Luceafărul II

Structură, motive, limbaj, semnificații

Tabloul al doilea
• Idila dintre Cătălin și Cătălina, în cadru terestru
• Cei doi împărtășesc aceeași condiție și structură umană.
• Eroina alege cu luciditate, îl opune cu luciditate pe Cătălin lui Hyperion.
• Metafora „dor de moarte” – omul nu poate atinge eternitatea decât
părăsind lumea ființei.
• Cătălin îi explică fetei ritualul iubirii, conturând imaginea unei fericiri
pământene, opusă celei ideale.
• Totuși, Cătălina își exprimă regretul pentru dragostea ei inițială, care
rămâne o proiecție nostalgică.
Tabloul al treilea
• Zborul Luceafărului și dialogul cu Demiurgul
• Dorința lui Hyperion de a fi dezlegat de nemurire reprezintă voința lui
de a primi o altă structură, marcată de vitalitate și compatibilă cu
ideea dragostei omenești.
• Demiurgul îi oferă lui Hyperion compensații și definește condiția
umană: Oamenii se nasc și mor, generații anonime se succed;
idealurile omenești sunt „deșarte” și ele nu durează în timp; existența
limitată a ființelor este guvernată de „noroc” sau de „prigoniri de
soarte”, care provoacă fie o fericire vremelnică, fie o deziluzie
permanentă.
Tabloul al patrulea
• Îmbrățișarea tinerilor – aspirația către fericire a perechii pământene
• Cătălina îi adresează chemarea obișnuită, dar nu-i mai cere să-i
lumineze „viața”, ci „norocul”.
• A treia invocație adresată Luceafărului marchează dorința
superstițioasă a ființei pământene de a-și prelungi fericirea
(simbolizată prin metafora „stelei cu noroc”).
• Luceafărul refuză dorința fetei și o numește „chip de lut”.
Concluzie
• „Luceafărul este poemul dualității esențiale a omului supus unui
destin și a unei naturi care-i sunt date și tinzând să le depășească,
sclav și stăpân în același timp, împins de forțe mereu contradictorii; a
pierdut paradisul fiindcă s-a comportat uman, are nostalgia
paradisului fiindcă a păstrat amintirea originii sale divine.” (N.
Manolescu, „Vocile lirice ale Luceafărului” în Teme, I, Editura Cartea
Românească, 1971)