Curente literare

Romantismul

Romantismul este un curent artistic al Europei Occidentale apărut în secolul al XVIII-lea în Marea
Britanie şi în Germania, apoi în secolul al XIX-lea în Franţa , în Italia şi în Spania. Se dezvoltă în Franţa ca
reacţie la regulile clasice considerate prea rigide şi împotriva raţionalismului filozofic al secolelor anterioare.
Romantismul se caracterizează prin dorinţa de a explora toate posibilităţile artei cu scopul de a scoate în
evidenţă toate experienţele personale.
Manifestul literar al Romantismului este Prefaţa la drama « Cromwell » (1927) în care Victor Hugo
proclamă libertatea de creaţie, adică dreptul fiecărui scriitor de a nu accepta alte reguli decât pe cele ale
fanteziei sale.
Victor Hugo afirmă : « Caracterul unei drame este realitatea. Realitatea rezultă din combinaţia naturală
a sublimului şi a grotescului, care se întâlnesc în dramă aşa cum se întâlnesc în viaţă. Deoarece poezie
adevărată, poezie completă este în armonia contrariilor... Tot ce e în natură este în artă. »
Mişcarea Sturm und Drang (literal, furtună şi imbold) este considerată a fi precursoarea Romantismului
în Germania.
Poetul Johann Wolfgang von Goethe a fost cel mai faimos reprezentant al acesteia. Goethe publică
Suferinţele tânărului Werther, operă de intensă subiectivitate datorită unei iubiri imposibile a protagonistului
acesteia (Werther). Cartea a cauzat multă vâlvă în perioada sa, datorită faptului că un val de sinucideri a fost
atribuit lecturii volumului.
n literatura română, romantismul se face simţit prin intermediul scriitorilor paşoptişti (Ion Heliade
Rădulescu, Costache Negruzzi, Vasile Alecsandri, Alecu Russo ş.a.) şi persistă mult timp după declinul
curentului în culturile vest-europene, atingând punctul de vârf în opera lui Mihai Eminescu, care este considerat
ultimul mare romantic european.

