Modernismul

Cuprinde totalitatea curentelor artistice manifestate în secolul al XX-lea caracterizate prin nevoia de noutate,
de opoziție față de tradiție. În literatura română, modernismul apare ca urmare a tezelor lui Eugen Lovinescu asupra
dezvoltării literaturii și se referă la principalele elemente înnoitoare în poezie, proză și critică literară.
Sub aceste aspect, modernismul a fost promovat de revista și cenaclul „Sburătorul”, conduse de criticul literar
amintit. În paginile revistei au debutat cu poezie, proză, cronici literare, autori precum Ion Barbu, Camil Petrescu,
Hortensia Papadat-Bengescu, Tudor Vianu, G.Călinescu.
Conceptul de modernism nu acoperă o mișcare literară sau o ideologie literară, ci reprezintă o tendință în arta
și literatura primei jumătăți a secolului al XX-lea, caracterizată prin negarea tradiției și prin impunerea unor noi
principii de creație. În felul acesta, modernismul cuprinde curente artistice inovatoare, precum simbolismul,
expresionismul, suprarealismul, chiar și avangarda, pe care Eugen Lovinescu o consideră „modernism extrem”. Toate
aceste curente au în comun ruptura cu tradiția și refuzul modelelor clasice.
Modernismul românesc este strâns legat de teoriile lui Eugen Lovinescu. În esență, criticul pornește de la
ideea că există un spirit al veacului („saeculum”), care determină, în ansamblu, sincronizarea curentelor literare, a
culturii, prin accelerarea schimburilor de idei. Criticul lansează teoria imitației și principiul sincronismului în lucrările
„Istoria civilizației române moderne” și „Istoria literaturii române contemporane”. Teoria imitației este preluată după
francezul Gabriel Tarde, un sociolog și psiholog, care explică viața socială prin interacțiunea reacțiilor sufletești. În
literatura română, această teorie înseamnă în mod practic acceptarea schimbului de valori a elementelor care conferă
noutate și modernitate fenomenului literar. Prin modern, Lovinescu înțelege depășirea unui spirit provincial, deci nu
opoziția față de tradiție, față de specificul acesteia. Polemica lui cu tradiția nu conduce la combaterea factorului etnic,
ci la sublinierea necesității de înnoire a culturii. În consecință, pentru sincronizarea literaturii române cu spiritul
veacului sunt necesare câteva mutații estetice și tematice:
- trecerea de la o literatură cu tematică preponderant rurală, la o literatură de inspirație citadină;
- cultivarea prozei obiective;
- evoluția poeziei de la epic la liric;
- intelectualizarea prozei și a poeziei;
- dezvoltarea romanului analitic.
Trăsăturile modernismului:
- cultivarea sinesteziilor;
- lirismul subiectiv (mărci lexico-gramaticale specifice – forme verbale și pronominale de pers. I și a II-a,
imperative, vocative, interogații și exclamații retorice, adresarea directă, punctele de suspensie,
expresivitatea limbajului);
- cultivarea poeziei reflexive; a artelor poetice (o creație poetică în care se exprimă crezul liric al autorului/
propriile convingeri despre arta literară și despre aspectele esențiale ale acesteia. Autorul exprimă în mod
direct concepția despre poezie - principiile de creație, sursele de inspirație, teme, modalități de creație și
expresie - și despre rolul poetului - relația poet – creație/inspirație, raportul poetului cu lumea sau cu
divinitatea, rolul social al poetului).
- cultivarea poeziei de cunoaștere (natura și iubirea sunt pretexte pentru cunoaștere, trăiri autentice);
- expresivitatea limbajului;
- ambiguitatea; sugestia; reflexivitatea;
- ermetismul (expresie poetică încifrată, folosirea simbolurilor, a miturilor, vocabular poetic original);
- cultivarea versului liber;
- tehnica ingambamentului (scrierea cu literă mică la începutul versurilor pentru a reda fluxul ideatic și
afectiv);
- împletirea liricii cu filosofia, cu matematica;
- preferința pentru anumite specii literare (elegia, pastelul psihologic, romanul analitic);
- organizarea discursului liric în strofe inegale;
- opera literară înseamnă construcție, structură rafinată, gândită simetric (elemente de simetrie, de recurență,
legătura titlu-temă-idee);
- teme și motive literare specifice: condiția eului liric creator în univers (preferința pentru arte poetice),
creația, mediul citadin decadent, viața și moartea, iubirea, trecerea ireversibilă a timpului etc.;
- conceperea volumului de versuri ca un întreg;
- folosirea unor tehnici precum introspecția, pluriperspectivismul, autenticitatea.
Reprezentanți: Lucian Blaga, Ion Barbu, Tudor Arghezi, Liviu Rebreanu, Camil Petrescu, Hortensia Papadat-
Bengescu

