Romanul interbelic, realist-obiectiv

Ion de Liviu Rebreanu

Romanul este cea mai complexă specie epică în proză, prin caracteristicile diegezei, discursului şi
personajelor, ca şi prin variatele forme de realizare pe care le-a cunoscut în evoluţia lui istorică. A fost şi este
o specie deschisă modificărilor de structură şi îmbogăţirilor de conţinut.

Romanul realist obiectiv, produs de scriitorii europeni de la mijlocul şi din a doua jumătate a
secolului al XIX-lea (Balzac, Stendhal, Tolstoi, Dickens) se caracterizează prin situarea extradiegetică
a naratorului (naraţiunea heterodiegetică, perspectiva auctorială), atitudinea lui impersonală şi
demiurgică (narator omniscient şi omniprezent), naraţiune la persoana a III-a. Autorul se comportă
asemeni omului de ştiinţă: observă realitatea, clasifică omenirea şi situaţiile de viaţă, creând personaje
tipice în împrejurări tipice, şi le prezintă în mod obiectiv într-o lume ficţională veridică (verosimilă).
Opera literară devine „oglinda” realităţii. Din punct de vedere tematic, se remarcă preferinţa pentru viaţa
socială (rurală sau urbană) contemporană.

Romanul obiectiv s-a impus pe deplin în literatura română odată cu Liviu Rebreanu, prin Ion,
publicat la 1920, operă la care mă voi referi în continuare. Ion constituie un moment de răscruce, după
cum sublinia Eugen Lovinescu.

În spiritul marilor construcţii epice ale realiştilor europeni, Rebreanu a gândit romanul ca parte a
unui ciclu romanesc alcătuit din Ion, Răscoala, Pădurea spânzuraţilor, iar personajul principal ca pe
„simbolul individual al ţăranului român, setos până la patimă de pământul lui”.

Romanul s-a născut din observarea atentă a realităţii, autorul declarând că impulsul de a-l scrie
vine dintr-o scenă văzută în locurile natale, în tinereţe. Ieşit, într-o zi de primăvară, la vânătoare, a
văzut pe câmp „un ţăran, îmbrăcat în straie de sărbătoare” care „s-a aplecat şi a sărutat pământul.”
Gestul plin de patimă i-a rămas în memorie ca o expresie a misterioasei legături dintre sufletul
ţărănesc şi pământ. Trecută în ficţiune şi îmbogăţită cu multe nuanţe, această scenă se regăseşte în
punctul culminant al romanului, când Ion ajunge stăpân peste pământurile lui Vasile Baciu.

1. Tema centrală a operei este viaţa socială rurală, Ion putând fi considerat o monografie a satului
ardelenesc de la începutul secolului al XX-lea, cea mai cunoscută din literatura noastră. Acţiunea este plasată
în satul Pripas şi în împrejurimile acestuia (Armadia şi Jidoviţa), dar opera se deschide către întregul mediu
ardelenesc.

În structura romanului, materia epică este dispusă pe două planuri, care interferează: al ţărănimii
stratificate social, de la „bogotanii” satului la cei mai săraci (între care Ion şi Florica) şi al micii intelectualităţi
rurale (învăţătorul Herdelea şi preotul Belciug). În planul ţărănesc, sunt evidenţiate diferenţele sociale apăsătoare
date de avere, conflictele tipice dintre oameni, mentalităţile şi obiceiurile. De consideraţie se bucură cei cu pământ
mult, ca George Bulbuc ori Vasile Baciu. Căsătoriile se fac pentru a nu se ştirbi agoniseala părinţilor. De aceea,
George trebuia să se însoare cu Ana Baciu, în ciuda faptului că fata îl îndrăgeşte pe Ion. Raporturile dintre oameni
sunt aspre, lipsite de sentimentalismul. Tipurile convenţionale (ţăranul sfătos, învăţătorul blajin şi preotul înţelept)
sunt excluse, iar momentele festive (hora, nunta, înmormântarea, slujba bisericească) nu mai au aproape nimic
pitoresc, ci constituie cadrul unor tensiuni şi conflicte. Ţărănimea înfăţişată în Ion, ca şi în Răscoala, este o „lume
a dezmoşteniţilor”, „a celor ce nu au în raport cu cei ce au” (Nicolae Balotă), în care a fi este echivalent cu a
avea pământ.

