Particularități de construcție a unui personaj

Ion

Liviu Rebreanu

Anul 1920 este considerat de critica literară reperul temporal care deschide seria romanelor
românești moderne. ”Ion” este primul roman publicat de Liviu Rebreanu în acest an și este
considerat de E. Lovinescu ”cea mai puternică creație obiectivă a literaturii române”. Romanul
prezintă lupta unui țăran sărac pentru a obține pământ și consecințele actelor sale, analizate în
contextul socio-economic al satului românesc din Ardeal, de la începutul secolului al XX-lea.
Criticul N. Manolescu afirmă că ”în centrul romanului se află patima lui Ion, ca formă a
instinctului de posesiune. Ion este victima măreață a fatalității biologice”.

Ilustrarea a patru elemente de structură și de compoziție, semnificative pentru construcția

personajului

Titlul romanului este dat de numele personajului principal care devine exponent al țărănimii,
justificând astfel încadrarea operei în realismul obiectiv. Acesta subliniază importanța
protagonistului care organizează materia epică a operei.

Acțiunea romanului, desfășurată pe mai multe planuri narative, vizează individualizarea

personajelor și conturează conflictele în lumea în care ele ființează. Marcat de o ereditate
nefastă, Ion este frământat de conflictul dintre iubire și avere: el trebuie să aleagă între Florica,
fata săracă pe care o iubește, și Ana, fata care îi poate aduce ca zestre pământul. Astfel, Ion este
măcinat de două glasuri care nu se anulează, ci doar cunosc ierarhizare: alegând inițial pământul,
se încadrează tipologiei, partea a doua a romanului, însă, surprinde tocmai individualizarea lui
prin opțiunea pentru iubire. De asemenea, partea a doua a romanului surprinde rezolvarea
conflictelor din prima parte: familia Herdelea părăsește satul, Ana se sinucide, Ion moare,
pământurile mult dorite ajung în posesia bisericii. Toate dramele sunt derulate pe fundalul unui
timp impasibil: ”Satul a rămas înapoi același parcă nimic nu s-ar fi schimbat. (…)Peste
zvârcolirea vieții, vremea vine nepăsătoare, ștergând toate urmele.”

Echilibrul compozițional, de factură tradițională, surprinde evoluția personajului central:

romanul este alcătuit din două părți, Glasul pământului – care cuprinde șase capitole - și Glasul
iubirii – care conține șapte capitole. Astfel, romanul este simetric, cele două părți surprind
obsesiile eroului: pământul și iubirea. Simetria incipitului cu finalul trimite la o lume închisă
care se organizează după propriile ei legi și asupra căreia nimeni nu poate interveni. Descrierea
drumului personificat care intră în satul Pripas, în incipit, și respectiv, care însoțește familia
Herdelea părăsind satul, în final, are mai multe semnificații: anticipează destinul tragic al
personajelor, prin mișcarea sinusoidală sugerată de verbe (”drumul coboară, aleargă”) și de
simboluri (”troița cu un Hristos bătut de ploi și de vânt”), pe de-o parte, iar pe de alta, introduce
și scoate cititorul din universul ficțional. Tot în acest sens, sunt sugestive titlurile capitolelor care
încadrează acțiunea romanului – Începutul și Sfârșitul, sugestie a unei lumi ficționale autonome.
Romanul – corp sferoid, cum îl numea Rebreanu, este, așadar, o punere în abis a destinului
implacabil al personajelor, care sunt victime. Criticul Nicolae Manolescu observă că majoritatea
personajelor din romanul ”Ion„ sunt înfrânți ai propriilor pasiuni: Ion nu se bucură de pământuri,
Ana nu trăiește iubirea alături de Ion, Vasile Baciu rămâne singur, fără pământ, Zaharia Herdelea
este învins în ideile sale despre dreptate și patriotism.

Tehnicile narative utilizate în roman sunt un ecou al viziunii despre lume și al destinului
personajelor: naratorul omniscient, omniprezent, obiectiv și detașat își prezintă lumea ca o voce
impersonală. De aceea fiecare detaliu e simbolic, prevestește ceva (tehnica detaliului
semnificativ): conflictul de la horă dintre Ion și Vasile Baciu anticipează acțiunea romanului,
Savista care rostește chiar la început numele lui Baciu, al lui Avrum și al lui Florea Căruntu, face
trimitere la destinul tragic al Anei.

Prezentarea statutului social, psihologic, moral al personajului prin raportare la conflicte

Ion este personajul central, exponențial și complex al romanului, căruia îi dă titlul. Dacă la
apariția romanului, critica a văzut în acest personaj o ”brută vicleană”, orientările recente îl
analizează ca pe un individ determinat de mentalitatea socială conform căreia pământul înseamnă
bun material, dar, mai ales, demnitate. Țăran sărac, Ion este, din punct de vedere social, un
marginalizat într-o lume organizată în funcție de proprietatea asupra pământului. Psihologic, Ion
este subjugat de obsesia de a avea pământ, este legat organic de pământul pe care tatăl său l-a
pierdut. De aici și drama personajului: iubirea pentru Florica sau obținerea pământului prin
intermediul Anei. Paradoxal, tatăl Anei influențează decizia protagonistului, când îl jignește la
horă. Numindu-l pe Ion ”fleandură” și ”sărăntoc”, Baciu accentuează în ”flăcăul iute și harnic”
acest complex al sărăciei, iar Ion decide să se îmbogățească tocmai prin cel care l-a umilit.

