Universitate de Stat din Moldova

Facultatea de Istorie și Filosofie

CULTURA LA SFÂRȘITUL
SEC. AL XIX-LEA ÎNCEPUTUL
SEC. XX-LEA

Cristina GHERASIM,
dr., lect. univ.
Scriitorii naturaliști au fost influențați de către teoria evoluționistă
a lui Charles Darwin.

Tezele principale sunt :

-Speciile se transformă treptat unele în altele prin interacțiunea
următorilor factori: variabilitatea, ereditatea, suprapopulația, lupta
pentru existență și selecția naturală.
-Variabilitatea individuală oferă material pentru acțiunea selecției.
-Variabilitatea este rezultatul corelației dintre organism și mediu,
dintre modificările condițiilor de mediu și acțiunea factorilor interni
specifici organismului.
-Ereditatea fixează variațiile și face posibilă acumularea lor în cursul
generațiilor. Darwin admite inconsecvent ereditatea caracterelor
dobândite.
-Suprapopulația este creșterea excesivă a numărului de indivizi ai
unei specii în raport cu mijloacele de trai.
-Lupta pentru mijlocele de trai dintre indivizii speciilor apropiate
(interspecifică) sau dintre indivizii aceleiași specii (intraspecifică)
duce la supraviețuirea celor mai apți care se reproduc preferențial.
-Selecția naturală acționează totodată și prin mijlocirea factorilor
abiotici și prin mijlocirea factorilor biotici. Selecția duce astfel la
trierea formelor mai bine adaptate și la accentuarea în curs de
generații a caracterelor adaptative; selecția orientează variațiile
neorientate.
 NATURALISMUL
Termenul naturalism a fost inventat de
scriitorul francez Émile Zola. Acesta și-a
publicat romanul Therèse Raquin în 1867, care
a fost foarte criticat, la care el a răspuns
"Grupul de scriitori naturaliștii la care am
onoarea să aparțin, are curajul și activitatea de
a publica lucrări puternice, care poartă
apărarea lor cu ei ".

Emile Zola „… a părăsit marele studiu

uman de dragul unor fleacuri… studiul
omului trebuie să treacă în primul plan,
chiar și înaintea acțiunii”;
 Unele dintre ele caracteristicile naturalismului:
- Naturalismul este o mișcare artistică, literară și filosofică, deși cu anumite diferențe între
discipline, fiind recunoscută mai ales ca un stil literar;
- sunt determinismul, pesimismul, limbajul impersonal sau respingerea
romantismului;
- naturalismul a început ca o ramură a realism, care este încercarea de a reprezenta temele
fără artificială, evitând convențiile artistice, precum și elementele incredibile, exotice și
supranaturale. În naturalism, aspectele realismului au fost luate ca mizerie, corupție,
rasism, viciu etc. Această mișcare este de obicei asociată sau legată de realism, mișcare din
care naturalismul ar lua unele dintre aspectele sale;
- În literatura de specialitate, deși în mod similar în filozofia și artele, naturalismului are ca
scop de a reproduce realitatea în mod obiectiv, aproape documentar, expunând atât
aspectele cele mai sublime și frumos ca cel mai vulgar și întuneric, modul în care acestea se
întâmplă
- În pictura, pe de altă parte, termenii realism și naturalismul sunt folosite interschimbabil
pentru a se referi la mișcarea naturalistă în pictura. Pictorii sau naturaliștii reali au
respins romantism, alegând să portretizeze scene din viața de zi cu zi, care pot fi fascinante
în și de la sine.
 Émile Zola -Maestru al naturalismului