În acest context, Ion este un personaj tipic pentru condiţia ţăranului român din zorii secolului al XX-
lea şi în legătură cu el se naşte conflictul principal din roman. Chiar din primele pagini, naratorul
subliniază „patima de pământ” a tânărului ţăran: „…iubirea pământului l-a stăpânit de mic copil.” Ion
ridică pământul la rang de valoare supremă, de emblemă a vieţii şi a identităţii personale.
La început, eroul e prins între „glasul pământului” şi „glasul iubirii” (chemarea dragostei umane),
pe care le „aude” cu egală intensitate. Dar cele două „chemări” sunt simetric opozabile: dacă vrea
pământurile, trebuie să sacrifice iubirea, dacă se însoară cu Florica, rămâne sărac. Ion alege pământul,
fiind convins iniţial că „Dragostea nu ajunge în viaţă. Dragostea e numai adaosul. Altceva trebuie să fie
temelia.”. Când, după moartea Anei şi a copilului, va fi cuprins din nou de pasiunea pentru Florica, va
spune, dimpotrivă: „Ce folos de pământuri, dacă cine ţi-e pe lume drag nu-i al tău?”

Pasiunea obsesivă pentru pământ îl aduce în conflict cu propria familie, cu Vasile Baciu şi cu
George Bulbuc. Îşi dispreţuieşte părinţii pentru că nu au ştiut să păstreze pământul, lăsându-i „numai
sărăcia şi necazul”. Deşi isteţ, a abandonat repede liceul din Armadia pentru a se întoarce la viaţa de ţăran,
pentru că îi plăcea „să fie veşnic însoţit cu pământul”. Cum munca cinstită nu-i aduce folosul dorit, singura
şansă este căsătoria cu o fată care să aibă zestre bună. (Titlul iniţial gândit de scriitor pentru romanul său
era chiar „Zestrea”).

Ion hotărăşte să se însoare cu „urâţica” fată a lui Vasile Baciu, dar bătrânul se împotriveşte
categoric. Între ei se va duce o luptă de uzură, cu mijlocitori ca invăţătorul Herdelea şi preotul Belciug,
până când tânărul obţine pământurile râvnite. Conflictul dintre cei doi este o înfruntare între fiinţe
similare aflate însă la vârste diferite. Ion învinge printr-un plus de energie şi de încăpăţânare.
Încercând să recâştige iubirea Floricăi după ce obţinuse pământul, Ion atrage fatalitatea prin trădarea
pasiunii stihiale care-i mobilizase energiile. Rănit mortal de George, în agonia finală, el îşi rezumă condiţia:
„Mor ca un cîine”.

În planul micilor intelectuali de ţară, conflictele sunt lipsite de brutalitate În prim-plan se află
familia învăţătorului Zaharia Herdelea, apăsată de lipsuri şi compromisuri. Aşezaţi de mult timp în Pripas,
Herdelenii şi-au construit casa pe pământul bisericii. Odată cu trecerea anilor, prietenia lor cu preotul
Belciug lasă loc unei duşmănii surde, iar învăţătorul se teme ca, neavând acte de proprietate asupra
pământului, să nu piardă casa. Conflictul se manifestă făţiş atunci când Ion coseşte câteva brazde din
pământul lui Simion Lungu şi, osândit la două săptămâni de închisoare prin intervenţia furioasă a
preotului, primeşte ajutorul Herdelenilor care-i redactează o plângere către autorităţile imperiale. Deşi
sprijinul dat de învăţător ar fi trebuit să rămână secret, Ion, absorbit cu totul de ambiţiile sale, îl trădează şi
astfel Herdelea va suporta răzbunarea judecătorului incriminat şi a preotului Belciug.
Pe de altă parte, odată cu creşterea copiilor, învăţătorul nu mai face faţă dificultăţilor materiale.
Nunta Laurei îl împovărează cu datorii şi, în cele din urmă, Herdelea e constrâns să accepte sechestrul pus
de bancă şi scoaterea la licitaţie a unor bunuri.
 2. Pe lângă această problematică socială, romanul Ion cuprinde şi alte teme, de profunzime: relaţia
abisală dintre sufletul ţărănesc şi pământ sau condiţia tragică a omului.
Pământul este, în roman, un suprapersonaj feminin zeificat, pe care eroul îl venerează.
Astfel, Ion devine „un posedat al posesiunii” (Nicolae Balotă), până la dezumanizare. Venerând
pământul, el îi aduce „jertfe sângeroase” (Ana, copilul, pe el însuşi). Dar, după ce primeşte averea lui
Baciu, atitudinea lui se schimbă: devine trufaş, se întoarce la „glasul iubirii”.

