Baltagul

de Mihail Sadoveanu

Mihail Sadoveanu, ,,rapsod al timpului de odinioară, îmbinând liricul cu epicul într-o

tonalitate de baladă şi legendă’’, conform afirmației lui Teodor Vergiliu, a publicat peste 100
de volume în lunga sa carieră şi a rămas fidel, dincolo de schimbările majore din literatura
timpului, aceluiași stil şi aceleiaşi tematici. Paul Georgescu îl numeşte ,,un ocrotitor de tip
arhaic, epopeic, mitic şi tragic’’ într-o perioadă în care romanul e analitic, psihologic,
experimental şi intelectualist.
Romanul Baltagul, scris de Mihail Sadoveanu are, în general, caracteristicile povestirii
căci autorul, reînvie prin magia limbajului o întreagă lume, recreând-o pentru eternitate, din
nevoia de mit şi de basm. Sadoveanu este, totodată, şi un veritabil prozator liric, ,,un analist
al sufletelor impenetrabile, un cunoscător al individului şi al colectivităţii’’.-G. Călinescu-
care a imprimat povestirii o tonalitate baladescă şi un ritm interior inconfundabil.
Baltagul este cea mai cunoscută creaţie sadoveniană, inspirată din mitul existenţial
românesc- hipotext tradus de motto - ori din mitul egiptean al lui Isis şi Osiris - Al. Paleologu,
ilustrează perfect formula tradiţională a romanului realist de observaţie socială şi de
problematică morală. Reconstituind monografic viaţa muntenească din Moldova începutului
de veac XX, romanul Baltagul este o sinteză a prozei sadoveniene, ducând la desăvârşire
formula realismului liric. Apărut în noiembrie 1930, Sadoveanu scrie, numai în 17 zile, un
roman complex, cu evident caracter mitic, simbolic şi baladesc, Romanul Sadovenian este un
roman al transhumanţei, în care se zugrăveşte o civilizaţie pastorală arhaică, tradițională,
roman filosofic, relevând o concepţie despre lume şi om bazată pe credinţa şi rânduielile
ancestrale, un roman interbelic, de dragoste, inițiatic (bildungsroman), un roman al familiei şi
chiar un roman cu intrigă poliţistă.
Tema vieţii şi a morţii şi cea a căutării adevărului se întemeiază epic pe motivul
ordonator al călătoriei explorative şi iniţiatice având ca scop căutarea, iniţierea, restabilirea
justiţiei și a echilibrului cosmic pierdut.
Titlul pune întregul univers al cărţii sub semnul dualităţii: baltagul - topor cu ascuţiş
curb, cu două tăişuri, e, în acelaşi timp, şi unealtă, şi armă, figurând simbolic viaţa şi moartea.
Călătoria Vitoriei este un drum de viaţă şi drum de moarte desfăşurându-se nu numai într-
un spaţiu geografic real, ci şi într-un spaţiu lăuntric, un labirint interior în care se hotărăşte
totul. Paratextul operei este unul simbolic, baltagul reprezintă totemul, obiectul sacru, arma
magică menită să realizeze dreptatea, este unealta justiției. Astfel, titlul anunță tema operei,
respectiv transhumanța și prefigurează arma crimei și arma dreptății, cu ajutorul unui baltag,
fiul lui Nechifor Lipan răzbunând moartea tatălui. Acest “labrys” (gr. ”secure cu două
tăișuri”) evidențiază și labirintul, drumul șerpuit parcurs de eroină în aflarea adevărului și cel
al frământărilor interioare cauzate de bănuială și apoi de certitudine.
Un prim argument pentru încadrarea romanului în paradigma tradiţională este
construcţia epică, specifică romanului tradiţional: naraţiunea heterodiegetică- la persoana a
III-a-, narator omniscient- în general, obiectiv-, focalizare zero- perspectiva narativă
omniscientă, compoziţie închisă. Vocea care relatează este a unui narator supraindividual- N.
