Lacul rău

Vasile Voiculescu

Vasile Voiculescu este un scriitor destul de puţin comentat în ultimele patru decenii
şi jumătate. Critica actuală nu mai pare atrasă de universul de vrajă şi mit al lui Voiculescu, de
structurile arhaice şi de universul fabulos pe care proza sa ni-l dezvăluie. Chiar dacă poezia
lui Voiculescu a stârnit interes încă de la apariţia primului volum de versuri (Poezii) în 1916,
chiar dacă despre poetul Voiculescu s-a vorbit destul de mult, nu acelaşi lucru se poate spune
despre prozatorul Voiculescu, în ciuda faptului că povestirile lui „sunt opera unui prozator
perfect stăpân pe mijloacele sale şi care nu datorează aproape nimic poetului.”(Manolescu
1971: 7) Povestirile au fost, însă, o surpriză pentru cercetătorii literaturii şi din alt punct de
vedere. Ele au apărut într-un moment „de declin al povestirii de formă tradiţională, înviind
modele îndepărtate şi negăsindu-şi asemănare în proza contemporană.”(Ibidem)

Proza voiculesciană reliefează confruntarea dintre civilizaţia şi cultura străveche şi

cultura modernă sfârşitul unui ciclu al existenţei si începutul altuia. Sursa povestirilor lui
Voiculescu este folclorică, iar naraţiunile recompun în universul folcloric românesc, după
cum remarca şi Dumitru Micu : ˝Implantată în arhaic, tematica acestora aduce în proza
românească un duh de magie şi basm, un climat mitologic˝ (Micu 2000:208)

Eroii acestor povestiri sunt vânători, pescari (Aliman, Amin, Gheorghe), călugări
(Schimnicul), solomonari (Berevoiul, Luparul) sau păstori care trăiesc în strânsă legatură cu
natura, după legi şi obiceiuri ale căror origini se pierd în negura timpurilor şi care aparţin
substratului etnic specific zonei carpato-dunărene.

Toate aceste mituri, legende, ritualuri, elemente păgâne sunt, însă, asimilate unui
creştinism popular, motivele literare cele mai frecvente sunt apa ca substanţă primordială a
vieţii, motivul femeii-peşte, animalul totemic, fiind asociate botezului şi potopului din
Vechiul Testament, ca modalităţi de purificare şi regenerare a umanităţii.

Grigore H. Grandea în Misterele romanilor imagina o geografie sălbatică în jurul

satului Labara spre a evoca un mit al permanenței etnice a colectivității tribale ce păstrează la
loc de cinste tăblițele Dochiei scrise pe scoarță de copac. Spre satul lui Vasile Voiculescu du-
ce un „defileu spart în stânci de năvalele primordiale” printre „uriașele răsturnări și rosto-
goliri, îngrămădirile elementare ce coborau de-a dreptul din potop, mărturii ale giganticelor
chinuri telurice”. Imaginea spațiului inaccesibil întărește iluzia autenticității spiritului magic
într-o ci-vilizație elementară, în care școala n-a pătruns, iar biserica se deschide numai de
două ori pe an, la marile sărbători. Din folclor este luată reprezentarea animată a naturii. Lacul
este o ființă vie ale cărei legi pescarii le-au învățat și le transmit din generație în generație. Ei
știu că nu trebuie să-i calci anumite locuri, că în altele legăturile și opreliștile se ridică la
anumite zile, după „datine și rânduieli bătrâne” și că nu suferă chipul „urâciunii” de orice fel:
„trebuie să-i știi toanele, să-i respecți năravurile, să-i pricepi gândurile ca să te lase să-l tulburi
și să-ți dea slobozenie să umbli în visteria lui cu pește... mai ales dumineca era cu asprime
oprit să tulburi odihna lacului si să-l înfrunți”.

Nodul declanșator al povestirii este reprezentat de nesăbuința lui Gheorghieș care

calcă interdicția de a intra în lac duminica și este înghițit în adâncuri. Deși cunoștea bine lacul
și era un bun pescar nu dă ascultare datinilor bine cunoscute. Aflăm despre tânar ca era copil
din flori și că circula zvonul cum că mama lui s-ar fi iubit cu zeul lacului, deoarece pentru el
apele aveau slăbiciune, iar adâncurile i se deschideau cu multă dărnicie.

Tocmai întors din armată, Gheorghieș, dintr-un băiat cuminte, este de nerecunoscut
„îngâmfat, năbădăios, nărăvit la băutură și nerușinat cu femelile. Nu mai ținea datinile, călca
opreliștile.” După un pariu cu prietenii de pahar se aruncă în lac tocmai duminica, aici piere
înghițit de apele negre din mijlocul iezerului.

