Baltagul

De Mihail Sadoveanul

"Baltagul", publicată în anul 1930, este un roman polimorf, realist şi

simbolic în acelaşi timp, un adevărat ”poem al naturii şi al sufletului omului
simplu, o ”Mioriţă” în dimensiuni mari” (George Călinescu).
Tema romanului se referă la drumul parcurs de Vitoria Lipan pentru
aflarea adevărului legat de moartea soţului ei, urmată de săvârşirea dreptăţii prin
pedepsirea vinovaţilor. În acelaşi timp, opera prezintă monografia satului
moldovenesc de la munte, cu obiceiurile legate de transhumanţă şi de alte
evenimente importante din lumea satului, precum ritualurile de botez, nuntă şi
înmormântare.
Sub aspect compozițional, romanul este alcătuit din 16 capitole,
prezentate cronologic în trei părți. Prima parte (capitolele 1-6) este dominată de
tensiunea incertitudinii, până la plecarea Vitoriei în afara granițelor satului; a
doua (capitolele 7-13) marchează căutarea lui Nechifor și găsirea mortului; iar cea
de-a treia secvență (capitolele 14-16) ilustrează săvârșirea actului dreptății, pe
baza normelor morale ale poporului și ale datinilor acestuia.
Narațiunea se desfăşoară cronologic, linear, urmărind momentele
subiectului. Pasajele descriptive fixează diferite aspecte ale cadrului sau elemente
de portret fizic. Secvenţele narative sunt legate prin înlănţuire şi alternanţă. Este
înfățișată o societate de tip arhaic (lumea muntenilor) și un individ reprezentativ
al ei (Vitoria Lipan), celelalte personaje definindu-se prin raportare la aceste
repere. Incipitul romanului localizează acțiunea în satul ”Măgura Tarcăului” și
descrie o cosmogonie populară care pune în relaţie destinul individual al
muntenilor cu destinul altor neamuri. În cadrul textului substantivele ”rânduială”
şi ”semn” sunt folosite frecvent, ele fiind considerate cuvintele-cheie ale operei.
Prin dispariţia lui Nechifor Lipan, ”rânduiala”, adică ordinea cosmică, a fost
distrusă.
 În opera sadoveniană natura se reflectă în om, deoarece tragedia este
anunţată de schimbarea stării naturii: ”Vitoriei i se păru că brazii sunt mai negri
decât de obicei”. Un alt element care confirmă moartea ciobanului este visul
Vitoriei, anunţând totodată şi călătoria pe care trebuie să o facă în căutarea celui
dispărut: ”Se făcea că vede pe Nechifor Lipan călare, cu spatele întors cătră ea,
trecând spre asfinţit o revărsare de ape.” Intriga cuprinde frământările
personajului principal, dar şi pregătirile pe care le face pentru călătorie. În plan
social, se conturează monografia unui sat de munte, în care tradiţia nu permite
abateri de la legile nescrise. Înaintea plecării, Vitoria se supune unui ritual de
purificare: ţine post negru timp de douăsprezece vineri, merge împreună cu fiul ei
la biserică pentru a se închina la Sfânta Ana, sfinţeşte baltagul care îi va aparţine
lui Gheorghiţă. Desfăşurarea acţiunii prezintă călătoria Vitoriei şi a fiului ei,
Gheorghiţă. Aceasta începe în luma martie şi străbate invers linia transhumanţei.
Vitoria reconstituie drumul şi evenimentele care au condus la moartea bărbatului
ei, ceea ce simbolizează o dublă aventură: a cunoaşterii lumii şi a cunoaşterii de
sine. Primul semn legat de trecerea lui Nechifor Lipan pe acel traseu apare la
Bicaz, unde hangiul Donea îşi aminteşte de acesta. Urmele sunt găsite şi la
Călugăreni, apoi la Fărcaşa. La Vatra-Dornei ciobanul cumpărase în noiembrie trei
sute de oi. Odată cu această achiziţie, în mărturile oamenilor mai apar alți doi
ciobani. Chipul unuia rămâne în amintire, deoarece avea buza despicată, detaliu
ce semnalează asupra naturii malefice a personajului. La hanul din Broşteni aflăm
că aceștia au trecut spre gura Negrei. Urma lor este regăsită la Borca, apoi la
Sabasa. După popasul de la Crucea Talienilor, Vitoria coboară pe celălalt versant al
muntelui, în satul Suha. Ajunsă aici, misterul labirintului este rezolvat deoarece ea
ştie cu certitudine că asasinii sunt Calistrat Bogza şi Ilie Cuţui. Adevărul trebuie
însă demonstrat, şi va face acest lucru cu ajutorul lui Iorgu Vasiliu, cârciumarul din
Sabasa, şi al soţiei sale. Tot în Sabasa îl găseşte pe Lupu, câinele familiei, care o
călăuzeşte pe Vitoria până în râpa unde descoperă oasele şi hainele lui Nechifor.