Trăsături
1. Cultul sentimentului şi al fanteziei creatoare. Romanticii suprimă limitele şi legile experienţei
concrete, oferă conştiinţei şi imagineţei un câmp nemărginit, acordând spiritului individual libertatea şi
capacitatea unui loc neîngrădit.
“Zugrăvind eul poetului, poezia va zugrăvi umanitatea întreagă. intr-adevăr, inima omului nu se
schimbă, ea va rămâne totdeauna inima omului, temelia artei. Ecoul sonor al veacului său, poetul trebuie să fie
călăuza acestuia spre ideal.” (V. Hugo)
2. Scriitorii romantici, nesatisfăcuţi de realitatea obiectivă, încearcă să o depăşească, să evadeze din ea.
În permanentă căutare a unui ideal, scriitorul romantic evadează din prezent în trecut sau viitor, din spaţiul său
cunoscut, spre un spaţiu fără contururi clare. Se manifestă întoarcerea spre trecut și adorația trecutului, în
special a Evului Mediu și goticului.
Limitării clasice i se opune înclinaţia spre nelimitat, din convingerea că esenţa omului se împlineşte în
nemărginire. Pentru scriitorul romantic adevărul nu se găseşte ca pentru clasici în avântul ideii, ci numai în
imensitatea infinitului: “In noi, sau nicăieri, este eternitatea cu lumile ei, trecutul şi viitorul.” (V. Hugo)
3. Romantismul pătrunde mai adânc în tainele sufletului, exprimă sentimentele profunde ale scriitorului
“Poetul răspunde de sufletul oamenilor.” (Victor Hugo)
“Poezia trebuie să ne arate mai puţin pe poet şi mai mult pe om însuşi.” (Lamartine)
Poezia trebuie “să scoată la lumină ceea ce i s-a revelat poetului” prin “privirile furişate în sanctuarul
sufletului.”
“E nemaipomenit că tocmai înăuntrul tău trebuie să priveşti ce e afară. Profunda şi întunecata oglindă e
în adâncul omului. Acolo e acel clar-obscur înspăimântător. Ceea ce se oglindeşte în sufletul oamenilor e mai
ameţitor decât în văzul direct [...]. Aplecându-ne spiritul peste acel puţ, întrezărim aici, undeva în adânc, ca într-
o prăpastie, într-un cerc îngust, întreaga imensitate a lumii” (V. Hugo)
Interesul pentru straturile adânci ale vieţii sufleteşti aduce şi inclinaţia spre meditaţia filozofică, precum
şi cultivarea visului.
4. Interesul pentru frumuseţea şi pitorescul naturii, pentru culoarea locală.
 Romanticii consideră omul un microcosmos (univers mic), în care se oglindeşte şi se rezumă
macrocosmosul (universul mare), într-o perfectă comuniune cu natura.
5. Lărgind cadrul de inspiraţie al artistului, romantismul scoate în evidenţă şi valoarea artistică a ceea ce
nu este frumos. Urâtul se prezintă şi el în numeroase forme şi “fidelitatea” faţă de natură impune surprinderea
extremelor naturii: frumos-urât, ochiul romanticului fiind creat pentru a descoperi contrastele.
6. Interesul pentru creaţia populară şi pentru tradiţiile naţionale. Romantismului i se datorează
redescoperirea bogăţiei fondului şi formei operelor folclorice. Apar culegerile de basme și folclor național și
includerea limbajului popular în literatură.
7. Tendința de a prezenta istoria într-o lumină ideologizată, glorificarea eroilor și libertății
8. Personajul romantic provine din toate mediile sociale, este un erou excepţional care acţionează în
împrejurări excepţionale. Autorul romantic realizează personaje din trăsături psihice antitetice, din alb şi negru,
cu sentimente contrastante.
“Ca şi ceilalţi oameni, personajele trebuie să fie complexe şi nuanţate, alcătuite, în adâncul lor din bine
şi rău.” (V. Hugo)
9. Arta romantică, în opoziţie cu arta clasică, preocupată de unitate, este caracterizată de amestecul
genurilor, de renunţarea la regulile unităţilor de timp şi spaţiu în numele verosimilului şi al culorii locale.
Tabloul amplu al vieţii necesită amestecul genurilor, căci adevărata poezie se află în armonia contrariilor.
10. Lărgirea vocabularului prin pătrunderea arhaismelor, regionalismelor şi a cuvintelor populare.
Antiteza este prezentă în definirea unor situaţii, idei, atitudini, sau în caracterizarea personajelor.
11. Romanticii recurg la ironie pentru a spulbera iluziile, pt. a arăta inconsistenţa lor, căci, de îndată ce
se izbesc de realitate , se destramă.
Teme și motive literare specifice: cunoaşterea, condiţia omului de geniu, lupta pentru libertate, timpul,
viața, moartea, iubirea, natura, folclorul, călătoria, visul, umbra, stafia, castelul, melancolia, suferinţa, libertatea,
exotismul, ţărmul, furtuna, luna, lira, îngerul, demonul, singurătatea, noaptea

Reprezentanți:
 Mihail Kogălniceanu
 Constantin Negruzzi
 Vasile Alecsandri
 Dimitrie Bolintineanu
 Mihai Eminescu
 George Coșbuc
 Octavian Goga
 Alexandru Macedonski
 Barbu Ștefănescu Delavrancea

Realismul

Realismul este curent literar si artistic manifestat in a doua jumatate a secolului al XIX-lea, care are la baza
reflectarea realitatii in datele ei esentiale, obiective, caracteristice.
Trăsături:
 reflectarea fidela a realitatii;
 desi se inspira din fapte reale, opera realista nu expune fapte care s-au petrecut cu adevarat, ci
evenimente fictive, dar prezentate astfel incat s-ar produce intr-un mod credibil;
 atentia este acordata asupra detaliilor, dar intentia surprinde epoca in complexitatea ei;
 cultiva tehnica detaliului (amanuntului) semnificativ, descrierile minutioase;
 atentia acordata planurilor secundare;
 prezenta naratorului omniscient, omniprezent,omnipotent;
 preferinta pentru o tematica sociala (lupta pentru avere, parvenitismul, avartia, mostenirea, paternitatea);
  stil sobru, neutru, impersonal;
 conflictele sunt de natura sociala, psihologica sau politica;
 individul este produsul mediului in care traieste si are o conditie mediocra, dramatica, complexa;
 personaje tipice, care actioneaza in imprejurari tipice (individual ajunge sa dezvolte o singura trasatura
de character, de obicei un defect, care se reflecta in actiuni, ticuri, gesture);
 cultivarea observatiei in descrierea realitatii sau in realizarea portretelor personajelor;
 actiunea se desfasoara pe mai multe planuri, incipitul introduce cititorul in iluzia vietii reale. Sunt
povestite in mod coerent, usor de inteles, evenimente din viata personajelor precum si relatiile dintre
acestea
 personajele se supun valorilor etice si morale ale colectivitatii din care provin;
 constructia romanului realist este echilibrata, se observa precizia, detaliul, veridicitatea, transparenta;
 mijloacele artisice au rol caracterizator si nu de infrumusetare a limbajului;
 prezentarea moravurilor unor epoci;
 caracterul de fresca a operei;
 preferinta pentru naratiunea la persoana a III-a;
 simetria, caracterul circular;
 deznodamantul cert;
 incipitul fixeaza precis coordonatele spatio-temporale.