Observator al oamenilor și al faptelor timpului său, Zola s-a implicat

continuu prin romanele sale în dezbaterea temelor sociale, artistice și
literare, fără să vireze vreodată spre politică. Politicienii i se păreau
suspecți și, înainte de afacerea Dreyfus, nu a avut niciodată prieteni din
lumea acestora. Republican convins, se avântă de tânăr în lupta contra
Imperiului. Primele romane din ciclul Rougon-Macquart au astfel o țintă
satirică și politică. După întoarcerea Republicii, cenzura la care este supus
începând cu 1872, când publică La Curée, îl dezamăgește profund. Cu
toate acestea, rămâne un republican fervent, republica reprezentând
pentru el „singura formă de guvernământ justă și posibilă”.
Două din motivele reușitei lui Zola constau în regularitatea cu care scrie și
forța sa de muncă, sintetizate prin deviza pe care a trasat-o deasupra
șemineului din cabinetul său de lucru din Médan Nulla dies sine
linea. Viața sa respectă pentru mai mult de treizeci de ani o drămuire a
timpului foarte strictă, deși forma muncii sale a variat mult de-a lungul
vremii, în special în perioada în care îmbina jurnalismul cu scrierea
romanelor. În general, la Médan, după o trezire la ora șapte, o gustare
rapidă și o plimbare de o jumătate de ore de-a lungul Senei împreună cu
câinele său Pinpin, Zola își încheagă ideile pentru prima etapă de lucru a
zilei, etapă care se întinde aproape patru ore și la capătul căreia autorul
produce cinci pagini. După-amiaza este consacrată lecturii și
corespondenței, care îi ocupă mult timp. Spre sfârșitul vieții, romancierul
modifică această ordine imuabilă pentru a se dedica după-amiaza mai
mult copiilor săi și amână astfel o parte din activitățile sale pentru seara
sau în timpul nopții.
Émile Zola la tabla de lucru în
cabinetul său de curiozități.
 Guy de Maupassant
Realismul lui Maupassant, cu importante contaminări
naturaliste în ceea ce privește predilecția pentru patologic,
monstruos, macabru, mai ales în nuvele și povestiri, se
fundamentează - după exprimarea proprie - pe „viziunea cea
mai complexă, mai pătrunzătoare, mai adâncă decât realitatea
însăși”. Proza sa scurtă se caracterizează prin șlefuirea și
concizia expresiei alese, cu deosebită siguranță, restrânsă la
elementele esențiale, dând impresia simplității până la
prozaism și banalitate în reprezentarea obiectiv-neutră, uneori
cu accente ironice, satirice ori sarcastice, a mediului mic-
burghez ori a celui funcționăresc parizian, a nobilimii mărunte
ori a lumii declasaților, cu preocuparea constantă de a reliefa
umanitatea oamenilor simpli.

Romanele sale, mai aproape de realism prin construcție și

tematică, ilustrează darul de analist al mediilor și psihologiilor.
 Gerhart Hauptmann
(1862-1946)
- promovează personajele care se supun
temperamentului lor și ambianței în care
trăiesc;
- analiza psihologică profundă, oamenii
hărțuiți de impulsurile instinctelor
personale; sfârșesc prin sinucidere;
- elemente din fantastic; note sociale;
Opere: În zori, Clopotul scufundat,
Țesătorii, În amurg
 August Strindberg
(1849-1912)
- dramaturg suedez;
-dramaturgia sa este opera
unui spirit bolnav, care a
avut 4-5 încercări de
sinucidere;
-Teme: relația bărbat
femeie; acțiunile femeie de
a domina soțul în mod
tiranic
-Piese: Domnișoara Iulia,
 Dezvoltarea naturalismului în artele vizuale

