eRomanul realist, obiectiv, interbelic, Ion de Liviu Rebreanu

-introducerea în context și în curent

Aparitia primului roman obiectiv direcționează literatura romană către contextul european și stinge
polemica pe care critica o avea cu sămănatoristii epocii, și anume “Ion” dovedise că modernistii nu interzic
abordarea subiectelor plasate în mediul rural cum reproșau traditionalistii, ci doreau ca satul să fie prezentat
obiectiv, nu sa fie idealizat, înfrumusețat, să aibă un stil anticalofilic
Publicat in anul 1920, in perioada interbelica, romanul “Ion” este o opera monografica, realista,
sociala. Romanul se incadreaza in realism prin valorificarea trasaturilor specifice curentului: autenticitate,
verosimil si obiectivitate. Autenticitatea reiese din oglindirea problemelor sociale din Transilvania in perioada
ocupatiei Austro-Ungare si din valorificarea unor surse de inspiratie reale (scena sarutarii pamantului, numele
personajului principal, povestea de viata a Anei). Veridicitatea este data de caracterul verosimil al unor fapte si
personaje, dar si de limbajul folosit care este in acord cu universul descris. Autorul apeleaza la tehnica detaliului
semnificativ atat in descrierea personajelor, cat si a mediului in care acestea traiesc. Personajele sunt tipice,
reprezentative pentru o categorie sociala.

După mărturisirile autorului, trei evenimente au jucat un rol important în geneza acestui roman, scenă la care asistase cu ani
în urmă, în care un ţăran, „îmbrăcat în straie de sărbătoare” s-a aplecat pe neaşteptate şi a sărutat pământul („l-a sărutat ca pe o
ibovnică”), apoi o scrisoare primită de acasă de la sora sa în care îi relata o întâmplare a unei fete bogate, Rodovica, pe care tatăl, un
ţăran văduvă din satul Pripas o stâlcit în bătaie pentru că „i se întâmplă să greşească şi să rămână însărcinată” cu cel mai bicisnic
flăcău din sat. Întâmplarea va face subiectul nuvelei „Ruşinea”, rămasă neterminată. O a treia sursă de inspirație a autorului este o
discuţie pe care scriitorul a avut-o cu „un flăcău din vecini”, Ion Pop al Glanetaşului, care i se plângea mereu de sărăcie şi în vorbele
căruia se simţea „o dragoste pentru pământ aproape bolnăvicioasă”.
- evidențierea a două trăsături care fac posibilă încadrarea romanului studiat într-o tipologie, într-un
curent cultural/literar, într-o orientare tematică;
Romanul monografic, “Ion” este o fresca vie a vieții satului românesc din Transilvania la începutul
secolului al XX lea, urmărind un realism al esențelor. Principalele elemente urmărite sunt pământul, tradițiile
și obiceiurile satului ce prezintă conform conceptului de mimesis o realitate social-economică, politică şi
culturală a satului ardelenesc, analizând relațiile dintre intelectuali și țărani. Astfel, pământul deține aspectul
fundamental, că valoarea supremă a colectivității, ca regula nescrisă a casatoriilor, a cadrului de desfășurare a
vieții de zi cu zi. Ion se căsătorește cu Ana pentru pamantul acesteia deși o iubea pe Florica iar Florica se
căsătorește cu George numai pentru că era bogat cu toate ca Ana si George fusesera destinati unul altuia inca de
copii pentru ca sa nu risipească bogăția (bogatii cu bogatii iar săracii cu săracii). Totodată pământul este motivul
unor altor intamplari: bătaia dintre Ion și vecinul sau, disputa dintre biserica si învatator al carui case era pe
pamantul acesteia .
Tradițiile și obiceiurile principale: hora, nunta, înmormântarea, sunt tratate cu atenție și deosebit spirit
de analiza. Lumea se citește prin horă și hora este definită de diferențele și inegalităților lumii care participa la
ea. În același timp caracterele și sentimentele se dezvolta, descompun, definesc mai bine la nunta (Ana-Ion,
Laura-Pintea, Florica-George) si inmormantare (Ana-Ion-Petrisor).
 Eroii sunt tipologii reprezentând categorii sociale în contextul istoric al a persecutiei românilor din
Transilvania în acele vremuri.personajele/eroii sunt tipuri sociale şi reprezintă categorii sociale: Ion- tipul
ţăranului inteligent, Vasile Baciu- tipul ţăranului avar, Alexandru Glanetaşu- tipul ţăranului leneş, Florica-
ţăranca/fata săracă și frumoasă, George Bulbuc- tipul ţăranului bogat, mândru şi violent, preotul Belciu- tipul
preotului de ţară, orgolios dar activ, Titu Herdelea- tipul tânărului cărturar/intelectual, Grofşoru- tipul
avocatului luptător social pentru drepturile românilor. De asemenea personajele/eroii acţionează în situaţii
tipice: munca la câmp, viaţa în gospodărie, conflictele interetnice, politice, personale.
Procedeele realiste ale construirii personajelor: detaliul semnificativ, interdependenta om-mediu,
legatura cauză-efect, legatura victima-călău, fişa biografică/„istoria” personajului pentru a explica
comportamentul acestuia.
Apartenența la tipul de creație realist-obiectivă se oglindeşte în specificul perspectivei narative:
relatarea la persoana a III-a, de către un narator omniscient,omniprezent. “Divinitate centrală a unui sistem
teocentric” (Nicolae Manolescu) naratorul este detaşat, obiectiv, creează senzaţia plenară a vieţii prin
veridicitate şi verosimilitate şi cunoaşte de la început sfârşitul fiecărui personaj, conform destinului din care
acesta nu poate ieşi. La Rebreanu, lumea există şi atât. Autorul lasă să vorbească lucrurile ele însele, fără adaos
auctorial. Înfruntând cu mult curaj “urâtul şi dezgustătorul” ( Tudor Vianu), realismul lui Rebreanu are pe
alocuri accente ale naturalismului rus şi francez, ţăranii săi coborând mai mult decât din lumea ţăranilor lui
Balzac, din cea a lui Émile Zola.

