Floare

albastră
Tema și viziunea, mijloace ale
expresivității
Motivul florii albastre

• Eminescu prelucrează un motiv romantic de largă circulație

universală, cel al „florii albastre” sau al „miozotisului”. Astfel,
titlul poate fi o reminiscență a acelei „blaue Blume” a
scriitorului romantic german Novalis, în Heinrich von
Ofterdingen, simbolizând aspirația spre absolut. Simbolul florii
albastre apare și la italianul Leopardi (La ginestra), precum și
în alte creații eminesciene (Călin – file din poveste, Sărmanul
Dionis).
• Floare albastră își are, astfel, punctul de plecare în mitul
romantic al aspirației către idealul de fericire, de iubire pură,
întâlnit și la Novalis sau Leopardi.
 Titlul

• Dezvoltare a unui motiv poetic european într-o viziune lirică

proprie, Floare albastră poate fi considerată poezie-nucleu a
romantismului eminescian.
• Metafora conține asocierea a două imagini opuse: „floarea”
(simbolizează puritate dar și vegetalul, deci efemerul) și
„albastrul” (asociat infinitului, absolutului). „Floarea albastră”
semnifică, astfel, aspirația eului liric către un ideal de iubire,
care nu se va concretiza decât în clipe de iubire efemere.
Secvența inițială

• «Iar te-ai cufundat în stele

Și în nori și-n ceruri nalte?
De nu m-ai uita încalte,
Sufletul vieții mele.
• În zadar râuri în soare
Grămădești-n a ta gândire
Și câmpiile asire
Și întunecata mare;
• Piramidele-nvechite
Urcă-n cer vârful lor mare -
Nu căta în depărtare
Fericirea ta, iubite»!
Secvența inițială, un monolog liric adresat
se constituie într-o erotică a reproșului,
adresat bărbatului rătăcit în lumea ideilor.
Fata, vocea feminină, contestă situarea în
„planul ideilor și al solitudinilor reci” (Z.
Dumitrescu-Bușulenga). Universul cunoașterii
este infinit, cuprinzând lumile de sus („stele”,
„nori”, „ceruri nalte”), cât și cele de jos
(„câmpiile asire”, „întunecata mare”).
Secvența a doua

• Astfel zise mititica,

Secvența a doua este marcată de
Dulce netezindu-mi intervenția vocii masculine care
recunoaște „adevărul” spuselor
părul. fetei. Rătăcirea în lumea ideilor va
Ah! ea spuse adevărul; avea ca efect inevitabil înstrăinarea
de persoana iubită.
Eu am râs, n-am zis
nimica.
Secvența a treia
«Hai în codrul cu verdeață,
Und-izvoare plâng în vale,
Stânca stă să se prăvale
În prăpastia măreață. Când prin crengi s-a fi ivit
Luna-n noaptea cea de vară,
Acolo-n ochi de pădure, Mi-i ținea de subsuoară,
Lângă balta cea senină
Te-oi ținea de după gât.
Și sub trestia cea lină
Vom ședea în foi de mure.
Pe cărare-n bolți de frunze,
Și mi-i spune-atunci povești Apucând spre sat în vale,
Și minciuni cu-a ta guriță, Ne-om da sărutări pe cale,
Eu pe-un fir de romaniță
Dulci ca florile ascunse.
Voi cerca de mă iubești.

Și de-a soarelui căldură

Și sosind l-al porții prag,
Voi fi roșie ca mărul, Vom vorbi-n întunecime:
Mi-oi desface de-aur părul, Grija noastră n-aib-o nime,
Să-ți astup cu dânsul gura. Cui ce-i pasă că-mi ești drag»?
De mi-i da o sărutare,
Nime-n lume n-a s-o știe,
Căci va fi sub pălărie -
Ș-apoi cine treabă are!
 Natura grandioasă și ocrotitoare
• Monologul fetei continuă cu o chemare la iubire în „lumea ei”, planul terestru. Imaginarul
poetic conține elemente din planul contingentului, care compun un cadru ideal, un spațiu
idilic. Cadrul natural se realizează prin motive romantice frecvente în erotica
eminesciană: codrul, izvoarele, valea, balta, luna. Natura de început de lume, spațiu
nealterat de prezența umană, cu atributele sălbăticiei în viziune romantică, „Stânca stă
să se prăvale/ În prăpastia măreață”, asociază imagini vizuale și auditive: „Und-izvoare
plând în vale”. Căldura zilei de vară se află în rezonanță cu pasiunea chemării: „Și de-a
soarelui căldură,/ Voi fi roșie ca mărul,/ Mi-oi desface de-aur părul/ Să-ți astup cu dânsul
gura.” Femeia este o apariție de basm, senzual-naivă, plină de vitalitate.
• Spre deosebire de alte idile eminesciene, aici femeia este aceea care adresează chemarea
la iubire; ea încearcă atragerea bărbatului în paradisul naturii, chemare care rămâne însă
fără răspuns, îndrăgostitul fiind condamnat la singurătate.
• Limbajul popular pe care îl întrebuințează vocea feminină este în acord cu cadrul natural
și rural al iubirii.
 Secvența a patra
• Înc-o gură și dispare...
Ultima secvență este a doua
Ca un stâlp eu stam în lună!
intervenție a vocii lirice din strofa a
Ce frumoasă, ce nebună
patra, continuare a meditației
E albastra-mi, dulce floare!
bărbatului asupra iubirii trecute, pe
care acum o proiectează în ideal și
..............
amintire. Verbele la timpul trecut
(„stam”, „te-ai dus”, „a murit”)
Și te-ai dus, dulce minune,
susțin decalajul temporal și
Ș-a murit iubirea noastră -
tonalitatea elegiacă.
Floare-albastră! floare-albastră!...
Incompatibilitatea dintre cele două
Totuși este trist în lume!
lumi care o clipă s-au întâlnit în iubire
pentru ca apoi să se reașeze în
limitele lor sunt sugerate de versul
final, de o dulce tristețe: „Totuși este
trist în lume!”.
 Concluzie

• Poezia ilustrează prin dialogul „vocilor” conceptul de „lirism al

măștilor”, teoretizat de Tudor Vianu, variantă a lirismului subiectiv,
constituindu-se într-o meditație a unui eu liric scindat între dorința de a
da curs sentimentelor, de a „trăi clipa” de iubire, și pasiunea sa de a
medita asupra tainelor lumii și a ale existenței, de a cuprinde „totul”
prin puterea gândirii sale. Vocea lirică feminină este de fapt o altă fațetă
a personalității omului însingurat și înstrăinat, care, în cele din urmă,
constată trist și resemnat că destinul său este altul decât al celor „din
lume” (în ciuda clipelor fericite de iubire, „totuși este trist în lume!”).