În 1887 a fost fondat la Paris Théâtre Libre pentru a prezenta

lucrări pe noile teme ale naturalismului cu o punere în scenă
naturalistă.
O dezvoltare paralelă a avut loc în artele vizuale. Pictorii,
urmând exemplul pictorului realist Gustave Courbet, au ales
teme din viața contemporană și subiecte comune precum
țăranii și negustorii.
În ciuda pretenției obiectivității, naturalismul a fost afectat de
anumite prejudecăți inerente teoriilor sale deterministe. Deși
reflectau fidel natura, ea era întotdeauna o natură sordidă.
În mod similar, naturaliștii au portretizat personaje simple
dominate de puternice pasiuni elementare. Acestea s-au
desfășurat în medii apăsătoare, monotone și triste. În cele din
urmă, nu au putut reprima un element de protest romantic
împotriva condițiilor sociale pe care le-au descris.
Ca mișcare istorică, naturalismul a fost de scurtă durată. Cu
toate acestea, el a contribuit la artă ca o îmbogățire a
realismului. De fapt, această mișcare era mai aproape de viață
decât de artă.
 Teatrul liber și Andre Antoine
- reformator al teatrului francez;
- 1887 deschide la Paris Teatrul Liber
unde se jucau până la 9 spectacole pe
an;
- pleda pentru reprezentarea reală a
scenele dramatice;
- reformare stilului interpretativ:
„idealul unui actor trebuie să fie acela
de a deveni un instrument perfect
acordat, pus la dispoziția autorului”;
- scenografie fidelă a realității, pânza
pictat înlocuită cu decor din lemn;
- susține inovația „convenția celui de-
al patrulea perete”0
 Konstantin Stanislavski (1863-1938)
- regizor rus, fondator al „Teatrului de Artă” din
Moscova (1898);
- realizează o sinteză la curentul naturalist și
antinaturalist;
- Pleda pentru un realism scenic și psihologic;
- de la teatrul din Meiningen a preluat grija pentru
reconstituirea istorică exactă, meticulozitatea
execuției decorului etc.
- Meritul a definit și a creat climatul etic și definit al
vieții și activității actoricești (etică profesională
strictă, autodominare, succesiunea etapelor: studierea
operei, pregătirea interioară prezentare) etc.
Stanislavski - regizor:
-„Nu trebuie să joci pasiunile, ci să acționezi sub
influența lor”;
- Ca regizor: accent pe reconstituirea exactă a
cadrului, pe imaginație, uneori pe reprezentare
simbolistă, constituirea liniei sociale și politice;
Konstantin Stanislavski - Othelo
Clădirea și scena teatrului (aprox.
 Maxim Gorki (1868-1936)
-„Nici un scriitor rus nu este mai
rus decât M.G.”
-succesul de la gravitatea
problemelor morale și sociale
dezbătute
-Opere: 17 piese: Azilul de
Noapte, Micii burghezi, Copiii
soarelui, Barbarii, Cei din urmă,
 FA U V I S M
- a fost un curent formalist în pictura franceză de la începutul secolului al XX-lea, care reprezenta lumea
concretă în culori violente, folosind tonuri pure și renunțând la perspectivă;
- În anul 1905, la Salonul de Toamnă din Paris, câțiva tineri pictori - Henri Matisse, André Derain, Maurice
de Vlaminck, Jean Puy, Henri Manguin și Albert Marquet - expun tablouri care șochează prin violența
exploziei de culori. Criticul de artă Louis Vauxcelles, surprins de contrastul dintre culorile pure ale
acestor pânze și două busturi în stil clasic expuse în aceeași sală, exclamă: "S-ar putea spune: Donatello
printre bestii sălbatice" (în franceză: fauves = animale sălbatice). Expresia a prins și, în ochii publicului,
acest nou gen de experiment reprezintă nașterea unui nou curent.
- Fauvismul nu este totuși o mișcare organizată, nu are un program sau o definiție exactă, se naște din
întâlnirea unor pictori cu temperamente artistice foarte diferite, dar frământați de aceleași probleme ale
creației. Pe fauviști îi caracterizează spontaneitatea de creație, culorile nealterate de amestec,
aplatizarea spațiului, înregistrarea directă a senzațiilor trăite. Revoluționând folosirea culorii și sensul
perspectivei, modificând relațiile dintre pictură și realitate, ei sunt cei care stau în pragul modernității;
- Fauvismul capătă în scurtă vreme dimensiuni internaționale. Realizările artistice ale pictorilor francezi își
exercită influența asupra altor pictori europeni, printre care se numără cei ruși, ca Wassily Kandinsky sau
Alexi von Jawlensky. Expresioniștii germani se inspiră nemijlocit din creația fauviștilor. Fiecare din pictorii
care creează în spirit fauvist va exercita propria influență asupra picturii de mai târziu - cubismul,
suprarealismul, pictura abstractă. Chiar și după cel de-al doilea război mondial novatorii expresioniști
abstracți se vor raporta la principiile stilistice ale predecesorilor lor. Mai ales Mark Rothko, în pânzele lui
de mari dimensiuni cu suprafețe de culoare plate care se suprapun, va analiza rolul culorii în creația
fauviștilor, ca sugerând mișcarea și spațiul.
H E N R I M AT I S S E , D A N S I I
H E N R I M AT I S S E , D A N S I I
ANDRE DERAIN, DRUMUL
R O U L D U F Y, 3 U M B R E L E
 S U P R E M AT I S M

