Ion-Liviu Rebreanu

evidenţierea a două trăsături care fac posibilă încadrarea într-o tipologie, într-un curent cultural/
literar, într-o perioadă sau într-o orientare tematică;

În polemica interbelică privitoare la roman, anunţată de nuvele precum Zestrea, Ruşinea, Dintele,
Răfuiala sau Proştii, apariţia romanului Ion de Liviu Rebreanu în 1920 “ rezolvă o problemă şi curmă o
controversă” (Eugen Lovinescu) . În epocă, Eugen Lovinescu formulează principiile modernismului şi ale
teoriei sincronismului, în timp ce Călinescu militează pentru romanul obiectiv, iar sămănătoriștii pentru
proza și poezia tradiționalistă.

În acest context, Liviu Rebreanu reia tema ţăranului român într-o manieră modernă, propunând un
roman salutat de critica vremii ca ” cea mai puternică creaţie obiectivă din literatura română ”( Eugen
Lovinescu). Ţăranul este văzut în mijlocul frământărilor sale pentru pământ, determinat social şi
economic de posesiunea acestuia în condiţiile satului ardelean de la începutul secolului al XX-lea. Tema
centrală-problematica pământului– este dublată de tema iubirii și a familiei.

Viziunea autorului poartă amprenta manifestului enunţat ideologic în articolul Cred (1924) şi în
discursul de primire în Academia Română- Laudă ţăranului român (1934) : „ Pentru mine arta … în-
seamnă creaţie de oameni şi de viaţă… Nu frumosul, o născocire omenească, interesează în artă, ci
pulsaţia vieţii. Când ai reuşit să închizi în cuvinte câteva clipe de viață adevărată, ai realizat o operă mai
preţioasă decât toate frazele frumoase din lume”.

Apartenența la tipul de creație realist-obiectivă se oglindeşte în specificul perspectivei narative:

relatarea la persoana a III-a, de către un narator omniscient,omniprezent. “Divinitate centrală a unui
sistem teocentric” (Nicolae Manolescu) naratorul este detaşat, obiectiv, creează senzaţia plenară a vieţii
prin veridicitate şi verosimilitate şi cunoaşte de la început sfârşitul fiecărui personaj, conform destinului
din care acesta nu poate ieşi. La Rebreanu, lumea există şi atât. Autorul lasă să vorbească lucrurile ele
însele, fără adaos auctorial. Înfruntând cu mult curaj “urâtul şi dezgustătorul” ( Tudor Vianu), realismul
lui Rebreanu are pe alocuri accente ale naturalismului rus şi francez, ţăranii săi coborând mai mult decât
din lumea ţăranilor lui Balzac, din cea a lui Émile Zola.

Relaţia incipit-final susţine specificul realist-obiectiv al operei . Romanul începe cu descrierea drumului
către satul Pripas, la care se ajunge prin „șoseaua ce vine de la Cârlibaba, întovărășind Someșul“ până la
Cluj, din care se desprinde „un drum alb mai sus de Armadia“ și după ce lasă Jidovița în urmă, „drumul
urcă întâi anevoie … , ca să dea buzna în Pripasul pitit într-o scrântitură de coline“. La intrarea în sat, „te
întâmpină (…) o cruce strâmbă pe care e răstignit un Hristos cu fața spălată de ploi și cu o cuniniță de
flori veștede agățată de picioare“. Prezenţa acestei cruci este premonitorie, semn al omniscienței
auctoriale. Imaginea drumului este reluată simbolic în desfășurarea acțiunii, în scena licitației la care se
vindeau mobilele învățătorului, sugerând destinul tragic al lui Ion și al Anei, precum și viața tensionată și
necazurile celorlalte personaje: Titu, Zaharia Herdelea, Ioan Belciug, Vasile Baciu, George Bulbuc etc. La
sfârşitul romanului, drumul iese “bătătorit” din sat- “câţiva oameni au murit, alţii le-au luat locul”, şi se
pierde în “şoseaua cea mare şi fără început”. Roman sferic, cu structură echilibrată, Ion începe şi se
termină cu aceeaşi metaforă a vieții.
-Ilustrarea temei romanului, reflectată în textul narativ ales, prin referire la două episoade/ secvenţe
narative;

Un prim episod ilustrativ pentru viziunea realistă despre lume a autorului este scena horei . Scriere cu
caracter monografic, romanul cuprinde o frescă vie a lumii rurale transilvane, conform unui calendar
sempitern: naşterea, moartea, nunta, hora, botezul, obiceiurile, relaţiile de familie, economice,
culturale, relaţiile cu autoriatea austro-ungară, etc.

