Baltagul

Mihail Sadoveanu

Mihail Sadoveanu este creatorul unei opere monumentale a cărei măreție constă în
densitate epică și grandoare compozițională.
Romanul „Baltagul” apărut în 1930 este un adevărat poem al naturii și sufletului omului
simplu, o Mioriță în dimensiuni mari (G. Călinescu) validând ca surse de inspirație balade
populare românești: „Șalga”-motivul femeii justițiare, „Dolca”-motivul animalului credincios,
„Miorița”-tema, conflictul, discursul epic simplu.
Opera „Batagul” este un roman tradițional, realist-obiectiv, cu intriga de roman
polițist, în care mitul intersectează aspectele monografice ale satului de la munte care trăiește
sub semnul transhumanței și al legilor nescrise ale tradiției. N. Manolescu afirmă că miturile sunt
răspândite în roman așa cum oasele lui Nechifor sunt răspândite în prăpastie. O pată de culoare
în zugrăvirea civilizații pastorale este creionată de momentele existențiale ale obștii: ritualurile
sărbătorilor de iarnă, botezul, nunta, înmormântarea, respectate cu sfințenie și descrise într-o
maniera obiectivă de-a lungul romanului.
Tema romanului este reprezentată de drumul labirintic realizat de Vitoria Lipan în
căutarea adevărului despre dispariția soțului ei, la care se adaugă marile teme sadoveniene: viața
pastorală, natura, miturile, iubirea, arta povestirii, înțelepciunea.
Arhitectura compozițională permite încadrarea romanului în paradigma tradițională:
narațiune heterodiegetică, narator omniscient, obiectiv, focalizare zero, final închis. Principiile
compoziționale și tehnicile narative sunt clasice: cronologie, tehnica înlănțuirii cu inserția unor
episoade retrospective. Narațiunea se realizează la persoana a III-a, de către un narator
omniscient, omniprezent, cu focalizare zero, reconstituind în mod obiectiv, prin tehnica
detaliului, lumea satului și acțiunile Vitoriei. Pasajele descriptive fixează diferite aspecte ale
cadrului sau elemente de portret fizic, individual și colectiv.
Titlul pune întregul univers al cărții sub semnul dualității, deoarece baltag semnifică atât
unealta cu care Nechifor Lipan este omorât, cât și instrumentul cu care se face dreptate. Este cu
alte cuvinte, unealta crimei și a pedepsei, satisfăcând în egală măsură setea de înavuțire a lui
Calistrat Bogza, cât și dorința de împlinire a actului justițiar a lui Gheorghiță, fiul celui dispărut.
De asemenea, cuvântul baltag poate veni și de la grecescul „labrys” care înseamnă secure cu
două tăișuri, dar și labirint. În roman este vizibil simbolul labirintului, ilustrat de drumul șerpuit
pe care îl parcurge Vitoria Lipan în căutarea soțului, un labirint interior, al frământărilor sale de
la neliniște la bănuială și un labirint exterior al drumului săpat în stâncile munților.
Romanul este structurat pe două coordonate fundamentale: aspectul realist- reconstituirea
monografică a lumii pastorale și căutarea adevărului și aspectul mitic- orizontul mitic include
modul de înțelegere a lumii de către personaje, tradiții pastorale, precum și comunicarea om-
natură.
Opera își focalizează atenția asupra acțiunii-„Romanul clasic este povestirea unei aventuri,
în timp ce romanul modern este aventura povestirii.” (Jean Ricardou) Cele 16 capitole pot fi
grupate în trei părți. Astfel, primele sașe capitole surprind așteptarea plină de neliniște, presimțiri
și hotărârea Vitoriei de a pleca, urmată de ritualica pregătire ca la antici. Partea a doua,
următoarele șapte capitole, se referă la călătoria parcursă simbolic drept o anchetă sacră pentru a
afla adevărul și se sfârșește cu descoperirea osemintelor lui Lipan. În ultima parte, se realizează
actul justițiar odată cu descoperirea adevărului despre moartea munteanului.