- este numele sub care pictorul Kazimir Malevici și-a prezentat

- începând cu anii 1914-1915 - propria pictură, în care
renunță la reprezentarea obiectelor pentru a înregistra
sensibilitatea degajată de orice aluzie la lumea vizibilă.
- "Prin suprematism - scrie Malevici - înțeleg supremația
sensibilității pure în artele plastice". Malevici așază, în cadrul
golit de prezențe sau de aluzii la lumea concretă, mărturiile
sensibilității sale, transcrise în limbajul abstract al geometriei.
Programul picturii suprematiste pleacă de la observația că
ceea ce contează în patrimoniul epocilor trecute nu sunt
valorile practice sau de reprezentare, ci valorile spiritualității Kazimir Malevici
și sensibilității depozitate în diferite creații. Lui Malevici i se
alătură El Lissitzky, Ivan Kliun, Ivan Puni și Olga Rozanova.
VASILE KANDISKI,COMPOZIȚIA VIII
KAZIMIR MALEVICI, COMPOZIȚIE SUPREMATISTĂ
K A Z I M I R M A L E V I C I , PĂ S T R AT U L N E G R U
 CUBISM
- Cubismul este o mișcare artistică de avangardă apărută în
Europa la începutul secolului XX.
- Între anii 1908-1914 are loc în Franța cea mai importantă
revoluție în istoria picturii, după descoperirea perspectivei în
perioada Renașterii. Inițiat de francezul Georges Braque și
spaniolul Pablo Picasso, cubismul va dobândi în scurtă
vreme numeroși adepți.
- Această direcție artistică va juca un rol uriaș în
transformarea artelor plastice în secolul al XX-lea. Cubismul
este consecința unor transformări de lungă durată, nu a fost
teoretizat prin vreun manifest sau declarații programatice.
- Un prim semn îl constituie tabloul "Domnișoarele din
Avignon" (1907) al lui Picasso, în care pentru prima dată un
pictor se rupe într-un mod atât de hotărât de tradiționala
artă figurativă și de modul de reprezentare bazat pe
perspectivă.
 Istoricii de artă disting trei faze ale cubismului:
Prima fază - faza precubistă - până în 1910
Prima fază, cunoscută sub numele de precubistă, durează până în anul 1910 și se află sub puternica influență a
lui Cézanne și celebrei lui recomandări de a "reda natura prin intermediul cilindrului, sferei și conului". Braque și Picasso,
care pictau în această perioadă personaje, peisaje și naturi moarte, nu se mulțumesc numai cu încercările de renunțare
la perspectivă, ci aspiră mai ales să reducă motivele la forme geometrice fundamentale.
A doua fază - faza analitică - 1910 - 1913
Caracteristică pentru această fază (numită și "cubism ermetic") este înclinația artistului de a descompune obiectul
reprezentat într-o mulțime de suprafețe mici, geometrizate. Gama cromatică devine neobișnuit de sumară, bazându-se
în principal pe tonuri de cafeniu și cenușiu. Ambii artiști realizează faptul că deformarea din ce în ce mai puternică și
atracția pentru monocromie poate duce în cele din urmă la abstract. Pentru a evita acest lucru și pentru a recrea
trimiterea concretă la realitate, ei vor propune noi tehnici artistice. Braque introduce în tablourile sale litere tipărite, se
servește de un șablon în pictură, folosește pieptenele pentru obținerea facturilor vălurite și recurge la imitații de tapet,
lambriuri și marmură. Tot el va realiza apoi construcții din hârtie, va lipi pe desen fâșii de hârtie decupate dintr-o bandă
care imită lemnul, realizând astfel primul său colaj (collage).
Ultima fază - faza sintetică
Odată cu adoptarea tehnicii colajelor, pe care și Picasso va începe să o folosească, artiștii intră în ultima fază a
cubismului - cea sintetică.
Noua tehnică readuce culoarea în operele cubiștilor, permițând totodată restabilirea contactului cu realitatea grație
asocierii unor motive care pot fi imediat recunoscute.
Compozițiile perioadei sintetice sunt total eliberate de ceea ce mai rămăsese încă din iluzia planului profund din lucrările
