Ion-Liviu Rebreanu

Particularităţile romanului

 evidenţierea a două trăsături care fac posibilă încadrarea într-o tipologie, într-un
curent cultural/ literar, într-o perioadă sau într-o orientare tematică;

În polemica interbelică privitoare la roman, anunţată de nuvele

precum Zestrea, Ruşinea, Dintele, Răfuiala sau Proştii,  apariţia romanului Ion de Liviu
Rebreanu în 1920  “ rezolvă o problemă şi curmă o controversă”  (Eugen Lovinescu) . În 
epocă, Eugen Lovinescu formulează principiile modernismului şi ale teoriei sincronismului;
sămănătoriştii susţin continuarea direcţiilor idealiste tradiţionaliste, iar George Călinescu
respinge preluarea forţată a modelelor, de exemplu influenţele proustiene ale prozei lui Camil
Petrescu, militând pentru proza realistă, după modelul lui Tolstoi şi Balzac: “Tipul firesc de
roman este deocamdată cel obiectiv”.

În acest context, romanul lui Liviu Rebreanu reia tema ţăranului român, agreată de
tradiţionalişti, dar într-o manieră modernă, propunând o abordare realist-obiectivă salutată de
critica vremii ca ” cea mai puternică creaţie obiectivă din literatura română ”( Eugen
Lovinescu). Ţăranul este văzut în mijlocul frământărilor luptei sale pentru pământ, determinat
social şi economic de posesiunea acestuia şi suportând consecinţele actelor sale reprobabile,
în condiţiile satului ardelean de la începutul secolului al XX-lea. Tema centrală-problematica
pământului- este dublată de tema iubirii şi a familiei. Tema principală susţine în subsidiar şi
convingerea autorului că nu te poţi sustrage destinului, iar cei care încearcă să o facă devin
personaje tragice, Ion fiind considerat, de asemenea, un roman al destinului.

Viziunea autorului poartă amprenta manifestului enunţat ideologic în

articolul Cred (1924) şi în discursul de primire în Academia Română- Laudă ţăranului
român (1934) : „M-am sfiit totdeauna să scriu pentru tipar la persoana întâi…  Pentru mine
arta — zic „artă” şi mă gândesc mereu numai la literatură — înseamnă creaţie de oameni şi
de viaţă… Nu frumosul, o născocire omenească, interesează în artă, ci pulsaţia vieţii. Când ai
reuşit să închizi în cuvinte câteva clipe de viață adevărată, ai realizat o operă mai preţioasă
decât toate frazele frumoase din lume”.

Astfel, viziunea realist-obiectivă se oglindeşte în tema  romanului-problematica

pământului, dar şi în specificul perspectivei narative: relatarea la persoana a III-a, de către un
narator omniscient,omniprezent- “divinitate centrală a unui sistem teocentric”(Nicolae
Manolescu), detaşat, obiectiv, care creează senzaţia plenară a vieţii prin veridicitate şi
verosimilitate şi cunoaşte de la început sfârşitul fiecărui personaj, conform destinului din care
acesta nu poate ieşi. La Rebreanu, lumea există şi atât. Autorul lasă să vorbească lucrurile ele
însele, fără adaos auctorial. Înfruntând cu mult curaj  “urâtul şi dezgustătorul” ( Tudor
Vianu), proza lui Rebreanu are pe alocuri accente  ale naturalismului rus şi francez, ţăranii săi
coborând mai mult decât din lumea ţăranilor lui Balzac, din cea a lui Émile Zola.

 ilustrarea temei romanului, reflectată în textul narativ ales, prin referire la două
episoade/ secvenţe narative;

1
 Un prim episod ilustrativ pentru viziunea realistă despre lume a autorului este scena horei
din debutul romanului. Scriere cu caracter monografic, romanul cupride o frescă vie a lumii
rurale transilvane, cu evenimentele sale – reper ale unui calendar sempitern: naşterea,
moartea, nunta, hora, botezul, obiceiurile, dar şi cu relaţiile de familie,  economice, culturale,
relaţiile cu autoriatea austro-ungară, etc.