Departe de concepţia unificatoare idilică semănătoristă, în proza lui Rebreanu apare de la început
stratificarea socială cu ierarhiile sale clare . Ţăranii prezenţi la hora de duminica sunt organizaţi în
grupuri distincte, conform normelor mentalităţii colective: în centru, perechile tinere care joacă cu
pasiune Someşana, viitoarele familii; pe margine, fetele care au rămas nepoftite, care râd silit, cu câte-o
nevastă mai tânără care aşteaptă să-i vină chef bărbatului să joace; mai la o parte, nevestele şi babele,
admirându-şi odraslele; printre ei, copiii care aleargă. Bărbaţii sunt mai departe, neinteresaţi de
jucători, în grupuri distincte: primarul, chiaburii şi bătrânii fruntaşi, separat; ţăranii mijlocaşi în jurul
dascălului Simion Butunoiu, pe prispă. Pe de lături, “ca un câine la uşa bucătăriei”, trage cu urechea
Alexandru Glanetaşu, ţăran bogat prin zestrea soţiei , dar sărăcit prin nechibzuinţă, dornic să se
amestece în vorbă, dar sfiindu-se de bogătaşi . Abia după încheierea jocului apar intelectualii satului-
popa Belciug, soţia învăţătorului, Maria Herdelea, Titu şi Laura, cinstind adunarea cu prezenţa lor.
Amestecul e privit cu reticenţă, Laura e indignată de invitaţia la joc a lui George, iar Maria Herdelea, deşi
fiică de ţărani, pentru că a umblat mereu în straie nemţeşti şi s-a căsătorit cu un învăţător, se simte mult
deasupra norodului, privindu-l “cu o milă cam dispreţuitoare”. Prietenia lui Titu cu Ion arată că aceste
reguli au justificarea lor nescrisă, el sugerându-i de fapt planul de a sili pe Vasile Baciu să i-o dea pe Ana
prin înşelăciune. De asemenea, ajutorul dat mai târziu de învăţător lui Ion în scrierea plângerii împotriva
judecătorului se întoarce asupra celui dintâi cu repercursiuni dureroase.

O a doua secvenţă semnificativă pentru viziunea despre lume a autorului apare în capitolul Sărutarea.
Ea ilustrează patima ţăranului văduvit prin naştere de obiectul existenţei sale . Ion primeşte pământurile
lui Vasile Baciu legal. E primăvară şi merge prima oară să le vadă, pentru că “ dragostea lui avea nevoie
de inima moşiei.” Pământul, personaj stihial, are în sine o uriaşă “anima”. În mijlocul delniţei, Ion îl
sărută “cu voluptate”; “şi-n sărutarea aceasta grăbită simţi un fior rece, ameţitor”. Împlinit, personajul
îşi vede puterile hiperbolizate: “Se vedea acum mare şi puternic, ca un uriaş din basme”, iar personajul
htonic zace, în sfârşit, la picioarele lui, învins. În “Laudă ţăranului român”, Rebreanu leagă ţăranul de
pământul “ care ne-a modelat trupul şi sufletul, care prin soarele şi apele şi munţii şi şesurile lui ne-a
dăruit toate calităţile şi defectele cu care ne prezintăm azi în lume ”. Astfel, dragostea lui Ion pentru
pământ are doar fervenţa dată de lipsa esenţială a acestuia, dar rămâne în fapt reprezentativă
identităţii noastre naţionale.