Manolescu, omniscient, demiurgic. Narațiunea e nuanțată de pasajele descriptive ce fixează
aspecte ale cadrului natural, dar și de secvențele dialogate ce dinamizează acțiunea.
Episoadele se succed prin tehnica înlănţuirii, prin tehnica alternanţei ce contribuie la dublarea
planului obiectiv.
Arhitectura compoziţională este caracterizată prin echilibru perfect. Principiile
compoziţionale şi tehnicile narative sunt clasice: cronologie, tehnica înlănţuirii, cu inserţia
unor episoade retrospective. Cele 16 capitole ale cărţii pot fi grupate în trei părţi. Primele şase
capitole surprind aşteparea plină de nelinişte, hotărârea Vitorei de a porni pe urmele lui
Nechifor Lipan şi pregătirea pentru marea călătorie. Partea a doua, cea mai amplă- capitolele
VII- XII- se referă la călătoria ce reface în sens invers traseul străbătut în toamnă de Lipan,
traseu labirintic pe care Vitoria şi Gheorghiţă îl parcurg pentru a afla adevărul. În ultima parte,
capitolele XIII-XVI se dezvăluie adevărul despre moartea lui Nechifor, personaj in absentia,
şi se descrie înfăptuirea actului justiţiar. Ca în toate romanele tradiţionale, structura narativă
este perfect echilibrată, cu planuri clar delimitate, dinamizate de conficte puternice. Viziunea
artistică este structurată pe trei planuri.
Primul plan este cel al existenţei individuale şi familiale. Este un plan epic, urmărind
călătoria explorativă a Vitoriei, fiind dinamizat de un conflict exterior, de interese care a dus
la moartea lui Nechifor. Planul existenţei comunităţii de oieri e un plan monografic,
surprinzând existenţa unei lumi arhaice, aflate în faţa unor noi forme de viaţă socială. Acest
plan dezvoltă un conflict de natură morală generat de încălcarea gravă a normelor etice ale
comunităţii tradiţonale. Existenţa muntenilor este integrată cosmic, într-un plan mitic şi
simbolic. Relaţia omului cu acest plan se realizează pin credinţă şi gândirea magică, prin vis şi
semne. Dezechilibrul este provocat de un conflict ontologic determinat de moartea violentă a
unui om al cărui suflet nu-şi află odihna până când nu este încredinţat pământului prin ritualul
funebru.
Un alt argument care confirmă modelul romanului tradiţional este faptul că romanul îşi
focalizează interesul asupra acţiunii, ilustrând afirmaţia lui Jean Ricardou: ,,romanul clasic
este povestirea unei aventuri, în vreme ce romanul modern este aventura povestirii”.
Acţinunea se realizează prin înlănţuirea mai multor episoade narative ce urmăresc să
redea călătoria Vitoriei Lipan în căutarea soţului care a întârziat inexplicabil. Firul epic se
dezvoltă în jurul unui motiv central, cu o dublă valenţă: motivul drumului. Pentru Vitoria
Lipan, drumul echivalează cu îndeplinirea unui mandat etic şi justiţiar, căci ea trebuie să ofere
odihna veşnică sufletului soţului, să afle şi să pedepsească pe vinovat. Nechifor Lipan, capul
familiei, plecase la târgul de la Dorna să vândă şi să cumpere oi. Întârzierea lui o nelinișteşte
pe Vitoria, soţia lui, care îşi cheamă fiul, pe Gheorghiţă, de la stână. Semnele rele şi visul
premonitoriu îi potențează femeii teama. Pregătirile pentru drum încep cu o călătorie de la
Piatra, pentru a anunţa autorităţile de dispariţia lui Lipan, şi la mănăstirea Bistriţa. Treburile
gospodăreşti sunt dublate de pregătirile spirituale: Vitoria se purifică prin asceză. Călătoria
iniţiatică porneşte zodia primăverii – 10 martie - şi urmează un traseu labiritic: de la Bicaz la
Călugăreni şi Fărcaşa, apoi la Borca şi Cruci, la Vatra Dornei şi Broşteni, la Borca, Sabasa şi
Suha. Între ultimele două sate, Vitoria descoperă osemintele lui Lipan la râpa de sub Crucea
Talienilor. În vreme ce Gheorghiţă priveghează osemintele părintelui ucis, Vitoria anunţă
autorităţile şi pregăteşte înmormântarea şi praznicul. În faţa celor adunaţi la praznic, a lui
Calistrtat Bogza şi a lui Ilie Cuţui, oierii care l-au însoţit pe Nechifor la Dorna, Vitoria
reconstituie împrejurările morții lui Lipan. Finalul fixează pedepsirea vinovaţilor, care îşi
mărturisesc vina - Calistrat Bogza moare răpus de baltag şi de câinele lui Nechifor, iar Cuţui
este arestat - ,,Restabilirea justiţiei are solemnitatea tragică a unui ritual’’.- Ov. S.