Cadrul acțiunii ilustrează un cronotop real menit să sporească veridicitatea scrierii: satul
Măgura Tarcăului, Dorna, Bistrița. Timpul derulării acțiunii este vag precizat: „aproape de Sf.
Andrei”, „în Postul Mare”, „10 martie”.
Incipitul de tip clasic rezumă o legendă cosmologică, având funcții multiple. Integrează
cosmic existența muntenilor, schițând un portret al personajului colectiv- ciobanii cărora
Dumnezeu le-a dat „o inimă ușoară” și „femei frumoase și iubețe” și introduce personajul-absent
al cărții:„Povestea asta o spunea Nechifor Lipan la cumetrii și nunți”. Scriitorul surprinde
trăsăturile ce definesc această colectivitate: „Locuitorii aceștia de sub brad sunt niște făpturi de
mirare. Iuți și nestatornici ca apele, ca vremea, răbdători în suferinți ca și-n ierni cumplite, fără
griji în bucurii”. Trăitori într-un spațiu hieratic și pur, ei duc o existență simplă, dar grea.
Reprodusă din memorie afectivă, de Vitoria Lipan, aflată în ipostaza unui narator-mesager,
legenda valorifică nașterea neamurilor printre care se numără și muntenii, a căror existență pe
înălțimi o învecinează cu sacrul. Îngrijorată de întârzierea soțului, semn al dezechilibrului
cosmic, plecat să cumpere oi de la Dorna, Vitoria se ghidează după o serie de semne rele și un
vis prevestitor care-i sporesc teama. Își visează soțul „trecând călare o apă neagră...era cu fața
încolo”, iar cocoșul „se întoarse cu secerea cozii spre focul din horn și cu pliscul spre poartă”.
Munteanca înțelege că Nechifor nu vine, deoarece „cocoșul dă semn de plecare”. Mai mult,
natura se reflectă în om, deoarece tragedia este anunțață de schimbarea naturii:„Vitoriei i se păru
că brazii sunt mai negrii decât de obicei”, vremea se tulbură și iarna veni mai repede.
Intriga este declanșată de hotărârea Vitoriei de a porni pe urmele soțului ei, împreună cu
Gheorghiță, deși, inițial dorea să-l trimită numai pe el.
Desfășurarea acțiunii debutează cu ritualul de purificare la care se supune femeia, pentru
a se pregăti de plecare: ține post negru 12 vineri la rând, merge împreună cu fiul ei la biserică
pentru a se închina la Sfânta Ana, o duce pe Minodora la mănăstire, vinde lucruri pentru a face
rost de bani de drum, sfințește baltagul care îi va aparține lui Gheorghiță.
Călătoria celor doi începe în luna martie și străbate invers linia transhumanței, fiind
asociată cu motivul labiritnului. Reconstituirea drumului străbătut de soțul ei, are semnificații
diferite pentru Vitoria: cunoașterea lumii și cunoașterea de sine. Pentru Gheorghită, are rolul
inițierii, opera căpătând caracter de bildgunsroman. În călătoria lor, cei doi asistă la un botez și la
o nuntă, succesiune a momentelor din viața unui om, ce o determină pe Vitoria să anticipeze
înmormântarea din final.
Pe marele drum al căutării, celui dispărut, Vitoria dovedește uluitoare calități intuitive.
Odată ce descoperă urmele acestuia: „cu adevărat ura se găsea din semn în semn”, ea nu pierde
din vedere „căciula brumărie”. Cei doi încearcă să refacă drumul pe care Nechifor l-a parcurs
împreună cu doi ciobani și află că ultimul loc în care au fost văzuți împreună a fost Sabasa,
întrucât la Suha au apărut doar doi. În căutarea lor, reușesc să-l găsească pe Lupu, câinele celui
dispărut, care îi conduce spre osemintele acestuia, creionând punctul culminant al romanului.
Finalul închis contribuie la restabilirea ordinii inițiale a lumii- pedepsirea vinovaților
care-și mărturisesc vina- actul justițiar înfăptuit de Gheorghiță având solemnitatea tragică a unui
ritual. Nechifor a intrat în ordo universalis prin înmormântarea creștinească, iar Gheorghiță a
fost inițiat și este gata să-l continue pe tatăl său, astfel că și ordo rerum(ordinea lucrurilor) se
împlinește.

