Amurg violet

de George Bacovia
George Bacovia (1881-1957), pe numele său adevărat George Vasiliu, „este o personalitate artistică complexă, ale cărei
valori nu pot fi căutate pe o singură coardă, iar relativa monotonie tematică a poeziei sale [...] ascunde de fapt o mare bogăţie
interioară de sensibilitate şi o diversitate derutantă a artei sale” (Mircea Anghelescu). Pseudonimul „Bacovia” îl împrumută de la
numele roman al oraşului natal, Bacău, aşa cum el însuşi precizează într-un interviu apărut în 1943: „Pseudonimul [...] vine de la
numele roman al Bacăului, care se zicea Bacovia, aşa numindu-se probabil întreaga regiune din această parte a Moldovei. Eu l-
am luat [...] din dicţionarul lui B.P. Hasdeu, cum cred că va fi făcut şi Tudor Arghezi în legătură cu râul Argeş”.
Poezia lui Bacovia este expresia cea mai elocventă şi mai durabilă a simbolismului autohton, cu toate temele, motivele şi
tehnicile specifice acestui curent literar pe plan european. Se regăsesc în opera sa poetică toate instrumentele tehnicii simboliste:
simbolul, sugestia, corespondenţele, muzicalitatea, cromatica, olfactivul, prozodia, precum şi temele şi motivele ce ilustrează şi
definesc acest curent: condiţia poetului şi a poeziei, solitudinea, melancolia, spleen-ul, misterul, evadarea, natura (cu motivul
ploii dezintegratoare şi al anotimpurilor nevrotice), oraşul de provincie sufocant etc. Bacovia cultivă un simbolism de esenţă şi
nu unul formal, iar starea poetică se transmite cititorului ca trăire interioară, ca fapt de viaţă.
Poezia „Amurg violet”, de George Bacovia, a apărut mai întâi în revista „Arta” (1904), apoi a fost integrată în volumul de
debut „Plumb” (1916). Poezia este dominată de cromatică, modalitate simbolistă cu profunde sensuri în definirea stărilor
interioare ale eului liric, după cum însuşi Bacovia mărturisea: „În poezie m-a obsedat totdeauna un subiect de culoare. Pictura
cuvintelor sau audiţie colorată. Fiecărui sentiment îi corespunde o culoare”.
Discursul liric transmite starea de apăsare a poetului care percepe obsesiv imagini, lucruri şi situaţii inexistente, simţindu-
se bulversat spiritual în această lume care-l apasă, în care se simte închis definitiv, fără a avea vreo soluţie de evadare. Astfel,
este conturată tema unei lumi în declin, văzută ca finalitate a declinului spiritual, dublată de tema solitudinii eului liric.
Titlul poeziei „Amurg violet” simbolizează starea de declin spiritual, de sfârşit al vieţii. „Amurgul” este o etapă
existenţială în care halucinaţiile chinuitoare sugerate de culoarea „violet” copleşesc fiinţa umană.
Incipitul reia titlul ce simbolizează „amurgul” spiritual, starea psihică năucitoare fiind accentuată de simbolul „toamnă”,
care sugerează declinul vital al eului liric: „Amurg de toamnă violet...”. Punctele de suspensie sugerează o stare de monotonie și
resemnare tragică de care este cuprins eul liric.
Poezia este alcătuită din trei catrene, dominate de culoarea „violet”, ce simbolizează o lume bizară pe care eul liric nu o
înţelege, care nu i se potriveşte, care-l bulversează şi-l deprimă. În prima strofă, imaginile vizuale himerice ale plopilor care par
„Apostoli în odăjdii violete” sugerează ideea deprimantă a pierderii legăturii cu divinitatea. Preoţii, ca simbol al divinităţii, sunt
ostracizați, situați la periferia organizării sociale, ultimul vers „Orașul tot e violet” anulând orice posibilitate de a ieşi din starea
copleşitoarelor năluciri. Strofa a doua accentuează starea de ireal prin versurile-cheie devenite laitmotiv: „Amurg de toamnă
violet” şi „Oraşul tot e violet”. Eul liric percepe lumea într-o lentitudine (apatie, lipsă de energie) „cochetă”, decadentă, ipostază
bizară şi la fel de anormală precum imaginea mulţimii violete, simbolizând o extensie dezolantă şi degradantă a teluricului.
Ultima strofă reflectă lirismul subiectiv şi exprimă atitudinea superioară a eului liric, în ipostaza artistului aflat în „turnul de
fildeş” al creaţiei, care sesizează în mod direct, „văd”, imagini ale Judecății de Apoi, ale unei apocalipse inevitabile: „voievozi
cu plete; / Străbunii trec în pâlcuri violete”.
Versurile-cheie se manifestă ca elemente de recurenţă şi accentuează obsesiv delirul chinuitor şi deprimant al artistului.
De altfel, dacă se înlătură aceste versuri din fiecare strofă, rămân în toată poezia trei distihuri ce intră în zona banalului,
pierzându-se fascinaţia halucinantă a imaginilor simbolistice: „Doi plopi, în fund, apar în siluete: / - Apostoli în odăjdii violete
- // [...] Pe drum e-o lume leneşă, cochetă; / Mulţimea toată pare violetă. // [...] Din turn, pe câmp, văd voievozi cu plete; /
Străbunii trec în pâlcuri violete”. În primele două strofe eul liric pare detaşat de imaginile halucinante, pe când în ultima strofă
lirismul subiectiv este concretizat de verbul la persoana I singular „văd”, deşi reprezentările vizuale sunt receptate cu
superioritate, „din turn”.
Simbolul cromatic „violet” este aşezat ca rimă în trei versuri în fiecare strofă, ceea ce sugerează obsesia copleşitoare a
realităţii în declin, în care eul liric se singularizează. Metafora „Apostoli în odăjdii violete” creează o imagine vizuală ireală, ce-
şi are drept corespondent în natură „doi plopi”. Reprezentarea lumii monotone, sortite pieirii, într-un spațiu închis, este
simbolizată printr-un epitet dublu: „lume leneşă, cochetă”.
Poezia „Amurg violet” este reprezentativă pentru universul bacovian, în care realitatea lumii este adesea „maltratată”,
deformată de „repetiţia mecanică prin care Bacovia creează o lume de marionete, de păpuşi de ceară, ce fac salturi groteşti ca
nişte fiinţe dezarticulate” (Nicolae Manolescu).