Departe de concepţia unificatoare idilică semănătoristă, în proza lui Rebreanu apare de la

început stratificarea socială cu ierarhiile sale clare . Ţăranii prezenţi la hora de duminica sunt
organizaţi în grupuri distincte, conform normelor mentalităţii colective: în centru, perechile
tinere care joacă cu pasiune Someşana, viitoarele familii; pe margine, fetele care au rămas
nepoftite, care râd silit, cu câte-o nevastă mai tânără care aşteaptă să-i vină chef bărbatului să
joace; mai la o parte, nevestele şi babele, admirându-şi odraslele; printre ei, copiii care
aleargă.  Bărbaţii sunt mai departe, neinteresaţi de pasiunea jucătorilor, în grupuri distincte:
primarul, chiaburii şi bătrânii fruntaşi, separat; ţăranii mijlocaşi în jurul dascălului Simion
Butunoiu, pe prispă. Pe de lături, “ca un câine la uşa bucătăriei”, trage cu urechea şi
Alexandru Glanetaşu, ţăran bogat prin zestrea soţiei , dar sărăcit prin nechibzuinţă, dornic să
se amestece în vorbă, dar sfiindu-se de bogătaşi .  Abia după încheierea jocului apar
intelectualii satului-popa Belciug, soţia învăţătorului, Maria Herdelea, Titu şi Laura, cinstind
adunarea cu prezenţa lor. Amestecul e privit cu reticenţă, Laura e indignată de invitaţia la joc
a lui George, iar Maria Herdelea, deşi fiică de ţărani, pentru că a umblat mereu în straie
nemţeşti şi s-a căsătorit cu un învăţător, se simte mult deasupra norodului, privindu-l “cu o
milă cam dispreţuitoare”. Prietenia lui Titu cu Ion arată că aceste reguli au justificarea lor
nescrisă, el sugerându-i de fapt  planul de a sili pe Vasile Baciu să i-o dea pe Ana prin
înşelăciune. De asemenea, ajutorul dat mai târziu de învăţător lui Ion în scrierea plângerii
împotriva judecătorului se întoarce asupra celui dintâi cu repercursiuni dureroase.

O a doua secvenţă semnificativă pentru viziunea despre lume a autorului apare în

capitolul Sărutarea. Ea ilustrează patima ţăranului văduvit prin naştere de obiectul existenţei
sale pentru pământul redobândit cu greu. Ion primeşte pământurile lui Vasile Baciu legal. E
primăvară şi  merge prima oară să le vadă, pentru că “ dragostea lui avea nevoie de inima
moşiei.” Pământul, personaj stihial, are în sine o uriaşă “anima”. În mijlocul delniţei, Ion îl
sărută “cu voluptate”; “şi-n sărutarea aceasta grăbită simţi un fior rece, ameţitor”.  Împlinit,
personajul îşi vede puterile hiperbolizate: “Se vedea acum mare şi puternic, ca un uriaş din
basme”, iar personajul htonic zace, în sfârşit, la picioarele lui, învins. În “Laudă ţăranului
român”, Rebreanu leagă identitatea noastră naţională de aceea a ţăranului, şi pe cea a
ţăranului de pământul “ care ne-a modelat trupul şi sufletul, care prin soarele şi apele şi
munţii şi şesurile lui ne-a dăruit toate calităţile şi defectele cu care ne prezintăm azi în lume ”.
Astfel, dragostea lui Ion pentru pământ are doar fervenţa dată de lipsa esenţială a acestuia,
care îi provoacă în anumite împrejurări o demenţă a deziluziei, dar rămâne în fapt
reprezentativă identităţii noastre naţionale.

 prezentarea a patru elemente ale textului narativ, semnificative pentru ilustrarea

viziunii despre lume a autorului/ a naratorului ( de exemplu: actiune, conflict, relatii
temporale si spatiale, incipit, final, constructia subiectului, particularitati ale
compozitiei, perspectiva narativă, tehnici narative, modalităţi de caracterizare, limbaj
etc. );