Reprezentanti:
 Honore de Balzac
 Leo Tolstoi
 Charles Dickens
 Nicolae Filimon
 Ioan Slavici
 Ion Creanga
 Marin Preda
 George Calinescu

Simbolismul

Simbolismul ia nastere in a doua parte a secolului XIX, in Franta, ca reactie impotriva insensibilitatii
promovate de parnasianism si obiectivitatii exagerate a naturalismului. Termenul de simbolism a fost pentru
prima data utilizat de poetul Jean Moreas, care in 1886, a publicat un celebru articol-manifest, "Le
Symbolisme", dand astfel un nume curentului literar. Desi Moreas a dat startul acestei miscari literare,
parintele literar este considerat Charles Baudelaire, care a concentrat in poemul sau "Corespondente" trasaturile
principale ale simbolismului: dezvaluirea corespondentelor intre universul exterior si lumea sentimentelor, a
analogiilor intre elemente, a sinesteziilor.
Trăsături:
 poezia simbolista pune accent pe starile sufletesti vagi, indefinite, neclare;
 sunt valorificate conceptele de reverie, de visare si de nostalgie;
 in creatiile semnate de simbolisti se remarca cultivarea culorilor, a pietrelor pretioase cu ajutorul caror se
realizeaza corespondenta, transferul de sens;
 reprezentative simbolismului sunt sugestia si simbolul, doua instrumente literare cultivate cu precadere
de catre poetii simbolisti. Acestia cred ca magia unei poezii dezvaluite treptat, inefabile, sugerate, si nu
descrise si povestite precum aleg scriitorii naturalisti si parnasieni (acestia din urma anihiland in
totalitate emotia, sentimentul, in favoarea perfectionarii formei)
  temele si motivele simboliste sunt: iubirea, golul, singuratatea, tristetea, nevroza, izolarea, sentimentul
mortii, plictisul, monotonia, orasul, viata targurilor provinciale, ploaia, toamnele mohorate, corbul,
albatrosul, cimitirul, abatorul, sangele, boala etc.
 se observa predilectia pentru mediul citadin, cu ospicii, cazarmi, cafenele, taverne, periferii, parcuri
dezolante, spatiile artficiale;
 culoarea si instrumentele, utilizate pentru a exprima emotii, stari sufletesti: violet, alb, negru, gri, verde
crud, galben/ vioara, flaut, pianul, fluier;
 oamenii sunt nebuni, vagabonzi, morti sau femei pierdute si decazute;
 natura este dezolanta, anosta si invita la nevroza, la tristete si angoasa, spleen;
 poezia simbolista se remarca prin muzicalitatea versurilor, adeptii acestei directii literare repetand
anumite cuvinte, a unor vocale sau a refrenului pentru a-i conferi sonoritate; versul refren; cultivarea
asonanțelor, aliterațiilor;
 artificialitatea (parcul, grădina, fântâna arteziană, havuzul);
 preferința pentru neologisme;
 fragmentarismul (discursul liric este fragmentat, fiind folosite puncte de suspensie, linii de pauză, care
accentueaza izolarea poetului, neputința comunicării cu exteriorul);
 ambiguitatea (discursul liric folosește o serie de simboluri care fac posibilă interpretarea multipla a
textului);
 muzicalitatea, spre deosebire de sonoritate care se manifesta la nivelul auditiv, se manifesta la interior,
in adancul cuvintelor, simbolurilor;
 expresivitatea limbajului;
 prozodia cunoaste introducerea versului alb, cultivat de simbolisti;
 cultivarea versului liber;
 reflexivitatea limbajului (poezia induce aplecarea către sine, către propria interioritate);
 statutul poetului simbolist este marcat de izolare, excludere (acest monstru delicat);
 cultivarea lirismului subiectiv (utilizarea mărcilor lexico-gramaticale – forme pronominale si verbale de
persoana I si a II-a; utilizarea unor vocative, interogaţii/ exclamaţii retorice, puncte de suspensie/liniile
de pauză. !!! Chiar şi când exprimarea este la persoana a III-a, iar sentimentele sunt transmise cu
ajutorul descrierii de tip tablou/ portret, viziunea personală a poetului conferă textului subiectivitate);
 ipostaze ale eului liric simbolist: finnța claustrată, ființa rătăcitoare, ființa paralizată, ființa degradată,
bolnavă, ființa amenințată de lumea în expansiune sau în cădere, ființa căzută în infantilism, ca formă de
înstrăinare,eul-bufon, ființa însingurată și înstrăinată de sine.