II. Caracterizare de personaj:

Vitoria Lipan este un personaj exponențial, o sinteză de spiritualitate străveche
românească, repectând cu strășnicie lumea în care „Dumnezeu a pus rânduială și semn”. Deși
este o femeie simplă, fără știință de carte, Vitoria este un erou ales, un fel de purtător al
crengii de aur, pentru că singură descoperă adevărul și pedepsește răul. Faptul ar putea fi dedus
din secvența în care ea are în mână o nuia cu care scotocește printre scândurile de la primărie, în
timp ce vorbește despre modul cum s-ar fi întâmplat omorârea soțului ei: Tare frumos are să-i
întrebe nevasta asta, și ei să răspundă de asemeni. Toate acțiunile acesteia poartă pecetea
ceremonialului, având un caracter solemn (își duce fata la mănăstire, se spovedește preotului ia
sfânta împărtășanie, sfințește baltagul pentru feciorul ei, posteste 12 vineri la rând, purificându-
se înaintea călătoriei).
Numită de către N. Manolescu o femeie în țara bărbaților, Vitoria își întregește portretul
prin a asemănarea cu alte personaje înscrise prin comportamentul lor memorabil în literatura
universală. E comparată de Perpessicius cu Antigona, eroina tragică ce nu-și găsește liniștea
până ce nu împlinește ritualul înmormântării fratelui său. Prin spiritul justițiar Vitoria apare ca un
Hamlet feminin după aprecierea lui Călinescu sau Penelopa, care țese pânza așteptării
Complexitatea sa este dovedită prin diversitatea procedeelor de caracterizare. Prin
intermediul descrierii, naratorul îi conturează direct portretul fizic: „nu mai era tânără, dar
avea o frumusețe neobișnuită în privire”. Naratorul reliefează frumusețea păstrată la cei
patruzeci de ani. Indirect, în relația sa cu copiii se dovedește tolerantă cu Gheorghiță pentru că
îl vede sfios și nesigur, ghidându-i acțiunile pe tot parcursul procesului de maturizare
(Bildungsroman), fiindu-i un mentor și un model. În schimb, cu Minodora este mai aspră,
deoarece vrea s-o educe în spiritul tradiției, pornind de la îmbrăcăminte, preocupări și
comportament moral: „Îți arăt eu ție coc, valț și năframă”
Dialogul relevă trăsăturile eroinei, căci, în discuția cu părintele Dănilă, Vitoria își
deschide sufletul, mărturisindu-și iubirea pentru soț, credința în dragostea lui, dar și durerea
ascunsă în adâncul inimii: Știe că îl doresc și nici eu nu i-am fost urâtă.
Ca femeie care se confruntă cu o lume necunoscută, Vitoria dă dovadă de calități
surprinzătoare, precum: inteligența nativă bazată pe o logică riguroasă ( „…a fost întocmai cum
a arătat femeia mortului”- Bogza), abilitatea de a intui psihologia celor din jur ( „Mama asta
trebuie să fie fermecătoare; cunoaște gândul omului”- Gheorghită). Ea știe să culeagă date
despre bărbatul dispărut, să pătrundă în mintea și sufletul oamenilor, pentru a afla adevărul
despre moartea soțului său. E vicleană la nevoie, stăpânind arta diplomației și a intuiției. Vorbele
sale dovedesc înțelepciunea : Toate pe lume arată ceva.
În ipostaza de inițiator, Vitoria devine o altă ființă, văzută prin ochii lui gheorghiță,
surprins de metamorfoza suferită: Și maică-sa asta s-a schimabt. Se uită numai cu supărare și
parcă i-au creescut țepi de aricioaică. Rolul lui Gheorghiță în acțiune este subordonat
mamei, el fiind încă imatur, dar capabil să își asume treptat rolul important în cadrul familiei,
urmaș demn al tatălui său. Secvența coborârii în râpa de sub Crucea Talienilor pentru a
veghea osemintele tatălui este semnificativă pentru metamorfoza flăcăului, erou de
bildungsroman. Băiatul se va dovedi destoinic în momentele finale ale misiunii vindicative și
răscumpărătoare, pedepsindu-i pe vinovați: feciorul mortului simți în el crescând o putere mai
mare și mai dreaptă de cât a ucigașului.
Scena praznicului este semnificativă pentru victoria femeii. Cu modestie, calm
răbdare și tact, Vitoria începe o povestire, reconstruind o realitate mai pregnantă decât
întâmplarea propriu-zisă. Comportamentul său, precum și ultima replică Dumnezeu să te ierte,
îi zise femeia sunt relevante pentru atitudinea resemnată în fața sorții care , însă, nu exclude
revolta eroinei față de acest criminal. Potrivit lui Andrei Pleșu orice crimă e fatricidă , idee
întărită de Gabriel Liiceanu care afirma că În clipa în care un frate își omoară fratele, seamănul,
el omoară, odată ce acesta, și chipul după care cei doi au fost făcuți. Încă o dată, femeia își
confirmă expresia directă, tranșantă și rece care o caracterizează.

În opinia mea, Baltagul prezintă imaginea unei lumi memorabile construită treptat, într-un
discurs heterodiegetic, într-un stil sobru, fără artificii stilistice, specific prozei tradiționale,
realiste a cărei menire este să „ofere cititorilor siguranța unor fabulații incredibile”(R. Barthes).
Faptul că personajele sunt „concepute în măruntaiele vremii lor”(Balzac), îi conferă marelui
scriitor un loc aparte în galeria romancierilor de excepție, pe care i-a dat literatura română.