Neomodernismul este un curent ideologic, literar definit de spiritul creator postbelic,

caracterizat prin respingerea formelor grave și prin redarea temelor grave într-o manieră
ludică, de joc, ce ascunde însă tragicul. Literatura neomodernistă este definită printr-un
imaginar poetic inedit, limbaj ambiguu, metafore subtile și expresie ermetică.
Neomodernismul s-a conturat în doar 7 numere ale revistei "Albatros" editată în 1941 și
condusă de Geo Dumitrescu. Această nouă formă de manifestare a modernismului ce se
prelungește până prin anii '60 este îndreptată cu fața spre un trecut exemplar. Scriitorii
neomoderniști doresc să se despartă de "spiritul veacului", care este cel al războaielor și să
recupereze valorile și modelele.
Printre reprezentanții de seamă ai ideologiei neomoderniste se numără Gellu Naum, Marin
Sorescu, Adrian Păunescu și Nichita Stănescu, acesta din urmă fiind liderul generației anilor
'60. Scriitorii generației șaizeciste aveau o libertate interioară și protestau împotriva
realismului socialist.

Neomodernismul este un curent literar apărut în secolul al XX-lea ca prelungire a

modernismului şi se caracterizează prin următoarele aspecte:
Un prim aspect este reprezentat de ambiguitatea mesajului şi a referentului
poetic (context). Ambiguitatea mesajului constă în capacitatea unui cuvânt de a
avea mai multe sensuri în acelaşi context; de pildă, poezia lui Nichita Stănescu
poate fi interpretată ca o odă închinată iubirii sau ca o artă poetică; iubita poate
fi femeia iubită sau poezia.
O a doua trăsătură o constituie faptul că poetul modernist manifestă o
viziune poetică modernă construită prin structuri sintactice şocante, simboluri
multiple şi mai ales prin sintaxa versurilor ( capacitatea unui cuvânt de a avea
mai multe sensuri în acelaşi context).
De asemenea, poeţii au un discurs poetic în care se asociază descrierea tip
portret cu elemente de narativitate poetică.
A patra trăsătură a noemodernismului este utilizarea unei tehnici moderne
precum sugestia şi ingambamentul ( procedeu artistic care constă în
continuarea ideii în versul următor, iar versul se scrie cu literă mare).
În ceea ce priveşte versificaţia, neomoderniştii cultivă versul modern cu
strofe inegale, cu rima diversă pentru a exprima în mod spontan trăirile poetice,
iar expresivitatea o realizează prin metafore subtile şi rafinate, dar şi prin
construcţii surprinzătoare.