Fantasticul

Definitia "ideala" a fantasticului inca nu a fost gasita si e putin probabil sa se

gaseasca vreodata una in masura sa-l circumscrie sub toate aspectele sale.
Fantasticul exploreaza spatiul launtric; el este legat de imaginatie si exprima iesirea
din automatismele zilnice, abandonarea rutinei, "visul treaz al individului". Se
stabilesc astfel relatii intre normal si supra-normal.

Cel mai cunoscut scriitor de proza fantastica din tinuturile mioritice ramane
Mircea Eliade. Autorul devine creatorul unei teorii originale despre fantastic, bazata
pe camuflarea sacrului in profane. Pentru a facilita dezvaluirea fantasticului in
realitatea cotidiana, scriitorul isi concepe naratiunile pe mai multe planuri, creand
niste universuri paralele dominate de legi diferite ale spatiului si ale timpului. Eroii lui
Mircea Eliade vor fi preocupati in permanenta de descoperirea unor semnificatii
profunde, inaccesibile oamenilor de rand. Acesta este motivul pentru care naratiunile
prozatorului pot fi privite ca o lunga initiere spirituala a unor personaje cu vadite
preocupari intelectuale. Pe parcursul formarii lor, personajelor li se fac diferite
semne, in masura sa le calauzeasca spre revelatia misterului.

Un exemplu este nuvela “La tiganci” , incadrandu-se in literature de tip

modern, naratiunea este caracterizara prin mister si suspans. In prima parte totul
decurge in mod normal fiind descrisa viata unui simplu profesor din Bucuresti, acesta
isi da seama ca a uitat partiturile la eleva sa iar caborand din tramvai, din cauza
caldurii si atras de miros, hotaraste sa faca o pauza la umbra unui copac de nuc. In
fata profesor apare o tiganca care il invita sa intre iar Gavrilescu din politete accepta.
La intrare ii este pusa taxa de 300 de lei pentru a-si putea alege 3 tiganci. Dupa ce l-
au condus prin mai multe incaperi, fetele l-au pus la incercare. Profesorul trebuia sa
ghiceasca care dintre domnisoare este tiganca, insa din pacate el esuiaza si este
adormit. Se trezeste si ajungand in tramvai afla ca defapt au trecut 12 ani. Gavrilescu
foarte dezamagit se intoarce la tiganci si este anuntat la ce sala trebuie sa mearga,
insa profesorul rateaza si intrand in sala gresita isi intalnesti prima si ultima sa iubire,
pe Hildegard. Impreuna pornesc pe drumul lung

Deznodamintul nuvelei nu aduce iesirea din ambiguitate. Eroul se explica

echivoc : „se intimpla ceva cu mine si nu stiu ce, daca nu te-as fi auzit vorbind cu
birjarul as crede ca visez.”. Fata il consoleaza la fel de echivoc „toti visam, asa
incepe, ca intr-unvis.”. Nuvela intr-o alta interpretare poate sugera aventura
artistului care aspira sa-si depaseasca conditia sa profesionala si sociala a omului
care poate atinge absolutul, eternul. Si atunci bordeiul poate fi privit ca Olimpul, o
cetate a cunoasterii.
Conditia materiala precara il impiedica sa- si depaseasca conditia, in lupta sa ar
trebui sa fie tânăr dar el este batrân, ar trebui sa fie curajos dar lui ii e frica mereu, i-
ar trebui o dragoste protectoare dar toti care l-au iubit au disparut.
Din aceasta perspectiva nuvela prezinta drama artistului ratat.
O alta mare personalitate a prozei fantastice este Vasile Voiculescu. Principala
opozitie pe care se structureaza universul povestirilor lui Vasile Voiculescu este aceea
dintre vechi si nou, dintre mitic si laic. Initiatii lui Vasile Voiculescu sunt oameni care
traiesc la marginea civilizatiei, in mijlocul naturii. Izolarea lor nu reprezinta atat o
sfidare, cat o maniera de a pastra credinta arhaica, motiv pentru care ei nici nu
vietuiesc in aceeasi dimensiune temporala cu ceilalti locuitori ai satelor. Acest lucru
impiedica posibilitatea comunicarii intre reprezentantii a doua lumi avand credinte
distincte.