ilustrarea temei romanului studiat prin două episoade/citate/secvenţe comentate;

Tema operei o constituie universului satului transilvănean de la începutul secolului al XX-lea, în
centrul căruia se proiectează imaginea ţăranului român împătimit de pământ. Mesajul romanului are o
încărcătură etică, ideea fiind că dorinţa de a avea pământ cu orice preţ duce la dezintegrarea morală a
individului.
Scriitorul a înfăţişat realist stratificarea socială a satului. Diferenţierea ţărănimii după starea materială
este observată cu luciditate de scriitor, iar primul capitolul oferă, în această privinţă, scena cea mai caracteristică
sub acest aspect, scena horei satului ce prefigurează principalele conflicte ale romanului: Ion și Vasile
Baciu, Ion și George, Herdelea și Belciug, ezitarea lui Ion între Ana și Florica. Horei i se acorda o semnificație
aparte, ca evenimentul care simbolizează unitatea si armonia satului, în timpul căruia se dezvaluite cele mai
importante caracteristici ale vieții unei colectivități dar și a participanților la ea. Raporturile dintre ţărănimea şi
intelectualitatea satului sunt dominate de conştiinţa deosebirii de stare socială și doar bogătaşii de felul lui
Vasile Baciu, conştienţi de forţa averii lor sunt mai îndrăzneţi. Această îndrăzneală însă va declanșa orgoliul
unuia dintre cei mai harnici flăcăi ai satului, dar sărac, Ion, și-i va trezi dorința de a se îmbogăți prin vicleșug.
Scenă repetitivă, hora satului – din curtea Todosiei, văduva lui maxim Oprea, deschide şi închide romanul, în
episodul sfințirii noii bisericii.
 Scena horei este, din punct de vedere al tehnicii narative, un mise en abîme/ abyme (oglindirea într-un
detaliu a unei macrostructuri a textului), deoarece reprezintă o imagine sintetică a universului rural, cu
conturarea relaţiilor dintre personaje şi a principalelor conflicte din roman. Formă tradiţională, ritualică, a vieţii
săteşti, hora satului oferă multiple funcţii relevate în gruparea personajelor. Primul criteriu al grupării este
vârsta: tinerii necăsătoriţi participă la dansul ale cărui perechi sunt un indiciu al preferinţei flăcăilor, de aceea,
fetele nealese stau pe margine şi privesc oarecum invidioase. Gruparea adulţilor pune în evidenţă criteriul
prestigiului social, asigurat în principal de avere, de pământ. În grupul ţăranilor tineri, criteriul averii este pus în
umbră, statutul de „fruntea flăcăilor” şi de „cea mai frumoasă fată” nefiind dependente de acesta .
Un prim episod ilustrativ pentru viziunea realistă despre lume a autorului este scena horei duminicale, surprinsa in
expozitiunea discursului narativ, hora care dobandeste semnificatiile unui joc al destinului. De pilda, pasiunea cu care tinerii invart
Somesana reflecta viziunea optimista, vitalista pe care omul traditional o are asupra existentei. In plus, faptul ca Ion alege sa o joace
pe Ana, desi o iubeste pe Florica, evidentiaza tocmai destinul pe care si-l va alege tanarul: casatoria cu fata ,,bocotanului” Vasile
Baciu.Părăsirea horei de către Ion și Ana arată riscul pe care aceștia și-l asumă încercând să se opună destinului ales, prefigurându-se
sfârșitul lor tragic. De asemenea, scena horei are rolul de a prezenta poziția pe care o are averea în societatea rurală. Omul care nu are
avere este văzut cu o valoare mai mică față de cei care au. Faptul că jocul se oprește la sosirea preotului Belciug și a familiei
învățătorului Herdelea, denotă poziția privilegiată pe care o posedă.