Lucian Blaga

Poet, filosof, dramaturg, eseist, memorialist, Lucian Blaga a debutat în volum în 1919, cu „Poemele luminii”,
urmate de „Pașii profetului”, „În marea trecere”, „Lauda somnului”, „La cumpăna apelor”, „La curțile dorului”,
„Nebănuitele trepte”. Ca filosof, Blaga și-a formulat principalele idei în „Trilogia cunoașterii, „Trilogia culturii” și
„Tilogia valorilor”. Cele două domenii majore ale creației blagiene, poezia și filosofia, se întrepătrund într-o creație de
mare profunzime, în care liricul reflectă marile frământări ale existenței și ale cunoașterii, iar filosofia exprimă
viziunea poetică. Sistemul filosofic blagian se preocupă de problema cunoașterii și filosofia culturii. Prima se bazează
pe două concepte originale: cunoașterea paradisiacă și cunoașterea luciferică. Dacă primul de cunoștere este logic,
rațional, revărsându-se asupra obiectului cunoașterii, fără a-l depăși, urmărind să lumineze misterul pe care dorește să-
l deslușească, al doilea tip de cunoaștere (luciferică) este poetic, afectiv, având rezultat sporirea misterului, potențarea
lui. Metafora este esențială în sistemul filosofic blagian și cunoaște două tipuri: metafora plasticizantă (urmărește să
dea concretețe faptului fără să-i îmbogățească acel conținut) și metafora revelatorie (caută să dezvăluie un mister
esențial pentru însuși conținutul faptului).

Printre trăsăturile liricii lui Lucian Blaga se numără: elanul vitalist, atitudinea de iubire față de cunoaștere, eul
poetic desfășurat fără îngrădire, în spațiu și timp, iubirea ca mod de comunicare cu universul, ideea că raportul bine-
rău este unul de necesară interdependență, textele construite în jurul unei metafore centrale revelatorii sau doar se
încheie în jurul acesteia. Alte trăsături: predomină cugetarea, reflexivitatea, ruptura dintre eul poetic și lume/univers,
natura își pierde inocența, înfățișarea paradisiacă, poetul se simte înstrăinat, bântuit de tristețe, își așteaptă cu nostalgie
sfârșitul, moartea este percepută ca fiind atotprezentă, apoi este invocată drept capăt al „marii treceri”, fiind asociată
cu motivul somnului, prelucrarea unor mituri din folclorul românesc, iubirea este asimilată primăverii și este opusă
iernii cunoașterii.
 Eu nu strivesc corola de minuni a lumii

de Lucian Blaga

Introducere:

- modernismul – definiție+trăsături
- câteva trăsături ale operei lui Blaga care se regăsesc în modernism (4 trăsături – relația dintre poezie și
filosofie, cele două tipuri de cunoaștere + metafore, preferința pt artele poetice, lirismul subiectiv, versul
liber, tehnica ingambamentului)

Cuprins:

Poezia citată deschide volumul de debut „Poemele luminii” (1919) și este considerată una dintre cele
mai reprezentative arte poetice moderniste din literatura română, fiind o creație poetică în care se exprimă
crezul liric al autorului/ propriile convingeri despre arta literară și despre aspectele esențiale ale acesteia.
Autorul exprimă în mod direct concepția despre poezie (principiile de creație, sursele de inspirație, teme,
modalități de creație și expresie) și despre rolul poetului ( relația poet – creație/inspirație, raportul poetului cu
lumea sau cu divinitatea, rolul social al poetului). Este o artă poetică modernistă pentru că interesul autorului
este deplasat de la tehnica poetică la relația poet-lume și poet-creație.

Poezia se înscrie în modernism și prin folosirea ingambamentului prin care se evidențiază relația
dintre viziunea asupra poeziei și expresionismul literar. La acestea se adaugă și alte principii promovate de
lirica modernistă: interiorizarea și spiritualizarea peisajului, exacerbarea eului creator, sentimentul absolutului,
tensiunea lirică.

Din punct de vedere tematic, poezia abordează creația, valorificând atitudinea poetică în fața marilor
taine ale universului: cunoașterea lumii în planul creației poetice este posibilă numai prin iubire (comunicare
afectivă totală). Tema cunoașterii este evidențiată prin metafora luminii, atitudinea poetică față de mister
(marile taine ale universului) fiind cea de contemplare nemijlocită a formelor concrete sub care se înfățișează
universul („flori”, „ochi”, „buze”, „morminte”).

Viziunea despre lume se raportează la motivul central al operei lui Lucian Blaga: noțiunea de mister.
Acesta consideră că există două tipuri de cunoaștere (paradisiacă și luciferică), articulate prin două tipuri de
metafore (plasticizantă și revelatorie). În text, aceste modalități de raportare la mister sunt figurate prin
metaforele revelatorii „lumina mea” și „lumina altora”.

Titlul este o metaforă revelatorie, care sugerează o asumare orgolioasă, evidențiind totodată opțiunea
poetului pentru cunoașterea de tip luciferic. Titlul este reluat în incipit, iar sensul său este îmbogățit prin seria
de antiteze și prin lanțul metaforic „și flori, și ochi, și buze ori morminte”, cu accent pe atitudinea poetică
blagiană de contemplare și adâncire a misterului, care se manifestă prin iubire.