In opera ,, Lostrita" scrisa de Vasile Voiculescu geneza operei ,, Lostrita"-

compusa în 1947 si publicata în volumul ,, Iubire magica"(1966)- se afla în intentia
autorului de a proiecta obsesia inaccesibilului în lumea fabuloasa a pescuitului,
recuperând estetic semnificatiile profunde ale acestei practici stramosesti. Tema
acestei povesti de vânatoare si, totodata, de ,,iubire magice" este aceea a regesiunii
în matricea originara. Lostrita, femeia-peste, simbol al seductiei mortale, este natura
însasi, care vine în întâmpinarea aspiratiei eroului, nu întâmplator numit Aliman
(numele format prin alipirea prefixului ,,a" la substantivul ,,liman" sugereaza o tinta
aflata în afara oricarei conditionari ,, fara liman, limita"). Din aceasta perspectiva,
lostrita - pusa în relatie cu alte mituri valorificate aici : mitul stimei, al rusalcai, sirenei
sau ondinei -reprezinta calauza venita din lumea apelor primordiale.

Rolul de calauza se vadeste în subsumarea unei duble conditii - supraumana si

subumana, în acelasi timp. Când se manifesta la suprafata, printr-o metamorfoza
diabolica, a regnurilor - ca ,, fata adusa de ape", lostrita refuza orice tentativa de
nuntire lumeasca, pentru ca ,, o initiere eroica nu este niciodata familiala", dupa cum
spune vocea autorizata a lui Mircea Eliade. Împlinirea ,, aspiratiei virile catre absolut"
a lui Aliman, calificat pentru aceasta, se petrece sub semnul unei razvratiri împotriva
conventiilor, a eresurilor intuind ca numai refacând drumul în ,, contra firului apei"
prin cosmica nunta cu lostrita, se va integra în unitatea primordiala.

La toate acestea se adauga finalitatea estetica urmarita de Voiculescu,

devenita pur exercitiu spiritual, care face din text un spatiu al comunicari esentiale :
ambiguitatea deschide multiple porti narative, pe unde cititorul este invitat sa
paseasca si sa participe.In Lostrita nu putem spune ca avem un plan fantastic si unul
real deoarece înca de la început ne este prezentata o povestire despre Necuratul si
diversele forme sub care el se înfatiseaza oamenilor.Dar putem spune ca sacrul apare
cu adevarat o data cu întâlnirea lui Aliman cu lostrita, personajul continuând sa
accepte realitatea ca singura existenta deci planul fantastic coincide cu planul real al
personajului.

In acest caz, spatiul intermediar dintre profan si sacru este constituit de apa, de
Bistrita. Deoarece face parte dintr-o opera fantastica exista si o ezitare dar nu din
partea personajului principal, ci din partea personajelor secundare, a satenilor.

In Lostrita putem identifica o astfel de situatie atunci când Aliman da drumul

lostritei de lemn pe Bistrita, urmarea fiind una cât se poate de ciudata si ilogica:
Bistrita venise sodom din mal în mal, carând sfarâmaturi de sate la vale, cu case,
oameni si vite." Daca arunci o bucata de lemn în apa, ceea ce te astepti mai putin
este sa vina o viitura de asemenea amploare.Numai ca Aliman rostise un descântec
prin care se lepadase de Dumnezeu si îsi vânduse sufletul diavolului.
In Lostrita avem astfel de rupturi caci însasi lostrita îsi are corespondent într-o sirena,
într-un duh necurat, chiar într-o fata dar în nici un caz într-un peste ceea ce este ea
de fapt.

Lostrita devine când o sirena tolanita pe prund, când ca o fecioara (Ileana)

hranindu-se cu peste, dar si o faptura satanica, care manânca carne de om:"Dar mai
ales cu carne de om, careia ajunsese sa-i duca dorul."

