Instanțele comunicării în

textul poetic
Ca și în cazul prozei, autorul este o instanță exterioară textului.
Vocile din interiorul textului sunt convenții sau procedee literare. Dacă ne gândim la relația dintre ele ele și
autor, le putem considera măști ale acestuia din urmă. Poetul se exprimă prin aceste măști, mai mult sau mai
puțin apropiate sau străine de omul real.
În Lacul, vocea este a unui eu liric îndrăgostit; în fabulă, o specie epică, vocea este a unui narator, care este, în
același timp și un comentator, un moralist. În plus, în fabulă apar și personaje, în secvențe de dialog. Există, de
asemenea, monologuri lirice în cazul cărora vocea aparține unui personaj (Mihai Eminescu, Rugăciunea unui
dac).
Cititorul este, în principiu, destinatarul textului (literatura este scrisă pentru a fi citită!). Nu de puține ori este o
instanță intratextuală, mai ales în arte poetice. Scriitorul îl ia părtaș în aventura sa, pentru că literatura există nu
doar prin scriitori, ci și pentru cititori: Vrui, cititorule, să-ți fac un dar,/ O carte mică, o cărticică... (Tudor
Arghezi)
 Aplicație
„Ce schimbătoare e la munte
Lumina; cât ai scăpăra,
Un curcubeu a-ntins o punte
Din casa mea pân’ la a ta.

Și-un gând, un gând nebun îmi vine! 1. Precizați care sunt instanțele comunicării intratextuale.
- Așa-s poeții uneori-
Să mă avânt până la tine 2. Precizați și comentați un aspect de opoziție la nivelul organizării imaginilor în
Pe puntea asta de culori. cadrul tabloului.
Cu fruntea de lumini brăzdată.
Să urc tăriile cerești
Și, când nici nu te-aștepți, deodată
Șă-ți bat cu degetu-n ferești...

Dar când să urc, frumoasa punte

S-a dărâmat, - ș-acuma norii
Au tras perdeaua cătră munte:
Nebuni sunt, Doamne, visătorii!”