analitice - ceea ce este prezentat va apărea de acum încolo exclusiv în forme plate. Obiectele sunt din nou unificate, dar
nu sunt totuși forme copiate după natură, ci semne simplificate care trebuiau să dezvăluie cele mai esențiale trăsături
ale lor, sinteza obiectelor prezentate.
Sticla, de pildă, este sugerată cu ajutorul unor tăieturi verticale și orizontale, prima indicând forma profilului ei, cea de a
doua, volumul. În timpul perioadei sintetice, pictorul Juan Gris, care s-a alăturat târziu cubismului, devine al treilea
participant la acest dialog.
PA B LO P I C A S S O, F E T E L E D I N AV I G N O N
PA B LO P I C A S S O, M U Z I C A N Ț I
VISUL
 FUTURISM
este o mișcare a modernismului artistic italian, celebrând noua eră a
tehnologiei moderne. Inițiatorul mișcării este poetul Filippo Tomasso
Marinetti care, în 1909 publică Manifestul futurist. Revolta futuristă
împotriva tuturor tradțiilor culturale merge mână în mână cu glorificarea
"frumuseții vitezei", cultul mașinilor și al societății contemporane.
Metropolele europene, care se dezvoltă într-un ritm alert la începutul
secolului al XX-lea, pulsând de vuietul asurzitor al traficului rutier în care
primele automobile își croiesc drum prin mulțimea de pietoni, bicicliști și
trăsuri, expresie a dorinței de mobilitate a omului - iată cadrul în care a luat
naștere futurismul;
În manifestul său, Marinetti îndeamnă la respingerea artei tradiționale și la
lichidarea muzeelor și bibliotecilor, glorificând curajul, revolta și războiul,
preamărește viteza, cântă "mulțimile excitate de muncă", precum și
realizările tehnice ale erei industriale. Deși manifestul este publicat la Paris -
cel mai important centru al avangardei timpului - el este destinat cu
precădere mediilor intelectuale italiene. În acelalși timp, pe zidurile Filippo Tomasso
orașului Milano apar afișe cu lățimea de trei metri și înălțimea de un metru, Marinetti
din care sare în ochi cuvântul „FUTURISMO”, scris cu roșu aprins. Între
anii 1909-1916, apar peste cincizeci de manifeste care se referă la sfere atât
de variate precum politică, dans, muzică, film, sculptură, pictură sau
chiar bucătărie. În anul 1922, Benito Mussolini instituie dictatura fascistă. În
ciuda angajamentului naționalist al lui Marinetti și al câtorva tineri
reprezentanți ai mișcării, noul regim îi atacă pe futuriști, acuzându-i de
depravarea tineretului.
DINO SEVERINI, SINTEZA VIZUALĂ A IDEII:
RĂZBOIUL
C A R LO C A R R A , C AVA L E R U L R O Ș U
GIACOMO BALLA, MIȘCAREA AUTOMOBILULUI
LUIGI RUSOLLO, VALORILE SOCIALE
CONSTRUCTIVISM
Constructivismul este o mișcare artistică ce s-a
născut în Uniunea Sovietică imediat după
Revoluția bolșevică.
VLADIMIR TATLIN , MONUMENTUL INTERNAȚIONALEI III
Agitprop poster, Mayakovsky
 SURREALISM
Suprarealismul este un curent literar și artistic apărut în anii 1920,
în Franța, și răspândit ulterior în toate țările lumii, care pune
accentul pe activitatea spontană a imaginației și pe exploatarea
zonelor iraționalului în creația artistică;
În 1924 André Breton, publică primul său "Manifest al
suprarealismului" în care, fixând net anume repere ale mișcării –
antitradiționalism, protest antiacademic, explorarea
subconștientului, deplină libertate de expresie, înlăturarea
activității de premeditare a spiritului în actul creației artistice etc.
– o definește astfel: Automatism psihic prin care își propune să
exprime, fie verbal, fie în scris, fie în orice alt chip, funcționarea
reală a gândirii, în absența oricărui control exercitat de rațiune, în
afara oricărei preocupări estetice sau morale. Suprarealismul
susține că adevărul și arta se află "în realitatea superioară a
anumitor forme de asociație" bazate pe atotputernicia visului, pe
"jocul dezinteresat al gândirii" eliberate de constrângeri.