Mitul "ondinelor", la popoarele germanice, al "sirenelor", la vechii greci, îsi

gaseste, în mitologia româneasca, un corespondent pe masura si o reprezentare
adecvata în mitul "stimelor", zâne ale lacurilor si râurilor, care au capacitatea de a se
metamorfoza. Subiectul a mai fost tratat în literatura noastra de Cezar Petrescu în
Aranca,stima lacurilor nu însa cu rafinamentul si virtuozitatea si, mai ales cu
semnificatiile tulburatoare, care se desprind din povestirea lui Voiculescu.Nuvela lui
Voiculescu se aseamana, în aceasta privinta, cu nuvela-basm Undine a lui Friedrich de
la Motte-Fouque si cu basmele culte ale lui Hofmann, în semsul ca se constituie, ca si
acestea într-o alegorie filosofica a aspiratiei spre absolut, spre perfectiune, spre
desavârsire.Asistam, ca si în cazul romantismului german, al un proces de valorificare
superioara a folclorului si la o reinterpretare a miturilor populare.Credinta
româneasca face din aceste zeitati ale apelor-duhuri elementare-niste fapturi
malefice, intrate în conjuratie oculta cu diavolul.

In Lostrita are loc o înghetare a timpului în sacru deoarece, atunci când a plecat
pe urmele Ilenei si a mamei ei, Alimn afla de la un batrân ca în urma cu multi ani
femeile fusesera alungate din sat si Ileana era tânara.Deci practic în spatiul sacru
timpul statea pe loc ceea ce o facea pe lostrita nemuritoare.

Nemultumit cu o dragoste pamânteasca, Aliman este victima aspiratiei spre

absolut, spre desavârsire.Eroul simte fascinatia altei lumi, a frumusetii ideale,
superioare, la care nu accede decât cu pretul vietii. Voiculescu îsi încheie aceasta
splendida alegorie filosofica, atribuindu-i, înca o data, caracteristicile basmului
popular, dintre care acelea ale circulatiei prin viu grai si ale îmbogatirii prin variante
sunt cele mai cunoscute, neasumându-si decât rolul, mult mai modest, de culegator
de folclor, restituind poporului ceea ce acesta îi împrumutase.

Ca o concluzie, fantasticul reprezinta o lume creeata de noi, ceva artificial. Ea

este lumea noastra proprie, care ne permite sa evadam din realitate si din viata
cotidiana. Forma pe care o ia fantasticul depinde de caracterul fiecarei persoane.

Dar si in "Varcolacul si Clotilda" unde varcolacul este indragostit de "masiva

jucatoare , Clotilda" ,pe care ea nu-l vede dar el o vede si vrea sa o mangaie cu"labuta
aldastra" .Pe terenul de tenis nu mai apare nici cel ce strange strange ustensilele in
tecelele lor dar nici ustensilele,terenul devine curbat,iar varcolacul se uita la ea .
Unul dintre simbolurile obsesive pentru Eliade este camera secreta. De obicei închisa,
adapostind o taina înfricosatoare, la care nu are acces decât fiinta initiata, camera
este un microcosmos care reediteaza personalitatea fiecaruia.
La Voiculescu se înfrunta, permanent, doua mentalitati:una moderna,
rationalista, stiintifica, pozitivista si alta arhaica, mitico-magica. Scriitorul însusi,
medic de profesie, priveste miturile si magia de pe pozitiile omului modern,
cautându-le o explicatie stiintifica, rationalista.
Vreau sa finisez aceasta lucrare de sinteza cu urmatorul motto:
‘’Fantasticul izvoraste din iluzie, din delir – uneori, intotdeauna din speranta, si mai
ales din speranta salvarii”
(M. Schneider)
Pot spune ca acest citat este strans legat de operele literare mentionate
anterior, deoarece, caracterizeaza perfect eroii principali care in speranta salvarii fac
lucruri inexplicabile oamenilor obisnuiti.