Personajul este construit în manieră realistă – evoluează în plan social și involuează din
punct de vedere moral, se dezumanizează, din cauza lăcomiei pentru pământ. Important în
evoluția protagonistului este modul în care el ajunge în posesia pământurilor lui Baciu: dacă
instinctul îi spune cum să facă, morala nu îi permite să își conștientizeze instinctele. Cel care
rezolvă parțial conflictul interior al lui Ion între dorință și moralitate este Titu care îi sugerează
acestuia să îl forțeze pe Baciu să i-o dea pe Ana. Ion acționează în consecință, seducerea Anei
devenind, în acest mod, planul lui Titu. Ulterior, planul urmat pentru a pune mâna pe pământuri
este înlocuit de nevoia de a-și împlini iubirea. Florica, părăsită pentru pământurile Anei, este
atrasă de Ion în jocul unei iubiri periculoase, deoarece amândoi sunt acum căsătoriți. Ion se
transformă din personajul lucid și organizat în individul irațional și imoral. Personajul-cheie care
îndreaptă răul este oloaga satului, Savista. Aceasta, îndrăgostită de George, soțul Floricăi, îi
spune de relația celor doi, iar George îl omoară pe Ion. Moartea personajului eponim devine,
astfel, pedeapsa acestuia, care, prin ambiție, a sfidat ordinea lumii în care doar timpul este
deasupra tuturor și toți indivizii sunt la fel de importanți.

Relevarea principalei trăsături a personajului ales, ilustrată prin 2 secvențe/episoade/citate

semnificative

G. Călinescu afirma privindu-l pe Ion că ”lăcomia lui de zestre e centrul lumii” în care
acesta viețuiește, astfel încât personajul e predestinat să lupte pentru pământ, iar lupta lui este cu
atât mai grea, cu cât iubește altă femeie decât pe cea care devine instrumentul ambițiilor sale.

Dat fiind faptul că incipitul romanului este simbolic, conflictul interior al lui Ion este
prezentat chiar din primele secvențe, la horă, prin intermediul stilului indirect liber, când
protagonistul le compară pe Florica și pe Ana: ”Ion se uita lung la buzele ei (Anei) subțiri care
se mișcau ușor dezvelindu-i dinții cu strungulițe, albi ca laptele (…) nu-i fusese dragă Ana și
nici acum nu-și dădea seama dacă i-e dragă. Iubise pe Florica și, de câte ori o vedea sau își
amintea de ea, simțea că tot o mai iubește. Purta în suflet râsul ei cald, buzele ei pline și
umede, obrajii ei fragezi ca piersica, ochii ei albaștri ca cerul de primăvară. Dar Florica era
mai săracă ca dânsul, iar Ana avea locuri, și case, și vite multe…Îi asculta glasul plângător și-
l cuprindea mila, în același timp însă se gândea la Florica.” Detaliile descriptive ale
personajelor feminine sunt sugestive: Florica este portretizată prin amănunte fizice detaliate, în
vreme ce Ana e lipsită de contur. Glasul pământului domină glasul iubirii, idee susținută textual
de conjuncția adversativă ”dar”.

Relația organică dintre Ion și pământ este fixată din capitolul II, secvența care descrie
drumul personajului central la cosit. După înfățișarea biografiei familiei Glanetașu, naratorul
evidențiază, în mod direct, instinctul de proprietate și dezvăluie lăcomia lui Ion: ”Glasul
pământului pătrundea năvalnic în sufletul flăcăului, ca o chemare,, copleșindu-l. (…) Veșnic
a pizmuit pe cei bogați și veșnic s-a înarmat într-o hotărâre pătimașă: trebuie să aibă pământ
mult, trebuie!” Pământul este pentru Ion o forță care îl cheamă și îi organizează acțiunile.

Exprimarea unui punct de vedere argumentat despre modul în care se reflectă o idee sau tema
textului în construcția personajului principal

În opinia mea, Ion este un personaj care se integrează categoriei marilor înfrânți, iar evoluția
lui reflectă o viziune despre lume conform căreia individul nu poate să își schimbe destinul.

În primul rând, Ion își sfidează de două ori condiția: o dată prin seducerea Anei pentru
obsesia de a avea pământ, iar a doua oară prin seducerea Floricăi, pentru împlinirea în iubire. Ion
este pedepsit pentru lăcomia și ambițiile sale ce contravin unei ordini stabile a lucrurilor.

În al doilea rând, destinul lui Ion este previzibil prin raportarea la familiile Glanetașu și
Baciu: femeile au fost bogate și s-au căsătorit cu bărbați săraci, tatăl lui Ion a risipit averea soției,
Vasile Baciu și-a pierdut soția. Astfel, destinele celor două familii pot fi interpretate ca sugestie a
faptului că Ion va eșua.

În concluzie, Ion, personajul eponim al romanului, este exponențial pentru setea țăranului
pentru pământ, realizat pe fundalul mentalității sociale specifice satului transilvănean din acea
vreme, însă este individualizat prin conflictele interioare puternice dintre avere și iubire, pe care
le trăiește.