Rebreanu înfăţişează parcursul vieții eroului său, Ion, până când patima sa pentru pământ îl duce la
moarte. Pentru Ion, pământul înseamnă: situaţie socială, demnitate umană, posibilitatea de a munci cu folos, îi
este mai întâi „mamă”, ibovnică şi, în final, mormânt.
Raportarea lui la pământ se schimbă o dată cu evoluţia acţiunii: dacă la început se simte „mic şi slab, cât
un vierme pe care-l calci în picioare, sau ca o frunză pe care vântul o vâltoreşte cum îi place”, când şi-a atins
ţinta i se pare că „pământul se închina în faţa lui, tot pământul”, „Se vedea acum mare şi puternic, ca un uriaş
din basme care a biruit, în lupte grele, o ceată de balauri..” și i se închină ca unei zeităţi, singura autoritate
morală căreia i se subordonează. Sărutarea pământului de către Ion este un act de luare în posesiune a
pământului mult râvnit a socrului său, pământul posesiunii, cel pe care îl posedă şi care îl posedă: “Se aplecă,
luă în mâini un bulgăre şi-l sfărâmă între degete cu o plăcere înfricoşată. Mâinile îi rămaseră unse cu lutul cleios
ca nişte mănuşi de doliu. Sorbi mirosul, frecându-și palmele. Apoi încet, cucernic, fără să-şi dea seama, se lăsă
în genunchi, îşi coborî fruntea şi-şi lipi buzele voluptuoase de pământul ud. Şi-n sărutarea aceasta grăbită simţi
un fior rece, ameţitor...”. Comparația „ca nişte mănuşi de doliu” are valoare anticipativă a morții lui Ion.
O a doua secvenţă semnificativă pentru viziunea despre lume a autorului apare în capitolul Sărutarea. Ea ilustrează patima
ţăranului văduvit prin naştere de obiectul existenţei sale . Ion primeşte pământurile lui Vasile Baciu legal. E primăvară şi merge prima
oară să le vadă, pentru că “ dragostea lui avea nevoie de inima moşiei.” Pământul, personaj stihial, are în sine o uriaşă “anima”. În
mijlocul delniţei, Ion îl sărută “cu voluptate”; “şi-n sărutarea aceasta grăbită simţi un fior rece, ameţitor”. Împlinit, personajul îşi vede
puterile hiperbolizate: “Se vedea acum mare şi puternic, ca un uriaş din basme”, iar personajul htonic zace, în sfârşit, la picioarele lui,
învins. În “Laudă ţăranului român”, Rebreanu leagă ţăranul de pământul “ care ne-a modelat trupul şi sufletul, care prin soarele şi
apele şi munţii şi şesurile lui ne-a dăruit toate calităţile şi defectele cu care ne prezintăm azi în lume ”. Astfel, dragostea lui Ion pentru
pământ are doar fervenţa dată de lipsa esenţială a acestuia, dar rămâne în fapt reprezentativă identităţii noastre naţionale.