În urma căutărilor nici un instrument al civilizației (căngi, năvoade, dinamita) nu-i

pot aduce trupul la suprafață. Numai bătrâna Savila știe meșteșugul tradițional: trebui îmbunat
râul prin jertfa prescurii sfințite și „trebuie luată urma sufletului celui dispărut”. Prescurea se
așează pe apă de o fată și un flăcău, bătrâna descântă făcând semnul crucii iar peștișorii mici
„transportă” ofranda înspre locul unde, în adâncimi, se află trupul înecatului: „Câteva clipe
trifoiul cu patru foi al azimei stete pe loc, neștiind încotro s-o apuce. Bătrâna bătea tot mai
aprig ăn cruce cu toiagul. După câteva șovăieli turta porni din nou, ca o corăbiuță făcută de
copii, de data asta, îndreptându-se spre copca răzleață către care țintise toiagul Savilei, unde
se opri. Și nu se mai clinti din loc. Se zărea acolo o foaie de nufăr pe care licăreau cinci
lacrimi de lumină”. (Voiculescu 1988: 12-13)

Lacul întruchipează suprapersonajul, totul începe și se sfârșeste aici. Băiatul este

personajul absent. Apar personaje secundare: mama si bătrâna Savila; personaje episodice:
flăcăii de la horă, preotul satului, sergentul etc.; personaj colectiv: oamenii din sat.
 Povestirea are un incipit de tip „in medias res”, cititorul este introdus direct în miezul
acțiunii. Nu avem indici temporari și spațiali, iar personajele sunt prezentate pe parcurs.
Finalul este de tip discurs închis/ povestire închisă, după rezolvarea situației critice se pune
punct, naratorul își încheie rolul. Prolepsa este anunțata în titlul, „Lacul rău” avea să curme
viața unui tânar. Figura duratei utilizate in povestirea de față este elipsa, sunt omise unele
detalii pentru a prezenta pe scurt narațiunea. Din punct de vedere al frecvenței, povestirea este
singulativă, relatează o dată ceea ce s-a întâmplat o dată. Povestirea este nefocalizată,
naratorul fiind omniscient, discursul povestit.

Ceea ce poate fi considerat, la V. Voiculescu, amatorism din punct de vedere

ştiinţific este plin de farmec din punct de vedere literar. Scriitorul doar schiţează o explicaţie
ştiinţifică a întâmplărilor ieşite din comun pe care le povesteşte şi o face fără convingere, mai
mult dintr-un reflex de educator al ţăranilor, înclinând să admită şi intervenţia unor forţe
supranaturale în desfăşurarea faptelor (tocmai în momentele de indecizie apare, de altfel, ca o
irizaţie, sentimentul fantasticului, în conformitate cu binecunoscuta teorie a lui Tzvetan
Todorov).

Dar nu este vorba doar de concurenţa dintre raţional şi miraculos, care nici nu
funcţionează în toate povestirile, ci şi de bogăţia dezordonată a colecţiei de subiecte. Dacă ar
fi fost cu adevărat interesat, ca un etnograf, de „studierea“ unor vechi obiceiuri şi practici
magice, scriitorul ar fi devenit sistematic şi plictisitor. Aşa însă, ca diletant, el colecţionează şi
informaţii doar pitoreşti, nerelevante sub raport etnografic, amestecă epocile, ca într-un
paradis temporal, confundă cultura scrisă cu cea orală. Indiferenţa prezumptivă a cititorului
este atacată mereu din alt unghi; în scurtă vreme acesta devine receptiv şi se supune cu
încântare unui adevărat răsfăţ literar. Povestirile ies parcă dintr-un corn al abundenţei epice,
ca poveştile Şeherazadei.

Voiculescu este un creator cu posibilități mai mari decât credeam dacă s-ar fi
debarasat de tirania oricărei idei directoare și s-ar fi lăsat furat de tonul pur al povestirii, de
spectacolul vieții.

Oricum este printre puținii autori de proză scurtă care oferă spre antologare un așa
număr mare de reușite. În fond, Slavici a rămas în istoria literaturii prin trei sau patru nuvele
de excepție, Caragiale prin două, iar Sadoveanu, deși a scris un număr impresionant de
povestiri, are o singură capodoperă: Hanul Ancuței. Lista reușitelor lui Voiculescu este
evident mai mare și impune de la sine locul prozatorului în istoria speciei. (Beșteliu 1988: 25)
 Bibliografie

Beşteliu, Marin, Realismul literaturii fantastice, Editura Scrisul Românesc, Craiova,

1975

Ștefănescu Alexandru, Revistă a Uniunea Scriitorilor din România, România liberă-

Nr.15, București, 2004

Simion, Eugen, Scriitorii români de azi, vol. I, Editura Cartea românească, București,
1976

Braga, Mircea, Vasile Voiculescu în orizontul tradiţionalismului, Editura Minerva,

Bucureşti, 1984

Micu, Dumitru Istoria literaturii române de la creaţia populară la

postromantism, Editura Saeculum I. O., Bucureşti, 2000