--prezentarea a două elemente ale textului narativ, semnificative pentru ilustrarea viziunii despre
lume a autorului/ a naratorului ( de exemplu: actiune, conflict, relatii temporale si spatiale, incipit,
final, constructia subiectului, particularitati ale compozitiei, perspectiva narativă, tehnici narative,
modalităţi de caracterizare, limbaj etc. );

Viziunea realistă a autorului se răsfrânge în construcţia acţiunii. Pe scurt, povestea are la bază dorinţa
unui ţăran sărac, dar harnic, de a-şi depăşi condiţia şi de a-şi satisface setea de pământ, pentru că “toată
isteţimea lui nu plăteşte o ceapă degerată, dacă n-are şi el pământ mult, mult…”. Ascultând glasul
acestei dorinţe primordiale, el seduce o fată bogată, pe care nu o iubeşte, silind pe tatăl acesteia -Vasile
Baciu- să permită căsătoria lor. Punctul de plecare este biografic. Rodovica, fata unui ţăran înstărit din
satul Prislop-satul părinţilor autorului , se lasă sedusă de cel mai nevrednic fecior al satului. Personajul
central este, de asemenea, inspirat de o figură reală, un ţăran sărac, cu nume omonim, dar harnic, pe
care autorul l-a întâlnit. Ion devine un personaj complex prin faptul că nu se limitează la satisfacerea
primei sale pasiuni. Îşi doreşte, cu aceeaşi încrâncenare, satisfacerea glasului iubirii, din nou o
imposibilitate, deoarece Florica, prima sa iubire, este acum căsătorită cu George Bulbuc. În încercarea de
a se împotrivi destinului său, de a stabili o ordine proprie, subordonată ambiţiei şi dorinţelor sale, Ion
încalcă legi nescrise. Determinând moartea Anei, care, conştientă că este înşelată, se spânzură, a
copilului său Petrişor prin neglijenţă şi ridicând mâna împotriva părinţilor, revoltându-se împotriva
binefăcătorului său-învăţătorul Herdelea, comiţând adulter, Ion suportă în final pedeapsa implacabilelor
legi ale vieţii. Nu întâmplător este ucis cu o sapă, unealtă legată de pământul care îl supune pentru
ultima oară. Pământurile lui Vasile Baciu ajung ale bisericii. Povestea familiei învăţătorului Herdelea, în
plan secundar, lupta acestuia cu autorităţile austro-ungare, cu preotul Belciug, cu provocarea măritişului
fetelor, sau episoade din viaţa altor personaje precum Dumitru Moarcăş, Savista oloaga, George Bulbuc,
Florica sau alţii completează imaginea vieţii, ilustrând desfăşurarea ei multiplă, multidirecţională şi
intercondiţionată.

Conflictul principal stă la bază temei romanului. Conflictul exterior între Ion şi Vasile Baciu, care nu vrea
să-şi dea fata după un “sărăntoc”, ci după alt “bocotan”, George Bulbuc, conform unei înţelegeri vechi
între familii, marchează prin etapele sale etapele acţiunii. În plan secundar există mai multe conflicte –
între Ion şi Simion Lungu,pentru o brazdă de pământ, între Ion şi George Bulbuc, între familia Herdelea şi
preotul Belciug, prin care îşi dispută autoritatea în sat, şi între români şi autoritatea austro-ungară. În
plan interior, există un conflict între glasul iubirii şi glasul pământului la nivelul personajului principal,
dar şi un conflict simbolic, între voinţa acestuia şi legile superioare ale pământului- stihie. Acest ultim
conflict aminteşte de tragediile greceşti, unde mândria nemăsurată a individului, supraaprecierea în
confruntarea cu destinul-hybris– determină căderea personajului în final.

Respectându-şi concepţia despre literatură, Liviu Rebreanu a creat, prin romanul „Ion” o operă
durabilă, detaşându-se de faptele prezentate şi de personajele concepute. Impresia finală este aceea a
unei experienţe plenare: ” Romanul Ion e un poem epic…o capodoperă de măreţie liniştită. ”( George
Călinescu). Rebreanu este considerat a fi „ctitorul” romanului românesc modern, într-o perioadă când
literatura română îşi îmbogăţeşte universul tematic şi îşi diversifică formulele literare.