Viziunea realistă a autorului se răsfrânge în construcţia acţiunii. Pe scurt, povestea are la

bază dorinţa unui ţăran sărac, dar harnic, de a-şi depăşi condiţia şi de a-şi satisface setea de
pământ, pentru că “toată isteţimea lui nu plăteşte o ceapă degerată, dacă n-are şi el pământ

2
mult, mult…”. Ascultând glasul acestei dorinţe primordiale, el seduce o fată bogată, pe care
nu o iubeşte, silind pe tatăl acesteia -Vasile Baciu- să  permită căsătoria lor. Punctul de
plecare este biografic. Rodovica, fata unui ţăran înstărit din satul  Prislop-satul părinţilor
autorului , se lasă sedusă de cel mai nevrednic fecior al satului. Personajul central este, de
asemenea, inspirat de o figură reală, un ţăran sărac, cu nume omonim, dar harnic, pe care
autorul l-a întâlnit. Ion devine un personaj complex prin faptul că nu se limitează la
satisfacerea primei sale pasiuni. Îşi doreşte, cu aceeaşi încrâncenare, satisfacerea glasului
iubirii, din nou o imposibilitate, deoarece Florica, prima sa iubire, este acum căsătorită cu
George Bulbuc. În încercarea de a se împotrivi destinului său, de a stabili o ordine proprie,
subordonată ambiţiei şi dorinţelor sale, Ion încalcă legi nescrise. Determinând moartea Anei,
care, conştientă că este înşelată, se spânzură, a copilului său Petrişor prin neglijenţă şi
ridicând mâna împotriva părinţilor, revoltându-se împotriva binefăcătorului său-învăţătorul
Herdelea, comiţând adulter, Ion suportă în final pedeapsa implacabilelor legi ale vieţii. Nu
întâmplător este ucis cu o sapă, unealtă legată de pământul care îl supune pentru ultima oară.
Pământurile lui Vasile Baciu ajung ale bisericii.  Povestea familiei învăţătorului Herdelea,  în
plan secundar, lupta acestuia cu autorităţile austro-ungare, cu preotul Belciug, cu provocarea
măritişului fetelor, sau episoade din viaţa altor personaje precum Dumitru Moarcăş, Savista
oloaga, George Bulbuc, Florica  sau alţii completează imaginea vieţii, ilustrând desfăşurarea
ei multiplă, multidirecţională şi intercondiţionată.

Conflictul principal stă la bază temei romanului. Conflictul exterior între Ion şi Vasile
Baciu, care nu vrea să-şi dea fata după un “sărăntoc”, ci după alt “bocotan”, George Bulbuc,
conform unei înţelegeri vechi între familii, marchează prin etapele sale etapele acţiunii. În
plan secundar există mai multe conflicte – între Ion şi Simion Lungu,pentru o brazdă de
pământ, între Ion şi George Bulbuc, între familia Herdelea şi preotul Belciug, prin care îşi
dispută autoritatea în sat, şi între români şi autoritatea austro-ungară. În plan interior, există
un conflict între glasul iubirii şi glasul pământului la nivelul personajului principal, dar şi un
conflict simbolic, între voinţa acestuia şi legile superioare ale pământului- stihie. Acest ultim
conflict aminteşte de tragediile greceşti, unde mândria nemăsurată a individului,
supraaprecierea în confruntarea cu destinul-hybris– determină căderea  personajului în final.

