Vasile Voiculescu, Lostrița (vol.

Iubire magică, 1966)

Vasile Voiculescu (1884-1963) manifestă preocupări pentru ilustrarea unui filon tematic extrem
de bogat și de interesant: fabulosul arhaic autohton cu o gamă largă de manifestări stranii și
neobișnuite (magie populară, personaje cu puteri care ies din sfera normalului, vraci și solomonari izolați
într-o natură primitivă, practicanți ai unor ritualuri străvechi, a căror putere încă nu s-a stins, chiar în
plină civilizație modernă).

Făpturile acvatice populează din abundență spațiul folcloric arhaic. Femeile-pești (un fel de
nereide, numite și știme ale apelor) își au sălașul pe fundul apelor mari și ies la maluri numai noaptea,
cântând ca sirenele, pentru a-i vrăji pe pescari și a-i atrage în adâncuri. În Lostrița, Vasile Voiculescu
plasează povestirea, încă de la început, într-un cadru fabulos, pornind de la premisa că astfel de ființe,
dotate cu puterea de a-și controla frumusețea și imortalitatea, de a le face inalterabile la trecerea
timpului, mai există ascunse undeva, dincolo de oglinda apelor. Ființe acvatice nemuritoare, capabile să-
și construiască o lume proprie, departe de cea a pământenilor, sunt întâlnite în legendele tuturor
vremurilor (sub denumirea de nimfe, sirene sau știme).

Aliman nu întrevede, de la început, lumea de dincolo, se consideră egalul neștiutei vietăți: „Dacă
are ea vrăjile ei, apoi le am și eu pe ale mele”. Se inițiază printr-o vânătoare rituală, urmărind un animal
misterios, ieșit din comun. I se revelează lumea de dincolo care îl fulgeră cu adevărul ei absolut:
„Flăcăul a rămas multă vreme acolo buimac, cu gura căscată, și de atunci nu i-a mai ieșit din carnea
brațelor o dezmierdare, ca un gust de departe al lostriței. Îi simțea mereu povara și forma în mâinile
nedibace și în sufletul tulburat.”

Încercând și nereușind, prin toate tertipurile vânătorești, ștergerea granițelor dintre cele două
lumi, Aliman apelează la un vrăjitor, stăpân al apelor, care îi dă o lostriță de lemn. Ceremonia de
aducere în planul real a unei ființe magice urmează, și în Lostrița, gesturi rituale, păstrate din vremuri
străvechi: „Toate au fost vrăjite, descântate și afierosite după străvechi noime și îndreptare ale magiei
pierdute și uitate de ceilalți”. Așa cum Aliman își confecționase un dublu totemic din lemn, lostrița
reapare la momentul potrivit și își trimite pe pământ un dublu cu formă umană, păstrând însă și atribute
de vietate acvatică: „Era frumoasă, cu chipul poate cam bucălat, șuie, cu trupul lung, mlădios și
despicătura coapselor sus, ca la buni înotători.”

Vitalitatea fetei se transmite și flăcăului: ea deține forțe oculte, capabile să-l facă „mai sănătos,
mai voinic, mai frumos și mai bun cum nu fusese niciodată”. Numai că flăcăul face o greșeală, forțând
granițele celor două lumi: vrea „să-și statornicească norocul”, să se însoare; părând că totul este posibil,
el vrea să restabilească ordinea tulburată a tribului, a satului care „bâzâia de zvonuri ca un roi întărâtat”,
dar prin asta tulbură apele destinului și ale firii. „Mama” Ilenei, Bistriceanca, vine vijelioasă, de undeva,
din nord, de la izvoarele Bistriței aurii, pentru a-și recupera fiica, rătăcită într-o lume străină. Flăcăul
rămâne „pleoștit” în fața unei forțe copleșitoare, incapabil să reacționeze, „gol de puteri ca o armă
descărcată”. La fel se întâmplă și cu fata, adormită de vorbele nedeslușite ale acestei femei care era
„voinică, iute și sturlubatică”, căci, pe scara ierarhiilor magice, Bistriceanca are puteri superioare.

Întreaga desfășurare narativă, cu final tragic, urmărește tema idealului (setea de absolut). Deși
este firească aspirația omului către un ideal, aceasta, în absența discernământului, poate fi devoratoare.