Crohmălniceanu.
Ca orice roman tradiţional, şi Baltagul este orientat spre o lume obiectivă, surprinsă în
existenţa ei social-istorică. Acţiunea se desfăşoară în spaţii determinate, reale, obiective şi
urmăreşte evoluţia personajelor într-un timp real. Eroii sadovenieni sunt şi ei surprinşi într-un
spaţiu real - de la Măgura Tarcăului până la ţinutul Dornelor - şi într-o durată reală care
acoperă aproximativ o jumătate de an - din toamnă până în primăvară. Spaţiul real şi timpul
obiectiv sunt dublate de spaţiul simbolic - itinerariul simbolic al soarelui, spaţiul interior al
visului -, de timpul mitic - impus de legenda care deschide romanul, ca şi de durata interioară,
timpul subiectiv al rememorării, al amintirilor Vitoriei. O aventură narativă modernă este
punerea în adâncime - mise en abime – folosită în momentul reconstituirii crimei. Asemenea
lui Hamlet, Vitoria reînvie prin vorbele ei scena crimei, cu lux de amănunte şi pretinde că are
informaţiile de la Nechifor care i-a povestit totul. Se poate spune că însuşi titlul foloseşte o
asemenea tehnică: totemul adună în el semnificaţiile cele mai importante ale cărţii.
Personajele romanului Baltagul înfăţişează o vârstă a iluziei şi a genului. Ele sunt
construite pe o trăsătură dominantă de caracter, ilustrând o tipologie general umană.
Protagonista romanului este Vitoria Lipan, personaj reprezentativ pentru
comunitatea ,,locuitorilor de sub brad ’’. Portretul fizic pune în evindenţă caracterul arhetipal
al eroinei, relevând frumuseţe sobră, spiritualizată, surprinsă prin caracterizarea directă a
naratorului, încă din expoziţiune: Nu mai era tânără, dar avea o frumuseţă neobişnuită în
privire. Ochii îi străluceau ...în dosul genelor lungi şi răsfrânte în cârlige , iar portretul
moral se alcătuieşte prin însumarea mai multor ipostaze. Lumina ce izvora dinăuntrul femeii
de aproape 40 de ani îi dezvăluie inteligenţa vie şi o mare forţă interioară. Vitoria este definită
prin firea energică, hotărâtă, dârză, prin credinţa neabătută de la Dumnezeu. În ipostaza de
soţie, Vitoria este un model de iubire şi devotament, de statornicie şi sensibilitate. Zbuciumul
lăuntric al eroinei este suprins direct de către narator sau de eroină prin monolog interior. Altă
ipostază a Vitoriei este cea de mamă. Ea veghează ca Minodora şi Gheorghiţă să crească în
respect faţă de valorile morale ale pământului. Ea reprezintă un mentor şi un model în
călătoria iniţiatică a fiului.