Reprezentanti:
 George Bacovia
 Dimitrie Anghel
 Ștefan Petică
 Cezar I. Săvescu
 Traian Demetrescu
 Elena Farago
 Ovid Densusianu
 Alexandru Macedonski
 Ion Minulescu

Modernismul
Cuprinde totalitatea curentelor artistice manifestate în secolul al XX-lea caracterizate prin nevoia de
noutate, de opoziție față de tradiție. În literatura română, modernismul apare ca urmare a tezelor lui Eugen
Lovinescu asupra dezvoltării literaturii și se referă la principalele elemente înnoitoare în poezie, proză și critică
literară.
Sub aceste aspect, modernismul a fost promovat de revista și cenaclul „Sburătorul”, conduse de criticul
literar amintit. În paginile revistei au debutat cu poezie, proză, cronici literare, autori precum Ion Barbu, Camil
Petrescu, Hortensia Papadat-Bengescu, Tudor Vianu, G.Călinescu.
Conceptul de modernism nu acoperă o mișcare literară sau o ideologie literară, ci reprezintă o tendință în
arta și literatura primei jumătăți a secolului al XX-lea, caracterizată prin negarea tradiției și prin impunerea unor
noi principii de creație. În felul acesta, modernismul cuprinde curente artistice inovatoare, precum simbolismul,
expresionismul, suprarealismul, chiar și avangarda, pe care Eugen Lovinescu o consideră „modernism extrem”.
Toate aceste curente au în comun ruptura cu tradiția și refuzul modelelor clasice.
Modernismul românesc este strâns legat de teoriile lui Eugen Lovinescu. În esență, criticul pornește de
la ideea că există un spirit al veacului („saeculum”), care determină, în ansamblu, sincronizarea curentelor
literare, a culturii, prin accelerarea schimburilor de idei. Criticul lansează teoria imitației și principiul
sincronismului în lucrările „Istoria civilizației române moderne” și „Istoria literaturii române contemporane”.
Teoria imitației este preluată după francezul Gabriel Tarde, un sociolog și psiholog, care explică viața socială
prin interacțiunea reacțiilor sufletești. În literatura română, această teorie înseamnă în mod practic acceptarea
schimbului de valori a elementelor care conferă noutate și modernitate fenomenului literar. Prin modern,
Lovinescu înțelege depășirea unui spirit provincial, deci nu opoziția față de tradiție, față de specificul acesteia.
Polemica lui cu tradiția nu conduce la combaterea factorului etnic, ci la sublinierea necesității de înnoire a
culturii. În consecință, pentru sincronizarea literaturii române cu spiritul veacului sunt necesare câteva mutații
estetice și tematice:

- trecerea de la o literatură cu tematică preponderant rurală, la o literatură de inspirație citadină;

- cultivarea prozei obiective;
- evoluția poeziei de la epic la liric;
- intelectualizarea prozei și a poeziei;
- dezvoltarea romanului analitic.
Trăsăturile modernismului:

- cultivarea sinesteziilor;
- lirismul subiectiv (mărci lexico-gramaticale specifice – forme verbale și pronominale de pers. I și a
II-a, imperative, vocative, interogații și exclamații retorice, adresarea directă, punctele de suspensie,
expresivitatea limbajului);
- cultivarea poeziei reflexive; a artelor poetice (o creație poetică în care se exprimă crezul liric al
autorului/ propriile convingeri despre arta literară și despre aspectele esențiale ale acesteia. Autorul
exprimă în mod direct concepția despre poezie - principiile de creație, sursele de inspirație, teme,
modalități de creație și expresie - și despre rolul poetului - relația poet – creație/inspirație, raportul
poetului cu lumea sau cu divinitatea, rolul social al poetului).
- cultivarea poeziei de cunoaștere (natura și iubirea sunt pretexte pentru cunoaștere, trăiri autentice);
- expresivitatea limbajului;
- ambiguitatea; sugestia; reflexivitatea;
- ermetismul (expresie poetică încifrată, folosirea simbolurilor, a miturilor, vocabular poetic original);
- cultivarea versului liber;
- tehnica ingambamentului (scrierea cu literă mică la începutul versurilor pentru a reda fluxul ideatic și
afectiv);
- împletirea liricii cu filosofia, cu matematica;
- preferința pentru anumite specii literare (elegia, pastelul psihologic, romanul analitic);
- organizarea discursului liric în strofe inegale;
 - opera literară înseamnă construcție, structură rafinată, gândită simetric (elemente de simetrie, de
recurență, legătura titlu-temă-idee);
- teme și motive literare specifice: condiția eului liric creator în univers (preferința pentru arte
poetice), creația, mediul citadin decadent, viața și moartea, iubirea, trecerea ireversibilă a timpului
etc.;
- conceperea volumului de versuri ca un întreg;
- folosirea unor tehnici precum introspecția, pluriperspectivismul, autenticitatea.
Reprezentanți: Lucian Blaga, Ion Barbu, Tudor Arghezi, Liviu Rebreanu, Camil Petrescu, Hortensia Papadat-
Bengescu

Traditionalismul

Tradiționalismul este o orientare literară manifestată în literatura română în perioada interbelică, prin
care se definește totalitatea tendințelor conservatoare din epocă ce își propun să apere românismul, specificul
național, folclorul, ortodoxismul, lumea autohtonă, în fața occidentalității grăbite, ca reacție împotriva
modernismului.
Tradiționalismul a fost teoretizat de Nichifor Crainic în articolul Sensul tradiției din 1929, publicat în
revista Gândirea. Curentul tradiționalist este legat de revista Gândirea, fiind numit și gândirism sau
ortodoxism. A fost inițiat de epigonii eminescieni și continuat de sămănătoriști sau de poporaniști.
Programul revistei Gândirea a evoluat pe două direcții esențiale: prima a fost reprezentată de poetul
Lucian Blaga, prin articolul Revolta fondului nostru nelatin, în care configurează un timp mitic românesc; iar
cea de-a doua este cea a ortodoxismului promovat de Nichifor Crainic, care preia ideea că istoria, folclorul si
natura patriei sunt relevante pentru specificul unui popor, la care adaugă și credința ortodoxă, element esențial
al sufletului țărănesc.

Trăsături:
- passéismul (viziune îndreptată spre trecutul considerat paradis pierdut);
- recuperarea valorilor autohtone (religia ortodoxă, miturile românești, folclorul);
- cultivarea unor teme și motive literare specifice (natura rustică, satul românesc patriarhal, opoziția
sat – oraș, opoziția trecut purificator – prezent decadent, alienant, vanitas vanitatum, fugit irreparabile
tempus, casa părintească, satul natal, clopotul, eternitatea iubirii, timpul arhaic, efemeritatea ființei
umane etc);
- cultivarea elementelor de prozodie clasică;
- viziunea despre lume presupune percepția asupra lumii/iubirii;
- utilizarea arhaismelor, a regionalismelor, a termenilor populari.

Reprezentanți:
 Lucian Blaga
 Vasile Voiculescu
 Radu Gyr
 Mateiu Caragiale
 Cezar Petrescu
 Ion Pillat
 Aron Cotruș

Notă! Niciunul din acești autori nu a fost tradiționalist în totalitate.