prezentarea a două elemente de structură şi de compoziţie ale textului narativ, semnificative pentru tema şi
viziunea despre lume din romanul studiat (de exemplu: acţiune, conflict, relaţii temporale şi spaţiale, incipit,
final, tehnici narative, perspectivă narativă, registre stilistice, limbajul personajelor etc.);
 Romanul are o compoziție sau o arhitectură circulară, simfonică, este, în concepţia autorului, un
„corp sferoid”. Romanul are două părţi („Glasul pământului” şi „Glasul iubirii”), alcătuite din 13 capitole cu
titluri simbolice, care sugerează gradarea tensiunii dramatice. Fiecare capitol este construit printr-o succesiune
de momente ale subiectului, în prima parte: Începutul, Zvârcolirea, Iubirea, Noaptea, Ruşinea, Nunta iar în a
doua parte: Vasile, Copilul, Sărutarea, Ştreangul, Blestemul, George, Sfârşitul. Acţiunea este structurată pe
două planuri paralele: universul pur ţărănesc, marcat de drame sociale (lupta pentru pământ) dar şi de drame
sufleteşti (sinuoasă relaţie pasională Ion-Florica) și lumea intelectualităţii româneşti din Ardeal, o
intelectualitate rurală (familia învăţătorului Herdelea , preotul Belciug), unde problema naţională e trăită cu cea
mai vie intensitate. Trecerea de la un plan narativ la altul se realizează prin alternanţă, iar, în interiorul unui
plan, succesiunea secvenţelor narative este redată prin înlănţuire (respectarea cronologiei faptelor).
Viziunea realistă a autorului se răsfrânge în construcţia acţiunii. Materialul epic este impartit in doua mari parti, ale caror titluri
metaforice, ,,Glasul pamantului” si ,,Glasul iubirii”, esentializeaza chemarile launtrice intre care trebuie sa aleaga protagonistul.
Fatalitatea destinului, ca trasatura definitorie a viziunii naturaliste a autorului, este sugerata prin cifra 13, corespunzatoare numarului
de capitole ale romanului. De asemenea, din punct de vedere compozitional, discursul urmareste doua planuri narative, dispuse
paralel, dar care se si intersecteaza, unul centrandu-se pe viata taranimii, iar celalalt, pe viata intelectualilor satului.
Titlul este dat de numele personajului principal, Ion, un nume generic, reprezentativ pentru ţăranul
român, dar iniţial romanul a fost intitulat „Zestrea” fiind început în 1910.
 Simetria incipitului cu finalul, care se realizează prin numele primului şi al ultimului capitol,
“Începutul” şi “Sfârșitul” -sugestie a desfășurării unui ciclu existențial și prin descrierea drumului care intră şi
iese din satul Pripas, loc al acţiunii romanului. Drumul are o dublă funcţie: creează iluzia realităţii (detalii
toponimice, verosimilitatea descrierilor) și o funcţie simbolică: "face legătura între lumea reală şi lumea
ficţiunii: urmându-l intrăm şi ieşim, ca printr-o poartă, din roman" . „...drumul ne-a scos pe o altă faţă a
realităţii.” (N. Manolescu). În timp ce drumul începutului pare vesel, tanar , dinamic cel de la sfarsit este
bătătorit , parcă se zvârcoleste , timpul punandu-si amprenta și asupra lui , în filosofia lui Rebreanu trecerea
timpului duce la degradare , a se vedea concepția romantică. Unul dintre elementele simbolice prezente în
roman este crucea element simbolic totalizator, simbol matrice, o imagine ce totalizează extremele: calvarul,
suferinţa, moartea/ resurecţia şi afirmarea în eternitate a vieţii biruitoare – „La marginea satului te întâmpină din
stânga o cruce strâmbă, pe care e răstignit un Hristos cu faţa spălăcită de ploi şi cu o coroniță de flori veştede
agăţată la picioare.” Motivul drumului care încadrează romanul, face legatura dintre realitate si fictiune, locurile
parcurse pe drum sunt adevărate dar Pripasul este spațiu fictiv, scriitorul integrează ficțiunea în realitate fără ca
receptorul să observe, creand o lume complet veridică. Din perspectiva narativă auctorială spațiul este obiectiv
însă se observa tendinta antropomorfizarii iar din cea auctorială spațiul este discontinuu, subiectiv, exemple
fiind faptul ca Ion vede pamântul ca o ibovnică iar Herdelea își vede casa ca fiind foarte frumoasă deși era mică
si înghesuită. Timpul acţiunii propriu-zise se petrece la începutul secolului XX.Relaţia incipit-final susţine specificul
realist-obiectiv al operei . Romanul începe cu descrierea drumului către satul Pripas, la care se ajunge prin „șoseaua ce vine de la