Relaţia incipit-final susţine specificul  realist-obiectiv al operei şi întăreşte ideea de viaţă

ce se desfăşoară ciclic. Romanul începe cu descrierea drumului către satul Pripas, la care se
ajunge prin „șoseaua ce vine de la Cârlibaba, întovărășind Someșul“ până la Cluj, din care se
desprinde „un drum alb mai sus de Armadia“ și după ce lasă Jidovița în urmă, „drumul urcă
întâi anevoie până ce-și face loc printre dealurile strâmtorate (…), apoi cotește brusc pe sub
Râpile Dracului, ca să dea buzna în Pripasul pitit într-o scrântitură de coline“. La intrarea în
sat, „te întâmpină (…) o cruce strâmbă pe care e răstignit un Hristos cu fața spălată de ploi și
cu o cuniniță de flori veștede agățată de picioare“. Prezenţa acestei cruci este premonitorie,
conform regulii autorului omniscient care poate anticipa sfârşitul dramatic al personajelor.
Imaginea drumului este reluată simbolic în desfășurarea acțiunii, în scena licitației la care se
vindeau mobilele învățătorului, sugerând destinul tragic al lui Ion și al Anei, precum și viața
tensionată și necazurile celorlalte personaje: Titu, Zaharia Herdelea, Ioan Belciug, Vasile
Baciu, George Bulbuc etc. La sfârşitul romanului, drumul iese “bătătorit” din sat- “câţiva
oameni au murit, alţii le-au luat locul”,  şi se pierde în “şoseaua cea mare şi fără început”.
Roman sferic, cu structură echilibrată, Ion începe şi se termină cu aceeaşi metaforă a
drumului vieţii.

Tehnicile narative folosite slujesc zugrăvirii complexe, pe mai multe planuri. Prin tehnica
planurilor paralele este prezentată simultan viaţa ţărănimii şi a intelectualităţii rurale. Vieţile

3
se desfăşoară în paralel, amestecul este dezaprobat. Trecerea de la un plan narativ la altul se
realizează prin alternanţă, iar succesiunea secvenţelor narative este redată prin înlănţuire.
Apar, de asemenea, tehnica contrapunctului-nunta Laurei se desfăşoară în paralel cu a Anei,
conflictul între Ion şi Vasile Baciu are corespondent conflictul între Herdelea şi preotul
Belciug.  Stilul indirect liber este folosit pentru revelarea psihologiei personajelor, atunci
când e vorba de Ion sau Ana, dar şi pentru a ironiza cu duioşie comportamentul acestora,
atunci când e vorba de familia Herdelea. Însă tehnica ce le surclasează pe toate celelalte, care
plasează naraţiunea în subconştientul personajului, unde totul capătă o mecanică proprie,
vitală,  poate fi “viziunea în abis”.

 exprimarea unei opinii argumentate, despre modul în care tema şi viziunea despre
lume sunt reflectate în romanul ales.

În opinia mea,  tema romanului,  viaţa  satului transilvănean  de  la  începutul secolului
XX,  are,  prin  destinul  lui  Ion  al  Glanetaşului,  o  ilustrare  concretă  şi  semnificativă.

Drama ţăranului  sărac  în  lupta  lui  pentru  pământ  individualizează, intr-un  anumit
fel,  viaţa  satului tradiţional. Povestea lui Ion concretizează tema pământului din care
decurge drama existenţială a ţăranului.  Mărturisirea  lui  Rebreanu  devine  astfel
semnificativă:  „Problema  pământului  mi-a apărut atunci ca însăşi problema vieţii
româneşti. Romanul Ion va trebui să simbolizeze dorinţa organică a ţăranului român pentru
pământul pe care s-a născut”.Respectându-şi  concepţia  despre  literatură,  Liviu  Rebreanu  a
creat,  prin  romanul  „Ion”  o operă durabilă, detaşându-se de faptele prezentate şi de
personajele concepute. El este considerat a fi „ctitorul” romanului românesc modern, într-o
perioadă  când literatura  română îşi  îmbogăţeşte universul tematic şi îşi diversifică formulele
literare.

Impresia finală, atunci când citeşti romanul Ion, este aceea a unei experienţe plenare, care
justifică afirmaţia lui George Călinescu: ” Romanul Ion e un poem epic, solemn ca un fluviu
american, o capodoperă de măreţie liniştită”.