Neomodernismul
Neomodernismul este un curent literar apărut în secolul al XX-lea ca prelungire a modernismului.
Neomodernismul se referă la un curent literar manifestat cronologic în literatura română în anii 1960-1980.
Definind această generație, într-un interviu acordat la Junimea, Marin Sorescu afirma: „ Eu cred că este o
generație reală, chiar dacă, luându-i separat sau în grupuri de doi-trei, vedem că nu se-mpacă-ntre ei […] acești
exponenți ai generației.” Iulian Boldea va confirma valoarea acestui grup ideologic, susținând că „în literatura
română contemporană, anii ’60 sunt marcați, fără îndoială, de o revigorare a lirismului pur, după o perioadă
aridă, în care dogmatismul lozincard impusese o poezie didacticistă, materializată în simple reportaje lipsite de
fior afectiv ori de profunzime ideatică.”
Trăsături:
- ambiguitatea mesajului şi a referentului poetic (context);
- o viziune poetică modernă construită prin structuri sintactice şocante, simboluri multiple şi mai ales prin
sintaxa versurilor;
- un discurs poetic în care se asociază descrierea de tip portret cu elemente de narativitate poetică;
- utilizarea unor tehnici moderne, precum sugestia şi ingambamentul;
- cultivă versul modern cu strofe inegale, cu rimă diversă, pentru a exprima în mod spontan trăirile
poetice;
- expresivitatea se realizează prin metafore subtile şi rafinate, dar şi prin construcţii surprinzătoare;
- poezia șochează permanent așteptările cititorului;
- este o poetică a existenței și a cunoașterii;
- intelectualismul;
- esențializarea tuturor conceptelor literare;
- libertatea absolută în limbajul poetic;
- autoreferențialitate (poezia se comunică pe sine);
- opera este un text plural, cu o infinitate de sensuri;
- reinterpretarea miturilor;
- reminiscențe clasice la nivelul prozodiei;
- abordarea modernă a marilor teme ale liricii (iubirea, natura, timpul etc.);
- cultivă ironia, spiritul ludic;
- reprezentarea abstracțiilor în formă concretă;
- ambiguitatea limbajului împinsă până la aparența de nonsens;
- ermetismul expresiei;
- cultivă imagini artistice rare;
- teme predilecte: erotismul, lupta cu sinele, lupta cu timpul, cuvântul și creația, misterul nespusului,
absența, golul și singurătatea, relația Eros-Logos, moartea ca o salvare, zborul în interior, sacrul, atracția
teluricului, mitul spațiului cosmic, scrisul ca o damnare, nevoia de Unu.

Direcții ale neomodernismului stabilite de Eugen Simion în Scriitori români de azi:

 Poezia poeziei, criza de identitate, un poet al transparenței- Nichita Stănescu
 Concretizarea simbolurilor - Cezar Baltag
 Poezia, expresionism țărănesc- Ion Alexandru
 Ironiști și fanteziști- Marin Sorescu, M. Ivănescu
 Lirica feminină, spiritualizarea emoției- Ana Blandiana, Constanța Buzea

Postmodernismul

Postmodernismul, numit și Generația ’80 se afirmă începând cu anul 1980 și se manifestă până în zilele
noastre, fiind complementar modernismului. Prefixul „post” definește această perioadă, arătând dimensiunea
livrescă ce se adaugă modernismului.
Trăsături:
 repetarea istoriei e posibilă doar prin ironie;
 narativul se combină cu lirismul în poezie;
 banalul e scos în evidență și valorificat;
 renunțarea la clișee;
 accentul cade pe spiritul ludic, parodie;
 realitatea străzii apare în poezie;
 sunt preferate jocurile de limbaj, oralitatea expresiei, pastișa, colajul, intertextualitatea;
 e permis amestecul genurilor literare;
 în locul relației om-lume e privilegiată relația om-text;
 refuzul metaforei (opera are aspect de povestire în versuri);
 trecutul literar este asumat critic (autorii sunt parodiați);
 biografismul (autorul apare în propria operă);
 includerea stilurilor nonficționale și a literaturii noncanonice;
 stilul ermetic și impersonal e abandonat;
 limbajul artistic este prozaic, cu elemente din cotidian.

Reprezentanți:
 Mircea Cărtărescu 
 Alexandru Mușina
 Ioan Vieru
 Matei Vișniec
 Cristian Popescu
 Traian T. Coșovei
 Florin Iaru
 Ion Stratan