În opinia mea, realismul practicat de scriitor are accente tragice. Această viziune se regăseşte şi
prin motivul timpului ciclic sau prin simbolurile fatalităţii, care se obiectivează în semne.
De asemenea, viaţa cunoaşte o stranie repetiţie. Ion repetă, până la un punct, comportamentul şi evoluţia
lui Vasile Baciu („Cum a fost dânsul în tinereţe, aşa e feciorul Glanetaşului azi”) şi, îmbogăţit prin căsătorie, pe
aceea a tatălui său, Alexandru Pop Glanetaşu. Se repetă scene-cheie în momente decisive. La început, Titu Herdelea
orientează involuntar îndârjirea lui Ion de a se însura cu Ana: „Dacă nu vrea să ţi-o dea de bună voie, trebuie să-l
sileşti!”. Momentul se repetă către sfârşitul operei, când Ion vine iar să-i ceară sfatul, acum în legătură cu Florica, dar
Titu îl îndeamnă să se astâmpere. Îndărătnicia oarbă a ţăranului („Lasă că ştiu eu ce-i de făcut.”) e de această dată
fatală. În repetiţie intervine ceva degradant care-l distruge.
Din punct de vedere compoziţional (al organizării discursului), romanul e conceput ca un
corp sferic: începe şi se încheie cu motivul drumului, se compune din două părţi (intitulate prin
metafore simetrice „Glasul pământului”şi „Glasul iubirii”) aproximativ egale ca întindere (şase,
respectiv, şapte capitole). Primul capitol poartă titlul „Începutul”, iar ultimul „Sfârşitul”.
Cel mai semnificativ element compoziţional rămâne motivul drumului din incipitul şi sfarsitul
operei. Funcţiile şi semnificaţiile acestuia (analizate de Nicolae Manolescu în Arca lui Noe. Eseu despre
romanul românesc, capitolul Drumul şi spânzurătoarea), sunt numeroase. Drumul face legătura dintre
lumea reală şi lumea ficţională. Verbele personificatoare exprimă o mişcare plină de energie, la fel ca şi
adjectivele care-i subliniază tinereţea. Drumul e tânăr, ludic şi nerăbdător. Finalul descrie însă un drum
care „se îndoaie”, un „drum bătătorit”, îmbătrânit de experienţele dramatice cărora le-a fost martor.

În ceea ce priveşte limbajul narativ, stilul rebrenian e adecvat mediului social narat. Naratorul
alternează registrele vorbirii (popular-regional şi intelectual) în limbajul personajelor, pentru a le situa
social. Figurile de stil (personificarea, epitetul, comparaţia şi hiperbola) sunt folosite cu măsură,
naratorul preferând limbajul denotativ care dă impresia de autenticitate.

În concluzie, romanul Ion este o operă de referinţă, complexă prin teme, structură, compoziţie
şi personaje. Lumea ţărănească, asociată ideii de specific naţional, era ilustrată înainte de acest roman într-o
manieră idilică, mitică, prozatorii făcând din satul românesc un păstrător de valori morale, etice şi estetice, aflat în
antiteză cu oraşul corupt şi corupător. Această reprezentare artificială şi simplificatoare a fost descurajată odată cu
apariţia marii compoziţii romaneşti a lui Liviu Rebreanu. Scriitorul ardelean a proiectat asupra vieţii rurale lumina
necruţătoare a realismului obiectiv.