În zilele următoare, femeia îşi îndeplineşte datoria și realizează ritualurile de
înmormântare. Punctul culminant al textului este plasat în scena parastasului,
unde Vitoria conduce cu inteligenţă şi tenacitate ancheta care va duce la
dezvăluirea şi pedepsirea vinovaţilor. Reconstituirea fidelă a scenei crimei
surprinde pe toți, inclusiv pe ucigaşii Ilie Cuţui şi Calistrat Bogza. Primul îşi
recunoaşte vina, însă al doilea devine agresiv. Este lovit de Gheorghiţă cu baltagul
lui Nechifor şi sfâşiat de câinele Lupu. Deznodomântul îl prezintă pe Bogza
recunoscându-şi implicarea şi cerându-i iertare Vitoriei. Aceasta îi răspunde foarte
rece: ”Dumnezeu să te ierte”, apoi pune la cale pomeniile viitoare, precum şi
drumul de întoarere spre casă împreună cu fiul ei şi cu oile pe care le cumpărase
Nechifor înainte de a fi ucis. Astfel, finalul restabileşte atât ordinea socială, cât şi
pe cea cosmică: decedatul a fost răzbunat şi reintrodus în cosmos prin ritualul de
înmormântare, iar Vitoria trebuie să se întoarcă la viaţa ei, să aibă grijă de casă şi
de copii. Vitoria Lipan este personajul principal al operei, feminin, individual,
prezenţa ei în toate momentele acţiunii fiind copleşitoare. Este un personaj
excepţional, întrunind toate trăsăturile specifice oamenilor din Munţii Moldovei:
existenţa ritualizată, comuniunea cu natura, temperamentul solar, refuzul lumii
din afară, care şi-a pierdut valorile sacre.
Caracterizarea directă a acesteia este realizată de către narator prin
compunerea unui portret în câteva linii, care concentrează forţa şi frumuseţea
lăuntrică, inefabilul feminin: „Ea era deasupra tuturora; avea într-însa o putere şo
taină, pe care Lipan nu era în stare să le dezlege. Venea la dânsa ca la apa cea
bună”. Caraterizarea indirectă rezultă din gânduri, fapte și atitudine.
Înţelepciunea, inteligenţa şi luciditatea îi dirijează comportamentul: cere bani
mărunţi negustorului ca să-i aibă ”la îndemână”, se hotărăște să umble doar
”între răsăritul şi asfinţitul soarelui” şi să se alăture pe lângă oameni. O voinţă
neclintită in descoperirea adevărului şi o judecată limpede o însoţesc permanent:
„Mai ales dacă-i pierit cată să-l găsesc; căci, viu, se poate întoarce şi singur”.
Așadar, consider că prin structura polimorfă, prin descrierea monografică a
satului moldovenesc și prin psihologia puternică a personajelor, opera ”Baltagul”
este un roman unic atât în literatura realistă, cât și în cea mitică, o capodoperă a
lui Mihail Sadoveanu.
 Fantana dintre Plopi
De Mihail Sadoveanul

Publicat in 1928, volumul „Hanul-Ancutei” aduna laolalta elementele

intalnite in povestirile anterioare: lumea satului,natura,iubrea,legenda. „Hanul
Ancutei” are forma povestirii in rama, la fel „Decameronul” lui Boccaccio sau „O
mie si una de nopti”, deoarece noua naratiuni de sine statatoare sunt incadrate
intr-o alta naratiune, prin procedeul insertiei. Titlul volumului indica spatiul mitic
unde se intalnesc cei zece povestitori, „intr-o toamna aurie”. Legatura dintre
naratiuni este asigurata de tema povestirii, de rama si de prezenta unui povestitor
al naratiunii-cadru.
Tehnica povestirii in rama presupune duplicarea instantei narative. Cei
zece naratori relateaza din diferite perspectie, au rol de personaje in naratiunea-
cadru si, pe rand, de ascultatori ai celorlalti povestitori. Ei apartin unor categorii
sociale diferite: comisul Ionita („Iapa lui Vodă”), calugarul Gherman
(„Haralambie”) , mos Leonte Zodierul(„Balaurul”), capitanul de mazili Neculai Isac
(„Fantana dintre plopi”), Ienache Corocarul („Cealalta Ancuță”), ciobanul („Județ
al sarmanilor”), negustorul Dămian Cristișor („Negustor lipscan”), orbul rapsod si
calic („Orb sarac”), matusa Salomia si Zaharia fântânarul („Istorisirea Zahariei
fântânarul”). Naratiunea-cadru este rasfirata de-alungul intregului text si face
legatura intre cele noua povestiri. Incipitul ei fixeaza coordonatele spatio-
temporale, cadrul intalnirii povestitorilor si tema volumului: „Intro toamna aurie
am auzit multe povesti la Hanu-Ancuței”.