Vitoria Lipan este tipul muntencei, cu o personalitate puternică, tenace, dovedind
respect pentru valorile lumii tradiţionale. Ea este hotărâtă să afle adevărul: N-am să mai am
hodină cum n-are pârâul Tarcăului, păn’ce l-oi găsi pa Nechifor Lipan. Portretul moral se
realizează prin caracterizare directă (de către narator şi personaje), cât şi indirectă: din faptele
ei rezultă dragostea şi grija pentru copii, dar şi preocuprea pentru înmormântarea soţului,
potrivit rânduielilor creştine. Fidelă valorilor consacrate, Vitoria respinge elementele de
modernitate, spunându-i Minodorei: Îţi arăt eu coc, valţ şi bluză. Crede în principiile lumii
arhaice şi este refractară faţă de noutăţile civilizaţiei, cum ar fi trenul. În schimb, respectă
obiceiurile şi se integrează în ritualurile de nuntă şi botez, pe care le descoperă de-a lungul
drumului în necunoscut: ..a primit plosca şi a făcut o frumoasă urare miresei... Are intuiţie şi
imaginaţie, determinându-i pe ucigaşi să se autodemaşte, simţindu-se dominaţi psihologic
de văduva lui Nechifor. Statornicia iubirii conjugale este o altă trăsătură definitorie a
protagonistei:..era dragostea ei de douăzeci şi mai bine de ani.
 Complexitatea portretului este evidenţiată prin tehnica basoreliefului şi
individualizat prin caracterizarea indirectă, rezultând din relaţiile cu celelalte personaje,
limbaj, onomastică, atitudinea intransigentă în educaţia copiilor. Acţiunile şi comportamentul
ei relevă şi tenacitatea, diplomaţia, abilitatea, capacitatea de disimulare. De asemenea, prin
limbaj, prin gesturi semnificative, prin relatiile cu celelalte personaje şi prin nume se
reliefează imaginea femeii justiţiare, ea rămânând un personaj de mare forţă artistică,
înzestrat cu valoare model. O secvenţă semnificativă, ce transmite iubirea şi durerea eroinei,
este aceea când rămăşiţele pământeşti ale bărbatului sunt puse în mormânt: Cu aşa glas a
strigat, încât prin toţi cei de faţă a trecut un cutremur.
Personaj absent, Nechifor Lipan este caracterizat cu ajutorul retrospectivei şi al
rememorării, portretul său fiind rezultatul modului în care se reflectă în conştiinţa nevestei
sau a celor care l-au cunoscut. Adevăratul său nume este Gheorghe, însă fusese schimbat din
cauza unei superstiţii.
Romanul transpune tema si viziunea despre lume a autorului, care este fascinat de
reperele tradiționale ale unui univers arhaic și patriarhal. Acest roman plural (mitic, de iubire,
cu intrigă poliţistă, monografic), ilustrează credinţa în forţa iubirii autentice, care se
perpetuează în plan simbolic, în postexistenţă; având în vedere cuplul onomastic Vitoria-
Nechifor (în limba greacă Nike-phoros, înseamnă purtător de victorie).
Scriitor complex, total, Sadoveanu este revendicat de clasici pentru echilibrul şi
perfecţiunea operei, de romantici pentru viziunea lirică şi proiecţia fabuloasă a trecutului, de
modernişti pentru barocul personajelor şi memoria afectivă care să genereze de multe ori
naraţiunea. Cu toate aceste elemente, romanul Baltagul este unul tradiţional. Aici, Mihail
Sadovean a imaginat o lume în care, după cum afirmă George Călinescu: ,,În virtutea
transhumanţei, păstori, turme, câini migrează în timpul anului calendaristic, în căutarea de
păşune şi adăpost, întorcându-se la munte la date întru veşnice fixe.”

Ancestral-STRĂMOȘESC