colaborarea și dialogul între națiuni.
Acesta urmărește acest obiectiv prin cinci domenii majore ale
programului: educație, științe naturale, științe sociale / umane,
cultură și comunicare / informare.
Când apare cultura?
PREISTORIE
Religia preistorică
 Picturile din peştera Altamira sunt unele dintre cele mai cunoscute din lume, poate şi
pentru că aici sunt foarte bine conservate şi se întind pe suprafeţe extrem de
generoase, pe toată lungimea de 270 de metri a peşterii. Se pare că aceasta a fost
locuită între anii 35.000 şi 13.000 î.e.n. Peştera Altamira este considerată „
Capela sixtină a artei paleoliticului” datorită desenelor extrem de bine realizate. Sunt
cercetători care spun că reprezentările animalelor aflate în mişcare, realizate acum mai
bine de 30.000 de ani, sunt mai bune şi mai apropiate realităţii decât cele din operele
de artă moderne şi medievale.
Peştera Lascaux a fost descoperită din greşeală, în 1940, de nişte
adolescenţi aflaţi în plimbare. Cercetătorii spun că peștera a fost
locuită între anii 25.000 şi 13.000 î.e.n., iar aceasta a fost închisă
publicului din 1963 tocmai pentru a conserva cele peste 600 de
picturi rupestre aflate pe pereţii şi tavanele peşterii.
 Peştera Chauvet a fost descoperită recent, abia în 1994, iar cei
care au studiat desenele de aici – peste 1000 şi reprezentând
mamuţi, lei, rinoceri, bizoni şi urşi – spun că datează din urmă cu
aproximativ 31.000 de ani. A fost introdusă destul de rapid în
patrimoniul UNESCO, iar accesul publicului larg nu a fost niciodată
permis tocmai pentru a ajuta la protejarea picturilor.
 O echipă de cercetători de la Universitatea Eotvos din Budapesta a examinat
cu atenție picturile rupestre din mai multe peșteri din Franța, cu precădere
Lascaux, și a comparat imaginea animalelor în mișcare cu cea din operele de
artă moderne și medievale. A reieșit că artiștii preistorici aveau o rată de
eroare de 46,2%, în timp ce arta modernă are în medie 83,5% erori în ceea ce
înseamnă reprezentarea unui animal aflat în mișcare. Chiar și Leonardo da
Vinci, renumit pentru schițele sale anatomice, a greșit atunci când a încercat
să redea mișcarea animalelor. Practic, nicio pictură nu poate egala arta așa
numiților oameni ai cavernelor.
Cercetătorii Universităţii din Barcelona au descoperit de curând în 3 peşteri din Peninsula Iberică
zeci de picturi rupestre despre care consideră că au o vechime de aproximativ 65.000 de ani. Nu
doar datarea lor este impresionantă, ci mai ales faptul că, în aceste condiţii, artistul a fost Omul
de Neanderthal, nu Homo Sapiens. Această descoperire, alături de cele referitoare la obiceiurile
acestuia precum îngroparea morţilor, folosirea plantelor medicinale sau realizarea uneltelor din
piatră, scoate la iveală faptul că Omul de Neanderthal nu era chiar bruta fără creier descrisă
până de curând şi că avea abilităţi cognitive asemănătoare omului modern.
La Cuciulat, în Sălaj au fost descoperite picturi rupestre
extrem de vechi, reprezentând un cal, o pasăre, o
panteră şi o siluetă umană. Analizele arată că acestea
datează de acum 15.000 de ani.
 Construcția ansamblului Stonhenge a început în
anul 3.000 î.H. Este construit din pietre cu
înălțime de 6 metri și greutate de până la 50 de
tone, aduse aici, probabil, de la o distanță de
322 km din Câmpia Salisbury din sudul Angliei.
Deși nu se știe exact rolul ansamblului, se crede
că cei care l-au construit aveau cunoștințe de
astronomie, și că ziua de 21 iunie (
Solstițiul de vară) avea o semnificație deosebită,
probabil, religioasă.
Stonehenge era un monument dedicat zeilor. La o
distanță mai mare de 5 km era unul făcut din
lemn. Teoria oamenilor de atunci era că zeul este
nemuritor, la fel ca piatra, iar oamenii sunt
muritori precum lemnul. Înainte de răsărit ei se
duceau la monumentul de piatră și așteptau
prima ivire a soarelui. Dintr-o anumită poziție
soarele lumina foarte frumos, oamenii crezând că
este fapta unui zeu. Călătoreau pe lângă un râu
aflat în apropierea Stonehenge-ului de lemn,
unde, la asfințit, se rugau din nou la zeul lor.
Noaptea sărbătoreau.