Coorodonatele actiunii sadoveniene sunt caracterizate de atemporalitate
(„intr-o departata vreme, demult”), iar spatiul este unul mitic, o imagine a
paradisului pierdut. Asezat la rascruce de drumuri (destine), hanul este ocrotitor
ca o cetate: „Avea niste ziduri groase de ici pana colo, si niste porti ferecate cum
n-am mai vazut in zilele mele. In cuprinsul lui se puteau oploși oameni, vite si
carute si habar n-aveai dinspre partea hotilor”. Zidurile hanului-cetate au valoarea
simbolica a granitelor intre lumea realului si lumea povestirii, iar hanul este un
topos al povestirii. Viziunea despre lume incadreaza volumul realismului mitic prin
impresia de fabulos produsa de actul narării, de plasarea intamplarilor intr-un
trecut neprecizat si prin veridicitatea aspectelor sociale infatisate. Aproape toate
povestirile se situeaza intr-un plan al trecutului, principala lor caracteristica fiind
evocarea unei lumi apuse, a „celeilalte Ancuțe”.
Povestirea este o naratiune subiectivizata (relatarea e facuta din unghiul
povestitorului, implicat ca protagonist al intamplarii), redusa la un singur fapt epic
si focalizata asupra actiunii, de unde caracaterul etic, exemplar. Relatia narator-
receptor presupune oralitate, ceremonial, atmosfera. Atmosfera povestirii tine de
modu in care naratorul intretine suspansul pe parcursul povestirii, pentru a capta
atentia si interesul ascultatorilor/cititorului.
„Fantana dintre plopi” este a patra povestire din volum, in care un
narator subiectiv, Neculai Isac, evoca o trista povestire de iubire, o initiere ratată,
traita de el in tinerete, in urma cu peste douazeci si cinci de ani, „pe aceste
meleaguri”. Tema povestirii este iubirea tragica dintre capitanul Neculai Isac si
țigăncușa Marga. Perspectiva narativa este subiectiva. Capitanul de mazili Neculai
Isac este personajul-narator al povestirii. Deoarece relateaza o intamplare din
tinerete, el isi asuma un dublu rol: pe acela de povestitor matur si, deopotriva, de
protagonist (tanarul nesabuit). Maturul Neculai Isac este capitan de mazili.
Tanarul Neculai Isac fusese vrednic si bogat, dar nestatornic.
Naratiunea subiectiva la persoana I implica doua planuri temporale:
reprezentarea evenimentelor traite in tinerete (timpul narat) si autoanaliza
faptelor din perspectiva maturitatii (timpul nararii). Autenticitatea naratiunii este
sustinuta prin relatarea la persoana I si prin interventia Ancutei, unul dintre
ascultatori, care adevereste intamplarea stiuta de la mama ei. Titlul indica locul
intalnirii celor doi indragostiti, dar si al sacrificiului fetei din iubire.
Plopul este simbolul singuratatii, iar numarul patru, nefast. Fantana este
simbol al iubirii murdarite de sangele fetei ucise. Din punctul de vedere al
compozitiei, prin tehnica povestirii in ramă, se disting doua secvente: rama si
povestirea propriu-zisa. Secventa-rama cu care se deschide povestirea „Fantana
dintre plopi” este realizata din perspectiva supranaratorului, care introduce un
nou povestitor, un călăreț care „parca venea spre noi de demult, de pe departate
taramuri”.
Secenta introductiva il aduce in prim-plan pe cel de-al patrulea narator,
care este intampinat de prietenul sau din tinerete, comisul Ioniță, si introdus in
grupul celorlalti povestitori. Dialogul lor si portretul capitanului de mazili Neculai
Isac, „om ajuns la cărunteță, dar se tinea drept si sprinten pe cal. [...] Obrazu-i
smad [...] cu nas vulturesc arăta inca frumuseță și bărbăție, desi ochiul drept stâns
si închis îi dădea ceva trist si straniu”, captează atentia ascultatorilor si determina
atmosfera de asteptare a unei povestiri despre „o intamplare năprasnică”, „de
demult”, care sa lamureasca unde si-a pierdut un ochi. Oralitatea stilului se
realizeaza cu formule de adresare directa, menite sa intretina atentia
ascultatorilor si cu expresii din limbajul popular. Ceremonialul povestirii consta in
faptul ca dialogul intial presupune un sistem de conventii (aparitia povestitorului,
pretextul are declanseaza povestirea, formulele de adresare: „prea cinstite
capitane Neculai”, „iubitilor prietini” etc.). Naratorul se adreseaza interlocutorilor
intr-un mod ceremonios, adecvat rangului sau nobil: „domnilor si fratilor, ascultati
ce mi s-a intamplat...”, iar ascultatorii intervin in final cu intrebari, reflectii,
comentarii.