André Breton
GIUSEPPE ARCIMBOLDO, PRIMĂVARA, 1560
GIUSEPPE ARCIMBOLDO, PORTETUL LUI RUDOLF II, 1590
RENE MAGRITTE, FIUL OMENIRII
SALVADOR DALI, SOMNUL
SALVADOR DALI, ETERNITATEA VREMII
SALVADOR DALI, FAȚA RĂZBOIULUI
 Premisele noului curent

• Primul Război Mondial și

criza disciplinelor umanitare
• Critica curentului pozitivist,
care limitau metodele lor la
compilarea istoriei în texte
• Punerea sub semnul
întrebării a caracterului
științific al istoriei, exprimat
de adepții
neokantianismului
 Fondarea revistei Annales d'histoire
économique et sociale

• În 1920 în Strassbourg au făcut cunoștință medievistul

Mark Bloch și novistul Lucien Febvre, fondatorii
revistei „Annalele istoriei economice și sociale” în
1929
• Annale - scriere istorică în care se povestesc an cu an
întâmplările din viața unui popor, a unui oraș, a unei
familii
• Colegiul de redactori și autori ai revistei era cunoscut
sub numele Școala Annalelor, deși însăși istoricii se
numeau reprezentanți ai „școlii istorice noi”
• 1946-1994: „Annalele: economia, societăți, civilizații”
• 1994-prezent: „Annalele: istoria, științe sociale”
 Noua Istorie

Adepții Școlii Annalelor

declarau crearea unei noi
istorii – faptele ei erau de
natură psihologică,
caracteristice conștiinței
umane
Noua Istorie trebuia să fie:
• Totală
• Problematică
• Umană
 Metodele fondatorilor Școlii Annalelor

• Tratează termenul de sursă istorică într-

un sens mai larg, decât predecesorii lor
• Formulează întrebări și scopurile
cercetării înainte de a căuta materialul
de studiu
• Sunt adepții ideii interdisciplinarității,
aplică metodele din arheologie,
economie, sociologie, geografie etc. în
cercetările sale
Prima generație: Marc Bloch (1886-1944)

• S-a preocupat de cercetarea istoriei economice și

sociale
• Printre lucrările sale renumite se numără
„Societatea feudală”, „Regii taumaturgi”,
„Apologie pentru istorie”
• „Societatea feudală” prezintă imaginea
complexă a Occidentului în sec. IX-XIII, unde
feudalismul este forța principală a societății.
Bloch subliniază, că acest fenomen era specific
doar Apusului
• Ultimul său manuscris, „Apologie pentru
istorie”, a cunoscut un mare succes
internațional, fiind considerată drept testament
științific al istoricului, sintetizat printr-un singur
verb - “a înțelege”
Prima generație: Lucien Febvre (1878-1956)