Fiind o poezie de tip confesiv, lirismul subiectiv se realizează prin atitudinea poetică transmisă în
mod direct și, la nivelul expresiei, prin mărcile lexico-gramaticale specifice („eu”, „nu strivesc”, „sporesc”,
„măresc”), care alternează cu persoana a III-a („ucide”, „sugrumă”), și prin topica afectivă (inversiuni și
dislocări sintactice), pauza afectivă/ cezura.

Din punct de vedere compozițional, textul este alcătuit din trei secvențe poetice, construite
asemenea unui demers argumentativ în care atitudinea poetului față de cunoaștere este explicată cu ajutorul
terminologiei filosofice. Prima secvență (versurile 1-5) exprimă concentrat, cu ajutorul verbelor la formă
negativă (“nu strivesc”, “nu ucid”), atitudinea poetică de refuz față de cunoașterea logică, rațională. Verbele se
asociază metaforei “calea mea”, ce sugerează destinul poetic asumat. Universul misterios este prezentat
printr-o serie metonimică prin care sunt exprimate principalele surse de inspirație poetică: „florile”
simbolizează lumea vegetală, cu misterele ei, dar și fragilitatea, „buzele” reprezintă iubirea sau Logosul,
„ochii” sunt simbolul cunoașterii, dar pot reprezenta și alteritatea, privirea întoarsă către celălalt, iar
„mormintele” induc tema morții, eternitatea, dar și perpetuarea unor valori.
 A doua secvență poetică este mai amplă (versurile 6-18) și se construiește pe baza unor relații de
opoziție: „eu” – „alții”, „lumina mea” – „lumina altora”. Sunt prezentate în continuare atributele universului,
pe baza antitezei dintre ceea ce ne este cunoscut și ceea ce rămâne ascuns sau pe baza antitezei dintre cele
două tipuri de cunoaștere. Astfel, „lumina altora” este rațională și riscă să distrugă inefabil care nu poate fi
exprimatprin cuvinte, iar „lumina mea” este o metaforă folosită pentru a sugera forța creativă a cunoașterii de
tip luciferic, care este una crepusculară, nocturnă, ce sporește misterul: „și-ntocmai cum cu razele ei albe luna/
nu micșorează, ci tremurătoare/mărește și mai tare taina nopții,/ așa îmbogățesc și eu întunecata zare/ cu largi
fiori de sfânt mister”. Prin urmare, cunoașterea paradisiacă stă sub semnul distrugerii, al anihilării, fiind
reliefate prin verbe precum „ucid”, „strivesc”, „sugrumă”, în vreme ce, pentru a sugera forța creativă a
cunoașterii luciferice sunt folosite verbe precum „sporesc”, „măresc”, „iubesc”.

Ultima secvență poetică (versurile 19-20) redă cel mai bine schimbarea de atitudine a subiectului
cunoscător, care se mulțumește să contemple lumea ce își etalează splendoarea. Lumina eului liric este
participativă la zonele misterioase ale lumii pe care o admiră. Astfel, în viziunea blagiană, misterul nu trebuie
cercetat cu ochiul necruțător al minții, ci înconjurat cu inima, motiv pentru care cunoașterea poetică este, prin
excelență, creatoare și afectivă. Iubirea devine factorul generator al creației, inclusiv al celei poetice.

Finalul reia versurile din incipit, conferind simetrie textului, având rol conclusiv, deși exprimă
raportul de cauzalitate: „căci eu iubesc/ și flori, și ochi, și buze și morminte”.

În text sunt valorificate și elemente de recurență misterul (seria de termeni relativ sinonimici „vraja
nepătrunsului ascuns în adâncimi de întuneric”) și motivul luminii, care implică și contrariul, principiul
întunericului, discursul poetic fiind construit în jurul acestor elemente.

În poezia lui Lucian Blaga, limbajul artistic este în strânsă relație cu planul filosofic, organizarea
ideilor poetice fiind în jurul unei ample comparații a elementului abstract, de ordin spiritual, cu un aspect al
lumii materiale.

Din punct de vedere prozodic, poezia este alcătuită din 20 de versuri libere, al căror ritm interior redă
fluxul ideilor și frenezia sentimentelor. Această formă modernă este o eliberare de rigorile clasice, o cale de
transmitere a ideii și a sentimentului poetic.

Încheiere: concluzie care sintetizează trăsăturile moderniste ale textului

În concluzie, poezia „Eu nu strivesc corola de minuni a lumii”, de Lucian Blaga, se înscrie în
modernism, fiind o artă poetică în care interesul autorului este deplasat către relația poet-lume/univers, și poet-
creație, sentimentul poetic fiind acela de contopire cu misterele universale, cu esența lumii. Totodată, poetul
valorifică ambiguitatea, elementele de simetrie și de opoziție, punând în valoare cele două tipuri de cunoaștere
care străbat propriul sistem filosofic.