Povestirea propriu-zisa cuprinde intamplarea neobisnuita pe care o
nareaza capitanul, „o poveste infricosata”, avand ca tema iubirea tragica. Timpu si
spatiul actiunii plaseaza povestirea in planul evocarii. Naratorul relateaza
ascultatorilor o intamplare traita de el in tinerete, in urma cu peste douazeci si
cinci de ani, „pe aceste meleaguri”, la fantana dintre patru plopi, in apropierea
hanului, dar revine la timpul prezent, al maturitatii, prin unele comentarii si
autoaprecieri. Actiunea se deruleaza alert, pentru a mentine suspanul, iar
secventele narative sunt dispuse cronologic, prin inlantuire. Conflictul consta in
incercarea lui Hasanache si a fratilor lui de a-l atrage pe tanarul necugetat intro
cursa, cu ajutorul fetei, spre a-l ucide si a-l jefui. Tanarul este salvat de iubirea
tigancusei, dar intaplarea il schimba definitiv: pierde un ochi si ramane cu regretul
provocat de propria nechibzuinta. Limbajul naratorului valorifica registrul
popular,arhaic („mazili”) si regional („imaș”, „roşă”).
Limbajul personajelor indica diferenta sociala dintre capitan si ceata lui
Hasanache. Constructia personajelor principale valorifica antitezele. Personajele
sunt caracterizate in mod direct, de narator, si indirect, prin
fapte,limbaj,comportament,gesturi,vestimentatie,statul social. Momentele
subiectului evidentiaza tema-iubirea tragica dintre Neculai Isac si tigancusa
Marga. Intr-o toamna, tanarul Neculai Isac duce vinuri in tinutul Sucevei si face
popas la Hanu Ancutei (expozitiunea). Plimbandu-se calare pe malul raului
Moldova, intalneste un grup de tigani care se scalda.
E intampinat de Hasanache, un batran cersetor, care o alunga fara
succes din calea boierului pe Marga, o tigancusa de optsprezece ani. Frumusetea
ei il tulbură pe Neculai si le da celor doi cate un ban de argint (intriga). Fata il
cauta la han a doua zi pentru a-i arata ciubotelele cumparate cu banul primit.
Apoi tinerii petrec o noapte la fantana dintre plopi si isi promit o noua intalnire de
dragoste la intoarcerea lui de la Pașcani, unde mergea sa-si vanda marfa. A doua
intalnire la fantana are un final tragic. Indragostita, fata ii marturiseste ca
Hasanache o trimisese la han ca sa-l seduca, iar planul era ca tiganii sa-l jefuiasca
si sa-l omoare in acea noapte (desfasurarea actiunii).
Desi este constienta ca o vor ucide pentru ca i-a tradat, fata il
avertizeaza, din dragoste, asupra pericolului. Tanarul fuge calare, scapa cu viata,
dar o prăjină aruncata de urmaritori ii scoate un ochi (punctul culminant). Insotit
cu făclii de cărăușii de la han care auzisera strigatele sale, revine la fantana dintre
plopi,unde sangele proaspat de pe colacul de piatra este semnul ca fata fusese
ucisa pentru tradare si aruncata in fantana (deznodamantul). In opinia mea, in
povestirea „Fantana dintre plopi”, personajele sunt construite in antiteza.
Raportul initial dintre indragostiti, din plan social, se inverseaza in plan moral:
nechibzuinta barbatului, in opozitie cu iubirea sincera si curajul fetișcanei. Tanarul
Neculai Isac este vrednic si bogat, dar nestatornic si nechibzuit.
In schimb, frumoasa Marga, „o fetiscana de optsprezece ani”, o tigancusa,
are o conditie umila, dar se dovedeste capabila de gestul nobil al sacrificiului din
iubire, incat devine eroina tragica a acestei intamplari. Fiind o povestire „Fantana
dintre plopi” este o naratiune subiectivizata, o relatare din unghiul povestitorului,
implicat ca protagonist al intamplarii, care se limiteaza la evocarea unui singur
fapt epic, o tragica intamplare de dragoste din tinerete, de fapt o initiere ratata.
Povestirea are caracter etic, exempla