• A publicat peste o mie de lucrări în diverse

domenii, cele mai remarcabile fiind studiile
biografice: „Destinul lui Martin Luther”,
„Problema necredinței în sec. XVI: religia
lui Rabelais”, „Lupte pentru istorie”
• Febvre susținea, că istoria unei epoci poate
fi cercetată prin istoria unei personalități
• Febvre este autorul termenului istorie
totală – cercetarea completă a unui
interval cronologic (chiar și foarte scurt).
Ex.: monografia „Fillip al II-lea și regiunea
Franche-Comte”
A Doua generație: Fernand Braudel (1902-
1985)

• Opera sa principală - „Marea Mediterrană și

lumea mediterraneană în epoca lui Fillip al II-lea”
Braudel prezintă trei nivele ale timpului istoric:
• Durata scurtă: evenimentele politice
• Durata medie: descrie ciclurile ascensiunii și
decăderii proceselor istorice
• Durata lungă: descrie marile structuri ale
umanității - civilizațiile
• Braudel evita istoria evenimentelor,
concentrându-se pe „geoistorie” și excluzând în
totalitate rolul personalității în istorie
A Doua generație: Ernest Labrousse
(1895-1988)

• Colaboratorul principal al lui Braudel

și autor al operelor „Schiță a
schimbării prețurilor și veniturilor în
Franța sec. XVIII”, „Criza economiei
franceze la sfârșitul Vechiului Regim
și începutul Revoluției”
• În textele sale, el încearcă să lege
dinamica proceselor economice cu
schimbările în relațiile publice și
psihologia colectivă
• El propunea divizarea istoriei în trei
nivele: economie, societăți și
civilizații
A Treia generație: Georges Duby (1919-1996)

• Specialist în domeniul istoriei sociale și

economice, G. Duby a devenit pionerul istoriei
mentalităților în cadrul Școlii Annalelor
• În opera sa „Cele trei stări, sau imaginarul
societății feudale”, Duby renunță la metodele
lui Braudel, cercetând problemele istoriei
mentalității
• În „Legenda bătăliei de la Bouvines”, Duby
studiază nu însăși bătălia, ci felul în care ea a
fost prezentată și memorată de posterioritate
• Pentru el, mentalitatea determina
comportamentul și viziunile grupului de
persoane asupra lumii
A Treia generație: Jacques Le Goff (1924-2014)

• Unul din cei mai renumiți reprezentanți ai Școlii

Annalelor, J. Le Goff s-a preocupat de studiul
închipurilor omului medieval despre realitate
• Le Goff este autorul conceptului Evului Mediu
lung, care a durat din sec. III și până în sec. XIX,
opinie exprimată în „Un alt Evul Mediu”
• În „Nașterea Purgatoriului”, Le Goff susține
ideea apariției Purgatoriului ca concept narativ în
sec. XII
• Din lista operelor sale se disting două biografii
(gen rar acceptat de Școala Annalelor) despre
Louis al IX-lea și Sf. Francisc de Assisi
A Treia generație: Pierre Nora (n. 1931)

• P. Nora este autorul conceptului spațiului

memoriei, pe care o descrie în detalii în cadrul
studiului „Între memorie și istorie.
Problematica spațiului memoriei”
• Există atâtea memorii, câte există și grupuri de
colective sau instituții. Accelerarea istoriei
șterge memoria colectivă, golul fiind
compensat doar de spațiile memoriei
(monumente ale naturii sau culturii, sărbători,
tradiții etc.) care poartă un rol simbolic
• Opera sa principală – volumele Les Lieux de
memoire, care enumeră locurile și obiectele ce
incarnează memoria națională a Franței
 Criza Școlii Annalelor?

• Deja la sf. anilor 1980’ G. Duby scria despre dispariția

Școlii Annalelor, care s-a destrămat în mai multe direcții
înguste de specializare
• Destrămarea lagărului socialist în frunte cu URSS,
unificarea Germaniei au arătat că nici istoria socio-
structurală, nici antropologia istorico-culturală nu au
fost capabile să explice aceste fenomene
• Are loc reorientarea istoriografiei la hotarele sec. XX-
XXI: revista Annalele își schimbă titlul în „Annalele.
Istoria, științele sociale”, reflectând lărgirea
problemelor studiate în direcția sferei politicii și a
contemporanului