Cârlibaba, întovărășind Someșul“ până la Cluj, din care se desprinde „un drum alb mai sus de Armadia“ și după ce lasă Jidovița în
urmă, „drumul urcă întâi anevoie … , ca să dea buzna în Pripasul pitit într-o scrântitură de coline“. La intrarea în sat, „te întâmpină
(…) o cruce strâmbă pe care e răstignit un Hristos cu fața spălată de ploi și cu o cuniniță de flori veștede agățată de picioare“. Prezenţa
acestei cruci este premonitorie, semn al omniscienței auctoriale. Imaginea drumului este reluată simbolic în desfășurarea acțiunii, în
scena licitației la care se vindeau mobilele învățătorului, sugerând destinul tragic al lui Ion și al Anei, precum și viața tensionată și
necazurile celorlalte personaje: Titu, Zaharia Herdelea, Ioan Belciug, Vasile Baciu, George Bulbuc etc. La sfârşitul romanului, drumul
iese “bătătorit” din sat- “câţiva oameni au murit, alţii le-au luat locul”, şi se pierde în “şoseaua cea mare şi fără început”. Roman
sferic, cu structură echilibrată, Ion începe şi se termină cu aceeaşi metaforă a vieții. In aceeasi ordine de idei, discursul epic abordeaza
o tematica realista, sociala, reprezentata de problematica pamantului in satul Pripas. Aceasta macrotema este dublata de cea simbolica
a destinului, tratata in conformitate cu viziunea traditionala a scriitorului asupra lumii: fiinta umana trebuie sa se inscrie in limitele
unui destin prestabilit, incercarea de a-l depasi avand consecinte tragice
Conflictul exterior dintre Ion şi Vasile Baciu (vrajba pentru pământ) corespunde, în planul intelectualităţii
rurale, conflictului dintre învăţătorul Herdelea şi preotul Belciug (vrajba pentru locul de casă, dar şi un conflict
de autoritate). Deznodământul celor două conflicte este însă total opus: luptă până la capăt, până la distrugere
reciprocă, pe de o parte, şi înseninare totală şi conciliere, de cealaltă parte. Dramei sentimentale a lui Ion (de a
decide între Ana şi Florica) îi corespunde drama sentimentală a Laurei (de a decide între dragostea romanţioasă
pentru Aurel şi dragostea cu mult mai solidă, a lui Pintea). Atât Ion, cât şi Laura se hotărăsc să nu asculte de
imboldul inimii dar decizia similară are consecinţe opuse: dramă pentru Ion (regrete şi nefericire), prosperitate
şi mulţumire pentru Laura. Criza individului (scindat între glasul inimii şi glasul pământului) corespunde unei
crize a familiei (scindate datorită aspiraţiilor diferite ale celor care o compun), unei crize a satului transilvănean
(scindat între afirmarea identităţii naţionale şi religioase şi subordonarea faţă de autorităţile maghiare). Conflictul
principal stă la bază temei romanului. Conflictul exterior între Ion şi Vasile Baciu, care nu vrea să-şi dea fata după un “sărăntoc”, ci
după alt “bocotan”, George Bulbuc, conform unei înţelegeri vechi între familii, marchează prin etapele sale etapele acţiunii. În plan
secundar există mai multe conflicte – între Ion şi Simion Lungu,pentru o brazdă de pământ, între Ion şi George Bulbuc, între familia
Herdelea şi preotul Belciug, prin care îşi dispută autoritatea în sat, şi între români şi autoritatea austro-ungară. În plan interior, există
un conflict între glasul iubirii şi glasul pământului la nivelul personajului principal, dar şi un conflict simbolic, între voinţa acestuia şi
legile superioare ale pământului- stihie. Acest ultim conflict aminteşte de tragediile greceşti, unde mândria nemăsurată a individului,
supraaprecierea în confruntarea cu destinul-hybris– determină căderea personajului în final

În concluzie, Rebreanu cercetează astfel obiceiurile din viața satului iar lumea descrisă de el se înscrie în
tiparele realiste prin situațiile de viață create, prin dilemele personajelor și, nu în ultimul rând, prin dorința
autorului de a crea o lume veridică, asemănătoare vieții reale. Romanul devine o imago mundi și o structură, o
felie de viață, în estetica curentului realist, un substitut al vieții.
“O operă de artă fără rezonanţe sociale şi morale nu există. Dar să ne înţelegem, asta nu înseamnă că ea
trebuie creată cu tendinţă. Aş putea spune mai bine că fiecare realizare artistică conţine în sine un fel de
nostalgie a eticului.”L.R.

Din varianta de mai jos veti prelua scena nunții țărănești la temă.